Vlad ţepeş şi ştefan cel mare: prieteni sau duşmani?

Vlad ţepeş şi ştefan cel mare: prieteni sau duşmani?

La începutul veacului XX, Nicolae Iorga a susţinut că, în anii săi de pribegie, tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan II, ar fi poposit în Ţara Românească, unde s-a căsătorit cu Oltea. După moartea soţului, aceasta s-ar fi călugărit, sub numele de Maria, nume pomenit şi de fiul său, în anul 1466.

Imaginaţia populară a mers şi mai departe de această supoziţie. În momentul cel mai greu al domniei sale, campania otomană din 1476, marelui voievod i s-ar fi refuzat intrarea în cetatea Neamţ de către mama sa, fiind trimis să reia lupta. Episodul a fost păstrat de versurile lui Dimitrie Bolintineanu. În contextul înfrângerii de la Valea Albă, faptul sună veridic. Numai că, acea Marie (sau Oltea) murise cu cel puţin un deceniu mai devreme. Tradiţia populară fie hiperboliza un gest ce trebuia să fie eroic, fie construia un „chip uman“ unui voievod intrat, deja, din timpul vieţii, în legendă.

Constantin C. Giurescu a afirmat că între Vlad Ţepeş şi Ştefan a existat o înrudire directă. Cronica polonă a lui Jan Dlugosz, de la care a pornit Constantin C. Giurescu, susţinea că Vlad Dracul s-ar fi căsătorit cu o fiică a domnitorului moldovean Ilie. Or, marele nostru istoric, apelând la argumentul cel mai convingător, cel cronologic, a susţinut că era imposibil ca tânăra domniţă să fie mama viitorului domn muntean Vlad Ţepeş, ci, mai degrabă, o soră a lui Ilie-vodă, nu fiică. Dacă am presupune că aceste supoziţii s-ar confirma, ar trebui să acceptăm că Vlad Ţepeş, nepot de soră cu Bogdan II, ar fi şi văr primar cu Ştefan cel Mare. Ştefan Andreescu, specialist al perioadei, susţinea că Ilie şi Ştefan, domni asociaţi la conducerea Moldovei, au fost cumnaţi de soră cu Vlad Dracul. Mai mult, izvoarele scrise confirmă faptul că acesta din urmă avea o fiică, Alexandra, care purta numele după cel al bunicului său, marele domnitor, Alexandru cel Bun.

Totuşi, până azi, cu toate contribuţiile evidente, legăturile de sânge dintre Vlad Ţepeş şi fiul lui Bogdan II rămân greu de demonstrat.

Dar, perioada anilor de pribegie a celor două vlăstare domneşti oferă o direcţie de cercetare cel puţin la fel de importantă.

 

Despre Vlad Ţepeş documentele au dezvăluit că el a ocupat, pentru întâia dată, tronul muntean, cel mai probabil în cursul lunilor septembrie-noiembrie ale anului 1448.

Există o întreagă discuţie în istoriografia română asupra circumstanţelor în care s-a produs acest fapt, cât şi asupra motivelor care au determinat rapida încheiere a primei domnii. Ne propunem să revenim asupra lor cu altă ocazie.

Cu gândul de a-şi recăpăta domnia, Ţepeş va ajunge, la sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie, în Imperiul otoman. Informaţiile documentare ne indică faptul că el nu a rămas acolo decât cel mult un an. Să fi înţeles fostul domn încrederea de care se bucura Vladislav în ochii turcilor şi să se fi retras înainte de a deveni persona non grata? Ipoteza are nevoie de o serie de nuanţări.

Evident, Vlad Ţepeş a priceput că nu se mai putea baza în continuare pe un sprijin turcesc. De aceea, probabil, în cursul anului 1449, voievodul se va retrage în Moldova. Se dovedea, însă, o alegere mai mult decât ciudată, întrucât un fost pretendent otoman, care nu-şi afirmase clar schimbarea orientării politice, trecea în spaţiul est-carpatic, angrenat sub domnitorul Bogdan II (12 octombrie 1449-16 octombrie 1451) într-o politică potrivnică Porţii. În fapt, însăşi alegerea acestui traseu ne arată că Vlad părăsise la data respectivă „tabăra turcească“ şi încerca să recâştige puterea în statul muntean, cu ajutorul regatului ungar şi al Moldovei.

