Oamenii ar face orice, indiferent cat de absurd ar fi, ca sa-si evite propriile suflete

 

“A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”
– Nichita Stanescu

Limba este întâiul mare poem al unui popor.” – Lucian Blaga

“Grație cuvintelor, am fost în stare să ne ridicăm deasupra animalelor; și, datorită cuvintelor, am fost capabili să ne coborâm, adesea, sub nivelul demonilor.”
– Aldous Huxley

Despre limba romana putem scrie zeci de mii de pagini si tot nu vom termina ce avem de spus. Limba romana a pastrat foarte multe cuvinte dacice care le regasim si in alte limbi din Europa dar si din Asia. Exista o zona in Punjab in care locuitorii vorbesc aproape limba romana cu mici diferente . Articolul a fost publicat de un profesor britanic specializat in studiul limbilor vechi. Au fost si documentare pe History acum vre-un an dar si pe Digi Travel in care s-au gasit familii de cuvinte asemanatoare ca sens si scriere in fosta Iugoslavie, cateva localitati din Elvetia, cateva localitati din Franta, cateva localitati din Scotia, in zona Irlandei – nu doar cuvinte ici colo , ci chiar limbaj aproape complet – de asemenea motive folclorice sau preparate de tip romanesc cum se mai gasesc azi in zona Maramursului, Tarii Oasului, zonei Hateg, zonei Horezu si zonei Dobrogea. Motive florale atat in cusaturi cat si in decoratiunile de casa. Modele de arhitectura romaneasca veche.
Acum cateva ani am vorbit cu cativa studenti de la o Universitate din Michigan care au venit sa studieze ruinele de la Sarmisegetuza intr-un proiect. Au fost surprinsi de modul cum noi nu pretuim ruinele care ne povestesc istoria. Ei stiau despre noi de la un profesor spaniol care a fost inainte si care obtinuse el stie cum foarte multe mostre de care nu l-a intrebat nimeni nimic cand le-a scos din tara. Noi nu avem drumuri pana la ruine. Nu mai stim pe unde sunt deoarece sunt acoperite cu plante si gunoaie menajere – asa stim noi sa ne pretuim istoria. Si unele sunt scrise cu grafiti sau vopsea – asa numele prostilor pe toate gardurile. Santierul arheologic deschis la Sarmisegetuza Regia e acolo uitat poate isi mai aduce aminte cineva de el. La Sarmisegetuza Ulpia Traiana drumul e o tristete si pietrele si lemnele care au rezistat pana acum sunt profanate de noile curente spirituale sau de oameni teribilisti care n-au nici o legatura cu istoria. La Fetele Albe ajungi daca nu te ratacesti. Singurul loc care mie mi se pare ca exista respect este Mormantul Parintelui Arsenie Boca la Prislop. Acolo sunt flori si decenta. Sunt multe zone in tara unde sunt ruine, zone pline de istorie , zone de o maretie si o frumusete de iti taie respiratia, sunt zone in varfuri de munte unde alearga cai salbatici dar si in Delta sau cel putin erau. In ultimii 23 de ani in loc sa ne mobilizam sa ne scoatem toate calitatile umane si sa ne promovam autenticitatea si traditiile noi distrugem sistematic cat putem – o fi blestemul acestui neam ? Avem patru anotimpuri, toate formele de relief, avem toate tipurile de vegetatie fauna si flora specifice atat formelor de relif dar si influentelor climaterice de la influnete de tip mediteraneean in sud la influente de tip siberian in nordul Moldovei. Fiecare judet are specificul lui in traditiile mostenite atat din punct de vedere al costumului national cat si al tuturor obiceiurilor , mestesugurilor si gastronomiei. Avem cea mai mare retea hidrografica avem cca 28000 de izvoare din care numai 8000 exploatate. Avem toate tipurile de apa: potabila alcalina, minerala, sulfuroasa, ape termale, sarate,namoloase. Avem pamant roditor ca si daca scuipi o samanta se prinde.Avem soiuri de plante legume si fructe atat in flora spontana cat si cultivate soiuri autentice pline de vitamine si minerale si mai ales de gust, de arome de savori autentice. Mergeti in piete si simtiti parfumurile legumelor si fructelor toamna – sunt o simfonie de culori, parfumuri si gusturi – sanatate curata. Avem tot ce ne trebuie pentru a fi fericiti dar ne trebuie putina organizare si un pic mai mult respect din partea conducatorilor nostrii care au facut jaf la drumul mare. Si totusi tara asta are resurse umane si bogatii inepuizabile. De noi depinde sa le valorificam pentru noi cu respect impreuna, educandu-ne noi si copii nostrii in simtul demnitatii nationale. Francezii sunt mandrii ca sunt francezi, britanicii ca sunt britanici, rusii ca sunt rusi, albanezii ca sunt albanezi , noi ……suntem principalii nostri dusmani. Ne uneste acelasi pamant si aceeasi limba si toti vrem sa ne fie mai bine aici in tara dar nimeni sa nu faca nimic – eventual sa cada din cer gata facut si sa fim si atunci nemultumiti. Trezirea eu o vad ca o trezire a constiintei , a bunului simt, al respectului fata de tot ceea ce ne inconjoara pentru a stopa distrugerile si apoi sa construim impreuna obligand astfel si pe cei ce vor sa ne reprezinte sa aiba acelesi valori in beneficiul nostru al tuturor romanilor. Le suntem datori stramosilor si idealurilor noastre pentru copiii, copiilor nostrii si cei ce vor mai fi. Asa ne vom demonstra spiritualitatea autentica ca pastratori de valori in timp

***********************

”Nu atingi iluminarea daca iti imaginezi jocuri de lumini, ci doar daca poti constientiza intunericul.”

“Nu te agata de persoana care pleaca, altfel nu vei putea intampina persoana care soseste.”

“Pana nu vei reusi sa-ti constientizezi subconstientul, acesta iti va calauzi viata si tu vei crede ca e soarta.”

“Tot ceea ce ne irita la altii ne poate ajuta sa ne intelegem mai bine pe noi insine.”

“Intalnirea intre doua personalitati este ca si contactul dintre doua substante chimice: in prezenta unei reactii, ambele se transforma.”

“Nu sunt ce mi s-a intamplat, sunt ceea ce aleg sa fiu.”

“Sa cunosti partea intunecata din propria ta fiinta e metoda cea mai buna de a infrunta partea intunecata din altii.”

“Daca esti o persoana inzestrata, nu inseamna ca esti castigat. Inseamna ca ai multe de oferit.”

“Greselile sunt, pana la urma, fundamentul adevarului si daca un om nu stie ce este un anumit lucru, cel putin dobandeste ceva mai multe cunoastinte despre ce nu este.”

“Viziunile tale devin clare numai cand poti privi in propria ta inima. Cine priveste in exterior, viseaza; cine priveste in interior, se trezeste.”

“Oamenii ar face orice, indiferent cat de absurd ar fi, ca sa-si evite propriile suflete.”

“Singuratatea nu inseamna sa nu ai oameni in jur, ci sa nu poti comunica lucruri care conteaza pentru tine, sau sa te abtii sa exprimi anumite puncte de vedere pentru ca altii le gasesc imposibil de acceptat.”

“Depresia e ca femeia in negru. Daca apare, nu o alunga. Invit-o inauntru, roag-o sa se aseze pe scaun, trateaz-o ca pe un musafir si asculta ce are de spus.”

“Un barbat care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale, inseamna ca nu si le-a depasit.”

“Perceptia devine clara numai cand privesti in sufletul tau.”

“Nu sunt ceea ce mi s-a intamplat, sunt ceea ce aleg sa devin.”

“Lucrurile carora le opui rezistenta vor persista.”

“Visul este usa aceea mica si ascunsa in cel mai profund si intim sanctuar al sufletului, care se deschide catre acea noapte primordiala care este sufletul, cu mult inainte sa apara egoul constient.”

“Poate ni se pare ca detinem pe deplin controlul asupra noua insine. Cu toate acestea, un prieten poate sa descopere cu usurinta ceva despre noi insine despre care noi nu aveam niciun habar.”

“Ceea ce ne nemultumeste la alti oameni ne ajuta sa ne intelegem mai bine pe noi insine.”

Istorioara care urmează s-a petrecut în statul Qi, cu aproximativ 2.500 de ani în urmă. Era o iarnă rece şi ninsese timp de 3 zile şi 3 nopţi, fără întrerupere.

Din interiorul palatului său confortabil, îmbrăcat cu o haină din blană de vulpe, prinţul Jing al statului Qi se bucura de zăpadă. Fascinat de peisajul frumos, el şi-ar fi dorit să mai ningă încă, cel puţin, alte câteva zile.

Yan Ying, consilierul său, a intrat în camera în care se afla prinţul. L-a privit pe acesta şi apoi s-a uitat spre fereastra prin care se vedeau fulgii de zăpadă căzând. Prinţul Jing a spus încântat: „Ninge de 3 zile şi 3 nopţi, dar eu nu simt deloc frigul. Parcă ar fi primăvară!”.

Văzându-l pe prinţ înfăşurat în blana sa de vulpe, Yan Ying l-a întrebat în mod intenţionat: „Sunteţi sigur că nu este frig afară?”. Prinţul Jing a încuviinţat din cap.

Yan Ying, văzând că prinţul nu a înţeles de ce i-a fost pusă acea întrebare, i-a spus apoi, în mod direct: „Am auzit despre regii înţelepţi din timpurile vechi, că atunci când mâncau se preocupau de cei cărora le era foame, atunci când purtau haine călduroase se gândeau la cei cărora le era frig, iar atunci când duceau o viaţă confortabilă, gândul lor era mereu la cum să îi ajute pe cei care suferă. Dumneavoastră de ce nu vă gândiţi la ceilalţi?”.

Prinţul Jing a rămas tăcut, jenat, înţelegând că a greşit.

A fi plin de compasiune faţă de ceilalţi, a-ţi dedica propriile preocupări celorlalţi, este o virtute ce a fost promovată mereu în cultura tradiţională chineză.

 

 

Povestea pensionarului neintelept :

Un om care iesise la pensie era din ce in ce mai nelinistit.Pensia intarzaia sa vina cum de obicei se intampla,trece ceva timp pana se primeste prima pensie.Desi avea de la cine sa se imprumute, copii cu stare, clienti fideli, nu o facuse din dorinta de a nu deranja.Ajuns la capatul rabdarii isi puse capat zilelor si chiar urmatoarea zi postasul venea cu pensia .

Morala
Cand simti ca nu mai poti sa sti ca mai ai putin si vei invinge.
Increde-te in Cel ce poate totul, in Cel ce te-a creat, in Cel ce vede totul, in Cel ce te iubeste cu adevarat.

 

 

Povestea soricelului

Se spune că era odată un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Dar, într-o zi, pe când stătea el în genunchi şi se ruga, înconjurat de multe cărţi , un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa încălţămintei. Omul a făcut ochii mari şi a strigat furios la şoricel:
– De ce mă deranjezi de la rugăciune?
– Mi-e foame, a răspuns şoricelul.
– Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog!
– Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel neputincios?

Aşadar, dacă vrem să ne asculte Dumnezeu rugăciunea, să fim atenţi cum vorbim cu şoriceii, iar dacă nu avem şoricei prin preajmă, să fim atenţi cum vorbim cu semenii, căci aceştia, dacă le vom vorbi urât, ne vor veni în gând la rugăciune şi nu ne vor da pace.

„Cum poţi iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi, dacă nu iubeşti pe aproapele pe care îl vezi?” (1 Ioan 4, 20)

 

 

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

dupa o povestire de Lev Tolstoi

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…

“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

 

Maiestru si furnica

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.
Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
– Cu ce te pot ajuta?
– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?
– Da!
– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său… cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
– S-a întâmplat ceva, dragul meu?
– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.
“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
– Ai învățat?
– Da, maestre, am aflat multe observând. In primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.
Bine ai venit printre discipolii mei!

Intr-un oras din Umbria, Italia, traia un om care se plangea intr-una de necazurile vietii lui. Intrucat era crestin , isi spunea cu amar ca are o cruce prea grea de purtat.

Intr-o noapte , inainte de a merge la culcare , el s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe povara pe care o ducea pe umeri.

In acea noapte , a visat ca Dumnezeu l-a adus in fata unui mari cladiri si i-a spus : „Ai curaj , intra si schimba-ti povara ” . Omul a deschis cu sfiiciune usa , a pasit inauntru si a descoperit o multime de cruci de toate formele si marimile , toate purtand numele proprietarilor lor. Mai intai , si-a ales o cruce de marime mijlocie dar , cand a vazut inscris pe ea numele unui bun prietn de-al sau , a asezat-o inapoi.

In cele din urma, cu permisiunea lui Dumnezeu , si-a ales cea mai mica cruce pe care a putut-o gasi.Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul sau nume.


Vitica si boul – Fabula de Esop

O vitica, plina de marete si curate idealuri, a vazut odata cum un bou se trudea la plug, si l-a criticat, plina de verva, reflectand asupra nefericitei sale vieti de munca neincetata.

Putin timp dupa aceea, la o sarbatoare a recoltei, stapanul boului l-a eliberat pe acesta din jug, dar a prins-o pe vitica in chingi si a adus-o la un altar pentru a fi sacrificata in onoarea acelui mare eveniment.

Boul, vazand ce se intamplase, a ranjit larg, si i-a spus viticii: „Pentru a-ti da viata pe altarul zeilor ai fost lasata pana acum sa iti duci viata in lenevie, nepasare si fasoane.”

Morala 1: Viata lenesilor este cel mai adesea pusa la mezat.

Morala 2: Lenevia este cel dintai obicei la care renunta un om care vrea sa se desavarseasca.

 

GAINA SI RANDUNICA Fabula de Esop

Odata, o gaina a dat peste ouale unei vipere si si le-a asezat langa propriile ei oua, clocindu-le cu o mare dragoste materna.

O randunica cu mintea agera a vazut ce se intampla se si i-a zis, „Mai oratanie prostanaca, chiar nu ii dai seama ce faci? Din ouale straine pe care le clocesti se vor ivi niste creaturi rele, ce se vor hrani numai tine , ci si din trupul fraged al puilor tai.”

Morala 1: Daca cultivi rautate, nu va dura mult pana va insfaca mari bucati din sufletul si trupul tau.

Morala 2: Raul crecut la sanul ta devine propriul tau rau.

Morala 3: Daca cresti rau un copil, acesta nu isi va duce aminte de bunatatea ta, ci de felul rau in care l-ai adus intru lume.

 

Gaina cu oua de aur – Fabula de Esop

Un taran si nevasta-sa se bucurau de o vreme de o gaina ce scotea la iveala, in fiecare zi, cate un ou de aur.
Cei doi au ajuns astfel sa se gandeasca ca acea orataniei avea o multime de aur in burta ei, si pusi sa se imbogateasca peste noapte, i-au taiat gatul fara nici o mila ori ezitare.
Dupa ce i-au dspicat pieptul, au descoperit, cu mare uimire, ca maruntaiele ei nu erau cu nimic deosebite de cele ale altor gaini. In acest fe, crezand ca vor avea o mare avere peste noapte, taranul si nevasta-sa au trebuit sa sufere de mica avere daruita da gaina zi de zi.

Morala:
Bucura-te de fericirea mica dar adevarata a fiecarei zile, fara a incerca, pe necugetate, sa-ti schimbi in si mai bine viata intr-o singura si necugetatata zi.

