Teatrul inovativ românesc după Primul Razboi Mondial

„Credem în posibilitatea unei Renaşteri româneşti”(Mircea Eliade). Începând cu anii ’20, după ce primul Razboi Mondial a luat sfârşit, prilej cu care are loc Unirea Principatelor Române, conştiinţa omanilor ia o amploare neaşteptată. Este momentul în care  începe exprimarea propriei identităţi in ciudata nenumaratelor discuţii ce înca aveau loc pe plan politic.

Cultura  începe să îşi caute propriul drum aspirând spre mari proiecte bazate pe montarea unui număr cât mai mare de texte din repertoriul mondial. După Alexandru Davila si Paul Gusty în jurul cărora lumea teatrului se învartea, apar tot mai mulţi scenografi si regizori ce îşi pun în scenă piesele printr-o strânsă legatură cu nenumaraţi artişti plastici. Ion Sava unul dintre cei mai însemnaţi oameni ai perioadei interbelice şi-a facut simţită prezenţa printr-un spirit cu o usoara tenta anarhistă. Cu toate că piesele sale de teatru nu au ieşit niciodata la lumină, înclinaţia sa spre calicaturizare si grafică au adus un spirit inovator, usor nonconformist asupra teatrului.

Totodată ceea ce apare nou în lumea teatrului  este accentul ce cade pe frământările umane in detrimentul unor intrigi de cancan. Accentul cade pe trăira sinceră, sentimente si pe pătrunderea în spaţiul psihic al personajelor.

      Libertatea expresionismului-Maria Ventura

Punerea în scenă a dramei „Lupii de Aramă” in regia lui Victor Ioan Popa în anul 1929 va aduce in prim plan una dintre cele mai cunoscute actriţe ale perioadei interbelice, Maria Ventura. Actrita, destul de contrversată datorită religiei sale(evreica) a fost considerată cea mai buna tragediană, jucând în nenumărate piese pe scenele Parisului, dar si ale Bucuretiului. Expresionismul scriitorilor ia o turnură nouă, specifică, în funcţie de ramura folclorică  a creaţiei şi de temperamentul său liric, expresionism vizibil în preferinţa pentru rolul personajelor de grup, al maselor, pentru crearea unei atmosfere de nelinişte, în absenţa individualitătii psihologice a personajelor.

     Accesul publicului larg la „viaţa teatrului”

În 1930 datorită aspiratiei către cultură si în special către teatru, populaţia capitalei avea acum prilejul de a pătrunde în tainele istoriei naţionale, dar şi universale ale dramaturgiei. În fiecare săptămână Ion Marin Sadoveanu ţinea  în Sala Mare a Teatrului Naţional situat la acea vreme pe Calea Victoriei, prelegeri despre tot ce însemna”teatrul” Teatrologia căpătase o popularitate extraordinară, iar dupa înfinţarea Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, programul zilnic a cuprins şi emisiuni  dedicate artei teatrale.

S-a căutat mereu o estompare a nivelului de inferioritate a teatrului naţional faţă de cel European.Inferioritatea aceasta era greu de eliminat, fiind mereu în umbră ochiul vigilent al criticilor de artă teatrală ce comparau mereu creaţiile românesti cu cele europene. Era foarte greu ca o companie de teatru independent sau nu, să poată organiza turnee inetrnaţionale sau să poată monta o singura piesa pe mai multe scene ale Europei. Factorii precursori ai acestei probleme?Lipsa de fonduri si conflictele politice încă aprinse la nivel  european.

Declinul inevitabil al teatrului

Cu toate că în primii ani de după Primul Razboi Mondial s-a asistat la o evoluţie semnificativă a cadrului cultural român, cu precadere a mediului dramaturgic, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a destabilizat situaţia. Interesul pentru mari clasici precum Gogol, Tolstoi, Moliere scade considerabil. Ceea ce începea să predomine lumea teatrului erau comediile uşoare si dramele de salon. Una dintre cele mai cunoscute piese  ce se cerea a fi pusă în scenă foarte des a fost “Omul cu Mârţoaga”a lui G.Ciprian. Cu alte cuvinte criza sectorului teatral nu a fost altceva decât o criză a repertoriului. Foarte puţini regizori mai aveau puterea de a lupta pentru punerea în scenă a unor piese de mare efervescentă.Ion Sava v-a pune în scenă “Şase personaje în cautarea unui autor” a lui Luigi Pirandello alături de “Ingerul a vestit pe Maria” de Paul Claude. Cea mai importanta punere in scenă a fost “Din jale s-a întrupat Electra” a lui O’Neill sub îndrumarea lui Ion Sahighian.Situaţia se agravează când Teatrul Naţional Bucuresti este distrus în urma bombardamentelor din 1944. Pe fondul acesta, mulţi actori sunt concediaţi, nu doar din teatrele bucureştene, ci şi din întreaga ţară, pesonalul rămas fiind mutat din teatru în teatru.

În ciuda problemelor întampinate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, situaţia se va regenera, însă amploarea avută in anii ’20-’30 nu va mai fi la fel. Apar o sumedenie de teatre particulare pe langă teatrele din Bucureşti, Cluj si Chişinau, ce vor pune în scenă comedii menite să distreze în continuare publicul larg.