Curios este şi gestul domnitorului moldovean. Putem, oare, să-l considerăm ca un act de recunoştinţă pentru un fiu al lui Vlad Dracul, care, cândva, îi acordase, şi lui, azil în Ţara Românească? Reprezenta aceasta o motivaţie suficientă sau în spatele ei se ascundea doar dorinţa lui Iancu de Hunedoara de a deţine o soluţie pentru refacerea frontului dunărean, mai ales că Vlad Ţepeş, aflându-se în Moldova, nu putea trezi prea multe suspiciuni puterii turceşti? Se pare că tot acum a avut loc şi prima întâlnire între fostul voievod şi moştenitorul tronului moldovean, tânărul Ştefan. Totuşi, ea nu poate rămâne decât la stadiul de simplă presupunere, atâta vreme cât nu se cunoaşte cu precizie adevăratul sprijin de care s-a bucurat Ţepeş în Moldova.

Situaţia extrem de tensionată din răsăritul Europei făcea ca schimbările politice să devină un fapt obişnuit. După o domnie de doar doi ani, Bogdan II murea, ucis, în urma unui complot boieresc. La 29 mai 1453, cădea în mâna otomanilor ultimul reazem al ortodoxiei, Constantinopolul, iar din toamna aceluiaşi an, Poarta acorda ultimatum Moldovei pentru începerea plăţii tributului. În cazul statului muntean, complicaţiile se dovedeau la fel de numeroase. Încheierea armistiţiului turco-maghiar, la 20 noiembrie 1451, adusese Ţara Românească sub o dublă suzeranitate, otomano-maghiară. Creşterea dependenţei faţă de imperiu şi unele disensiuni munteano-transilvănene, de ordin economic, creaseră o ruptură ireconciliabilă în raporturile dintre Vladislav II şi Iancu de Hunedoara.

Vlad Ţepeş a înţeles că o corectă gestionare a noii situaţii apărute îl va putea ajuta să ocupe locul dorit, în rândul protejaţilor voievodului transilvan. În faţa planurilor sultanului Mehmet II, de expansiune spre centrul Europei, era imposibil să nu apară o reacţie a creştinătăţii, în fruntea căreia să se afle – cine altcineva decât – Iancu de Hunedoara. Pentru Vlad era una dintre şansele să reocupe tronul statului de la sud de Carpaţi.

Care a fost traseul urmat de tânărul Ştefan după tragica asasinare a tatălui său, la Reuseni, la 16 octombrie 1451? Privind lucrurile în modul cel mai obiectiv cu putinţă, viitorul domn nu avea decât o singură soluţie: Transilvania. Ţara Românească, la acea dată aflată pe poziţii filootomane solide, nu putea adăposti pe fiul lui Bogdan II, iar despre rămânerea sa în Moldova, stăpânită acum de Petru Aron, nici nu putea fi vorba.

Tradiţia populară a încercat, şi în acest caz, să îmbogăţească cât mai mult versiunile privind fuga lui Ştefan din Moldova. Într-una dintre ele se spune că, după moartea tatălui său, el se va îndrepta spre Ţara de Jos. Urmărit îndeaproape de gărzile domneşti, Ştefan a găsit refugiu într-un convoi de căruţe ce transportau paie. Ajunse de oştenii lui Petru Aron, ele au fost atent cercetate cu ajutorul unor suliţe, dar oştenii, negăsind nimic, au trebuit să-şi continue drumul. După un timp, cărăuşii observând că dintr-o căruţă picura necontenit sânge, l-ar fi descoperit pe tânărul vlăstar domnesc şi, impresionaţi de curajul lui, l-au transportat până în târgul Galaţiului.

Totuşi, soluţia ajungerii în Transilvania părea cea mai sigură în acel moment. Voievodul ţinutului intracarpatic nu-l putea lăsa fără protecţie pe fiul lui Bogdan II, un domn ce încheiase două tratate de alianţă cu regatul ungar.