 

MĂIESTRIA CREIONULUI

Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, îl întrebă:
– Bunicule, ce scrii acolo? Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine…
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele, este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi nedumerit creionul, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile, răspunse bunicul. Creionul are cinci calităţi, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: Poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această Mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: Din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii, dacă suporţi unele dureri, ele te vor face mai bun.

A treia calitate: Creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce este greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru, nu înseamnă neapărat ceva rău. Ceea ce este bine, este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: La creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, şi tu pune accent mai mult pe ce se întâmplă înlăuntrul tău, decât pe exterior.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate: Creionul lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă, va lăsa urme. Dragul meu, încearcă să fii conştient de fiecare faptă pe care o faci.

Sper că v-a plăcut povestea. Cred că fiecare dintre noi avem de învăţat din cele cinci calităţi ale creionului.
Domnul să vă binecuvânteze!

 

Gaina si randunica ( fabula de Isop )

Odata, o gaina a dat peste ouale unei vipere si si le-a asezat langa propriile ei oua, clocindu-le cu o mare dragoste materna.
O randunica cu mintea agera a vazut ce se intampla se si i-a zis, „Mai, chiar nu ii dai seama ce faci? Din ouale straine pe care le clocesti se vor ivi niste creaturi rele, ce se vor hrani nu numai din tine , ci si din trupul fraged al puilor tai.”
Morala 1: Daca cultivi rautate, nu va dura mult pana va insfaca mari bucati din sufletul si trupul tau.

Morala 2: Raul crecut la sanul ta devine propriul tau rau.

Morala 3: Daca cresti rau un copil, acesta nu isi va duce aminte de bunatatea ta…

 

Vitica si boul

O vitica, plina de marete si curate idealuri, a vazut odata cum un bou se trudea la plug, si l-a criticat, plina de verva, reflectand asupra nefericitei sale vieti de munca neincetata.

Putin timp dupa aceea, la o sarbatoare a recoltei, stapanul boului l-a eliberat pe acesta din jug, dar a prins-o pe vitica in chingi si a adus-o la un altar pentru a fi sacrificata in onoarea acelui mare eveniment.

Boul, vazand ce se intamplase, a ranjit larg, si i-a spus viticii: „Pentru a-ti da viata pe altarul zeilor ai fost lasata pana acum sa iti duci viata in lenevie, nepasare si fasoane.”

Morala 1: Viata lenesilor este cel mai adesea pusa la mezat.

Morala 2: Lenevia este cel dintai obicei la care renunta un om care vrea sa se desavarseasca.

 

O poveste de Paulo Coehlo

Intr-un oras din Umbria, Italia, traia un om care se plangea intr-una de necazurile vietii lui. Intrucat era crestin , isi spunea cu amar ca are o cruce prea grea de purtat.
Intr-o noapte , inainte de a merge la culcare , el s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe povara pe care o ducea pe umeri.
In acea noapte , a visat ca Dumnezeu l-a adus in fata unui mari cladiri si i-a spus :
„Ai curaj , intra si schimba-ti povara ” .
Omul a deschis cu sfiiciune usa , a pasit inauntru si a descoperit o multime de cruci de toate formele si marimile , toate purtand numele proprietarilor lor. Mai intai , si-a ales o cruce de marime mijlocie dar , cand a vazut inscris pe ea numele unui bun prietn de-al sau , a asezat-o inapoi.

In cele din urma, cu permisiunea lui Dumnezeu , si-a ales cea mai mica cruce pe care a putut-o gasi.Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul sau nume.

 

Trandafirul din interior

Un om a plantat un trandafir, plin de speranţă a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să iasă curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit: „Cum poate o floare atât de frumoasă să provină dintr-o plantă atât de plină cu spini ascuţiţi?” Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şi chiar înainte să înflorească, trandafirul a murit.
Aşa se întâmplă şi cu multi oameni. În fiecare suflet există un trandafir. Calităţile pozitive plantate în noi la naştere, se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulţi dintre noi când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperaţi de gândul că nimic bun nu este în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienţi de potenţialul nostru.
Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alţii ca să le arate. Una din cele mai frumoase calităţi de care poate dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii…să priveşti o persoană, să cunoşti defectele sale şi s-o accepţi în viaţa ta…în tot acest timp recunoscând nobleţea sufletului său. Ajută-i pe ceilalţi să-şi învingă defectele. Dacă le arătăm „trandafirul” din ei, îşi vor învinge spinii. Numai atunci vor reuşi să înflorească de mai multe ori.
Morala: Cel mai bun prieten este acela care îmi arată defectele.

 

 

Povestea Licuriciului si a Buburuzei…

A fost odata ca niciodata, intr-o padure oarecare, o Buburuza care a intalnit un Licurici.

Buburuza si Licuriciul s-au indragostit si au hotarat sa ramana impreuna pentru totdeauna… Numai ca, si-au dat seama ca in padure erau o multime de obstacole, lipsite de importanta pentru altii, dar care pe ei i-ar putea desparti… o crenguta, o pietricica, o frunza…
Si atunci, Buburuza si Licuriciul au hotarat sa se tina tot timpul de mana, pentru ca nimic sa nu-i poata desparti… Se plimbau impreuna prin padure si erau foarte fericiti…
Dar intr-o zi, Licuriciul a constatat ca Buburuza disparuse…
Nu mai stia daca el a lasat-o din mana sau daca ea i-a dat lui drumul mainii, dar asta nici nu conteaza in Povestea noastra. Conteaza numai ca Licuriciul, singur si trist, a cautat Buburuza sub fiecare frunza, sub fiecare crenguta, dar nu a gasit-o….
Licuriciul era din ce in ce mai trist si i se parea ca padurea nu mai are nici un gust, nici un sens, nici un farmec…
Si cum se plimba Licuriciul foarte trist, s-a intalnit cu o Furnica.
Licuriciul i-a povestit Furnicii ce i se intamplase, iar Furnica i-a spus:
– Licuriciule, poate daca ai stralucii tare, tare, Buburuza te-ar vedea, oricat de departe ar fi si s-ar intoarce la tine…
– Stii ca ai dreptate? a spus Licuriciul. Eram asa de trist, incat am uitat sa stralucesc!
Morala Povestii…
De cele mai multe ori, tristetea si panica ne coplesesc in asa masura incat uitam cat de valorosi suntem, nu ne mai permitem sa stralucim, ca atunci cand aveam motive sa o facem.
Daca nu mai avem valorizarea exterioara, daca nu ne este satisfacuta nevoia de a fi utili, ne consideram lipsiti de valoare.
Uneori, durerile provocate de esecuri, de nereusite, ne imbraca intr-o culoare lipsita de stralucire.
Ne cufundam in apatie, in victimizare, refuzand, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama, sa mai fim vazuti de persoanele dragi de langă noi…

 

Povestea unui baietel

În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.
La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal… copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.
Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte… stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”.
Mânia si Dragostea nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata… Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.
Dar problema lumii de astazi este ca Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite… in timpul acestui an, sa fim atenti si sa ne amintim: Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti.

 

Bătrânica şi vizita lui Dumnezeu

Era odată o bătrânica căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita „astăzi”.

Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu. Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: „Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!”. Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară?

Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros. „Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine”, spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei.

„Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!” Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.
Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. „Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?” În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: „De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori M-ai refuzat”.

 

Paradoxul vremurilor noastre :

Avem clădiri mai mari dar suflete mai mici.
Autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai puţin.
Cumpărăm mai mult dar ne bucurăm tot mai puţin.
Avem case mai mari dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp.
Avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată.
mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Ne am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.

Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă.

Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu şi mai bune.
Am curăţat aerul dar am poluat solul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine.
Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm.
Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii să producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, Case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica
folosință, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri
supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie, la linişte, la moarte.

Sunt niște vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îți poate aduce acest mesaj si în care poți decide fie sa împărtăşeşti acest punct de vedere, fie sa-l ignori.

Amintește-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,

Pentru ca nu vor fi lângă tine o eternitate. (depinde)

Amintește-ti sa spui o vorba buna copilului care te venerează, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lângă tine. Amintește-ti sa-1 îmbrățișezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poți oferi cu inima si nu te costa nimic. Amintește-ti sa spui “Te iubesc” prietenului si persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales sa o spui din inima.

O sărutare si o îmbrățișare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Amintește-ti sa-i ti pe cei dragi de mâna si sa prețuiești acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lângă tine.

Fa-ti timp sa iubeşti, fa-ti timp sa vorbeşti, fa-ti timp sa împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

o dragoste adevarata
Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie.
Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal.
Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”
Morala: Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.
Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni, ci să ştii să dansezi în ploaie !!

 

 

 

 

 

PATUL DE LANGA FEREASTRA
Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera. Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra. Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara. Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc. Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.
Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.
Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.
Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit.
Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat. Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!
Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol!
Suna infirmiera si o intreba: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?”
Sora ii raspunse surprinsa: “Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva”. Apoi adauga trista: “Poate voia doar sa te incurajeze”.
Ai auzit o poveste mai emotionanta decat asta? Ai simtit vreodata ceva asemanator sentimentelor pe care aceasta povestire le invoca? Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca. Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur.
Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa ii iei
locul? Ai fost vreodata dezamagit – poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat? Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

 

Lacomia pierde omenia
Un avocat din SUA a cumparat o cutie de tigari, foarte rare si deosebit de scumpe. Pe urma le-a asigurat, printre altele si impotriva incendiului.
In decurs de o luna, fumand toate tigarile din cutie si fara sa fi facut nici macar prima plata pentru polita de asigurare, avocatul a solicitat companiei de asigurari sa fie despagubit, aratand ca tigarile au fost distruse intr-o serie de “mici focuri”.
Compania de asigurari a refuzat plata, invocand motivul evident si anume ca avocatul a fumat tigarile.
Avocatul a chemat in judecata compania de asigurari si A CASTIGAT.
Administrand probatoriul, judecatorul a fost de acord cu societatea de asigurari si anume ca cererea de despagubire era cel putin “neserioasa”. Totusi, judecatorul a retinut faptul ca avocatul detinea o polita de asigurare pentru tigari care garanta ca acestea erau asigurate inclusiv impotriva foculului, fara a defini ce este considerat a fi “foc acceptabil”, iar societatea de asigurari a fost obligata sa-l despagubeasca pe asigurat. Decat sa treaca printr-un proces lung si costisitor, societatea de asigurare a acceptat sentinta si a platit 15.000 $ avocatului pentru pierderea tigarilor in “incendiu”.
Dupa ce avocatul si-a incasat cecul, compania de asigurari a cerut ca acesta sa fie arestat pentru 24 de cazuri de incendiere.
In urma propriei cereri de despagubire si a declaratiei de la procesul anterior (folosite acum impotriva lui), avocatul a fost condamnat pentru incendiere intentionata a bunurilor sale asigurate si a fost condamnat la 24 de luni de inchisoare si o amenda de 24.000$.
Morala: Lacomia pierde omenia! Vorba unui proverb cunoscut. Cine se lacomeste sa apuce si ce nu-i apartine, le pierde si pe ale sale.

Istoria celor 2 pietricele
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.
Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

Gândul RĂU și Gândul IUBIRII
– povesti cu talc –
poveste gandul Rau si gandul Iubirii
Gândul Rău s-a hotărât să facă o vizită rudelor sale. Cine altcineva decât Gândurile Bune?… S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a făcut freza cu creastă – ultima modă – şi-a pus cercelul rotund în urechea dreaptă şi a pornit la drum.
Mergând atent, să nu se sfarme, nu a zărit Conştiinţa care s-a oprit încet.
” – Unde mergi, Gând Rău?” întreabă aceasta, mirată.” N-ai mai ieşit de mult la plimbare.”
” – În vizită la rudele mele”, răspunse timid. “Sunt abătut în ultima perioadă, parcă nu mai sunt eu… Simt că nu mai am mult de trăit şi am decis să rezolv toate disputele cu cei din jur.”
” – Foarte bine. Să nu le tulberi prea tare. Să nu stârneşti amintiri ce nu-şi mai au rostul.”
“- Nu, promit! Îmi voi folosi simţul umorului. Bruma de umor ce am avut-o din născare”, zise Gând Rău.
Ajuns la capătul străzii, coti spre dreapta. S-a oprit in faţa unei case simple, modeste, cu un etaj. Exteriorul vopsit în alb, cu flori în grădini şi iederă pe casă.
Sună la sonerie. O dată. Încă o dată. Se auzi cheia răsucită în uşă.
“- Frateee!” spuse Gândul Rău şi se năpusti asupra Gândului Bun.
” – Heeii… păstrează distanţa. Nu vreau să mă întinezi”, se apără Gând Bun.
Rudele au apărut una câte una în salon.
“- Ce-i cu tine aici?” întrebă Gând Senin.
” – Simt că sunt pe cale să dispar din lumea aceasta, şi am zis să vă vizitez.”
” – Deci nu vor mai exista decât gânduri de bine?” se interesă Gând Frumos.
” – Da. Eu sunt ultimul Gând Rău din familia gândurilor. Oaia neagră ce există în fiecare familie.”
“- Am o idee!” zise triumfător Gând Dulce. “Să facem o magie. Toate gândurile de bine să-l sărute pe Gând Rău şi acesta va deveni un gand bun.”
” – Nu se poate”, spuse timid, cu privirea în pământ Gând Rău. “Mă irit de la sărutat.”
” – Trebuie, trebuie, trebuie…” au sărit cu gura gândurile. Şi au atacat.
L-au sărutat pe Gând Rău, pe urechi, pe nas, pe gură, pe mâini.
Acesta se gâdila… râdea din răsputeri şi, încetul cu încetul se umplea de inimioare pe tot corpul.
După ritual, Gândul Rău s-a transformat în Gândul Iubirii.

ARBORELE CARE DARUIESTE
“Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.”

POVESTEA CELOR TREI IEPURASI
Trei iepurasi se plimbau prin padure. La un moment dat, unul dintre ei cade intr-o groapa destul de adanca. Cei doi iepurasi de pe margine au inceput sa strige:
– Vai, acolo o sa ramai, nu o sa reusesti niciodata!
Iepurasul cazut in groapa incepu sa se cazneasca sa iasa. Incepu sa se zbata si sa se agate de margini in dorinta disperata de a iesi din groapa. Cei doi iepurasi ramasi la suprafata, niciodata nu mai vazusera un asemenea necaz si erau siguri ca iepurasul cazut nu o sa reuseasca niciodata, astfel ca au inceput sa-i spuna iepurasului:
– Nu o sa reusesti niciodata!
Pe masura ce iepurasul incerca mai mult, ei repetau acelasi lucru, ei se agitau si mai tare si ii spuneau ca nu o sa reuseasca niciodata!
Dupa zeci de minute in sir de strigaturi si incercari, iepurasul reusi sa iasa.
O asa grozavie iepurasii nu mai vazusera pana atunci si-l intrebara:
– Vai iepurasule, dar cum ai reusit?
– Am reusit!
– Ai reusit, dar cum?
– Am reusit!
– Mai iepurasule tu nu intelegi ce spunem?
– Am reusit si va multumesc pentru incurajari, fara voi nu as fi reusit niciodata!
Iepurasul nostru cel cazut in groapa era surd. El nu auzise cuvintele nici o clipa si a intrepretat strigatele si agitatia de pe marginea gropii drept incurajari. Iepurasul nostru nu ar fi reusit niciodata daca ar fi auzit descurajarile de pe margine. 

