Omul vremurilor noastre

Ernest Bernea

Omul vremurilor noastre s’a angajat mult într’un prezent însetat de progres material. A alungat trecutul ca şi când înaintaşii noştri nu ar fi fost oameni şi nu ar fi avut aspiraţii. Omul vremurilor noastre a pierdut legătura cu tradiţia, cu tradiţia vie în sens de valoare permanentă. De aci pare că ţine şi problema ierarhiei lucrurilor, nu numai istoricitatea lor. Să nu mai vorbim de transcendenţă şi sete de absolut!

Căderea omului

Omul încrezător în propriile sale forţe, ceea ce bine orientat poate fi rodnic, s’a risipit în diversitatea unei lumi de senzaţii şi aparenţe. Lipsite de un orizont spiritual cuprinzător, lipsit de profunzime, el este lipsit de discernământ şi putere de alegere. Natura intimă, şi mai ales sensul lucrurilor, îi scapă.

Acest om se frământă zadarnic, în năzuinţa de a-şi creea un nou univers, deoarece el cade victimă unor aparenţe derutante şi tentaţiilor de tot felul. Universul spiritual şi uman ce trebuie astăzi creat din nou, un univers care să-i valorifice calitatea, nu se poate construi pe tehnică şi confort, cu atât mai puţin pe apetit.

Criza gravă de azi, care e în primul rând o criză a omului, dovedeşte neputinţa sa de a-şi reorganiza viaţa pornind numai de la date empirice, într’o lume ce pare că tinde la entropie, dar în ceea ce priveşte metodele, uzina nu-i poate da nici un răspuns în această problemă.

Criza de azi s’a produs prin intrarea a o seamă de noi elemente în istorie, dar mai ales prin dezertarea omului, a lipsei sale de răspundere în faţa istoriei. O nouă formulă de viaţă, o nouă scară de valori, un nou principiu generator pe marea linie a permanenţelor şi destinului uman care trebuie împlinit; iată de unde trebuie pornit.

(7.V.1966 – Bucureşti)

Cine face bine

Cine face bine colaborează la înfrumuseţarea universului. Viaţa are căi multiple; poţi merge într’un fel sau altul, dar eşti om deplin printr’o atitudine afirmativă. Cine face bine, manifestă partea divină din el. În om sau în lume stăruie permanent ceva din prospeţimea aurorei, dar nu toţi sântem conştienţi pentru a o putea valorifica. Binele este fiul Soarelui, a luminei care biruie, al drumului deschis. (6.V.1965 – Bucureşti)

Calitatea omului

Prin calitatea noastră materială, sântem la nivelul tuturor făpturilor terestre; facem parte din aceeaşi lume, ne naştem şi murim după aceleaşi legi care întreţin economia universului. Prin calitatea noastră spirituală, noi putem fi sub nivelul celorlalte făpturi, ca o condiţie dată definitiv, pentru că avem deschis drumul negaţiei, dar putem fi şi deasupra lor pentru că ne este deschis drumul creaţiei. Prin puterea spiritului, însăşi natura materială, prezentă în noi sau dincolo de noi, se amplifică, se încarcă de alte semnificaţii, în aşa fel încât ea poate deveni prilej de plenitudine şi bucurie. (4.XI.1965 – Tohan)

Dragostea

Omul tinde să se regăsească, să fie cuprins şi să cuprindă, până în splendida unitate care îl consolidează. Calea care deschide înţelegerea, care aduce bucuria împlinirii, este dragostea.

Dragostea înseamnă om deschis, şi om deschis înseamnă disponibilitate. Dragostea mai înseamnă plinătate, şi plinătate înseamnă dăruire, revărsare spirituală. Când vine dragostea, totul se transformă într’un îndemn la creaţie şi frumuseţe. (31.XII.1965 – Bucureşti)

Cum se câștigă laurii

La vremea lor, Socrate a fost ucis, Dante prigonit, Pascal acuzat şi Pasteur ignorat pentru că n-au corespuns mentalităţii din vremea lor şi au încercat să aprindă o nouă lumină în orizontul atât de afumat al contemporaneităţii; mai târziu, istoria le-a dăruit lauri.

