Anna Pavlova, balerina absolută

Anna Pavlova era deja o balerină cunoscută a Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg atunci când Mihail Fokin a creat pentru ea, în anul 1905, solo-ul „Moartea lebedei“, pe muzică din „Carnavalul animalelor“ de Camille Saint-Saëns. Iar baletul acesta incredibil de trist, despre viaţă, în ultimele ei clipe, despre moartea căreia i te predai, a devenit emblema Annei. Şi-apoi a devenit etern. Ca şi Pavlova. Balerina cu majuscule.

Un film mut din 1925, căruia i s-a aplicat apoi sunet, câteva costume şi perechi de poante, programe de spectacol, fotografii cu Anna pe scenă şi cu Anna îmbrăţişând o lebădă, la reşedinţa londoneză cu nume poetic „Casa cu iederă“… În urma balerinei care a murit în ianuarie 1931, aproape de cea de-a cincizecea aniversare, au rămas mai multe lucruri concrete, palpabile. Moştenirea ei cea mai mare e însă un dans de nici două minute;un abur, o tristeţe acaparatoare, nişte braţe care fâlfâie în aer şi care vor să atingă orizontul;şi care cad şi se retrag apoi uşor spre piept, în abandon. Pentru că „Moartea lebedei“, care a intrat în istorie sub denumirea de „Dansul Pavlovei“, nu e despre o balerină care reuşeşte să întruchipeze o lebădă muribundă;ci e un dans despre fragilitatea vieţii, despre lupta de la sfârşit şi despre moarte;iar lebăda e doar o metaforă. E un balet tulburător, care-a a împlinit deja centenarul. Şi care, în 1905, la momentul apariţiei, revoluţiona din temelii dansul clasic imperial rusesc.

Graţie şi eleganţă într-o eră dominată de tehnică şi execuţii acrobatice

Anna Pavlova avea atunci 24 de ani. Era Première Danseusela Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg şi fusese deja Giselle în baletul cu acelaşi nume;criticii spun şi astăzi că n-a fost nicicând o Giselle mai convingătoare decât ea. Dar până la gloria începutului de secol XX şi până la grupurile de admiratori ai dansatoarei, care se numeau chiar aşa, „pavlovaţi“, şi care pândeau orice reprezentaţie a ei, Annei îi fusese dificil să se impună.

Mâinile lungi, picioarele sever arcuite, gleznele subţiri, prea subţiri, au făcut ca prima tentativă de a se înscrie, când avea 8 ani, la Şcoala Imperială de Balet din oraş, să fie un eşec. Avea o înfăţişare „bolnăvicioasă” – i s-a spus mamei. Doi ani mai târziu a fost admisă;dar nu semănă deloc cu balerinele timpului, solide, cu trup compact, musculos. I se spunea, simplu, „Mătura” şi Anna însăşi se înfuria teribil atunci când elemente cheie, care-i solicitau muşchii, nu-i ieşeau. Baletul acelor vremuri era mai mult o chestiune de tehnică, de execuţie acrobatică, privilegiind picioarele şi nu corpul în întregime. Anna, subţire, delicată, făcea cu greu faţă cerinţelor. Publicul îi iubea însă apariţiile surprinzătoare, iar profesorul Pavel Gerdt, după eşecul de a realiza mai multe întoarceri fuettéuna după alta, i-a spus categoric:„Te implor să nu mai încerci niciodată să-i imiţi pe cei care sunt fizic mai puternici decât tine. Tu trebuie să înţelegi că atuurile tale sunt eleganţa şi fragilitatea. Trebuie să dansezi în aşa fel încât să scoţi la suprafaţă aceste rare calităţi ale tale;nu să încerci să câştigi aprecierea prin artificii acrobatice“. Aceasta, într-o vreme când Pierina Legnani, Prima Ballerina Assolutaa teatrelor imperiale, reuşea să facă nu mai puţin de 32 de întoarceri consecutive pe poante…

