Suferinta scriitorului contemporan

Suferinta scriitorului contemporan

Titlu intenţionat ambiguu: nu va fi vorba de ceea ce “suferă” scriitorul atunci cînd îşi exercită oficiul (posedăm în acest sens nenumărate şi lacrimogene mărturii), ci de modul în care literatura contemporană şi-a făcut din suferinţă materie predilectă.

 Cum s-a ajuns aici?

Că scriitorii s-au considerat dintotdeauna sarea pămîntului – nu-i nici un secret. Au avut acest bizar sentiment încă din Antichitatea europeană, atunci cînd depindeau în mod direct de bunăvoinţa publică sau de vreun Mecena: umilinţa lor în faţa protectorului a fost mereu o falsă umilinţă. Indiferent cît aur ar fi primit de la Mecena şi indiferent cîte statui de bronz şi-ar fi ridicat puternicul patron, convingerea poetului a rămas aceeaşi – Exegi monumentum aere perennius. începînd cu Renaşterea, această stare de spirit nu se mai cenzurează deloc; majoritatea scriitorilor plutesc, spiritual, într-o auto-laudatio continuă, iar ideea înaltă a creatorului despre el însuşi capătă proporţii colosale. Ce să mai spunem despre romantism, perioadă în care autorii nu fac nici un secret din convingerea lor intimă că nu sînt altceva decît instrumente predilecte ale Divinităţii. Pe urmele lui Novalis, aproape toţi poeţii încep să creadă, cu sinceritate, că prin opera lor nimeni altcineva decît Dumnezeu însuşi se adresează direct restului umanităţii.
Ceea ce s-a întîmplat în secolul XX a atins alt prag al acestei spirale continue. Stimulaţi de numeroase şi variate mass media, încurajaţi de cinematograful ce le ecranizează operele, proiectaţi apoi prin imaginea TV în imaginarul colectiv, scriitorii ajung în faza auto-adoraţiei calme, convinşi că au atins statutul semizeilor.
Ceea ce frapează, ca noutate absolută, în secolul XX nu ar fi doar ideea exaltantă pe care această categorie o are despre ea însăşi, ci diseminarea noii stări de spirit pînă la nivelul grafomanilor complet insignifianţi. Numărul celor care au crezut, în secolul XX, că pot accede la celebritate prin intermediul scrisului s-a multiplicat exponenţial faţă de epocile precedente. Transformarea scrisului în “meserie” sporeşte uriaş numărul veleitarilor. Trebuie să spunem că aceştia nu raţionează chiar atît de absurd pe cît s-ar părea: în secolul XX, sistemul de cîştigare a notorietăţii literare a purtat pe culmile gloriei efemere mii de mediocrităţi. Prin cinematograf, prin spectacole TV, dar mai ales printr-o înflorire industrială a prozei de consum, literatura-divertisment ocupă de acum avanscena. în astfel de condiţii, ideea potrivit căreia literatura ar reprezenta cel mai rapid mijloc de a atinge celebritatea continuă să facă o carieră prodigioasă.
Şi în alte epoci majoritatea strivitoare a scriitorilor fusese formată din mediocri, dar aceştia – cu cîteva excepţii – păreau conştienţi de propriile lor limite şi arborau o atitudine mai degrabă modestă. Secolul XX răstoarnă tradiţionala scară a valorilor. Scriitorii devin, cantitativ, atît de numeroşi, încît frontierele calitative din interiorul grupului sînt pe cale să se şteargă, iar confuziei axiologice i se suprapune o confuzie socială la fel de mare.