Avem o mentalitate care nu trădează niciodată propria noastră măsură. (12.IV.1966 – Bucureşti)

Afirmație

Oamenii mici, cei meschini, trăiesc tot timpul sub sentimentul spaimei că ceva de dincolo de ei, ceva mai puternic şi mai frumos decât sânt, poate surveni şi anihila făptura lor împuţinată. Dimpotrivă, oamenii puternici prin gândirea şi spiritul lor apar întotdeauna mai buni şi mai generoşi. Lumea îndepărtată şi înconjurătoare le apare ca o afirmaţie permanentă, risipă de energie şi frumuseţe ce trebuie experimentată. De aceea, nimic din ceea ce nu le aparţine, nu îi deranjează şi nu-i umileşte; pentru aceşti oameni totul pare că e făcut să-i stimuleze şi să-i bucure. A exista şi a dura înseamnă afirmaţie! (31.XII.1965 – Bucureşti)

Unde e omul?

Omul crede că umanitatea lui începe odată cu puterea politică, cu banii şi confortul. Dar omul se lasă purtat de aparenţe înşelătoare: acolo se isprăveşte, dacă rămâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setea de absolut şi creaţia pe care durează întreg universul.

Unde e omul pe care îl vrem cristal, stea a cerului şi crin al pământului, acel om – mândrie a creaţiei? (23.IV.1966 – Bucureşti)

Meditație și acțiune

Înţelesul vulgar al meditaţiei este acela de lipsă de activitate. Omul meditativ este privit de către activişti ca suferind, într’un anume fel, de o infirmitate.

Această interpretare vine de la constatarea că există tipuri umane ce se complac într’o stare de reverie, de plăcută (douceur) evadare din realitate, stare caracteristică unui vag romantism, care a avut o mare trecere în veacul trecut. Dar nu numai înţelesul meditaţiei a fost falsificat, ci şi acela al activităţii. În general, este socotit activ numai omul care se ocupă de lumea exterioară, am putea spune chiar, materială. Activitate înseamnă, după părerea obişnuită, muncă şi sforţare transformatoare a realităţii imediate înconjurătoare; este nota caracteristică a unei epoci industriale, care a influenţat toate domeniile de activitate ale omului. Meditaţia este mai puţin apropiată de reverie şi mai mult apropiată de sforţare; ea este o gândire în act.
Meditativul se apleacă mai mult asupra lumii interioare, a spiritului; el trăieşte în intimitatea naturii lucrurilor. Meditativul este un înamorat al sensului şi formelor originare. Acţiune, în înţelesul cel mai adânc şi cuprinzător al termenului, este sforţare, este experienţă şi creaţie. Acest lucru apare ca posibil, în primul rând, în ordinea spiritului. Omul de acţiune este cu atât mai puternic, mai influent, cu cât porneşte de aci.

Că acesta este adevărul, ne-o spune însăşi istoria, nu numai prin exemplul marilor inspiraţi ai religiei şi artei, dar şi prin oamenii de acţiune revoluţionară, care au fost tipuri de meditaţie şi vastă experienţă interioară.

Nu cei ce se sforţează şi stăpânesc lumea din afară, cu toate aparenţele ei, ci acei care sânt puternici interior, meditativii, determină prefacerile capitale în istoria umanităţii. Aceasta pentru că adevărata revoluţie este o naştere din nou a lumii noastre, în plin contact cu realitatea originară, cu misterul creaţiei.

Meditaţie şi acţiune, în acest fel, nu mai par atât de apuse, ci dimpotrivă, ele nu pot fi despărţite decât în chip artificial şi nerodnic. (25.IV.1966 – Bucureşti)

Cel ce ajută

Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta! Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor. Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale fiinţe. Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să cedăm.

Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară. (27.IV.1966 – Bucureşti)

Prezența răului

Răul este prezent în lume şi noi trebuie să-l răscumpărăm pentru noi şi pentru tot ceea ce există. Modelul este Hristos; acesta e sensul prezenţei lui în lume. Răul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într’o lume nesigură. (2.V.1966 – Bucureşti)

Înflorire

Omul bun, omul adevărat, caută pretutindeni numai binele. În cugetul şi în fapta sa, acest om caută o zonă stabilă, pură şi durabilă, caută un punct de sprijin de nesdruncinat şi caută, mai ales, să treacă dincolo de ceea ce se împlineşte într’un sfârşit şi nu într’o permanenţă. Setea de absolut îl poartă în sensul unei desăvârşiri mereu cuceritoare, până în locul unde prezenţa principală a lucrurilor respiră. Efortul de înflorire a spiritului este calitativ definitoriu omului. (3.V.1966 – Bucureşti)

Principiu suveran

Mintea omului necuprinzătoare nu poate să se dispenseze de ideea de absolut. În căile cunoaşterii, omul caută un principiu suveran al existenţii şi de aci către isvorul universal şi ultim din care îşi trage substanţa ce-i face cu putinţă realizarea în lume.