Morala: Trebuie sa fii surd atunci cand ceilalti te descurajeaza, sa interpretezi orice gest ca pe o incurajare si sa continui sa perseverezi in a-ti atinge obiectivele.

 

Un preot trebuia într-o zi să meargă să ţină o predică într-un
penitenciar. S-a gândit mult înainte, ce-o să le spună unor oameni care
nu prea ştiau de biserică.
Nu prea găsea părintele nici-o idee de la care să plece, şi-şi spuse în
final că o să-l lumineze Dumnezeu cu vreun gând atunci când se va afla
în faţa deţinuţilor.
Când a intrat în sala unde erau adunaţi puşcăriaşii a întâlnit priviri ironice, unele dispreţuitoare.
În timp ce mergea spre locul de unde avea să vorbească, se împiedică de-o treaptă şi căzu.
Toţi izbucniră în hohote de râs. Preotul se simţi ruşinat cum nu mai
fusese vreodată, dar dintr-o dată sări în picioare şi se duse hotărât la
masa care ţinea loc de amvon.
Şi cu zâmbetul pe buze, le spuse deţinuţilor: „Prieteni, pentru asta am
venit la voi: să vă arăt că cine cade se poate şi ridica.”

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
– “Ce mâncare să fi adus oare?” se întrebă şoricelul
Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
– “E o capcană în casă, e o capcană în casă!”
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
– “Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.”
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
– “E o capcană în casă, e o capcană în casă!”
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
– “Îmi pare foarte, foarte rău, domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.”
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
– “E o capcană în casă, e o capcană în casă!”
Vaca îi spuse:
– “Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.”
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot, ca acela produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului.
Ţăranul o duse cât putu de repede la spital şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua.
Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi. Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
Morala: Data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei personae. Vieţile noastre se intreţes şi acest lucru nu este intamplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten.

Morala unui prieten adevarat
A fost odata un baiat cu un caracter foarte urat. Tatal lui i-a dat intr-o zi un saculet cu cuie si i-a spus sa bata cate un cui in usa gradinii de fiecare data cand isi pierde cumpatul si/sau se cearta cu cineva.
In prima zi a batut 37 de cuie in usa. Saptamanile ce au urmat a invatat sa se controleze si numarul cuielor batute in usa s-a micsorat de la o zi la alta. Descoperise ca este mult mai usor sa te controlezi decat sa bati cuie intr-o usa.
In sfarsit a sosit ziua in care baiatul nu a mai batut nici un cui in usa. S-a dus prin urmare la tatal sau sa ii spuna ca nu a mai batut nici un cui in aceasta zi.
Tatal lui i-a spus atunci sa scoata un cui din usa pentru fiecare zi care trece in care nu isi pierde rabdarea. Zilele au trecut si in sfarsit baiatul a putut sa-i spuna tatalui ca a scos toate cuiele din usa.
Tatal l-a condus pe baiat pana in fata usii si i-a spus:
“Fiule, te-ai purtat foarte bine dar priveste cate gauri sunt in usa ! Nu va mai fi niciodata ca inainte. Cand te certi cu cineva si cand ii spui lucruri urate ii lasi o rana ca aceasta. Poti infige un cutit intr-un om si sa il scoti imediat, dar rana va ramane pentru totdeauna. O rana verbala face la fel de rau ca si una fizica. Nu are importanta de cate ori te vei scuza, rana va ramane. ”
Morala: Atentie la ce vorbesti! Nu-ti scuza orgoliul folosindu-te de cuvinte si inconjoara-ti realitatea de prieteni adevarati!
Inainte sa vorbesti si sa acuzi, gandeste-te daca cel pe care esti pornit sa-i faci rau iti vrea cu adevarat raul la randul lui! Oare ce-l pentru care esti in stare sa faci sacrificii iti este prieten, doar pentru ca iti spune cuvinte frumoase sau laude nemeritate, dar pe care-ti doresti sa le auzi? Te-ai gandit ca ar putea avea vreun interes material sau de alta natura lingusindu-te? Probabil nu ai o parere prea demna despre tine nici chiar tu, de simti nevoia sa te inconjori cu astfel de fiinte pentru a auzi asemenea cuvinte.
Eu una prefer in jurul meu, persoane care au curajul sa-mi spuna realitatea in fata, nu mincinosi cu interese ascunse. Si viata mi-a daruit astfel de persoane in jur. Nu sunt multi si imi ajung degetele de la maini sa-i numar, dar stiu un lucru: PRIETENII ADEVARATI sunt bijuterii rare!

 

 

 

 

Despre iertare
Într-o zi, profesorul ne-a cerut să aducem la şcoală nişte cartofi cruzi şi o pungă de plastic. Ne-a spus să punem în punga de plastic câte un cartof pentru fiecare persoană faţă de care avem resentimente şi să-i scriem numele. Ne-a cerut ca timp de o săptămână să cărăm sacoşa cu cartofi în rucsac peste tot unde mergem. Unii dintre cartofi erau cu adevărat grei! Fireşte, cartofii au început să se strice cu timpul.
Efortul de a căra sacoşa asta tot timpul mi-a demonstrat clar cât de mare era greutatea pe care o purtam zi de zi în viaţa mea şi în inimă din cauza ranchiunei şi resentimentelor. Deoarece eram mereu atent să nu uit sacoşa, mi-am dat seama că neglijam lucruri care erau mai importante pentru mine.
Exerciţiul acesta m-a făcut să mă gândesc la preţul pe care îl plăteam pentru că nu puteam să iert ceva care deja se întâmplase şi pe care nu-l mai puteam schimba.
Morala: De multe ori credem că iertarea este un cadou pentru celălalt, fără să ne dăm seama că noi suntem primii care beneficiem de pe urma iertării.
Toţi purtăm cartofi care putrezesc în “rucsacul” nostru sentimental.
Neputinţa de a ierta este ca un venin pe care îl luăm zilnic, picătură cu picătură şi care sfârşeşte prin a ne otrăvi.
Iertarea ne eliberează de greutăţi care ne amărăsc sufletul şi ne îmbolnăvesc trupul.
Să ierţi nu înseamnă să fii de acord cu ce s-a întâmplat sau să aprobi acel lucru. A ierta nu înseamnă să încetezi să acorzi importanţă celor întâmplate, nici să dai dreptate celui care te-a rănit.
Înseamnă pur şi simplu să laşi deoparte acele gânduri negative care îţi produc durere şi supărare.
Gandhi afirma “Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubeasca.”
Hotărăşte-te chiar azi să ierţi!

 

 

CELE 7 MINUNI ALE LUMII
Unui grup de studenţi i s-a cerut să recompună lista celor şapte minuni ale lumii, adaptată timpurilor pe care le trăim. Au existat multe diferenţe, dar iată lucrările care au obţinut calificative maxime:
1. Piramidele din Egipt
2. Taj Mahal
3. Marele Canion
4. Canalul Panama
5. Empire State Building
6. Basilica San Pietro din Roma
7. Marele zid chinezesc
În timp ce se citeau lucrările, profesorul a observat că o studentă încă mai scria.
Profesorul a întrebat studenta dacă are dificultăţi şi ea a răspuns:
«E atât de greu să decizi, sunt atâtea minuni pe lume!»
Profesorul a întrebat dacă o poate ajuta.
Studenta a ezitat puţin şi apoi a răspuns:
«Cred că cele şapte minuni ale lumii sunt:
1. a vedea
2. a auzi
3. a mângâia
4. a savura
5. a simţi
6. a râde
7. a iubi»
Colegii au rămas tăcuţi. Aceste lucruri sunt aşa de simple încât nu ne dăm seama cât sunt de minunate!
Morala: Lucrurile preţioase nu pot fi cumpărate sau construite de om.

Secretul fericirii
Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.
Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.
Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.
Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:
“-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?”
Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:
“-Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.”
În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:
Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.
Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.
Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.
Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.
Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.
Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.
Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.
Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.
Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

Povestea unui caine
Fiind veterinar, am fost chemat sa consult un ciobanesc irlandez in varsta de zece ani, numit Belker. Stapanii cainelui, Ron, sotia sa Lisa si fiul lor Shane, erau foarte atasati de Belker si sperau intr-un miracol.
L-am consultat pe Belker si am descoperit ca avea sa moara de cancer. Am spus familiei ca nu se poate face nimic pentru Belker si m-am oferit sa execut procedura de eutanasiere a batranului catel la ei acasa.
In timp ce stabileam urmatorii pasi, Ron si Lisa mi-au spus ca, dupa parerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, sa urmareasca procedura. Ei credeau ca Shane ar putea sa invete ceva din aceasta experienta.
In urmatoarea zi, am simtit familiarul nod in gat atunci cand familia lui Belker l-a inconjurat. Shane parea atat de calm, mangaind batranul caine pentru ultima data, incat m-am intrebat daca intelegea ce se petrece. In decursul a cateva minute, Belker s-a stins in liniste.
Micutul baiat a parut sa accepte trecerea lui Belker fara vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu totii pentru o vreme, impreuna, dupa moartea lui Belker, comentand cu glas tare tristul fapt ca vietile animalelor sunt mai scurte decat cele ale oamenilor. Shane, care ascultase in liniste, a spus cu glasul lui subtire: „Eu stiu de ce.”
Speriati, ne-am intors cu totii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit in urmatorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodata o explicatie mai alinatoare.
El a spus: „Oamenii se nasc pentru a invata cum sa traiasca o viata buna – cum e sa iubesti pe toata lumea mereu si sa fii bun, nu-i asa?” Copilul de sase ani a continuat: „Ei bine, cateii stiu deja cum sa faca toate lucrurile astea, deci nu trebuie sa traiasca la fel de mult ca sa invete.”

Viata ca un fluture
A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…
Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau.
La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.
-Ce vei face? o intreba sora ei.
-O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!
Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.
-Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:
-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!
Asa este si viata noastra, prezentul si viitorul nostru. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre, ca si fluturele albastru. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.

Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva
lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de
maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe
studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în
borcan, scuturându-l usor.
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din
nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã
era.
Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în
borcan,. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou
pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor “pliiin”!
Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat
în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.
“Acum” a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, “as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf
reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã
de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã.”
“Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi,
serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte”
“Dacã veti începe cu nisipul,” a continuat el “nu veti mai avea unde sã
puneti mingile de golf si pietricelele”
“La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante
pentru tine.”
*”Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta…… Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e
doar nisip.” *

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele
douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit “Mã bucur cã întrebi asta,ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten.”

 

 

Lectia fluturelui
Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura.
Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica. Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis sa ajute fluturele. A luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic. Aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.
Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura. Insa acest lucru nu s-a intamplat!
Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodata!
Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta.
Morala: Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata. Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati. Nu am putea fi atat de puternici cum suntem. “Nu am putea zbura niciodata!”

Povestea soricelului din borcanul cu smantana
Un soricel mic si nu foarte experimentat cu ale vietii, sigur pe el si destul de indraznet, a cazut intr-un borcan cu smantana.
Cu greu reusea sa se ridice pana la suprafata pentru o gura de aer.
Cadea de fiecare data inapoi, spre fundul borcanului. L-a si atins de cateva ori. A fost cuprins de o senzatie cumplita de panica, vecina cu disperarea. La un moment dat nu a mai avut nici macar lumina. Se intunecase. Disperarea bietului soarece era totala.
Avea de ales: se ineaca in smantana sau da din labute toata noaptea sperand ca dimineata sa-l salveze cineva. A ales a doua varianta. Dimineata – obosit, epuizat, cu mintea ravasita de chinul prin care trecuse toata noaptea, soarecele abia daca mai dadea dintr-o labuta. Trezit la realitate, s-a intrebat de ce nu se scufunda.
Uluit a constatat ca statea pe ceva tare. Smantana se transformase in unt, dupa ce o batuse, o noapte intreaga, cu labutele.
Morala: Efortul constant, sustinut, vointa si dorinta de a supravietui (in toate sensurile posibile ale termenului), sunt calea prin care esecul (smantana) se transforama in victorie (unt)!

 

 

Un batran indian, din neamul Cherokee, statea impreuna cu nepotul sau si-l invata:
“In viata fiecarui om de pe pamantul asta se da o lupta formidabila – o lupta intre doi lupi.
Unul rau: el intruchipeaza frica, mania, invidia, lacomia, autocompatimirea, aroganta, viclenia, resentimentele.
Celalalt e unul bun: el aduce bucuria, linistea, smerenia, increderea, darnicia, adevarul, blandetea si mila.”
Copilul priveste intrebator spre bunicul lui: “Si care dintre ei va invinge?”.
Batranul il priveste in ochi. “Cel pe care il vei hrani!”

“Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
– De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
– Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? Intreba din nou inteleptul…
– Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol?!
Maestrul intreba din nou:
– Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
– Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
– Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
– Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.” 

Mahatma Ghandi

 

 

BARELE DE LA PERDEA
Poveste adevarata…
O femeie recent divortata isi petrecu prima zi impachetandu-si lucrurile in cutii si valize. A doua zi, a venit un camion si a incarcat totul, inclusiv mobila. A treia zi, s-a asezat pe jos, in sufrageria goala, a pus muzica in surdina, a asezat doua luminari, doua kile de creveti, o farfurie de icre si o sticla de vin alb pus la gheata.
Cand a terminat de mancat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare camera, le-a scos capacele laterale, a indesat inauntru icrele si crevetii care ii ramasesera, a pus capacele la loc si a asezat din nou barele la geamuri.
Reintors, fostul sot s-a mutat cu amanta si cu noua lui mobila. La inceput, totul a fost perfect. Insa, in curand, incet, incet, casa a inceput sa puta. Au incercat de toate: au facut curatenie, au aerisit, au revizuit gurile de ventilatie pentru eventualitatea ca s-ar pute gasi soareci morti inauntru, au spalat covoarele… In fiecare coltisor de casa au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray. Au cheltui o gramada de bani sa schimbe, dar nimic nu functiona.
Nimeni nu le mai venea in vizita, angajatii refuzau sa lucreze, pana si fata care facea curatenie in casa i-a abandonat. Disperati, fostul sot si amanta, au hotarit sa se mute. Dupa
o luna, inca nu gasisera pe nimeni dispus sa cumpere casa. Cei de la agentiile imobiliare nici nu mai raspundeau la telefon. In final au cumparat o casa noua.
Intr-o zi, fosta sotie il suna ca sa stabileasca detaliile divortului si, in treacat, il intreaba cum o mai duce. El raspunde ca vinde casa, fara insa sa-i dea vreo explicatie. Ea il asculta calma, apoi ii zice ca o sa vorbeasca cu avocatul, sa vada cum ar putea face sa cumpere ea casa. Presupunand ca n-are nici o idee despre adevaratul motiv pentru care o vinde, barbatul ii propune a zecea parte din pretul real al locuintei, ca sa scape cat mai repede. Femeia accepta si, in citeva ore, avocatul ii aduce actele la semnat.
O saptamina mai tarziu, barbatul si amanta se oprira la poarta casei, observand surazatori cum muncitorii le impachetau lucrurile si le urcau in camion. Totul, inclusiv barele de la perdele…

Era un sat mereu atacat de mistreti. In fiecare zi vierii salbatici intrau in sat si faceau mare taraboi cautandu-si hrana. Satenii au incercat diferite moduri de a-i vina si a-i indeparta dar fara prea mult noroc. Intr-o zi veni un intelept sa-l sfatuiasca pe mai marele satului. Acesta a spus satenilor sa-i asculte cu mare atentie sfaturile si instructiunile.
Inteleptul le-a spus satenilor sa-si adune mancarea din toate gospodariile si sa o puna in mijlocul unui camp gol. Ei au ascultat sfatul si au vazut sute de mistreti apropiindu-se de locul unde au depozitat acestia mancarea. Mistretii au fost ingrijoati initial, dar o data ce au luat o ingititura, au prins curaj si s-au intors in zilele urmatoare. In fiecare yi satenii puneau tot mai multa mancare, iar mistretii veneau acolo sa manance. Dupa un timp inteleptul le-a spus oamenilor sa ridice 4 stalpi mari in colturile campului. Mistretii erau prea ocupati sa manance si n-au observat.
Dupa cateva saptamani mistretii deja aveau obiceoul de a veni sa manance mancarea pusa de sateni. Inteleptul a pus apoi oamenii sa imprejmuiasca cu un gard campul si sa faca apoi o poarta mare pe unde sa poata intra mistretii sa manance. In cele din urma satenii au reusit sa faca gardul si au inchis poarta prinzand inauntru mistretii. Mistretii fusesera invinsi la final.
Morala – Obiceiurile pot fi dezvoltate cu usurinta si dificil de descotorosit.Mistretii au fost prinsi datorita lacomiei lor de a obtine hrana fara prea mult efort. Ei au devenit asa de increzatori si s-au complacut in situatia asta.
Nici nu si-au dat seama ca sunt prinsi in cursa.
Majoritatea dintre noi suntem asemeni mistretilor, deoarece devenim la fel de increzatori in ocupatiile si afacerile noastre, dar nu ne dam seama ca intr-un fel sau altl cadem si noi in capcana. Cautam mai mult siguranta decat libertatea.