Faptul că secolul XX a cunoscut, din punct de vedere politic, culmea ororii a avut – literar vorbind – un rezultat paradoxal: pe de o parte, puterea politică absolută şi-a putut impune, în mijlocul terorii generale, propriii ei protejaţi şi a putut decreta drept mari scriitori personalităţi fără relief, care confecţionau o literatură-propagandă extrem de utilă; pe de altă parte, în toate structurile politice criminale caracteristice secolului XX literatura a ocupat, prin reflex, o situaţie privilegiată: nu numai pentru că visul cenzurii din statul totalitar l-a reprezentat întotdeauna producţia literară complet aservită propagandei politice, dar şi pentru vocile non-conformiste căpătau în aceste condiţii un relief sporit. Purtătorii lor s-au transformat uneori în eroi naţionali. Niciodată importanţa socială a scriitorului n-a ajuns la fel de mare ca sub regimurile ce-şi făcuseră din aservirea totală a literaturii (proiect el-însuşi himeric!) un punct important din programul politic.
Să ne mai mirăm că pe un astfel de fundal ego-ul scriitorilor, hipertrofiat prin natură, a căpătat proporţii monstruoase? Că scriitorii au ajuns să se considere Alfa şi Omega existenţei cotidiene? în reuniuni oficiale sau pe cont propriu, ei îşi dau acum cu părerea asupra a tot ce mişcă-n lume, de la organizarea economiei, finanţe şi politică, la ecologie generală şi problemele viitorului omenirii. Evoluţie aproape normală, după modificarea radicală a condiţiei scriitorului petrecută pe parcursul secolului XX. Pentru că despre condiţia scriitorului este pînă la urmă vorba. Substanţa profundă a artei scrisului, raportul dintre artă şi existenţă nu s-au modificat semnificativ din Antichitate şi pînă astăzi; condiţia scriitorului a trecut însă prin nenumărate avataruri, suferind transformări profunde.
Dacă astăzi aşa se văd scriitorii pe ei înşişi (nombrilism sumbru, narcisism 24 de ore din 24, disponibilitate alegră de a juca variate roluri, de preferinţă roluri de şefi şi de maîtres ŕ penser), e legitim să ne întrebăm cum priveşte restul societăţii spre acest ciudat grup minoritar. Or, dacă aplicăm principiul audietur et altera pars, observăm că perceperea castei scriitorilor de către populaţie se află la distanţă astronomică de auto-contemplarea specifică oamenilor de litere. Astăzi, cînd cea mai mare parte a cetăţenilor din indiferent care ţară nu citeşte nici măcar o singură carte pe an, lumea vede în scriitori doar un grup elitist, protejat inutil de întreaga societate şi a cărui utilitate în viaţa publică nu a fost pînă acum niciodată demonstrată. Iar atitudinea de distanţare superioară faţă de restul omenirii, proprie scriitorului, nedumereşte şi irită pe cei care nu văd semnificaţia reală a literaturii în desfăşurarea vieţii de zi cu zi. Ostilitatea, mefienţa sau ignorarea denumesc coordonatele de bază ale modului în care “ceilalţi” îi privesc pe scriitori.
Nu vom găsi însă formulate explicit aceste adevăruri în discursul nici unei puteri politice, indiferent de ţară sau de regim. Noţiunea magică de Cultură se cere preţuită, cel puţin formal. Politicianul ignar, atunci cînd se exprimă public, are grijă să menajeze susceptibilităţi seculare şi nu-şi permite să pună sub semnul întrebării utilitatea însăşi a culturii. Aceasta şi dintr-o raţiune practică: simţind, zilnic, propria sa lipsă de cultură, convins că a ajuns la postul înalt pe care îl deţine mai mult din întîmplare, politicianul îşi caută legitimări: misterioasa noţiune la care el personal nu are acces, dar care s-a transmis de-a lungul secolelor, Cultura, poate reprezenta un început de legitimitate. Nu există nici un pericol ca autorităţile vreunui stat să renunţe deschis la artă, prin iniţiative legislative; arta va continua să fie cît de cît protejată, cu scrîşnete din dinţi.
Totuşi, la acest capitol, majoritatea populaţiei gîndeşte precum conducătorii ei: asistăm la o impresionantă marginalizare mentală a literaturii ca instituţie, deoarece ponderea ei reală în viaţa individului pare în scădere continuă, de la an la an. Faptul că, global vorbind, se citeşte acum mai mult decît în urmă cu un secol nu înseamnă că literatura mai joacă în viaţa oamenilor acelaşi rol ca la 1900, cînd importanţa ei reală era mult mai mare.