În cazul lui Vlad Ţepeş, încheierea armistiţiului otomano-ungar din 1451 a însemnat o grea lovitură dată năzuinţelor şi planurilor sale de obţinere a puterii în statul muntean. Mai mult, după acest eveniment, sprijinul de care se bucurase până atunci în ochii lui Iancu de Hunedoara se va diminua considerabil. Conştient de pericolul reprezentat, acum, de fostul domnitor, voievodul transilvănean va alege să-l trimită în Moldova, în scopul de a nu trezi vreo suspiciune Porţii otomane.

În cursul anului 1452 situaţia din statul moldovean era extrem de tensionată, urmare directă a luptelor pentru putere dintre pretendentul Alexăndrel-vodă şi Petru Aron. În momentul sosirii lui Ţepeş, puterea se afla în mâinile primului, susţinut de regatul polon. Adăpostirea fostului domn de către Petru Aron, personaj cunoscut pentru credinţa ce o manifesta cu orice prilej faţă de puterea turcească, este greu de acceptat.

Şederea lui Vlad Ţepeş în teritoriul de la est de Carpaţi s-a dovedit una de conjunctură. Deteriorarea relaţiilor transilvăneano-muntene l-a adus pe acesta în postura directă de candidat la tronul Ţării Româneşti. Căderea Constantinopolului şi conturarea avansării otomane spre centrul Europei impuneau refacerea frontului dunărean. Ideea va căpăta coerenţă abia în anii 1453-1456, iar numele pretendenţilor, Vlad şi Ştefan, începea să fie tot mai des pronunţate. Moldova aluneca pe o pantă primejdioasă după lupta de la Mohile (1455), înlocuirea lui Petru Aron fiind, practic, singura soluţie viabilă.

Atunci s-a definitivat întâia dată un plan de acţiune între fostul domn muntean şi fiul lui Bogdan II. Probabil, Tepeş, în cazul redobândirii tronului, se angaja să-l sprijine din punct de vedere militar pe Ştefan pentru obţinerea puterii în Moldova, întreaga acţiune fiind pusă sub egida lui Iancu de Hunedoara.

Astfel, Vlad Ţepeş, cu un ajutor din partea voievodului transilvănean, ce nu putea fi unul numeros, dar şi cu sprijinul unei partide boiereşti din ţară (care, în ajunul campaniei de la Belgrad, părăsise poziţiile filootomane), trecea din Ardeal în Ţara Românească. În rândurile micului detaşament condus de Vlad se afla, după toate datele, şi tânărul pretendent la scaunul Moldovei, care, probabil, a participat activ la prinderea şi uciderea lui Vladislav II. Prin urmare, cel mai devreme în luna aprilie, sau cel mai târziu în luna iulie 1456, Vlad redevenea domn în statul muntean.

În momentul acela, Iancu de Hunedoara, adept al unei politici defensive, spera să realizeze din cele două ţări române o barieră în calea expansiunii otomane şi nicidecum o bază de atac împotriva imperiului. În acelaşi timp, domnitorul Ţării Româneşti realiza că obstacolul nu putea fi complet depăşit, câtă vreme Petru Aron, un fidel susţinător al turcilor, se afla la conducerea Moldovei. Din această cauză, în programul său politic de început, ajutorul militar acordat lui Ştefan constituia o necesitate.

De cealaltă parte, fiul lui Bogdan II era deja interesat a fi recunoscut ca domn de către marea boierime. În cursul anului 1456, au loc în statul muntean primele negocieri între Ştefan şi puternicul boier Mihu, fapt menţionat şi de salvconductul din 1460. Tratativele nu puteau avea, în acel moment, vreo finalitate. Moldova devenise plătitoare de tribut otomanilor, iar poziţiile filoturce creaseră baza internă ce oferea stabilitate domniei.

Aşadar, legătura între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare rămânea condiţionată strict de conjunctura politică traversată de spaţiul românesc. Două vlăstare domneşti, animate de spiritul antiotoman insuflat de Iancu, întelegeau să urmeze direcţiile politice asimilate în anii de pribegie. Amândouă considerau că un plan care să vizeze alungarea pericolului turcesc nu putea fi finalizat decât prin obţinerea unei maxime coeziuni a forţelor interne.

Revizuit si intretinut de Florin Frunza, autor Radu Cârciumaru