 

 

Un barbat a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baietelul de 5 ani asteptand la usa nerabdator.
– Tati, pot sa te intreb ceva?
– Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns tatal
– Tati, cati bani castigi pe ora?
– Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri? spuse omul nervos.
– Doar vreau sa stiu…Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
– Daca trebuie sa stii …castig 50$ pe ora.
– Ah, a raspuns micutul trist, cu capul plecat. Tati, imi imprumuti te rog 25$?
Tatal s-a infuriat:
– Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi o jucarie prosteasca sau alte prostii, atunci
du-te direct in camera ta la culcare. Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din greu in fiecare zi pentru asa copilarii.
Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa.
Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului.
Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere niste bani.
Dupa o ora, tatal s-a calmat si a inceput sa gandeasca: “Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa
cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des”. a dus la usa baiatului si a deschis-o.
– Dormi? Dormi? a intrebat….
– Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.
– M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine.
Uite aici ai 25$.
– Micutul a sarit, zambind. Multumesc tati, a strigat.
Dupa aceea a scos un pumn de bani. Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou.
Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.
– De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.
– Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul. Tati, am 50$. Pot sa cumpar o ora cu tine ???? Te rog sa
vii mai repede acasa maine. Vreau sa mananc cu tine.
Tatal a fost distrus de durere. Si-a luat baiatul in brate si l-a implorat sa il ierte. ”
Este doar o reamintire pentru toti ce lucreaza din greu in viata pentru familia lor.
Nu ar trebui sa lasam timpul sa treaca printre degete fara sa petrecem timp cu cei care chiar conteaza pentru noi, aceia apropiati de inimile noastre.
Sa ne straduim sa daruim din timpul nostru celor pe care ii iubim. Daca azi murim, compania pentru care lucram ne va inlocui foarte usor, in cateva ore.
Dar familia si prietenii pe care ii lasam in urma o sa simta pierderea pentru tot restul vietii lor!

 

 

O profesoara a cerut clasei sale de elevi sa isi intrebe fiecare parintii care este cea mai relevanta poveste a familiei sale si care are o morala la sfarsit, iar apoi urmand ca a doua zi fiecare dintre ei sa spuna povestea in clasa. A doua zi, in ora respectiva, Cristian a dat urmatorul exemplu:
– Tatal meu este fermier si crestem gaini. Intr-o zi am mers la piata cu o gramada de oua asezate intr-un cos de nuiele impletite, cos asezat pe scaunul din fata al camionului. La un moment dat camionul a lovit o groapa iar cosul a cazut de pe scaun si toate ouale
s-au spart. Morala povestirii este sa nu iti pui niciodata toate ouale intr-un singur cos.
– Foarte bine ! – spuse profesoara.
Urmatoarea a fost Maria care incepuse sa povestesca:
– Si noi suntem fermieri. Aveam 20 de oua care trebuiau sa fie clocite dar numai 10 puisori au iesit. Morala este sa nu iti numeri gainile inainte de a fi clocite ouale
– Foarte bine ! – replica din nou profesoara, multumita de ce auzise pana aici.
Urmatorul a fost Nelutu care a inceput si el povestea sa:
– Tatal meu mi-a povestit despre matusa Ana… Matusa Ana era inginer de aviatie in razboi iar avionul ei a fost lovit. A trebuit sa aterizeze fortat pe teritoriul inamic si tot ce avea la ea era o sticla de palinca,o pusca si o sabie.
– Continua, spune profesoara intrigata.
– Matusa Ana a baut toata palinca pentru a se pregati…apoi a aterizat in mijlocul a 100 de
soldati inamici. Ea a omorat 70 dintre ei cu mitraliera pana s-au terminat gloantele. Apoi a mai omorat 20 cu sabia pana lama s-a tocit. Pe ultimii 10 i-a omorat cu mainile goale.
– Dumnezeule mare, spune profesoara ingrozita, si care ti-a zis tatal tau ca este
morala?
– Stai departe de matusa Ana cand e beata!

Cand ti-ai curatat ultima data fereastra sufletului?
O pereche recent casatorita s-a mutat intr-o casa dintr-un cartier foarte frumos si linistit.
Intr-o sambata dimineata, in timp ce savurau impreuna aroma cafelelor aburinde, privind pe fereastra catre curtea vecina, sotia ii spuse sotului:
– Uita-te si tu la rufele puse la uscat de vecina noastra! Imi par murdare, parca nu le-ar fi spalat de loc! Cu siguranta ca are nevoie de un detergent nou.
Sotul sau o privi si ramase tacut.
Si aceasta scena s-a repetat cateva sambete la rand, sotiei parandu-i-se ca rufele vecinei sunt din ce in ce mai murdare si propunandu-si de fiecare data sa-i faca acesteia o vizita, pentru a-i recomanda ce detergent sau sapunuri sa foloseasca.
Pana cand, intr-o alta buna dimineata de sambata, privind din nou pe fereastra, sotia ramase foarte surprinsa sa observe ca de asta data, rufele intinse la uscat de catre vecina sa erau toate albe, imaculate, stralucind aproape de curatenie in lumina blanda a soarelui.
– Priveste, ii spuse ea din nou sotului, se pare ca vecina noastra a invatat in sfarsit sa spele rufele. Sau, cine stie, vreo alta vecina s-a induplecat si i-a dus un detergent adevarat !
Sotul o privi cateva clipe in liniste, apoi cu ochii spre fereastra ii raspunse:
– Nu, draga mea! Astazi m-am trezit eu mai de dimineata, si am spalat geamurile noastre.
***
Dincolo de latura anecdotica, exista o mare asemanare intre aceasta istorioara si vietile noastre. Pentru ca din interiorul nostru privim prin fereastra sufletului, intreg spectacolul pe care viata il deruleaza pentru noi. Aceasta fereastra este singura noastra cale de acces catre tot ceea ce ne inconjoara: lumea si oamenii din vietile noastre.
Cum am putea vedea oare frumusetile si bucuriile pe care ni le ofera viata in fiecare zi, daca fereastra prin care privim este murdara?
Cand ti-ai curatat ultima data fereastra sufletului?

“O poveste despre invidie
A fost odată ca niciodată, o ţară îndepărtată, aflată în inima unor munţi înalţi şi de nestrăbătut. Locuitorii acestei ţări nu prea interacţionau cu alţi oameni şi vorbeau o limbă a lor, pe când restul lumii vorbea încă o limbă comună… În această ţară nu existau oglinzi, iar apele erau atât de tulburi încât degeaba te-ai fi privit în ele, singura sursă de apă de băut fiind o fântână adâncă, ce nu reflecta niciun chip. În această ţară trăia o fată, fiică a unui păstor, o fată bună şi blândă.
De mic copil, tatăl ei o ţinuse închisă în curtea casei, nelăsând să vadă pe nimeni. Mama fetei murise la naşterea acesteia, aşa că singurul chip pe care ochii fetei îl văzuseră şi pe care mintea ei şi-l amintea era tatăl său, care era un bătrân tăcut şi cumpătat, care pleca în fiecare dimineaţă cu oile, întorcându-se seara.
– Să ai grijă, fata mea, îi zicea tatăl înainte de plecare, nu vorbi cu nimeni şi nu te arăta nimănui, căci cei care inima nu ţi-o cunosc, nu te vor privi bine. Fata îl asculta întocmai, şi, de câte ori trecea un trecător, se ascundea în odaia din fundul casei.
Aşa crescuse fata neştiind de lume şi de compania copiilor, cu poveştile rare spuse de tatăl său, până împlini otsprezece primăveri. Atunci, o urgie se abătu asupra poporului său, iar majoritatea oamenilor începură a suferi de friguri. Tatăl fetei nu scăpă nici el şi, după şapte nopţi de chin, se stinse… Fata rămase de atunci singură. Nu sunt cuvinte să descrie tristeţea simţită de biata copilă după moartea părintelui său, darămite că rămăsese să aibă grijă singură şi de casă şi de oi. Dar iată că oile fugiră care încotro, iar fata hotărî să plece în lume să-şi caute norocul. Îşi pregăti câteva lucruşoare în bocceluţă şi porni la drum…
Trecând printr-o pădure, găsi o căsuţă în care locuia un pădurar împreună cu familia lui. Fata bătu la uşă, dorind să ceară adăpost pe timp de noapte. Îi deschise o fată de vârsta sa. Era foarte frumoasă, iar în frunte avea un opal. Când o văzu pe fiica de cioban, strâmbă din nas şi o întrebă ce doreşte.
– Doresc adăpost şi hrană, căci am rămas orfană şi am pornit în lume să-mi întâmpin soarta…
– Dacă-i aşa, stai la uşă până se întoarce tata, îi răspunse fata pădurarului, şi va vedea el ce-i de făcut. Zicând acestea, îi trânti uşa în nas, lăsând-o pe fata cu haine zdrenţuite afară în frig. Când veni pădurarul cu fiii săi, nu o primi nici el mai bine. I se dădu de mâncare un terci vechi şi fu lăsată să se culce pe nişte paie umede. La ziuă, pădurarul o scoase afară şi închise poarta. Fata era totuşi foarte recunoscătoare pentru adăpostul ce-l primise, însă era foarte nedumerită de purtarea pădurarului.
Trecură ani şi ani, iar fata era tot pe drumuri. Crescuse şi câştigase ceva bani, însă purtarea oamenilor faţă de ea nu se schimbase. Fata îi invidia pe toţi cei pe care îi întâlnea, de la prinţi, la vagabonzi de felul ei. Toţi aveau câte o piatră strălucitoare în frunte, după cum erau făcuţi oamenii în ţărişoara aceea izolată de restul lumii. Toţi cei care o întâlneau şi o vedeau de aproape, păreau mai întâi miraţi, apoi o priveau cu ură şi nu-i vorbeau. Fata nu fu aşa de mâhnită şi mirată la început, deoarece oamenii nu erau de felul lor prea vorbăreţi, însă, odată cu trecerea timpului, începu ea însăşi să se urască şi să se considere nedemnă de privirile oamenilor.
– De ce, mamă-natură, plângea ea nopţile privind spre cer, de ce mi-ai dat un chip atât de slut încât oamenii nu mă pot privi? De ce mi-ai dat cea mai urâtă piatră de opal, încât oamenii mă privesc doar pieziş?
Cum ura de sine îi creştea tot mai mult, fata hotărî să-şi pună capăt zilelor. Porni spre munţi, hotărâtă să-şi piardă între stânci trupul hidos, astfel încât nimeni să nu-l mai vadă vreodată. Merse zece zile şi zece nopţi, până ajunse în vârful celui mai înalt munte. Acolo descoperi un izvor, şi, aplecându-se să bea pentru ultima dată apă, îşi văzu pentru întâia oară chipul. Atunci înţelese fata de ce o urau oamenii: nu din cauza faptului că era urâtă! De aceea o ţinuse tatăl său închisă în casă, fiindcă ştiuse ce se va întâmpla. Fata avea doi ochi mari, frumoşi şi verzi ca smaraldele şi un păr lung, mătăsos…
– De aceea se urăsc oamenii şi sunt invidioşi…, îşi spuse ea, pentru că văd numai pietrele scumpe din frunţile altora, şi nu pot să le vadă pe ale lor, care sunt la fel de frumoase….”

Un domn se duce in Africa la vanatoare si isi ia si catelul cu el.
Intr-o zi, catelul se indeparteaza de grup, se pierde si incepe sa
vagabondeze prin padure….
Deodata, vede cum vine in alergare, de departe, o pantera enorma
Crezand ca pantera o sa-l devoreze, se gandeste repede ce sa
faca. In acel moment, vede o gramada de oase de-ale unui animal
mort si incepe sa le molfaie.
Cand pantera era cat pe-aci sa-l atace, catelul zice :
– “Ah, ce pantera gustoasa am terminat de mancat! ”
Pantera, auzindu-l, franeaza brusc si isi zice in sinea ei, descumpanita :
– “Cine stie ce animal mai e si asta ??? … Daca ma mananca si pe mine???”
O maimuta, care era intr-un copac pe-aproape, vede si aude toata
tarasenia si da fuga dupa pantera care se indeparta, sa-i povesteasca
cum a inselat-o catelul :
– “Doar nu esti tembela! Oasele alea erau acolo! Si e doar un biet catel!”
Pantera, foarte nervoasa, se intoarce in fuga catre catel, cu maimuta
agatata de umarul ei. Catelul, vede de departe ca pantera se intoarce
cu maimuta si isi da seama ca maimuta l-a tradat.
Tremurand de frica, isi zice : “Si acuma ce fac?”.
Dar, in loc sa fuga, se intoarce cu spatele spre cele doua si, ca si cand
nu le-ar fi vazut, isi zice nervos :
– “Curva asta de maimuta! Am trimis-o de mai bine de juma” de ora
sa-mi aduca alta pantera si inca nu apare!”
Morala:
In momente de criza, imaginatia e la fel de importanta ca si
cunostintele,
curajul – mai important decat fortza ;
Inlaturarea fricii poate contribui mai mult impotriva raului si
a atacurilor periculoase.
STRADUIESTE-TE… sa ai o imaginatie precum cea a catelului
EVITA… sa fii atat de tembel ca pantera si…
NICIODATA… sa nu fii “bestie” ca maimuta !!! –

 

 

A fost odata un vaduv care locuia impreuna cu cele 2 fete ale sale care erau foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…Cum isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, intr-o zi si-a trimis fetele in vacanta cu un intelept.
Inteleptul stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.
– Ce vei face? o intreba sora ei.
– O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela.
Cele doua fete au mers la intelept si l-au gasit meditand.
– Am aici un fluture albastru. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:
-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale.
Morala:
Viata fiecaruia dintre noi este aidoma fluturelui albastru. Este in mainile noastre. De noi depinde daca e “vie” sau “moarta”. Noi suntem singurii responsabili de greselile dar si de victoriile noastre.