Noi, oamenii, nu ne putem salva fără un principiu generator şi afirmativ, cu care trebuie să păstrăm un contact mai mult decât intelectual. În acest fel, ne putem adânci propria existenţă şi sensul creator al vieţii. (3.V.1966 – Bucureşti)

Scara umană

Câtă deosebire de la om la om! Cât de mare este scara vieţii umane! De la existenţa banală şi plată a omului cotidian, de la luciferismul sticlos şi până la sublimul de aderenţă divină, scara vieţii noastre este imensă, plată, subterană şi armură cerească deodată. De ce nu sânt toţi oamenii buni?

Azi, mai mult ca oricând, omenirea e bolnavă; omul s’a părăsit pe sine pentru alte cuceriri şi a întemeiat o religie a urii (răului). (6.V.1966 – Bucureşti)

Lumea care vine

Lumea care vine nu este încă bine conturată; este aşa cum e o lume a crizei. Pentru a închide criza şi pentru ca civilizaţia umană să poată dăinui, omul trebuie să aspire mai mult la cunoaşterea esenţei lucrurilor decât a aparenţei lor; el va trebui să practice mai mult creaţia decât cuceririle. Întemeiată pe puterea ce ţine ordinea şi armonia existenţei, lumea care vine va trebui să dea un loc important sensului şi spiritului, care bine îndrumate vor putea îmbogăţi tezaurul universului uman, şi vor face din viaţă o bucurie. (6.V.1966 – Bucureşti)

Scop

Orientarea unui om e bună sau rea, după calitatea scopurilor ce le urmăreşte. Dar pentru a fi cu putinţă împlinirea unui scop nobil, este necesar ca fiece moment să-l reprezinte şi întreg cuprinsul faptelor noastre să-l anticipeze. (17.IV.1967 – Bucureşti)

Femeia modernă

Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură.

Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. (20.VIII.1967 – Tohan)

Gând și faptă

Când gândeşti, gândeşte corect, un gând şi un lucru, un gând şi o faptă. Când gândeşti, nu te lăsa purtat de înclinaţii sau deprinderi; lasă-te purtat de setea pentru adevăr.

Când făptuieşti, făptuieşte curat, din îndemn lăuntric, din sete de creaţie. Când făptuieşti, colaborează la opera divină; totul să fie afirmaţie sublimă. (28.VI.1967 – Bucureşti)

Unde e leacul?

Omul îşi caută leacul tristeţii lui în ordinea lucrurilor materiale; e un apetit continuu care, odată satisfăcut, lasă un gol şi mai mare.

Nu ştim noi ce ştia Socrate, că filosofia spiritului primează în faţa filosofiei naturii. Cunoaşte-te pe tine însuţi! Nu ştim cine sântem şi nici ce vrem. Merge omul pe înclinări şi pe ce îi place, adică pe ce e mai periferic în fiinţa lui şi mai uşor în act. Cândva nu era bine; lumea a progresat, dar acum e şi mai puţin bine. Făt Frumos din lacrimă! (15.VII.1967 – Bucureşti)

Mister

Omul supune cu inteligenţa lui o bună parte din existenţă; ea nu o poate reduce toată. În faţa cuceririlor omului, creşte tot mai mult misterul; cuceririle sânt făcute parcă pentru a-l mări şi mai mult. Poate că de aceea Pascal a crezut în puterea de creaţie a sentimentului. (15.IV.1967 – Bucureşti)

Cuceriri

Omul contemporan este mândru de cuceririle sale tehnice; cosmonauţii sânt craii vremii. Oamenii se duc în Lună, se duc în Marte şi tot mai departe, dar până unde? Oamenii cuceresc cosmosul, dar nu pot vindeca o gripă, nu pot înlătura înşelăciunea, nici calamnitatea războiului şi revoluţiei. La ce bun să mergem în lună şi în cosmos, când la noi acasă e atâta mizerie morală şi materială? Se spune: cuceririle tehnice schimbă faţa lumii; sântem siguri, dar numai despre schimbare e vorba? Schimbările se pot produce şi în rău. Unde e omul şi ce face el? Se bucură? E mai fericit? Aceasta este întrebarea. Tehnica şi confortul sânt bune, dar într’o lume în care morala şi spiritul nu au demisionat! (5.IV.1968 – Bucureşti)

Așa sânt oamenii

Oamenii mediocri trăiesc mai mult din deprinderi. De vrei să-i faci mai buni şi să le stimulezi spiritul, se supără pe tine. Te socotesc un duşman pentru că-i scoţi din făgaşul mizeriei intelectuale şi morale.