Asistăm oare la un proces negativ dintre cele mai descurajante? Poate că nu ar fi bine să ne grăbim cu concluziile.
Dacă micul grup, elita protejată, reprezentată de comunitatea scriitorilor, pare din ce în ce mai izolat, dacă produsul ei are din ce în ce mai puţină căutare pe piaţă, asta nu se întîmplă şi din cauza scriitorilor înşişi? Dacă literatura pierde teren, nu-i şi din cauza păcatului mortal, pe care-l ştim cu toţii, dar de care nu ne place să vorbim? Las la o parte existenţa cotidiană a multor scriitori cu oarecare priză la public şi oarecare suprafaţă socială: ea apare deseori în ochii publicului sub culori preponderent dubioase. Aburul alcoolic ce întunecă, dar şi stimulează, minţile creatorilor, sexualitatea ostentativă în care au aerul de a se complace, dar mai ales comportamentul lor moral în raporturile cu puterea politică, compromisurile pe care le fac de cele mai multe ori pentru recompense iluzorii le afectează grav imaginea. Nici un om de litere care şi-a prostituat conştiinţa scriind fraze în care el însuşi nu credea n-a fost vreodată răsplătit decît într-un mod derizoriu şi umilitor. Pe termen lung, cedările morale s-au întors matematic contra autorilor lor. Iar marele public, în căutare instinctivă de scandal, e la curent mai degrabă cu mizeriile din viaţa poeţilor decît cu poeziile pe care aceştia le scriu.
Nu aici vom găsi însă raţiunea ultimă pentru care publicul manifestă faţă de scriitori o neîncredere amestecată cu antipatie, ci în ceva mai profund – în specificul însuşi al literaturii scrise din ultimele secole. Dincolo de rolul ei terapeutic şi modelator, de faptul că ea rămîne îndeletnicirea specific umană prin excelenţă, nu e mai puţin adevărat că literatura se hrăneşte, de vreo două sute de ani încoace, mai ales din nefericire. Frica, remuşcarea, regretul, dezamăgirea, deprimarea constituie temele ei favorite. Foarte puţini scriitori au luat condeiul în mînă pentru a celebra fericirea şi speranţa. în schimb, nenorocirea îi atrage pe toţi irezistibil. Literatura pare a fi devenit acea artă care îşi află în nefericire sursa predilectă. Ea trăieşte din suferinţă şi din dezastru, din crima de toate felurile, pedepsită sau nu.
În fapt, omul şi-a descoperit dintotdeauna adevărata stare doar atunci cînd s-a aflat pus la zid; condiţia umană apare în toată exactitatea ei cînd nu mai poţi da nici un pas înapoi, cînd trebuie să te sacrifici pentru că nu ai altă soluţie. în viziunea modernă şi contemporană asupra literaturii, tot ceea ce – în epocile îndepărtate – glorificase viaţa, speranţa, încrederea în posibilitatea fericirii (idila, pastorala, ecloga, poezia ceremonială, oda etc.) este astăzi considerat literatură de calitate îndoielnică, dulcegărie depăşită. Chiar şi specia comediei (fortificare sufletească prin rîs compensatoriu) a dispărut complet sau s-a transformat în specii hibride, precum farsa tragică ori comedia amară. Nu găsim nicăieri scris acest program de deviere a literaturii spre culoarea neagră, dar traducerea lui conştiincioasă în act se observă cu ochiul liber. Marea literatură a secolului XX ar putea fi definită, cu toate excepţiile ce confirmă regula, drept artă a disperării.
Distanţa dintre marele public şi grupul restrîns al creatorilor de artă nu poate astfel decît să crească de la an la an. Fie că o mărturiseşte sau nu, majoritatea cititorilor nu doresc altceva decît realizarea unei modeste fericiri şi a împăcării cu soarta. Or, marea literatură, contemporană nu pare a le oferi soluţii accesibile pentru realizarea acestui vis legitim. Să ne mai mirăm că publicul îl caută în sub-literatură, în proza de consum, în romanele “apă de trandafiri”? Doar acolo are el senzaţia că va găsi puţină speranţă şi puţină înţelegere. Elita izolată şi de aparenţe masochiste a scriitorilor valoroşi se află astfel tot mai mult condamnată la elitism structural, adică la captarea unui public de dimensiuni tot mai reduse. O literatură concomitent valoroasă şi stenică din punct de vedere moral nu se arată deocamdată la orizont.