Trenul vietii..
Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarna vesniciei
Am trait si n-am stiut!

Un cuplu casatorit prin anii 60,isi sarbatoreste nunta lor de 40 de ani intr-un mic restaurant linistit si romantic. Dintr-o data la masa lor apare o mica zina care le spune:
– Pentru ca sinteti un cuplu exemplar si pentru iubirea voastra reciproca in tot acest timp, va indeplinesc fiecaruia o dorinta!
Sotia spune: – Vreau sa calatoresc cu sotul meu drag in jurul lumii! Zana flutura bagheta magica si apar 2 bilete de calatorie in miinile ei.
Sotul s-a gindit un moment si spune: – Ei bine, asta e o oportunitate care nu-mi va veni de 2 ori. Imi pare rau iubirea mea, dar dorinta mea este de a avea o sotie cu 30 de ani mai TANARA decit mine! Sotia si zina au ramas profund dezamagite. Dar dorinta este o dorinta.
Zina a fluturat bagheta magica si minune!….sotul a devenit de 92 de ani!
Morala acestei povesti: Barbatii care sunt nerecunoscatori ar trebui sa nu uite ca zinele sunt totusi de sex feminin!.

 

 

 

 

 

In vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”
Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!
Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”
“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”
Morala:
în viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!

 

 

 

Aceasta este o poveste adevarata si trista.
E povestea unui baiat care iubea mult o fata. Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit, romantic: a facut un buchet dintr-o mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire.
Baiatul lucra intr-o companie si viitorul lui nu era stralucitor, cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna. Pana intr-o zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata. Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el, asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui. Ce sa mai zica baiatul? A simtit ca i se frange inima.
Dupa ce a recapatat incredere in sine, baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult. In final, dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor, baiatul si-a infiintat propria companie.
Daca incerci intr-una, n-ai cum sa cazi, isi spunea intotdeauna. Trebuie sa reusesc in viata!
Intr-o zi ploioasa, pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el. Chiar si sub umbrela, cei doi erau uzi. Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite. Cu inima batandu-i repede, s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa. Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi, ca avea propria lui companie, masina etc. Ca a reusit in viata!
Inainte ca sa-si dea seama, baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir. S-a dat jos din masina si i-a urmarit, apoi a vazut chipul fostei iubite zambind asa cum obisnuia sa–i zambeasca, intr-o fotografie de pe piatra unui mormant si alaturi, buchetelul din fasii de hartie.
Atunci l-au observat si parintii fetei. Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat? Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta, ci ca era bolnava de cancer. In inima ei, fata stia ca baiatul va reusi intr-o zi, dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui. Prin urmare a ales sa-l paraseasca. Fata le-a spus parintilor ca atunci cand va veni clipa sa plece, isi doreste ca buchetelul sa fie acolo, langa ea, in speranta ca poate, intr-o zi, soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire.
Baiatul a izbucnit in plans. E foarte dureros sa stai aproape de cineva, dar fara sa-l mai vezi, sa-l mai atingi, auzi vreodata.
O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme.

Morala:
La final, banii ca banii, dar iubirea este divina. In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi. Va veni o vreme cand numai amintirile vor ramane. Sa ne facem timp chiar acum si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei, ca-i iubim!

 

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin.
O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre
“E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?” 
Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: “Cati bani ai?” 
Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine.
“Ajung?” intreba ea cu mandrie. “Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei.“ 
Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. “Ia-o”, spuse el fetitei. “Si du-o cu grija.”
Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. 
O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: “Colierul acesta a fost cumparat de aici?” 
“Da, domnisoara.” 
“Si cat a costat?” 
“Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine.” 
“Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!”
“Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. “Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea.”

Bogatia sufleteasca este cea mai mare avutie …singurul potential inepuizabil !

 

 

 

 

Un băiat sărac pe nume Diego iubea o fată bogată.
Într-o zi băiatul a cerut-o În căsătorie.
Fata l-a refuzat spunându-i.
– Salariul tău lunar este cam ce cheltui eu Într-o zi.
– Nu ar fi trebuit sa ma fi complicat cu tine pentru ca uite la ce ajungem.
– Cum ai crezut că eu te voi putea iubi vreodată?
– Te rog frumos uita-ma și Încearcă sa cauți pe altcineva de nivelul tău.
Diego a rămas singur și nu a putut sa uite niciodată acele cuvinte.
10 ani mai târziu s-au Întâlnit faţă În faţă Într-un Mall.
Doamna a spus:
– Buna Diego! Cum ești? Ști… acum eu sunt căsătorita?
– Sa știi ca am făcut alegerea potrivita În privința căsătoriei noastre.
– Ști care este salariul soţului meu? 200.000€ pe lună!!
– Îți poți imagina măcar? Iar el este de asemenea, foarte inteligent!
Ochii lui Diego s-au umezit la auzul acestor cuvinte.
După câteva minute soţul ei apare iar când vede cu cine discuta soția lui, se apropie cu pași repezi și i se adresează bărbatului.
– Domnule Diego, ce faceți aici? Vad ca ați cunoscut-o pe soția mea.
Diego: – Da, John sa ști ca ai o soție foarte fermecătoare.
– Acum va rog sa ma scuzați, ma cam grăbesc,
poate vom avea mai mult timp cu alta ocazie.
Dupa ce Diego a se Îndepărtează suficient, John ii spune nevestei sale:
– Am sa lucrez pentru domnul Diego la un proiect de matrimoniale la care a investit 2 miliarde de euro.
– Ști, domnul Diego a iubit o fata frumoasa dar ea l-a refuzat pentru ca el era sărac, de aceea el este Încă necăsătorit.
-Cât de mult noroc ar fi avut acea fata cu el!
-Nu?
Morala:
Banii nu reprezinta adevărata valoare a unei persoane.

 

 

 

 

Valoarea umana!
Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
– Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
– Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
– Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
– As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
– Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
– Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
… Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
– Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
– Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
– Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.
– Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
– Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
– Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

 

 

O pisica alerga un soarce, bineinteles de foame nu de fun. Si tot fugind ei prin ograda, soricelul intra in grajd. Vazand vaca, o roaga sa il ajute:
– Mai vacuto te rog ajuta-ma, uite vine pisica sa ma manance
– Bine mai picipiriciule aseaza-te in spatele meu.
Soricel se conforma si vaca….hop o balega peste el, dar ii ramasese codita afara. Intra pisica in grajd, vede vaca si o intreaba.
– Mai vacuto nu ai vazut un soricel pe aici?
– Pisico draga sa sti ca nu, vezi poate prin cotet la porc
Pisica suparata dadu sa plece cand vazu coada soricelului iesind din balega. Sari pe el, il prinde si mananca.
1. Cine te baga in rahat nu iti vrea intotdeauna raul.
2. Cine te scoate din rahat nu iti vrea intotdeauna binele.
3. Daca te bagi in rahat, baga-te pana la capat.

Cândva un bărbat descoperi în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumuseţe şi o duse unui colecţionar căruia-i plăceau toate lucrurile frumoase, oferindu-i-o spre vânzare, iar colecţionarul o cumpără pentru o sumă însemnată. Apoi se despărţiră. Şi cum mergea omul spre casă cu banii, se gândi şi spuse:
,,Câtă viaţă aduc banii aceştia! Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită îngropată şi neştiută în pământ de o mie de ani?”
Iar colecţionarul privind statuia îşi spuse în sinea lui: “Ce frumuseţe! Ce viaţă! Ce suflet a plasmuit-o prin visare! Şi câtă prospeţime după un dulce somn de o mie de ani!!! Cum poate cineva să dea acestea toate pentru bani, morţi şi lipsiţi de vise?”
(Kahlil Gibran)

 

 

 

 

Intotdeauna exista si un alt punct de vedere.
Un barbat, calatorind cu un balon cu aer, si-a dat seama , la un moment, dat, ca s-a ratacit. Reducand altitudinea, a zarit jos pe un drum un barbat. A coborat mai aproape de acesta, incat sa poata fi auzit, si i-a strigat, fiti amabil, am nevoie de putin ajutor, aveam intalnire cu un prieten acum o ora , dar m-am, ratacit si habar n-am unde ma aflu. Barbatul de jos, dupa cateva secunde de gandire, i-a raspuns, plutesti intr-un balon cu aer cald, la aproximativ 6 metri deasupra pamantului, esti pozitionat intre 40 si 41 de grade latitudine nordica, si intre 59 si 60 de grade, longitudine vestica.
Cu siguranta esti inginer, i-a raspuns atunci barbatul din balon. Asa este, a venit raspunsul de jos, dar de unde stii? Ei bine, spuse barbatul de sus, tot ce mi-ai spus este corect din punct de vedere tehnic, dar eu nu stiu cum sa folosesc informatiile furnizate de tine, si sunt in continuare ratacit. Sincer, nu mi-ai fost de prea mult ajutor, iar daca ai facut ceva, a fost doar sa ma tii pe loc, iar eu si asa sunt in intarziere.
Atunci in replica, barbatul de jos i-a strigat, cu siguranta tu ocupi o functie manageriala. Ai dreptate, i-a raspuns uimit omul din balon, dar cum ti-ai dat seama?
Ei bine, continua cel de jos, habar nu ai unde te afli si nici incotro te indrepti.Te-ai ridicat in locul in care te afli, cu ajutorul unei mari cantitati de aer cald. Ai facut o promisiune pe care habar n-ai cum s-o indeplinesti, si acum te astepti, ca oamenii de sub tine sa-ti rezolve problemele. De fapt tu te situezi acum in exact aceeasi pozitie de dinainte de intalnirea noastra, insa ai reusit cumva sa faci din lucrul acesta sa para ca e vina mea.

Într-o zi, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri din poartă în poartă ca să-și plătească studiile la universitate, găsi în buzunar doar o monedă de 10 cenți și-i era foame.
Decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii lui l-au trădat când îi deschise ușa o femeie superbă. În loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.
Ea se gândi că tânărul părea înfometat, așa că îi aduse un pahar mare cu lapte.
El îl bău încet și dupa aceea întrebă:
-Cât vă datorez?-
-Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. – mama mea ne-a învățat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..
Și el răspunse: vă mulțumesc din suflet…!
Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simți mai ușurat, dar și încrederea în Dumnezeu și în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei.
După câțiva ani, femeia se îmbolnavi grav. Medicii din satul ei erau îngrijorați. După puțin timp au trimis-o în oras. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultație. Când el auzi numele satului din care provenea pacienta, simți în ochi o lumină specială și o senzație plăcuta. Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera ei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vada. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat… Se întoarse în sala de vizite determinat să facă tot posibilul să-i salveze viața. Din ziua aceea urmări cazul femeii cu cea mai mare atenție. Ea a fost operată pe cord deschis și se recupera foarte încet… După o lungă luptă, ea învinse boala…! Era în sfârșit sănătoasă…!
Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. O recontrolă si o semnă. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii și o trimise în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să o deschidă, pentru că știa că ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca să plăteasca costul unei intervenții atât de complicate…
În sfârșit o deschise și ceva îi atrase imediat atenția: pe marginile facturii citi aceste cuvinte…
“Platită integral acum mulți ani, cu un pahar de lapte”
Ochii ei se umplură de lacrimi de bucurie și fericită îl binecuvanta pe doctor pentru că-i salvase viața…
Să nu te îndoiești că vei culege ceea ce semeni…
Nu există întâmplarea… există o invizibilă mână a destinului care redă fiecăruia ceea ce a dat…

 

DOI FRATI
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. “Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”. Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.” “OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI “

Povestea magarului

Intr-o zi, magarul unui fermier a cazut pe fundul unei fantani. Animalul a plans ore intregi, in timp ce fermierul incerca sa gaseasca o cale de a-l scoate afara. Intr-un final, fermierul a decis ca animalul este batran si ca fantana trebuia oricum astupata. Nu merita sa scoata magarul de acolo. Drept urmare, fermierul a rugat niste vecini sa-l ajute. Toata lumea a luat o lopata si a inceput sa arunce pamant in fantana. La inceput, cand magarul a realizat ce se intampla, a urlat din rarunchi. Dar dupa putin timp, spre surprinderea tuturor, s-a calmat. Dupa multe lopeti de pamant, fermierul a decis sa se uite in groapa si a fost uimit de ceea ce a vazut. Cu fiecare lopata de pamant care-i cadea pe spate, magarul facea ceva uimitor. Se scutura si apoi facea un pas mai sus. Pe masura ce vecinii fermierului continuau sa arunce pamant pe animal, el se scutura si mai facea un pas. Curand, magarul a atins buza fantanii si a plecat intr-un tropait. Viata va arunca pamant pe tine, tot felul de pamant. Cheia pentu a iesi din fantana este sa te scuturi de el si sa faci un pas mai sus. Fiecare dintre problemele noastre este o treapta.
Putem sa iesim din cele mai adanci fantani, doar nedandu-ne batuti. 

Scutura-te si mai urca un pas!

 

 

 

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.
“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Doi soţi, s-au certat pentru nişte nimicuri. Se mai întâmplă în familie. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior. La un moment dat, bărbatul trebui să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie să se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie: “Te rog să mă trezeşti la ora 5!“ şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În dimineaţa următoare, bărbatul s-a trezit la ora ora 9. Furios că a pierdut avionul, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă? Lângă hârtia pe care scrisese el seara “Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria “Este ora 5. Trezeşte-te !”

Morala: Un ton ridicat al vocii, tăria în susținerea părerii, refuzul în a vedea și punctul de vedere al celuilalt..certuri frecvente în care fiecare trebuie să aibă ultimul cuvânt ..așa începe totul și se termină trist.

Dacă îți pasă cu adevărat de relația în care te aflii, încearcă să îți ții orgoliul în frâu și să pui mereu pe primul plan ce îți dorești cu adevărat. Când dai orgoliul la o parte și devii așa cum ești cu adevărat, cu emoții, frică, sentimente, abia atunci începi să “crești cu adevărat”.

 

 

 

Teoria spune ,ca in dragoste,nu conteaza varsta,nu conteaza nimic din ceea ce s-ar putea impotrivi acestui sentiment unic.Dar practica ne omoara intotdeauna!

Conteaza foarte mult si din ce pozitie discutam acest aspect;a femeii sau a barbatului!

 

In general,astfel de relatii in care exista o asemenea diferenta de varsta si in care nu apar,la un moment dat,probleme,nu prea exista.Sunt insa si exceptii,unde intelepciunea,rabdarea unuia cu celalalt,comunicarea si capacitatea de a se modela dupa partener,in functie de ceea ce simte pentru el,ies triumfatoare si pacea se gaseste in permanenta in acel cuplu.Femeile sunt mai tematoare vis-a-vis de o astfel de relatie,motivul pentru care se manifesta astfel,il reprezinta faptul ,ca barbatii se plictisesc repede de ele,ei,de regula,cautand femei mai tinere,in schimbul celor mai “coapte”!Deci,o femeie mai in varsta,cu greu se angajeaza intr-o legatura cu un barbat mai tanar.Poate ,doar sa se indragosteasca foarte tare de acea persoana si sa accepte orice compromis ,ce va fi necesar de facut in cuplul respectiv,la un moment dat.Daca barbatul este mai in varsta decat femeia,este in regula,oricum,domnii se maturizeaza mai lent decat femeile!In astfel de cazuri,barbatul trebuie sa fie constient,ca are o femeie mult mai tanara langa el,careia va trebui sa-i asigure un suport material,sentimental,psihic,sexual,mai mult decat multumitor,astfel incat acel cuplu sa nu esueze in tradari din partea femeii.Se stiu atatea cazuri,in care femeia este practic o tanara fetiscana,care s-a implicat in relatia respectiva,din orice alt motiv,numai din iubire nu!Deci,adevarul in ceea ce priveste consistenta si durabilitatea a astfel de relatii,cu diferenta mare de varsta intre parteneri,se afla undeva la mijloc! Poti iubi,dar nu poti opri trecerea timpului si tot adevarat este ,ca numai de noi depinde sa ne adaptam in functie de cat de intens este sentimentul de dragoste.