Judecata, discernământul, nu mai funcţionează şi orice scoatere a lor din deprinderi, chiar dacă sânt rele, o socotesc un adevărat atentat la personalitatea lor. De e bine sau e rău, de e frumos sau urât, nu are importanţă; totul e să nu ştirbească cu nimic din ceea ce s’a depus prin vreme.

La cei mai mulţi oameni, lumea e aşa cum au apucat, o lume de deprinderi, închisă. Conştiinţa nu funcţionează şi spiritul nu e activ; nici un sbor în ideal, nici un pas ascensional spre o lume mai bună. (15.IV.1968 – Bucureşti)

Instinctele

Instinctele sânt primare, deci puternice. Dacă ele nu pot fi înlăturate, pot fi sigur dominate şi spiritualizate. În acest fel, numai, pot deveni isvor de elan creator.

Dragostea, această putere universală a vieţii, este capabilă să prelucreze şi să transfigureze fondul nostru obscur şi tendinţele pornite de aci, păstrându-le forţa, dar nu şi sensul. Freud şi adepţii săi au confundat zonele naturii umane, împotriva luminii spiritului şi formele sale superioare. (9.VI.1968 – Tohan)

Omul vegetativ

Trebuie să suferim pentru ignoranţa oamenilor. Rezistenţa în faţa vieţii, pentru cei mai mulţi, vine din lipsa de probleme.

E tristă întâlnirea cu omul plat, omul lipsit de aspiraţii nobile, omul vegetativ, redus la funcţiuni primare, date care nu-l pot defini ca existenţă spirituală, fără univers propriu umanităţii noastre. Această stare nu ţine nici de ştiinţă de carte, nici de treaptă socială; ea poate apare pretutindeni. (9.VI.1968 – Tohan)

Conștiința

Sânt oameni care vor să acţioneze pe înclinări şi alţii care vor să acţioneze inteligent, printr’un calcul bine întocmit, dincolo de un for de judecată critic, dincolo de conştiinţă. Mergând pe aceste căi, omul străbate toate treptele viţioase ale moralei, de la egoism şi cinism până în luciferism. Scăpaţi de sub imperiul forţelor obscure, nici inteligenţa nu ne poate salva; inteligenţa este funcţie de ceva şi acest ceva nu este decât conştiinţa, aceea care instrumentează un întreg sistem de valori, toate bunurile spirituale ale umanităţii. Nu putem simula, prin gesturi şi maniere, o ordine morală. Oricât de rafinate ar fi mijloacele ce le folosim, fără o conştiinţă superioară nimic bun nu putem reuşi.

Omul care aspiră

Omul care e curat şi aspiră mereu către forme superioare de viaţă are bucuria frumuseţii ce o experimentează interior, are bucuria marilor sale idealuri, dar niciodată el nu poate fi un om fericit. Viaţa exterioară, pe care prin situaţia lui în lume nu o poate ignora, îl supune unor probe dureroase şi unor contradicţii care, de cele mai multe ori, nu pot şi învinge. În raporturile sale cu oamenii, cu lumea care îl solicită în tot felul, omul trebuie să răspundă. Aparenţele îl înşală deseori, dar şi ele spun ceva, spun lucrurile aşa cum sânt, bune sau rele. Mai greu e atunci când spiritul subteran lucrează şi natura intimă a omului este alterată.

Legea unității

Bărbat şi femeie sânt doi poli în tensiune. Soţ şi soţie sânt o unitate de existenţă, o unitate generatoare, armonioasă. Din egoism şi proastă orientare, oamenii îşi consumă Paradisul. Nu poţi exista în celălalt şi nu-l poţi asimila, atâta vreme cât îţi centrezi viaţa într’un instinct primar, fie el cât de puternic. Legea unităţii noastre aduce, cu ea odată, ceva din armonia cosmică, şi este o adevărată biruinţă a spiritului. Cine ignoră aceste dimensiuni ale dragostei pierde calea prin care partea devine întreg. (6.VII.1968 – Bucureşti)

