Studii despre cultura , limba , lingvistica

Studii despre cultura , limba , lingvistica
Ce este cultura ?
Cultura este un ansamblu complex care include cunostintele, credintele, arta, moravurile, dreptul, obiceiurile, precum si orice inclinatie sau experienta dobandita de omul care traieste in societate. Cultura consta din modele explicite si implicite ale comportarii si pentru comportare insusite si transmise prin simboluri, constituind realizarile dinstincte ale grupurilor umane, inclusiv materializarea lor in produse. Cultura este modul de viata propriu al unui grup de oameni, in circumstantele unui anumit mediu inconjurator, creat de om si format din produsele materiale si non-materiale transmise de la o generatie la alta.
Semn si literatura
Literatura este ansamblul operelor care au caracter estetic. Opera creeaza un univers functional intr-un text („fr. Texte, lat. Textus”), care contine un mesaj artistic. „Textul literar nu descrie o lume preexistenta dar/ci, asumandu-si intrebarile acesteia, construieste iluzia unei asemenea lumi se deschide totodata cai pentru sugestia irealitatii: lumea nu este dar/ci pare ca este:” (Dumitru Irimia– Introducerea in stilistica). Scriitorii grupati in jurul revistei „Tel Quel” miscare initiala in anul 1970 (Philippe Sollers, Jean Ricardou,etc), promoveaza un concept nou, acela de scriitura, care inglobeaza literatura ca atare, si meditatia pe marginea ei. Literatura devine astfel text, „practica textuala” sau „practica semnificanta”, o forma care sintetizeaza toate tipurile de limbaje existente (artistic, jurnalistic, stiintific, filosofic ,etc.) intr-o perpetua incercare de stabilire a propriei identitati. Literatura este inteleasa ca fiind spatiul al tuturor limbajelor, ea tinde sa ajunga la statutul de gen literar unic, autarhic si polimorf.(Gh. Craciun–Introducere in teoria literaturii). Textul este definit ca un ansamblu de semne, unitar si coerent ca sens. Semnul este inteles ca o unitate intre un semnificat si un semnificant (Ferdinand de Saussure).Textul se constituie ca ocurenta comunicativa, avand drept factori: emitatorul, mesajul, receptorul, canalul , codul.
Functiile comunicarii sunt ,dupa Roman Jakobson,(Lingvistica sipoetica),urmatoarele:
a)functia emotiva(expresiva) consta in exprimarea directa, la persoana I a atitudinii vorbitorului;
b)functia conativa presupune orientarea asupra receptorului, adresare la persoana a II-a;
c)functia fatica inseamna orientarea asupra canalului, asupra circuitului comunicarii;
d)functia metalingvistica rezida in centrarea atentiei asupra codului;
e)functia poetica prezenta in poezie si in proza se realizeaza prin diferite mijloace: metrica, ritm, vers, figuri de sunet, figuri lexicale, etc. Cu studierea sistemelor de semne, a limbajelor nu doar verbale, ci si plastice, gestuale se ocupa semiotica (Roman Jakobson).Semilogul Roland Barthes (Elemente de simiologie) considera semiologia („fr.semiologie, gr. Semeion ”,”semn” si logos „vorbire despre ”:”studiul”),o stiinta a semnelor, dar una limitata numai la aspectul lor conotativ si o subordoneaza lingvisticii: ” Poate ca semiologia este chemata sa se absoarba intr-o translingvistica, a carei materie va fi mitul, povestirea, articolul de presa sau obiectele civilizatiei noastre, cu conditia sa fie vorbite (cu ajutorul presei, al limbajului interior, de ordin fantastic)”.
Moduri in care autorul se manifesta in opera sa
Motto: Asa cum este Dumnezeu in lumea Lui, tot asa autorul trebuie sa fie nicaieri si peste tot in cartea sa, invizibil si omniprezent (Flaubert). Cum spun francezii, il brille par son absence – „el straluceste prin absenta sa”. Autorul se exprima in mod indirect intr-un roman, prin reprezentantii sai. V.Nabokov aminteste de trei tipuri de reprezentanti:
1) Povestitorul, care se manifesta de obicei la persoana a treia. Sigur, se poate manifesta si la persoana intai, prin vocea protagonistului (de exemplu, Pip din Marile Sperante – Charles Dickens). Scriitorul poate inventa un personaj pe care il citeaza, asa cum face Cervantes cu istoricul arab. In orice caz, exista un eu care spune povestea la un moment dat, iar pe parcursul operei se pot manifesta diferite euri, sub diferite forme.
2) Al doilea tip de reprezentant al autorului este ceea ce V. Nabokov un „agent de cernere”. Agentul de cernere poate fi, dar nu e obligatoriu, sa coincida cu povestitorul. Exemple tipice de agenti de cernere sunt Fanny Price(Mansfield Park – Jane Austin) sau Emma Bovary (Madame Bovary – Gustave Flaubert). Astfel de personaje cern povestea prin propriile emotii si notiuni, fara a fi obligatoriu ca acestea sa coincida cu cele ale autorului.
3) Al treilea tip e, folosind tot denumirea data de Nabokov, un perry. Este cel mai putin artistic personaj prin care se manifesta scriitorul, iar acesta il foloseste doar cu scopul de a prezenta anumite zone geografice, situatii sociale, personaje noi etc. Spre exemplu, Esther din Casa Umbrelor este folosita adeseori pe post de perry pentru ca autorul sa poata introduce in discutie noi personaje sau pentru a muta prim-planul dintr-un loc in altul.
Etnografie si etnologie
In structura culturii traditionale orale exista trei subdomenii:
1.      a) folclorul (insasi cultura traditionala in ipostaza ei estetica – M.Pop)
2.      b) artele populare – varietate de obiecte, care, pe langa scopul utilitar, exprima indiciile uneiexpresivitati artistice.Se pot referi la pictura, sculptura, ornamentica, ceramica, tapiserie etc. Au o puternica componenta descriptiva.