 

 

 

Am deschis acest topic pentru ca m-a enervat o persoana de sex feminin, care mi-a reprosat ca daca sunt insurat ce-mi mai trebuie alta femeie.
M-a enervat mai ales faptul ca-mi reprosa: “Asa sunteti toti barbatii”; dar femeile nu stiu cate compromisuri fac unii barbati, doar de dragul copiilor si aici ma refer la barbatii decenti, care viseaza sa gaseasca o partenera de viata si sa fie fericiti.
Poate ca suntem intr-adevar mai salbatici, mai plini de dorinta, dar nu este vina noastra!
Ne place sa iubim dar si sa fim iubiti, sa facem sex, sa fim mai dominatori, dar si sa lasam de la noi atunci cand este cazul.
Asadar iata ce isi doresc cu adevarat barbatii (adevarati) in pat:

  1. O femeie care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu ei. Nu ii intereseaza fetite care ii starnesc ca apoi sa-i refuze, mofturoase sau alintate. Vor o femeie care sa iubeasca sexul la fel de mult ca si ei.
    2. O femeie cu simtul umorului. Sexul nu trebuie luat in serios! De multe ori se intampla sa treci prin situatii nu tocmai placute in pat, mai ales daca relatia este la inceput. Si atunci este nevoie de o doza mare de umor pentru a le depasi. Asta nu inseamna sa razi daca are probleme cu erectia.
    3. Si pentru ca tot vorbeam despre erectie, barbatii vor ca tu sa le dai o mana de ajutor. Nu astepta sa se intample “minunea”; implica-te daca vrei sa ai parte de actiune.
    4. Daca nu va cunoasteti foarte bine, atunci este clar ca nu va sti ce-ti face tie placere. Un barbat isi doreste ca partenera sa, sa fie deschisa si sa comunice cu el. Sopteste-i la ureche ce ti-ai dori sa-ti faca. Veti fi amandoi castigatori!
    5. Nimic nu urasc barbatii mai mult decat genul de femeie foarte frumoasa care sta pe spate (pozeaza!) si asteapta de la ei sa faca toata treaba. Fii activa, distreaza-te, incearca lucruri noi, flirteaza, spune-i ce simti, incurajeaza-l si, mai ales, misca-te!
    6. Majoritatea femeilor asteapta ca barbatul sa initieze joaca intre asternuturi. Insa ei adora sa faci tu primul pas. Asa ca renunta la rolul de inocenta, la scuzele penibile cu durerea de cap si aranjeaza o intalnire fierbinte in care sa-i implinesti toate fanteziile.
    7. Chiar daca majoritatea barbatilor prefera sexul oral la preludiu, sunt si domni care ar dori un masaj relaxant dupa o zi de munca. Asa ca va trebui sa te orientezi! Daca sexul oral este doar la latitudinea ta, masajul il poti face fara regrete. Si, cu siguranta, vei avea parte de o partida de sex incendiara.
    8. Chiar daca ti se pare incredibil, barbatii isi doresc sa… comunice in pat. Mai ales dupa ce momentul s-a consumat. Asa ca nu alerga la dus, ci stai de vorba cu el, spune-i cum te-ai simtit, ce ti-a placut cel mai mult si ce ai vrea sa-ti faca data viitoare. Sau pur si simplu discutati despre ce vreti voi, fara legatura cu sexul.
    9. Barbatii vor sa se lase agatati. Ei adora ca o femeie sa le dea intalnire intr-un bar, sa-i agate si sa-i conduca acasa pentru a-i seduce. Incearca macar o data sa fii dominatoare si apoi schimbati rolurile.
    10. Barbatii sunt innebuniti dupa futai-ul la prima ora din zi. Majoritatea se trezesc cu erectie si ar dori ca tu sa preiei inititiva. Din pacate, foarte rar se intampla acest lucru, pentru ca noi suntem preocupate de noua zi care incepe si prea putin de … sex.
    Incercati macar o data, o partida matinala in weekend, sau cand sunteti mai liberi!
    Sa aveti o viata plina de dragoste!

 

 

Se spune ca a fost odata demult, o insula. Si pe aceasta îndepartata insula traiau toate sentimentele si valorile umane:
Buna Dispozitie, Tristetea, Întelepciunea… si – ca toti ceilalti – Iubirea.
Într-o buna zi, sentimentele au fost anuntate ca insula era pe cale sa se scufunde si îsi pregatira navele si plecara.
Doar Iubirea ramase pâna în ultimul moment.
Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise sa ceara ajutor.
Bogatia a trecut pe lânga Iubire cu o barca luxoasa. Iubirea îi zise:
“Bogatie, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint în barca mea si nu am loc pentru tine.”
Iubirea se hotarî atunci sa ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superba nava.
“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”
“Nu te pot ajuta, Iubire…” – raspunse Orgoliul – “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.
Atunci Iubirea implora Tristetea, care trecea pe lânga ea:
“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!”
“Oh Iubire,” – îi raspunse Tristetea – “sunt atât de trista încât trebuie sa ramân singura…”

Chiar si Buna Dispozitie trecu pe lânga Iubire, dar era atât de multumita, încât nici nu auzi ca este strigata.
Dintr-o data se auzi o voce:
“Vino Iubire, te iau cu mine “
Vorbea un batrân.
Iubirea se simti atât de recunoscatoare si plina de bucurie, încât uita sa îl întrebe pe batrân cine este.
De cum sosira pe tarm, batrânul pleca.
Iubirea îsi dadu seama cât de mult îi datora batrânului si a întrebat Cunoasterea:
“Cunoastere, îmi poti spune cine m-a ajutat?”
“A fost Timpul” – a raspuns Cunoasterea.
“Timpul?” – se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”
Cunoasterea, plina de întelepciune, raspunse:
“Pentru ca numai Timpul e în stare sa înteleaga cât de importanta e Dragostea în viata!”

 

 

Testul celor trei filtre

În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat:

– Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?

– Stai puţin, a replicat Socrate.

– Înainte de a-mi spune ceva, aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu.

– Filtrul Triplu?

– Exact, a continuat Socrate. Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care îl numesc testul Triplului Filtru.

Primul filtru este Adevărul.

Esti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

– Nu, spuse omul. De fapt, doar am auzit despre asta şi…

– În regulă, a spus Socrate.

– Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu.

Acum hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva de bine?

– Nu, din contră…

– Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, dar nu eşti sigur că este adevărat.

Totuşi poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu, îmi va fi de folos?

– Nu, nu chiar.

-Bine, a concluzionat Socrate, daca ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui ceva?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea olarului

„A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric.
Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: „Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru.
Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi.
În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!
Îşi spuse: „Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”
„Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. „Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva..”

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui.

Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: „Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?”
Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. „Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.

A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.
După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.

Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie.
Dar înca era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea.

De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. „Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.
Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.
„Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa.
Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.

În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice.
Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile.
Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii.

Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât.
Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală.
„Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. „Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând”

Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor.
Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.
„Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul.
Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă…”

 

 

 

Omul care nu credea in iubire

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista. Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. „Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: „Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista. Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. „Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: „Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti. Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.
Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

 

 

 

In fata LEGII – Franz Kafka

În faţa LEGII stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în LEGE. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” Intrucît poarta LEGII este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sunt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar LEGEA trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum,cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă langă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar cum pun domnii cei mari ; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în LEGE. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce îmbătrîneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului pînă şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Intr-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa LEGII. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu’ ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i LEGEA, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?” Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Intelepciunea vietii…

Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste sunete ale orasului parca te asurzeau. Dintr-o data indianul a spus:
– Am auzit un greiere.

– N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
– Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
– Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.

Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.

– E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
– Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculti cu ele.
– Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!
– Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat.

A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.

– Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

 

 

 

 

Mitul Peşterii

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile” Glaucon: „Văd”

– Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
– Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
– Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
– Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
– Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
– Necesar.
– Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
– Pe Zeus, nu cred!
– În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
– E cu totul obligatoriu.

– Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
– Ba da.
– Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
– Chiar aşa!
– Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
– N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
– Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
– Cum de nu.
– În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
– Necesar.
– După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
– E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
– Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de „înţelepciunea” de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
– Cu totul. – Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică  ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus „mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare”, consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
– Aşa cred şi eu.

– Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
– Ba da.
– Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
– Ba chiar aşa.
– Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie.
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
– Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
– Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
– E firesc.
– Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
– Nu este deloc de mirare.
– Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
– Foarte corect ceea ce spui.
– Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi.
– Da, ei susţin aşa ceva.
– Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
– Da.
– Iată deci arta „răsucirii”.  Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi „simţul văzului”, ci de a-l face să „vadă” pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
– Aşa se pare.
– Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului – de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare „răsucirii” ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
– Ba da. – Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
– E verosimil.
– Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
– Adevărat.
– Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte „supremă”, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
– Ce anume?
– Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
– Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
– Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
– Adevărat, am uitat.
– Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. „Noi însă – vom zice – v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima”

– Absolut.
– Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
– E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
– Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
– Cu adevărat.
– Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
– Nu, pe Zeus!
– Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
– Cum să nu?
– Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
– Pe nimeni alţii.

Extras integral din Republica lui Platon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

 

 

 

Gelozia – un semnal de alarmă atât pentru relaţie, cât şi pentru individ

Atunci când ne dăruim sufletul, trupul şi viaţa altei persoane devenim vulnerabili. Este firesc să fim suficient de sensibili la orice ameninţare de a pierde fiinţa iubită. Cu toate acestea, una este să reacţionăm exagerat la fiecare discuţie a partenerului cu o persoană de sex opus şi alta este să reacţionăm adecvat atunci când există ameninţări reale, întâlniri sau conversaţii secrete. Dar, cel mai grav, este să ne simţim ameninţaţi de relaţiile încheiate ale partenerului. Gelozia – teama de a nu pierde fiinţa iubită, este un sentiment ce se află situat undeva la graniţa dintre normalitate şi anormalitate. Trăiri puternice – furie, deznădejde, tristeţe, umilinţă (si multe altele) – creează tabloul acestui sentiment. Cred că fiecare dintre noi a avut cel puţin un moment în viaţă în care fluri negri i-au fâlfâit în stomac, ceaţa s-a aşezat pe creier şi a întunecat raţiunea atunci când fiinţa iubită părea să prefere pe altcineva. Deci vorbim de normalitate. Cu toate acestea, frecvenţa, intensitatea şi comportamentul nostru în astfel de momente, dar mai ales motivele fac diferenţa între normal şi patologic. Desi pare într-o prima faza o dovada de iubire, gelozia este partea întunecată a acesteia. Este un sentiment care poate distruge relatia dar, mai ales, este o povara atât pentru cel ce resimte acest sentiment, cât şi pentru cel asupra căruia se răsfrânge. Gelozia nu poate fi depăşită fără confruntare, înţelegere şi schimbare.
Indiferent care ar fi cauzele acestei trăiri, gelozia este un semnal de alarmă atât pentru relaţie, cât şi pentru individ.
Atunci când relaţia este ameninţată în mod real, putem vorbi despre normalitate şi cu siguranţă este un moment în care cei doi trebuie să îşi analizeze, restructureze, renegocieze relaţia. Fiecare dintre noi îşi doreşte libertate într-o relaţie, dreptul de a se manifesta conform cu principiile sale, cu dorinţele sale, un timp destinat doar propriilor nevoi. Dar cine stabileşte unde se termină libertatea şi de unde începe libertinajul? Cred că este unul din aspectele ce trebuie stabilite mai mult sau mai puţin explicit la început de relaţie.
Când teama de a nu îţi pierde partenerul este cvasipermanentă, în absenţa unei ameninţări reale sau posibile, gelozia nu mai este o normalitate, ci devine imaginară sau patologică.
Gelozia patologică are la bază neîncrederea în sine şi în ceilalţi, sentimentul de nonvaloare. Avem de-a face cu o tulburare de personalitate pe fondul unui complex de inferioritate. Cei mai mulţi dintre noi avem conflicte nerezolvate din copilărie care îşi pun amprenta asupra modului în care percepem lumea şi evoluăm ca adulţi. De cele mai multe ori, există traume, pierderi, sentimentul abandonului în copilărie. Odată îndrăgostiţi şi sentimentul fiindu-ne împărtăşit de persoana iubită, aceste temeri dispar, dar reapar cu mai multă forţă atunci când ne simţim ameninţată relaţia, când simţim că dragostea „ne alunecă” printre degete. Ajunşi într-o astfel de situaţie este necesar să ne punem câteva întrebări: Ce ne-a adus împreună? Ce a adus bun în viaţa noastră această relaţie? Siguranţă, respect, apreciere, afecţiune? Sau poate altceva…? Care este umbra dragostei noastre? Ce pierdem odată cu fiinţa iubită? Ne simţim umiliţi sau trădaţi? Inşelaţi sau devalorizaţi? De ce şi de cine ne temem? Cu ce fel de persoană am putea fi înşelaţi? Ce caracteristici/calităţi ar avea, ce defecte nu ar avea? Comparaţi portretul potenţialului adversar, creionat cu ochii minţii, cu dvs. şi veţi afla ce vă doriţi să schimbaţi la propria persoană. Impăcarea cu lumea porneşte de la împăcarea cu sine! Nu încercaţi să intraţi în condurii altuia. Veţi avea valoare doar fiind voi înşivă, cu calităţi şi defecte!
Uneori egoul nu ne permite să ne vedem şi să ne acceptăm rănile. Considerăm fondată teama noastră, ni se pare logic ceea ce observăm, ba chiar suntem şi susţinuţi de cei cărora le relatăm pentru că, nu uitaţi, povestim din perspectiva noastră. E ca şi cum am privi lumea printr-o lentilă ce o deformează. Cel mai banal eveniment – partenerul salută un cunoscut de sex opus pe stradă – poate căpăta valenţe dramatice. Prin lentila geloziei, zâmbetul de circumstanţă care însoţeşte salutul capătă înţelesuri ascunse. O persoană geloasă va căuta în permanenţă dovezi care să îi confirme supoziţiile. Si uneori le va găsi – este o profeţie care se împlineşte de la sine.
Tensiunile într-un cuplu în care unul din parteneri este gelos sunt fantastice. Uneori se ajunge la disoluţia cuplului dar, din păcate, problemele rămân. Vor fi purtate cu sine indiferent dacă individul alege să formeze un alt cuplu sau va prefera pe viitor propria companie sau relaţii de scurtă durată.
Gelozia excesivă este nesănătoasă şi distructivă în toate relaţiile, dar, mai mult decât atât, ea dăunează individului însuşi. Specialiştii în psihosomatică spun că gelozia, de regulă, provoacă scăderea vederii, auzului, scleroza în plăci, traumatismele capului, diabet sau inflamaţii articulare. Dacă gelozia este „dublată” de trufie, atunci este de două ori mai periculoasă.
Gelozia poate fi depăşită, dar cu mult efort, cu multă onestitate faţă de sine, eventual cu ajutorul psihologului care vă va însoţi, vă va ajuta să pătrundeţi în hăţişurile sufletului.
Aplecaţi-vă asupra propriei persoane, cunoaşteţi-vă, găsiţi-vă echilibrul! Oferiţi-i celui de lângă voi dragoste, onestitate, apreciere şi un climat cald şi nu va mai exista nici un motiv de îngrijorare pentru siguranţa relaţiei dvs! Priviţi relaţia cu cel de lângă voi ca pe un cadou pe care vi l-a făcut Universul, o lecţie despre încredere, cooperare, reciprocitate, înţelegere, simbioză, complementaritate! 

