Cum s-a născut Teatrul Bucureştean

Startul oficial al teatrului românesc se dă la data de 29 mai 1798. În acea vreme domnitor era Hangerli-Vodă şi acesta dă prima autorizaţie unui grup de actori să înfiinţeze un teatru. Domnitorul, aşa cum se ştie, nu avea o fire omenoasă de fel, însă iubea arta.

De asemenea, tot la începuturile teatrului trebuie amintit şi sasul Brody. Acesta, pe vremea lui Vodă Caragea, îşi instalează în curţile caselor banului Brâncoveanu o panoramă. Casele banului erau undeva pe strada Academiei. Acolo aveau loc diferite reprezantatii. Însă cu greu se putea numi teatru în adevăratul sens al cuvântului.

Cişmeaua Roşie

Primul teatru bucureştean s-a numit “Teatrul de la Cişmeaua Roşie”. Acesta era construit în Calea Victoriei colţ cu strada Berthelot, din ordinul domniţei Ralu, fiica cea mare a lui Vodă Caragea. Aici au loc primele reprezentaţii de teatru, în limba greacă.  Teatrul era de fapt o încăpere mică, cu doar 14 rânduri. Spectatorii nici nu prea vedeau ce se întâmpla pe scenă din cauza construcţiei defectoase a scenei. În plus aerul din încăpere devenea înecăcios. Sala de teatru era luminată cu lumânări seu. Astfel că momentele  teatrale de la Cişmeaua Roşie erau mai mult auditive. Însă cu toate acestea teatrul avea mare scucces, iar încăperea era plină de fiecare dată.

Societatea literară

Tinerii aristocraţi bucureşteni erau, în aceste începuturi ale teatrului românesc, iubitori de cultură. Astfel în anul 1827 ia naştere  “Societatea literară”. Aceasta este înfiinţată din iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi Dinicu Golescu. Aceştia hotărăsc crearea unui teatru naţional. De altfel membrii societăţii organizau şi diferite seri teatrale, în limba română. Totuşi  autoritatea protectoare rusă nu putea tolera o asemenea manifestaţie şi pune capăt acestor seri.

Salvarea teatrului în capitală vine de la o trupă străină. În anul 1833, în Bucureşti, soseşte un grup de actori străini care înfiinţează teatrul Momolo, pe actuala stradă Edgar Quinet.

Ideea creării unui teatru naţional nu se pierde. Aşa că o parte din membrii “Societăţii literare” înfiinţează în anul 1833 “Societatea Filarmonica”. Printre iniţiatori se regăsesc Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu şi profesorul grec  C. Aristia. Filarmonica avea ca scop crearea unei şcoli de declamaţie şi muzică vocală. Inaugurarea şcolii are loc la 15 ianuarie 1834.

La 29 august 1834 are loc prima reprezentaţie a tinerilor instruiţi la şcoala de declamaţie şi muzică vocală a Filarmonicii.  Piesa s-a jucat în sala teatrului Momolo. Piesa jucată se numea  “Fanatismul” şi a avut un real succes. A doua zi ziarul Curierul Românesc scria:“era cu neputinţă să descrie cineva  patriotismul şi naţionalitatea ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entuziasmul şi aplauzul cel mare la sfârşitul fiştecărui act…”

Filarmonica avea un succes  răsunător. Avea de acum o gazetă proprie, prima gazetă de teatru românească. Aceasta era redactată de I. Heliade Rădulescu şi de Barbu Catargiu. De asemenea şi veniturile Filarmonicii sporeau pe zi ce trecea. Astfel, în anul 1836 se cumpără locul unde astăzi se află Teatrul Naţional, destinat construirii acestuia.

Succesul Filarmonicii şi activitatea acesteia nu erau pe placul ruşilor, care încearcă din răsputeri să pună capăt acestor manifestări culturale.  Baronul Ruckman reuşeşte prin anumite “fire trase” să compromită membrii societăţii, creând disensiuni între aceştia. În acelaşi timp Teatrul Momolo primeşte ordin de a nu mai închiria sala pentru piesele româneşti. Din acestă cauză Societatea Filarmonica se dizolvă în anul 1835.

Cu toate acestea speranţa nu este pierdută. În anul 1844, guvernul, sprijinit de Ion Heliade Rădulescu, începe construirea Teatrului Cel Mare, care se va numi Teatrul Naţional Bucureşti. Planurile de construcţie încetează în preajma revoluţiei paşoptiste, însă sunt reluate după aceea şi chiar îmbunătăţite.

Prima piesă jucată s-a numit “Zoe” sau “Un amor românesc”, iar primele cuvinte au fost rostite de actorul Mincu, în faţa lui Vodă Stirbey. În anul 1877 i-a naştere  “Societatea dramatică” care conferă teatrului denumirea de “naţional”.