POSTMODERNISMUL LITERAR ROMÂNESC

POSTMODERNISMUL  LITERAR ROMÂNESC

Batalie pentru un concept

Conceptul de postmodernitate a patruns tîrziu în România, la douazeci de ani dupa impunerea sa în Occident. El a fost descoperit si  aclimatizat în ideologia literara româneasca în deceniul al noualea, prin intermediul traducerilor din engleza. De atunci, el a capatat o mare voga si adoptiunea lui a suscitat o adevarata “batalie” (în sensul “bataliei pentru Hernani” sau al “certei  dintre  antici  si  moderni”).  Mai multe  generatii  de scriitori s-au grabit sa-l revendice, cu scopul, abia camuflat, de, a-i acapara prestigiul si autoritatea. Mircea lorgulescu îl tratea­za,  ironic,  drept  “passe-partoutterminologic”.   Profitînd  de laxitafea categoriala a conceptului, de semantica sa nebuloasa si contradictorie,   generatiile   care   se înfruntau   l-au  redefinit, fiecare, dupa propriul sau chip si asemanare, în majoritatea cazurilor, discutiile de tipologie literara au fost încastrate în strategii  de politica culturala.  Afilierea la postmodernism  a constituit  o metoda  de  individualizare  generationista  mai radicala decît orice opozitii (“despartiri”)  bazate pe poetici personale sau de grup. Adoptiunea conceptului a fost, adeseori, o adaptare a lui, într-un scop polemic. Opozitia modernism / postmodernism  a fost utilizata  ca un criteriu implacabil  de demarcatie  între   generatiile   de   scriitori,   generatii  pe  care Alexandru Musina, corelîndu-le ambientului cultural comunist, le numeste “preci 919d35j pitati socio-culturali”. De aceea, în cultura româna, trebuie facuta distinctia între conceptul de postmoder­nism în general, care beneficiaza de contributii si sinteze dintre cele mai serioase, si conceptul de postmodernism românesc, asa cum a fost acesta interpretat de catre diferite grupuri, promotii sau generatii.

Cercetarea tipologica trebuie dublata asadar de o cercetare sociologica si psihoistorica. Pentru a întelege mecanismele de subtext care, combinate cu principiul sincronizarii cu Occiden­tul, au dus la impunerea ideii de postmodernitate, propun o mica recapitulare a ultimelor decenii din perspectiva inconstientului colectiv si a relatiilor acestuia cu supraeul ideologic. Cenzura exercitata   de   sistemul   comunist   asupra   culturii  noastre   a provocat o serie de fenomene ciudate si nefaste. Ea a fost mai activa cu precadere în doua perioade, în deceniile 5-6 si în deceniile 8-9. Dupa razboi si în anii  ’50, ofensiva ideologiei staliniste a fost atît de devastatoare si de radicala încît a avut drept efect ceea ce Lacan numeste o forcludere. Cultura forclusa nu   este   respinsa   numai   din  constiinta   colectiva,   ci   si   din inconstientul colectiv; de aceea, literatura deceniului 6 nu are un inconstient “încarcat”, nu este o cultura nevrotica, ci una psiho-tica. “Scriitorul de hîrtie” emblematic pentru aceasta perioada este un autor oligofren, a carui minte a fost facuta tabula rasa. Literatura comandata a epocii pare a fi scrisa de un hebefrenic vesnic fericit, care vede viata în rozul cliseelor si sloganurilor sistemului,   în  deceniul   7,   al   micii   “primaveri”   ceausiste, scriitorul   nostru  îsi  recapata  memoria;   toata  traditia   este reprimita  în  inconstientul   sau   cultural,   ba  chiar  se   admite întoarcerea   ei  partiala  în  constiinta   colectiva.   Obsesiile   si revendicarile îsi gasesc drum spre suprafata, dar nu direct, ci transfigurate (prin deplasare, simbolizare, elaborare secundara etc.),  rezultatul   fiind  literatura   esopica,   aluziva   si   indirect acuzatoare a acestei perioade. Pentru cîtiva ani, scriitorul nostru de hîrtie traieste cu iluzia ca îsi va putea reconstrui întreg psihicul cultural. Speriat de aceasta întoarcere la normalitate, regimul sporeste din nou cenzura prin tezele din iulie; dar nu suficient de puternic pentru a provoca o noua forcludere, ci doar o refulare. Cultura deceniului urmator este o cultura nevrotica, cu un inconstient exploziv, iar daca “generatia pierduta” a anilor ’50  a fost o generatie forclusa  (adica extirpata din cultura), generatia “sacrificata” a anilor ’80 a fost o generatie refulata.