3.      c) tehnici traditionale – suma tuturor ideilor si cunostintelor culturii traditionale orale ce alcatuiesc civilizatia rurala(cam vag).
Disciplina stiintifica constituita pentru studierea tehnicilor traditionale si a civilizatiilor rurale este una descriptiva si se numeste etnografie. Arta populara face parte tot din cadrul etnografiei.  Prin faptele ce apartin traditiei, in etnografie se inteleg deopotriva atat produsele culturii materiale cat si manifestarile si expresiile ideale ale acestora.
Etnologia(ethnos = popor), termen propus de elvetianul A.C. Chavannes in lucrarea Antropologia (1788).  Ar fi definita optim ca studiul faptelor arhaice si traditionale ale etniilor sau popoarelor. Astfel, etnologia are mai curand o dimensiune diacronica, spre deosebire de sociologie, cu un caracter sincronic. Daca sociologia pune accentul pe raporturile dintre indivizi, si fenomenele sau procesele ce decurg dintre acestia (faptul sociologic), etnologia e interesata de grupurile umane care apartin mediului rural si care sunt axate pe traditie(cutuma arhaica).
Folclor si folcloristica
Inceputurile sale ca stiinta de sine statatoare se afla spre jumatatea sec XIX (1846), cand, in revista „The Athenaeum”, Ambrose Merton(pseudonimul scriitorului W.S. Thomas) a folosit pentru prima data termenul folklore (cunoasterea poporului), referindu-se la ansamblul cunostintelor populare (obiceiuri, credinte, ritualuri, mituri, traditii, superstitii), precum si la literatura orala. Andrew Lang afirma ca Folclorul reuneste si compara ramasitele populatiilor stravechi, superstitiile si povestile care s-au transmis, idei care exista si in timpul nostrum, dar care nu sunt ale timpului nostru. Folclorul vizeaza ramasitele civilizatiilor moarte incrustate intr-o civilizatie vie . Etnograful francez Arnold van Gennep(cunoscut pentru analiza in dimeniul riturilor) pune accentul asupra „faptului viu” pe care il descrie folclorul, important fiind pana la urma in folclor nu trecutul in sine, ci amprenta acestuia pe care o regasim in prezent. La noi, Ovid Densusianu, in discursul sau despre intelegerea folclorului, face o intreaga pledoarie in sensul etnopsihologiei(termen folosit si de Hasdeu) in spiritul ideilor lui Wilhelm Wundt (Ethik. Eine Untersuchung det Thatsachen und Gesetze des sittlichen Lebens – 1886). Astfel, el sustine ca folclorul trebuie să ne arate cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestaţii ale vieţii, cum simte şi gândeşte el fie sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi. In Franta, termenul de folclor desemna atat domeniul de cercetare, cat si preocuparile de cunoastere si studiu ale acestuia. Mai tarziu, s-a folosit termenul de folcloristica pentru disciplina care isi propunea sa studieze folclorul. Aceasta, pentru a dobandi un statut stiintific, trebuie sa urmareasca:
– delimitarea domeniului supus cercetarii
– criteria pentru clasificarea, descrierea  si analiza faptelor folclorului
– metodologie si limbaj stiintific propriu
– determinarea unei perspective adecvate atat pentru folclor cat si pentru folcloristica (perspective etnologica), pentru a realize definirea riguroasa a termenilor si a obtine rezultate stiintifice
Folcloristica este deci o stiinta recenta (mai putin de doua secole), insa elementele din folclor sunt foarte vechi. Sistematizarea lor a inceput doar in sec XIX, odata ce scolile englezesti si frantuzesti incearca sa creeze o enciclopedie a traditiilor, iar scoala germane studiaza, prin intermediul textelor populare, psihologia popoarelor de jos(germanice).
Trei subdomenii principale exista in folcloristica:
1) Folclor literar
2) Folclor musical (etnomuzicologi)
3) Folclor coregrafic
Folclorul literar este o parte semnificativa ce cuprinde totalitatea creatiilor literare ce se caracdterizeaza prin oralitate, sincretism, traditionalism, sutor anonim si spirit colectiv, el constituind asa numita literatura nescrisa, produs al gandirii si simtirii oamenilor simpli.Acesta se poate defini prin trei cuvinte : dor, doina, colind, ce reprezinta specificul spiritual intre popoarelor lumii.Folclorul literar cuprindespecii ale genului epic(basme, povestiri, snoave, balade), liric(doine, cantece) strigaturi si chiar dramatic(tatrul popular,irozii,scenete).  Acestora li se adauga creatiile cu caracter setentios(proverbe, zicatori) cele legate de magie (descantecul) si enigmistica(ghicitorile).Marile teme si motive ale literaturii culte isi au sursa in folclor, deoarece aici apar pentru prima data motive, ca :transhumanta, testamentul ,al dezradacinarii, motivul zidului parasit al adoratiei si blestemului si teme ca jertfa pentru creatie, comunicarea om-natura, binele si raul, iubirea cu dorul si jalea, revolta, ireversibilitatea timpului, etc. De aceea , creatia populara orala face parte integrata din literatura nationala, ea reprezentand un nesecat izvor de inspiratie, material de prelucrare si ,mai ales, model de limba pentru scriitori. In Romania, primele preocupari in materie de folclor s-au manifestat o data cu incercarea de descoperire si reconstituire a mitilogiei si epopeii nationale(I.H. Radulescu, Bolintineanu, Asachi, Kogalniceacu), ulterior generatia pasoptista romantica(Alecsandri, Costache Negri, A. Russo) iar mai tarziu M. Eminescu.