Indiferent de preferinţele noastre, de aspiraţii sau deziderate, literatura secolului XX s-a compus primordial într-un orizont al angoasei. A vedea în această stare doar un reflex al realităţilor înconjurătoare ar fi simplist. E foarte probabil ca următorii ani să confirme tendinţa conturată încă din primii ani ai secolului XX, tendinţă consolidată de atunci încoace cu fiecare nou autor semnificativ.
Coborînd din cerul cosmopolit pe terenul familiar al realităţilor naţionale, constatăm că literatura “de tip secol XX” are deocamdată în România un mare viitor şi perspective de afirmare tot mai interesante. Aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: după optimismul de comandă din epoca realismului socialist şi după compromisurile jenante făcute de literatura română la acest capitol, situaţia economică, socială şi morală a ţării noastre se menţine deocamdată la nivel lamentabil. Un deceniu şi jumătate după revoluţia anti-comunistă ce ar fi trebuit să deschidă perspectivele modernizării şi ale libertăţii reale, sentimentul de frustrare şi de neputinţă domină autoritar. O pătură relativ subţire de foşti activişti de partid şi de securişti a acaparat aproape în întregime resursele economice, iar clientelismul politic de tip mafiot, aflat în slujba unui partid unic, reprezintă în România de astăzi singura instituţie stabilă şi cu puteri efective. Partidul unic nu se mai defineşte drept partid comunist, dar i-a menţinut acestuia structura şi reflexele. în rest – mizeria sub cele mai variate forme şi o proporţie enormă a populaţiei care atinge cu greu pragul supravieţuirii.
De cînd se poate pleca în străinătate cu relativă facilitate, adică în ultimii 15 ani, aproape 3 milioane de români şi-au părăsit ţara; aceştia nu sînt elevi, studenţi ori pensionari, ci oameni în floarea vîrstei, nucleul creator al societăţii. Dacă forţa de muncă a României nu depăşeşte cifra de 10 milioane de oameni, înseamnă că aproximativ a treia parte din ea s-a expatriat. Finanţele ţării asigură supravieţuirea economică mai ales datorită valutei pe care expatriaţii o trimit în ţară, ca şi unei părţi din fondurile nerambursabile oferite de Bruxelles. Am spus “a unei părţi”, deoarece o altă parte a acestor fonduri, substanţială, se opreşte în buzunarele particulare ale clientelei politice oficiale. Oricum, ţara din care o treime a forţei de muncă a ales exilul nu are nevoie de diagnostice suplimentare pentru a i se determina nivelul economico-social. Peisajul rural românesc, arhaic şi mizer, arată ca după o catastrofă naturală recentă, iar aspectul majorităţii oraşelor sugerează degradarea lentă.
Plecînd de aici, o mare literatură poate începe. Prin forţa lucrurilor, ea nu va putea fi optimistă, dar va afişa probabil o evidentă vitalitate stilistică. Dacă Revoluţia din decembrie a adus speranţe enorme transformate treptat în deziluzii, ea a adus totuşi şi o cucerire fundamentală – dreptul de a scrie liber, fără nici un fel de cenzură. Mizeria extremă, morală şi materială, a României, în condiţii de libertate a expresiei – iată pentru literatură un cuplu providenţial! Rareori materia umană românească, subiect etern al literaturii noastre, a atins o pregnanţă comparabilă cu cea din România anului 2004. Nu ne rămîne decît să aşteptăm, îndureraţi, capodopera: îndureraţi, pentru că viaţa din jur arată aşa cum arată, dar încrezători – pentru că nu ne-au mai rămas drept soluţie şi speranţă decît operele spiritului.