De aceea, iesirea ei la lumina are caracteristicile unei întoarceri a refulatului. Or, aceasta iruptie a inconstientului cu­ltural a fost îndreptata nu doar împotriva supraeului ideologic al societatii comuniste, ci si împotriva a tot ceea ce tine de un imagopatern. Oarecum împotriva vointei lor, scriitorii mai mari au jucat fata de tinerii optzecisti rolul unui tata concurent, castra­tor, care le interzice fiilor locul pe care acestia îl doresc în cultura. Am spus “împotriva vointei lor” deoarece concurenta era impusa din afara, de restrictiile sistemului, în conditiile reducerii numarului de reviste, de scheme redactionale, de cadre didactice la universitati etc., a spatiului editorial de publicare, de penurie generala a vietii culturale, la sfîrsitul deceniului 8 si în cel urmator, pîna în 1989, scriitorii au fost împinsi la o lupta darwiniana pentru supravietuire. Cei aflati deja pe pozitii îi respingeau pe noii veniti nu dintr-un sentiment concurential genuin, ci pur si simplu pentru a-si pastra propriul loc. Fata de aceasta reactie “animalica” de supravietuire a mai vîrstnicilor, desigur egoista, dar neconcertata, mai tinerii scriitori au dezvol­tat o contrareactie de grup generalizata si elaborata teoretic. Dorinta de ruptura, de schimbare a paradigmei culturale, nu este doar un fenomen spontan de evolutie a formelor culturale, ci transfigureaza un impuls paricid.

Indigenta societatii comuniste i-a creat lui Laios teama ca Oedip îi va rapi bruma de avere, astfel încît “tatal” a facut tot posibilul de a-l tine pe “fiu” cît mai departe de cetate. Acest comportament a provocat la rîndul lui dorinta lui Oedip de a-si înlatura tatal. Arma fiului nu mai este o spada, ci un concept: postmodernismul. Oricîta justificare ar avea acest model în evolutia interna a culturii noastre, în adoptarea lui vehementa de catre optzecisti se întrezareste dorinta de punere a pietrei tombale peste literatura înaintasilor. Altfel nu se explica de ce acest curent, unul din cele mai permisive si integratoare din istoria universala, a fost folosit de optzecisti ca un mijloc de negare a “neomodernismului” saizecist. Incomunicabilitatea stabilita la noi între saizecisti si optzecisti este la antipodul ideii de revizitare a trecutului practicata de postmodernismul occiden­tal, fiind un simptom al pulsiunii concurentiale.

Mentinuta în mod artificial în culisele vietii literare, tinuta departe, printr-un efect de compresiune, de viata “administrativa” a culturii noastre, generatia ’80 a dezvoltat o constiinta mai acuta a distantei care o desparte de predecesorii imediati. Conceptul postmodernitatii pare sa se fi ivit (de fapt, sa fi fost descoperit, sau chiar “inventat”) la momentul potrivit pentru a-i permite sa rationalizeze intuitia acestei distante. Respinsa din viata literara curenta,   care   era  ocupata  de  catre  “batrînii   elefanti”   (Al. Musina), generatia a respins la rîndul ei literatura “batrînilor” într-o alta epoca literara, cea a unui modernism agonizant si desuet. Pentru a da legitimitate poetica noii paradigme, criticii optzecisti si-au luat precautia de a preciza ca postmodernismul nu este un concept importat conjunctural, ca el a fost cerut de si are  acoperire în fenomenul literar românesc,  mai  exact,  în literatura generatiei ’80. Aclimatizarea lui este, pentru Alexan­dru Musina, “o reactie de sincronizare (nu din spirit de imitatie, cum insinueaza vesnicii conservatori, ci din necesitatea de a exprima o anume sensibilitate si viziune specifica si ca rezultat al evolutiei poeziei române postbelice)”. Dupa Ion Bogdan Lefter, patrunderea tîrzie în constiinta estetica româneasca a conceptu­lui de postmodernism nu se datoreaza unui hazard, ci faptului ca el a fost impus abia acum de catre evolutia interna a literaturii noastre, aflata pe punctul de a elabora structuri noi, sincrone modificarilor din sensibilitatea acestui sfîrsit de secol. Liviu loan Stoiciu pledeaza pentru epigeneza postmodernismului, care nu este prin urmare specific doar Occidentului, ci si tarilor (fost) comuniste. Realismul socialist ar fi repetat istoria realismului burghez, iar ultimii 45 de ani ai literaturii noastre ar reproduce, în concentrat, doua secole de evolutie a literaturii occidentale. Astfel, în aceasta microistorie a culturii române sub comunism, anii ’50 ar corespunde unei perioade premoderne, anii ’60 – uneia moderne, anii ’70 – perioadei “formaliste”, iar anii ’80 – celei postmoderne.  în concluzie, putem reuni,  scrie  Mircea Cartarescu, “toate noile tendinte ale poeziei de azi sub un termen generic unic, accesibil tuturor. Ne îndreptam, deci, spre un post­modernism vast, generos, deschis, care ar putea marca regene­rarea poeziei noastre”. Actul de deces al literaturii moderne este întocmit cu toate formele de rigoare, modernitatea devenind “cimitirul” “batrînilor elefanti”: “dupa ’70 de ani de suprematie, modernismul, iata, e mort, mort si îngropat”.