 

 

 

Depresia – strigatul tacut dupa iubire

Traversam o perioada deosebit de grea din punct de vedere economic, si nu spun o noutate pentru nimeni. Cele mai multe familii s-au trezit aproape peste noapte aruncate in infern – infernul pamantean, infernul zilelor noastre: fara serviciu, in imposibilitatea achitarii ratelor, in imposibilitatea de a sustine economic studiile copilului… si lista poate continua. Declinului economic i se alatura declinul moral al societatii, o lipsa de valori cronica tronand in toate mediile, incepand din sanul familiei, continuand cu scoala sau cu locul de munca. Lipsa de perspectiva a individului este problema numarul unu a societatii noastre. Pierzand orice fundament, pe ce sa iti construiesti sperantele, pe ce sa iti cladesti viitorul? Daca la aceste conditii socio-economice mai adaugam si drame indelung mediatizate, tabloul conturat este unul alarmant. Confruntat cu o prabusire generalizata, individul simte nevoia imperioasa sa evadeze, sa scape, sa fuga. Aproape 2600 de români si-au luat singuri viata, numai anul trecut, arata un raport al Institutului pentru Medicina Legala. Numarul acestora a crescut constant in ultimii ani.
Cu siguranta depresia este boala sufletului care macina romanii, dar nu numai. In ultimele decenii bolile depresive au devenit intr-un fel boli populare. Nu exista o alta tulburare psihica atat de raspandita, care sa afecteze toate mediile sociale si grupele de varsta, in egala masura femeile si barbatii, fiind intr-o continua crestere, astfel incat este privita ca „boala a epocii”. Organizatia Mondiala a Sanatatii considera ca pana la 5 procente din populatia lumii sufera de depresie.
Pentru a preintampina evenimentele tragice trebuie in primul rand sa ii recunoastem pe cei care se scufunda in oceanul intunecat al depresiei.
Depresivul are o dispozitie trista, nu se mai poate bucura, nu mai poate spera, nu mai pune pret pe viitorul sau. Lumea isi pierde caracterul de provocare, lucrurile devin fade si gri. Un depresiv, in orice situatie s-ar afla vede doar latura sumbra a acesteia, posibilele riscuri, supraevalueaza aspectul negativ. Unii sunt apatici, altii morocanosi si iritabili, astfel ca raporturile sociale cu ei sunt destul de greoaie. Procesele gandirii depresivilor sunt neproductive si monotone, se rezuma la boala lor, se concentreaza cu mare greutate. Forta initiativei este mult diminuata. Nu au elan, energie, nu au chef sa intreprinda nimic, spectrul intereselor se ingusteaza. Miscarile sunt ingreunate, incetinite, fara spontaneitate. Depresivii se simt obositi, fara putere si fara energie, se plang de dureri difuze si de tulburari ale somnului – de altfel cea mai frecventa manifestare. Aceasta tulburare este insotita frecvent si de simptome vegetative: tulburari intestinale, senzatia de apasare la nivelul capului, de presiune abdominala, bradicardie sau tahicardie, transpiratii sau frisoane, scaderea secretiilor lacrimale sau sudorale, constipatie, balonare, dureri de cap, de stomac, diminuarea apetitului sexual. (O.Benkert)
Cel mai ingrijorator aspect este acela ca aproape fiecare depresiv are ganduri de sinucidere si adesea face macar o tentativa de suicid. Nu ezitati sa mergeti sau sa indrumati persoana depresiva de langa dumneavoastra catre un psihiatru sau psiholog atunci cand observati aceste simptome. Un gest necugetat se face intr-o clipa! Pentru o persoana echilibrata pare absurda insasi ideea. Dar nu uitati ca pentru cei care au picat in depresie existenta in sine este absurda.
Specialistii considera ca predispozitia genetica, impreuna cu evenimentele de viata stresante, afectiuni medicale, administrarea de medicamente sau alti factori, pot determina un dezechilibru al anumitor substante chimice din creier, denumite neurotransmitatori, ducand la aparitia depresiei.
Factorii care pot declansa un episod de depresie sunt: unele medicamente, cum ar fi narcoticele sau steroizii, tulburari ale secretiei hormonale provocate de dezechilibrul glandei tiroide sau suprarenale, nivelurile scazute ale fierului (anemia) sau ale calciului, afectiunile indelungate (cronice) precum artrita, bolile cardiace sau cancerul, infectiile- infectiile virale sau infectiile ficatului sau ale creierului, moartea unei persoane dragi, saracia, dificultatile familiale, probleme medicale grave proprii sau ale unei persoane apropiate, sindromul premenstrual cronic , menopauza , durerea cronica, stresul, oboseala, nasterea recenta. Cei care s-au pensionat recent si varstnicii care trec de la o viata independenta la o viata in care depind de ceilalti au adeseori depresie.
In cazul in care aveti langa dumneavoastra o persoana care prezinta o astfel de tulburare sau afectiune, trebuie sa stiti ca jucati un rol foarte important. Cei mai multi depresivi nu considera ca au o problema, nu mai au incredere in nimic si in nimeni si nu vor sa fie ajutati.
Desi cauzele care duc la aceasta afectiune pot fi multiple, totusi principalul remediu, cel mai important gest pe care il putem face pentru o persoana aflata intr-o astfel de suferinta este sa o inconjuram cu dragoste, cu o nemarginita dragoste! Este simplu sa fim calzi, afectuosi, deschisi cu persoanele vesele, joviale. Interactiunea cu un depresiv este insa dificila si anevoioasa. Un proverb chinezesc spune „Iubeste-ma cand o merit cel mai putin; atunci am nevoie cel mai mult.”
Deschideti-va sufletul pentru cei de langa voi. Auziti-le strigatul de ajutor! De cele mai multe ori nu este exprimat in cuvinte, nu va lasati pacaliti. Cuvintele au fost date omului pentru a ascunde adevarul.
Nu minimalizati problemele depresivilor! Poate o tanara superba se plange ca e batrana si urata. Nu ii intoarceti spatele! Nu o ignorati pe motiv ca e evidenta lipsa de fundament a afirmatiilor acesteia. Asta este lumea ei, este imaginea ei, asa se vede. Este realitatea ei si pentru ea este singura care conteaza.
Nu ii contraziceti fatis, ci atrageti-le atentia asupra jumatatii pline a paharului. Le puteti reaminti situatii din trecut in care au avut aceeasi viziune negativa asupra perspectivei, iar finalul a fost unul fericit, contrar asteptarilor.
Antrenati-i in activitati agreabile. Deseori personalitatile depresive au tendinta de a respinge acele ocazii care le-ar putea face placere. In fata unui astfel de refuz, este bine sa evitati doua atitudini extreme: fie sa ii lasati in pace („faca ce-o vrea, eu am incercat”) – ceea ce le va accentua viziunea negativa asupra vietii, fie sa le impuneti situatii care le depasesc capacitatile de adaptare si vor claca.
Depresia netratata are un pret uman si economic considerabil. Medicina si psihologia nu ofera solutii miracol, ci remedii eficiente. Tratamentul depresiei poate cuprinde administrarea de medicamente antidepresive, consiliere terapeutica, (terapie cognitiv-comportamentala, experientiala) sau o combinare a celor doua modalitati de tratament. Alimentatia echilibrata este o componenta importanta a procesului de vindecare.Din alimentatia depresivilor nu trebuie sa lipseasca fructele si legumele, de preferat proaspete, dar nici lactatele, ouale, pestele. In tratarea depresiilor foarte eficiente sunt nucile, alunele, ceaiul de sunatoare. De evitat zaharul, cofeina, alcoolul si mancarurile grele.
Aromoterapia ajuta in depresie prin relaxarea corpului si a sistemului nervos. Uleiurile din plante bune pentru depresie sunt uleiurile florale ca uleiul de muscata, trandafir, iasomie, neroli, ylang-ylang, roinita, uleiuri de citrice – bergamot, lamaie, grapefruit si mandarin.
Activitatile dinamice si sportul contribuie la inlaturarea stresului prin imbunatatirea circulatiei sangelui catre creier si oxigenarea acestuia si prin eliberarea de endorfine – responsabile de starea de bine. Mersul pe jos sau cu bicicleta, inotul, aerobicul, jogging-ul, dansul, traseele montane sau orice activitate solicitanta din punct de vedere fizic pot sa aduca energia si buna dispozitie necesare oricarui depresiv.

Socializarea este deosebit de importanta. Tendinta depresivilor este aceea de a se izola, de a se inchide in casa, de a se indeparta de restul lumii. E bine sa aiba in preajma oameni veseli cu care sa redescopere placerile vietii. Plimbarile in aer liber, in medii cat mai putin poluate, sunt de un real folos. Ii ajuta sa se intoarca la natura, sa isi incarce bateriile, sa redescopere placerile simple, bucuria de a trai. Se spune ca atunci cand Dumnezeu a lasat bolile, a lasat in natura si leacurile lor.
Muzica este un adevarat balsam pentru suflet.
Indiferent cat de intunecata vi se poate parea viata la un moment dat, cat de fara speranta ati vedea viitorul, nu uitati ca greutatile ne slefuiesc personalitatea, ne intaresc. Multi au avut nevoie de incercari ale vietii pentru a-si descoperi menirea si pentru a descoperi adevaratele valori. Daca nu stii cum e sa fie noapte, oare cum poti intelege zorii zilei?
Nimic nu ne apartine cu adevarat, deplin, pe aceasta lume. Suntem responsabili doar de viata noastra, de felul in care ne-o traim, de felul in care invatam sa ne bucuram de ceea ce ne ofera si de ceea ce putem oferi la randul nostru. In ciuda greutatilor, viata este un mister, este magica!
Atunci cand o usa se inchide in viata noastra, cu siguranta o alta se deschide pentru noi. Inchideti bine usile din urma si ridicati ochii dupa cele ce se vor deschide!

 

 