Păcatul

Păcatul are trei isvoare: lipsa de conştiinţă, egosimul şi sensualitatea. Lipsa de conştiinţă face ca orice să fie cu putinţă şi răul să se instaleze, când vrea. Egoismul, sau dragostea de sine, aduce până la sfârşit dispreţul faţă de celălalt. Sensualitatea, sau dragostea de lucruri, face ca instinctele să lucreze în dauna spiritului creator, până la alterarea imaginei divine în om. Omul are posibilitatea de a se salva, dar numai dacă se supune unei discipline care seacă cele trei isvoare de mai sus. (17.VII.1968 – Bucureşti)

Între credință și părere

Oamenii spun că au o credinţă, atunci când în realitate au numai o părere. Părerile pot exista independent de starea morală şi de adevăr, ceea ce nu e cu putinţă atunci când e vorba de credinţă; aceasta apare numai atunci când se stabileşte o deplină concordanţă cu raţiunea şi înălţimea sentimentelor, ceea ce constituie calitatea persoanei umane. În plus, credinţa nu este numai un produs al cugetării, ci şi al faptei.

Tragicul modern

E ceva trist în viaţa noastră, ceva foarte trist, până la un consum tragic; noi, oamenii de azi, nu putem împăca lumea noastră, lumea aceasta în care toate lucrurile trec, nu o putem împăca cu lumea permanenţelor, aceea a eternităţii. Cine trăieşte azi aceste două dimensiuni, este un nefericit. Medievalii, prin unitatea şi armonia naturalului cu supranaturalul, erau mult mai echilibraţi şi mai fericiţi decât noi.

E ceva trist în viaţa noastră, ceva tragic ce ne consumă într’o aspiraţie a spiritului, care nu se poate împlini; azi, doar marii poeţi şi artişti mai pot fura eternităţii o clipă şi pe fondul ei se înalţă! (14.XII.1968 – Tohan)

Care om?

Nu omul care mănâncă, doarme şi se reproduce, nu omul în pasul lui tremurat, stăpânit de un impuls generat din străfunduri necontrolate, ci omul care crede, care aspiră la o condiţie superioară, care este un luptător pentru spirit. În acest fel, cele mai instinctive dintre actele noastre sânt străbătute de un fior nou, fascicol de lumină ce le transformă şi le dă un sens, o nouă calitate.

Toate funcţiunile noastre vegetative, ca şi cele reproductive, pot fi depăşite şi condiţia noastră reabilitată. Cugetul nostru, căutător în zonele pure ale spiritului, ne poate înălţa şi transfigura cele mai elementare date ale naturii umane. (26.XII.1968 – Bucureşti)

Democrație și aristocrație

Se vorbeşte mult despre democraţie, dar nu ştiu încă mare lucru despre acest fenomen, care e mai mult decât politic. În primul rând, democraţia nu poate fi creată prin uniformizare, prin acte de nivelare, care nu creează, ci distrug. Unitatea creatoare este diversitatea armonizată, este pluralitate funcţională în sens convergent.

Adevărata democraţie nu distruge personalitatea, ci eliberează omul de orice constrângere şi obstacol care l-ar opri să-şi dezvolte toate însuşirile, toate virtuţile. Democraţia, în acest fel înţeleasă, se transformă într’o aristocraţie liberă pe o selecţie a valorilor care, de fapt, este o aristocraţie spirituală, singura care mai poate salva civilizaţia, în derută azi! (28.XII.1968 – Bucureşti)

Oamenii, așa cum sânt

E bine să iubim oamenii, dar din nefericire nu toţi sânt oameni. Unii sânt dominaţi de instincte şi au un caracter brutal, iar alţii de un spirit negativ şi au un caracter viclean; amândouă categoriile, în felul lor, sânt destructive. Ceea ce numim noi „om civilizat”, de cele mai multe ori ascunde un neevoluat, un primitiv sau un evoluat în sens luciferic. Eleganţa vestimentară şi bunele maniere, nu sânt deloc o garanţie a calităţii omului; nu ştim ce este dedesubt şi când apare. Formele exterioare se pot însuşi uşor; efortul spiritual, în genere, nobilele sentimente se produc mai greu. Tehnica şi confortul, nici chiar ştiinţa, nu pot salva omul şi civilizaţia sa. Filosofia scopurilor şi disciplina interioară ne lipsesc. O nouă concepţie, o nouă formulă de viaţă, care să fundamenteze real şi virtual natura umană, este necesară. (7.I.1969 – Bucureşti)

Din «Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală», Editura Predania, 2010