Iata, în cîteva trasaturi, portretul-robot pe care teoreticienii generatiei ’80 îl fac literaturii postmoderne, înteleasa în termenii unei “noi sensibilitati” (Ion Bogdan Lefter), “antropologism”

(Mircea Nedelciu), “nou antropocentrism” sau “neoclasicism” (Alexandru Musina), “romantism întors” (Radu G. Ţeposu), “noua epistema culturala” (Gheorghe Craciun):

Antropocentrismul. Postmodernismul se opune dezumani­zarii moderne a artei semnalate de Ortega y Gasset. Artistul renunta sa exploreze spatii transcendente si îsi “centreaza atentia pe fiinta umana, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existen­ta noastra de aici si de acum”. Este vorba de o “tendinta de recîstigare a valorilor umane, «personaliste», o noua deschidere catre real, catre  «autenticitatea»  lumii  si  a  fiintei   care  se transcrie”.   Dupa  loan  Grosan,  literatura optzecista  are  O singura prejudecata, realitatea, sinceritatea urmarind sa acopere “deficitul de verosimil” al artei moderniste.

Imanentismul. Odata fascinatia evaziunilor metafizice exorcizata, “poetii redescopera valoarea propriei biografii, a micilor întîmplari  cotidiene,  a sentimentelor nesofisticate,  a senzatiilor «nemediate», a «privirii directe». Poezia coboara în strada, printre oamenii, poetul se angajeaza existential. Pentru aceasta «poezie a cotidianului», “metafizicul nu exista decît în realul de zi cu zi. O poezie care nu cauta sacrul în zone trans-mundane, ci chiar în profan”. Asezînd autenticitatea ca “meto­da de lucru”, literatura optzecista foloseste “autobiografia ca material simptomatic, esential. Autobiografia ca rezultanta a conditionarii individului de mediul social”.

Integralismul. Poezia postmoderna se apleaca asupra unui “model uman complex, «total»,  refuzînd  sa mai  puna între paranteze stratul «de jos», biografic, cotidian, sentimental, senzo­rial”. Ea este o tentativa de “sinteza a «inimii» si a «creierului» […]:   pasionalitate   dublata   -si   salvata!-   de   luciditate   si rationalism care-si descopera radacinile psihologice, sentimen­tale, atît de «umane»”. Postmodernismul este, pentru Calin Vlasie,   psihocentric,  propunîndu-si   sa inoveze  în  domeniul sufletului. Aceasta poezie “integrala”, care se asaza în punctul unde dispozitiile formale se armonizeaza cu continutul psihologic al noului umanism este un psiheism. Scopul scrisului este o “actiune interioara”, ce îl transforma existential pe scriitor, în mod simetric, lectura are si ea o valoare existentiala: autorul îsi propune sa-l modeleze interactiv pe cititor, practicînd o inginerie textuala, o antropogenie dirijata spre viitor, opractopie.

 

Recuperarea. Reintegrarea   spirituala  presupune   si recuperarea traditiei, a tuturor experientelor anterioare, pe care modernismul, în dorinta sa de a cuceri originalitatea cu orice pret, le-a ignorat. “Obsesia postmodernismului fiind una recupe­ratoare, bizuita pe toleranta ironica si pe complicitatea subîn-teleasa, idealul sau este refacerea totalitatii prin acumulare, prin aglomerare sumativa” Aceasta “iluzie culturala unitiva si nedogmatica”, care are un corespondent în încercarile de unifi­care a cîmpurilor fundamentale din fizica, aminteste de idealul romantic al marelui tot.

Textualismul. Postmodernismul este, prin urmare, un “romantism întors”, recuperat dar si rasturnat, deoarece totali­tatea postmoderna nu vizeaza o transcendenta în sensul religios al termenului, ci o transcendenta culturala. Dumnezeu este bibliotecar sau scrib, creatia este scriitura, lumea este text23. Universul se videaza de substanta, devine “o totalitate de hîrtie […], caci noua coerenta se înalta pe un artificiu constient, ludic si histrionic. Cartea a luat locul lumii (sau lumea a luat sfirsit în carte, cum zicea Mallarme), fictiunea deliberata – locul visului. Transcendenta s-a mutat în retorica”. Textualismul presupune tehnici cum sînt metatextul, paratextul, hipotextul si autore-ferenta, fragmentarismul, colajul, suprapunerea vocilor, registrelor, planurilor, tendinta poeziei si a criticii de a-si apropria naratiunea, înlocuirea metaforei cu metonimia, integrarea în text a constiintei critice si a discursului teoretic etc.