Când iubești, alege! Alege să fii fericit și să îți trăiești povestea frumos departe de ochii curioșilor. Alege să te dedici în totalitate și să trăiești totul la intensitate maximă fără a te teme de regretele ce vor putea apărea doua zi. Alege să ai încredere și să lupți pentru ceea ce îți dorești cu adevărat. Alege ca sufletul tău să fie primul care se îndrăgostește, iar rațiunea să îl susțină. Alege ca ceea ce iubești să te înalțe, să te facă să zâmbești, să te împlinească și să te transforme în cea mai bună versiune a ta ca persoană. Alege să îți faci timp întotdeauna pentru ceea ce iubești. Să nu lași nici o zi să treacă fără să te gândești la asta. Alege să uiți trecutul și să te bucuri de prezent cu speranțe pentru viitor. Nu raporta persoanele din prezent, la cele din trecut. Vei strica totul. Alege să fii corect, sincer și fără prejudecăți. Cu siguranță iubirea te va răsplăti. Ochii sunt adevărata cale spre suflet. Privește-i cu atenție. Aceștia nu te vor putea înșela niciodată. Privește-i și bucură-te de frumusețea lor. Bucură-te de sinceritatea pe care o emană. Și descoperă frumusețea din suflet. Vei fi împlinit. Vei fi fericit. Cum stabilești dacă un om este pesimist sau optimist? În funcție de ce criterii? De dispoziția lui dintr-o zi în care i-au mers toate prost? De clipele alea în care e atât de fericit că aproape începe să zboare? Hm… care o fi treaba cu aceste două etichete odioase pe care toată lumea se grăbește să ți le atribuie?
„Ești un pesimist!” – va spune el, optimistul, cel care azi s-a trezit bine dispus, iar pe tine te-a auzit spunând că viața-i mai amară ca pelinul uneori și că ești dezamăgit și abătut pentru că x persoană din viața ta te-a rănit într-un fel sau altul. În fruntea ta stă de-acum lipită eticheta pe care scrie cu litere de-o șchioapă, cu dezgust „Pesimist”.
„Optimistule!” – va spune cu jumătate de gură el, pesimistul, cel căruia ieri i s-au înecat corăbiile, iar astăzi sunt la fel de scufundate ca în ziua precedentă.
Uneori am senzația că unii oameni trăiesc într-un univers paralel. Sau poate că în lumea lor nu există nici răutate, nici minciună. Acolo oamenii nu te trădează, nu te mint, nu îți fac rău intenționat și nu te dezamăgesc niciodată.
La naiba fraților, dați-ne și nouă o mână de ajutor, întindeți-ne o scară, ceva, să urcăm și noi la voi. La noi unele zile sunt groaznice, atât de groaznice încât ne rezervăm dreptul de a fi nemulțumiți în ziua respectivă. Și chiar să ne văietăm. Și nu, nu suntem pesimiști, doar că ne lovim rău de tot de colțurile ascuțite ale realității. Da, există un ceva care se numește realitate. Și în realitatea asta a noastră șefii te calcă pe nervi și îți strică ziua încă de dimineață, prietenii îți mai pun câte o piedică exact când te aștepți mai puțin, pământul îți mai fuge din când în când de sub picioare, cafeaua nu e întotdeauna dulce și cerul nu e în fiecare zi senin. Uneori clacăm și începem să plângem ca niște copii, dorindu-ne cu disperare să vină mama și să ne dea o îmbrățișare. Așa, ca atunci când eram mici.
Ei, ce zici? Încă mai crezi că totul e dulce ca vata pe băț?
Dacă da, bravo ție, norocosule. Dacă nu, nu-mi lipi cu forța în frunte o etichetă care nu mă definește doar pentru că tu ești astăzi într-o formă de zile mari, iar eu m-am trezit cu fața la cearșaf.
P.S. Cică optimiștii trăiesc mai mult decât pesimiștii… asta până îi calcă vreo mașină! Atunci va fi irelevant. Nu? Încearcă să nu pierzi niciodată trei lucruri: respectul pentru tine, respectul pentru cei din jurul tău și responsabilitatea pentru vorbele și faptele tale. Înainte de toate, fii un om corect și de caracter. Nu promite lucruri pe care nu ai nici cea mai mică intenție să le îndeplinești. Prin asta te vei discredita în fața tuturor. Rămâi modest chiar și atunci când succesul te ridică pe cele mai înalte culmi. Modestia trebuie să fie caracteristica oamenilor mari. Nu te răzbuna și nu invidia pe nimeni. Într-un final, fiecare primește ceea ce merită. Nu aștepta să ai ca să fii. O bunăstare materială este importantă dar nu reprezintă totul. Poți să fii cineva chiar și atunci când banii nu sunt o virtute a ta. Poți compensa toate acestea printr-o gândire aleasă, printr-un caracter frumos și printr-o bogăție a cunoașterii. Printr-o inteligență nativă și printr-o educație sănătoasă. Poți să fii bogat în bani dar fără o bogăție a sufletului și o educație aleasă te simți incomplet. Cu adevărat bogat ești doar atunci când reușești să îmbini armonios aceste două caracteristici. Când reușești să ai dar să și fii in același timp. Să fii reprezentat nu doar de valorile mateeiale pe care le deții, dar și de cunoștințele pe care le ai. În viaţă poţi să râzi sau să plângi. Să câştigi sau să pierzi. Să îți aminteşti sau să uiţi. Să cazi sau să te ridici.
Dar frumusețea vieții constă în faptul că mereu vei avea șansa să o iei de la capăt și să faci totul mult mai bine ziua următoare. Păstrează de fiecare dată un aer misterios care să survoleze deasupra ta. Oricărui bărbat care se respectă un astfel de aer îi oferă ceva în plus. O maturitate și ceva care atrăgător. Care îl diferențiază și îl face respectat mai ușor. Întotdeauna misterul a fascinat, a atras curiozități și a făcut ca rorul să fie mai interesant pentru lumea din jur. Fii misterios, dar în același timp deschis și jovial când situația o cere. Lasă-i pe cei din jurul tău să te cunoască doar atât cât este necesar. Nu abuza de o notorietate excesivă și nu îți afișa întreaga viață ca un tapet în fața lumii. Riști să ți-o calce în picioare, să ți-o murdărească. Refuză să fii o marionetă a societății doar de dragul de a fi în centrul atenției cât mai mult. De cele mai multe ori, discreția aduce fericirea, aduce împlinirea și totodată succesul. E mult mai ușor să ai succes atunci când eviți să te afișezi cu el. Când lași doar faptele să te reprezinte. Când rămâi modest și îți cunoști locul. Excesul nu aduce nimic bun. Poți pierde totul mult mai ușor decât ai crede. Celebritatea este greu de manevrat și greu de înțeles. Dacă nu reușești să o faci, ești pierdut. Iarna, anotimp cu vreme de “ia-mă în brațe”. De numărat iubiri și amintiri frumoase. Anotimpul iubirilor pierdute, uitate și regăsite. Iarna, anotimpul colecționar de vise… Gând de dimineață…
Am învățat ca doar luptând cu cele mai mari frici ale mele pot ajunge acolo unde îmi doresc.
Am învățat ca doar crezând, pot face lucrurile la care am visat mereu, să devină realitate.
Am învățat că doar făcând suflete să zâmbească, sufletul meu poate să zâmbească la rândul lui.
Am învățat că mereu oamenii buni au mai mult de suferit, dar cu toate acestea am ales să rămân un om bun.
Am învățat că pentru a fi respectat este nevoie să ofer respect. Și asta m-a ajutat să câștig. Prieteni, bani și parteneri de încredere.
Am învățat că tot ceea ce am primit si voi primi în viață nu este menit ca să mă doboare, ci doar ca să-mi modeleze caracterul și să mă facă mai puternic.
Am învățat că uitând oamenii care m-au ajutat și mi-au fost alături, de fapt mă uit pe mine.
Am învățat că oricât aș învăța, mereu mai am ceva de învățat.
Am învățat că fiecare om are drumul său în viață și fiecare om primește ceea ce merită.
Am învățat că oricât aș încerca să mulțumesc pe toți, nu voi reuși asta niciodată. Așa că am încercat să mulțumesc în primul rând pe cei care contează cu adevărat.
Am învățat că oricât aș încerca să schimb mentalitatea societății, nu voi reuși până nu o voi schimba pe a mea. Și am reușit asta. Deocamdată doar pe a mea. Dar cu societatea încă mai am de lucrat. Dar sunt sigur că voi reuși într-un final! Să adormi împlinit și să te trezești motivat. Să știi că ai pentru cine să muncești și că există cineva care să te aștepte seara acasă. Să vezi in ochii copiilor tăi bucuria de a vedea în tine persoana cea mai de încredere și eroul din viața lor. Să reușești ca prin ceea ce faci să le oferi încredere și să rămâi un model pentru ei. Atunci, te poți numi cu adevărat un bărbat împlinit și fericit! Ne sperie. Bătrânețea e un fapt care ne sperie. Suntem conștienți că este o lege a firii, însă refuzăm să o acceptăm, iar atunci când, întâmplător, gândurile ne duc către ea sufletul nostru se cutremură, înspăimântat că ne vom pierde pe noi înșine în tot acest proces. Că oglinda va arăta de la an la an un alt chip, că sufletul ne va fi din ce în ce mai greu, mai trist.
Timpul nu ne face favoruri, iar noi suntem într-o fugă continuă prin măruntaiele lui. Iar atunci când ne mai oprim ca să ne tragem sufletul o facem doar pentru a ne face noi planuri pentru vacanța de vară sau pentru cadourile de Crăciun. Suntem mereu în așteptarea unui ceva care se va afla întotdeauna undeva în viitor.
Astăzi am avut o discuție scurtă cu iubitul meu despre „a îmbătrâni”. Curios sau nu amândorura parcă ne-a fost greu să abordăm subiectul. Ideea e sufocantă. Teama de a nu-ți mai fi tu în oglindă poate deveni uneori copleșitoare. În suflet se dau tot felul de bătălii, iar pe chip altele și mai mari, cu semne și mai vizibile.
Cred că mai curând ne îmbătrânește sufletul de teama că ne va îmbătrâni chipul.
Nu știu… poate că asociem bătrânețea cu singurătatea, cu moartea și din această cauză ne întristăm și evităm să discutăm despre ea.
Și mie mi-e teamă. Și eu evit să mă gândesc. Căci sufletul îmi devine călău.
Oare oglinda ne devine în timp dușman sau dușman ne suntem noi înșine? Luptă! Luptă! Luptă!
Asta-mi spun de fiecare dată când cad. Şi lupt. Şi mă ridic. Până la urmă mă ridic deşi la un moment dat îmi pare că e bine acolo jos, e linişte, nu mai aud zgomotul lumii. Văd gesturi disperate şi frunţi încruntate care îmi vorbesc, dar nu mai aud nimic. E linişte.
Parcă aş vrea să mă mai odihnesc niţel. Am obosit. Să tot cad, să mă ridic, apoi să îngenunchez iarăşi şi iar să fac eforturi pentru a învinge. Pentru că luptele pe care le port cu mine însumi sunt cumplite. Mă seacă de energie, de viaţă, de mine. Iar oamenii nu-mi întind nici o mână, dimpotrivă. Ei îmi zdrobesc sufletul deja căzut la pământ. Pentru că eu cred în ei, în oameni. Naivitatea e o boală greu de dus, oameni buni. Nu te vindeci niciodată de ea pentru că tu crezi. Îi crezi. Şi crezi în ei până la ultima bătaie a inimii. Iar ei te dezamăgesc. Îţi spun „Nu” când vrei să auzi „Da” şi invers. Pleacă atunci când tu îţi doreşti ca un nebun ca ei să rămână. Îţi ucid vise, retezându-le aripile şi-aşa fragile. Te fac să te simţi vinovat pentru greşeli pe care nu le-ai făcut şi în loc să îţi şteargă urma unei lacrimi de pe obraz ei dau naştere la o alta pe celălalt.
Sunt lupte greu de dus acelea în care cel ce trebuie recuperat este chiar sufletul tău. Dar suntem obligaţi să le ducem. În viaţa asta uneori atât de crudă suntem obligaţi să fim puternici şi să ne învingem propriile greşeli, propriile pierderi, să ne învingem regretele şi orgoliul.
Suntem obligaţi să păşim cu demnitate chiar şi cu genunchii juliţi, plini de praf şi de sânge.
Suntem noi împotriva. Noi împotriva vieţii, noi împotriva celorlalţi, noi împotriva noi înşine.
Şi uneori vom câştiga, alteori vom pierde. Dar ne suntem datori să luptăm şi să mergem mai departe!
Întotdeauna. Muncește atunci când toți aleg să stea și să aștepte. Luptă atunci când toți aleg să renunțe. Rămâi pozitiv și crede în potențialul tău când nimeni altcineva nu o mai face. Nu te lăsa controlat de cei pentru care negativismul reprezintă un mod de viață. La un moment dat tu vei fi cel care vei sta și ei vor ajunge să muncească pentru tine! Și vine o vârstă când nu te vei mai uita la ambalaj când vei alege persoana de care să te atașezi. Pe care o vei alege nu pentru felul în care arată sau pentru starea sa materială, ci pentru înțelegerea, iubirea și zâmbetele pe care reușește să ți le ofere în fiecare zi petrecută alături de ea. Persoana la pieptul căreia vei reuși să simți acea liniște a sufletului și a trupului la care ai visat mereu. Pe care vei reuși să o vezi atât cu privirea dar și cu ochiul din sufletul tău. De care te vei îndrăgosti atât pentru frumusețea de pe chipul ei dar mai ales de bunătatea din sufletul ei. Pe care o vei lua atât cu calitățile, dar și cu defectele sale, fără a face din asta un motiv de reproșuri. Pe care o vei înțelege și o vei ajuta să progreseze și să evolueze ca persoană prin ceea ce îi vei oferi. Sfaturi, motivare, liniște, înțelegere și respect. Pe acea persoană nu o vei lua cum ai făcut cu restul de până atunci, cu gândul doar la ora sau ziua următoare, pe acea persoana o vei lua gândindu-te la restul zilelor din viața ta. Evident că oamenii sunt împărțiți în două tabere mari, iar pe lângă ei mai sunt și cei câțiva care încă nu s-au decis în care dintre ele se află, oscilând mereu între „da” și „parcă”, între „da” și „da, dar…”.
Ca să fiu sincer, cu mine și cu voi, nu știu în care tabără e mai bine. Unii spun că a fi mulțumit cu ceea ce ai înseamnă fericire. Și au dreptate. Alții spun că e întotdeauna loc de mai bine și că în viață trebuie să îți depășești limitele. Și cred că și ei au dreptate.
Pentru că suntem mereu nemulțumiți nu reușim să ne găsim liniștea. Tânjim mereu după acel ceva care întotdeauna ne va lipsi, pentru că, fie că recunoaștem public sau nu, niciodată nu vom avea chiar tot ce ne dorim, indiferent câte sacrificii vom face de-a lungul timpului.
Câți dintre cei care au bani, bani mulți, bani pe care îi cheltui cu nemiluita și a căror lipsă nu se simte pot spune că sunt cu adevărat fericiți, împliniți sufletește?
Câți dintre cei care au muncit pentru o carieră de succes într-un anume domeniu afirmă cu tărie că au și o familie în adevăratul sens al cuvântului. Familia înseamnă timp petrecut împreună. Și cariera înseamnă timp, mult timp petrecut în afara căminului. Una dintre cele două va fi întotdeauna pusă pe locul doi. Deci nu le vei putea situa niciodată pe amândouă pe același loc. Cei care spun că o fac mint și se mint.
Adevărul este că suntem greu de mulțumit. Și extrem de lacomi.
Am putea fi fericiți cu puțin, dar noi vom vrea mereu mai mult…Adevărata maturitate a unui bărbat nu vine odată cu anii. Maturitatea unui bărbat vine odată cu experiențele avute și cu puterea lui de a asimila ceea ce întâlnește bun în traiectoria vieții sale. Și cu puterea de a-și controla dorința de dominare și stăpânire asupra persoanei de lângă el. Un bărbat matur este acela care nu uită ca micile gesturi sunt cele care îl diferențiază de restul și îl fac să prigreseze ca bărbat. Acesta nu se sfiește să îi deschidă ușa partenerului , să îi ofere haina la plecare sau să îi țină umbrela atunci când vremea de afară necesită asta. Nu se ferește niciodată să il țină de mână în fața lumii și nu uită să îi ofere întotdeauna respectul cuvenit prin a fi el cel care salută de fiecare dată. Un bărbat matur știe că făcând asta nu își respectă doar jumatatea , dar în primul rând se respectă pe el însuși ca bărbat.
Am auzit mulți bărbați spunând : “De ce să fac eu toate gesturile astea în public și să mă umilesc în fața lui? “. Și din păcate sunt din ce in ce mai mulți astfel de bărbați cu o astfel de gândire. Dragilor, înțelegeți că prin asta nu vă umiliți cu nimic, ba chiar vă ridicați ca bărbați și deveniți respectabili în societate. Un domn care nu a învățat să își respecte jumatatea, nu este un domn. Cel mult bărbat poate să fie… Prin ceea ce faci, te definești. Nu poți să ai fapte reprobabile bătându-ți joc de sentimentele avute și tot frumosul ce te înconjoară și să te aștepți să fii tratat cu respect și să ai parte de dragoste adevărată. Cu toții visăm sa întâlnim acea persoană care să reușească să ne completeze total. Care să ne înțeleagă și să reușească ceea ce nimeni nu a mai reușit până acum. Să ne cunoască sufletul și să reușească să aibă grija de el. Să-l știe lua în palmă și să îl facă să zâmbească. Să știe cum să o facă astfel încât fericirea să ni se citească pe față în fiecare zi. Cu toții visăm să întâlnim acea persoană care să ne iubească așa cum avem nevoie. În diferite moduri, dar cu aceeași intensitate. Care să ne cunoască defectele și cu toate acestea să ne iubească pentru ceea ce suntem. Care să știe cum să se comporte cu noi. În pat, in bucătărie, în societate. Peste tot. Care să aibă capacitatea de a putea să fie exact cum situația o cere. Persoana iubitoare, grijulie, atentă dar în același timp aspră cand situația o cere și cu multă responsabilitate. Care sa stie să fie elegantă. Atât în vorbe și caracter cât și în ținuta avută. Cu toții visăm și așteptăm, dar oare câți merităm? Unde există înțelegere și respect, există dragoste. Există acea ambianță frumoasă în care sufletul poate și își dorește să zâmbească. Există acea trăire sinceră în care cuvintele capătă o altă importanță. În care până și cel mai mic gest este făcut din suflet și transmite emoție și sentimente aparte. Există ceva ce rațiunea este greu să înțeleagă. Ceva ce doar sufletul reușește să o facă. Și reușește al naibii de bine. Există acea adrenalină care reușește să te facă să trăiești totul la un alt nivel. Unul superior, care ajută la progresul tău din toate punctele de vedere.
Unde există înțelegere și respect, există nu doar o relație de moment. Există ceva mai mult de atât. Există viață și există viitor. Unul frumos, bazat pe sinceritate și încredere. În care să te dedici cu totul. Cu sufletul, cu mintea și cu toată ființa ta. Unde există înțelegere și respect, există dragoste. Există acea ambianță frumoasă în care sufletul poate și își dorește să zâmbească. Există acea trăire sinceră în care cuvintele capătă o altă importanță. În care până și cel mai mic gest este făcut din suflet și transmite emoție și sentimente aparte. Există ceva ce rațiunea este greu să înțeleagă. Ceva ce doar sufletul reușește să o facă. Și reușește al naibii de bine. Există acea adrenalină care reușește să te facă să trăiești totul la un alt nivel. Unul superior, care ajută la progresul tău din toate punctele de vedere.
Unde există înțelegere și respect, există nu doar o relație de moment. Există ceva mai mult de atât. Există viață și există viitor. Unul frumos, bazat pe sinceritate și încredere. În care să te dedici cu totul. Cu sufletul, cu mintea și cu toată ființa ta.