„A fost aproape o improvizaţie“

În 1905, când Pavlova i-a cerut lui Mihai Fokin să-i creeze un solo pentru o gală din luna decembrie, de la Sankt Petersburg, coregraful credea şi el că baletul trebuie să se schimbe;e imperios să se schimbe. I-a sugerat Annei bucata „Lebăda“, la violoncel, din „Carnavalul animalelor“ a lui Saint-Saëns şi a conceput un balet care i s-a potrivit ca o mănuşă firavei dansatoare. În august 1931, la câteva luni după moartea Pavlovei, Fokin rememora crearea dansului într-un articol din revista „Dance Magazin“:„A fost aproape o improvizaţie. Am dansat în faţa ei, ea era chiar în spate. Apoi ea a dansat iar eu m-am plimbat în jurul ei, curbându-i braţele şi corectând detalii ale pozei. Înainte de această compoziţie, fusesem acuzat că privilegiez dansul fără poante, că resping dansul pe vârfuri în general. Moartea lebedeifost răspunsul meu la aceste critici(n.a. – cea mai mare parte a baletului e pe poante). Acest dans a devenit simbolul noului balet rus. A fost o combinaţie de tehnică şi expresivitate;o dovadă că dansul poate şi trebuie să satisfacă nu numai ochiul, dar, prin intermediul ochiului, să pătrundă în suflet”.

Trei ani mai târziu, Fokin detalia:„Aşa scurt cum e, dansul a fost revoluţionar atunci şi a ilustrat admirabil tranziţia de la vechi la nou, pentru că am folosit tehnica specifică vechiului balet şi costumul tradiţional, iar o tehnică bine dezvoltată e necesară, dar scopul dansului nu e acela de a etala această tehnică, ci de a crea simbolul luptei eterne din timpul vieţii, simbolul a ceea ce e muritor. E un dans al întregului corp, nu numai al membrelor;el implică nu doar ochiul, dar şi emoţiile, imaginaţia”.Un dans pe care Anna Pavlova l-a făcut celebru, prezentându-l – spune legenda dansatoarei – de aproximativ 4.000 de ori în spectacole din lumea largă. Pentru că Anna Pavlova a fost nu numai una dintre cele mai mari balerine ale tuturor timpurilor;a fost şi cea mai bună ambasadoare a dansului clasic. Prima balerină care a cutreierat lumea, cu propria companie, ca să popularizeze baletul, să-l facă accesibil, să-i creeze o audienţă;cea mai „plimbată“ dintre artiştii moderni, de vreme ce se spune c-ar fi acoperit mai mult de 500.000 de kilometri cu spectacolele sale. A dus baletul peste tot, în săli luxoase şi mai puţin luxoase din Europa, America de Nord, America de Sud, Africa de Sud şi Asia, a dansat în faţa regilor şi a reginelor, ea însăşi o regină. Odată, în Mexic, a dansat într-o arenă de coridă;36.000 de oameni au aşteptat-o. Sublima Pavlova, i s-a spus. Incomparabila Pavlova. Pavlova universală, căci din 1913 încolo, de când s-a mutat oficial la Londra, n-a mai fost a imperiului, a fost a lumii.

Un reflector a luminat locul gol

Spectacolele în afara graniţelor debutaseră încă din 1907, cu un turneu european la Riga, Stockholm, Copenhaga, Berlin şi Praga. Şi continuaseră, în 1909, la Paris, cu prezenţa în faimoasele Balete Ruse ale lui Serghei Diaghilev, în care partener l-a avut pe Nijinski, Vaslav Nijinski. Un an mai târziu, Anna a fost la New York, la Opera Metropolitană, în rolul Coppeliei, alături de Mihail Mordkin. Repertoriul ei era clasic – Giselle, Frumoasa din pădurea adormită, Don Quijote, Moartea lebedei...;Annei nu-i plăceau inovaţiile, nu le înţelegea rostul. Aşa că atunci când Mihail Fokin a creat, cu Pavlova în minte, coregrafia „Păsării de foc“, a refuzat să o danseze;n-a putut să-şi apropie muzica lui Stravinski.

Viaţa Annei a fost un lung şir de turnee, de spectacole – asta e clar. Şi-n avanpremiera unui spectacol, la Haga, în Olanda, a şi strâns pentru ultima dată braţele deasupra pieptului, ca-n „Moartea lebedei“. Era în hotelul Des Indes, în ianuarie 1931, cu pneumonie şi pleurezie, când a cerut să i se aducă alături costumul lebedei. „Interpretaţi ultima măsură foarte blând“, se zice c-ar fi spus. Şi-n seara spectacolului, nimeni n-a înlocuit-o;un reflector a luminat locul gol. Era primul spectacol de la care Anna lipsea.