OBIECTUL LINGVISTICII

SA NE INFORMAM 

OBIECTUL LINGVISTICII

Ferdinand de SAUSSURE

Obiectul lingvisticii

§ 1. Limba; definiţia sa

Care este obiectul integral şi totodată concret al lingvisticii? Întrebarea este deosebit de grea şi vom vedea mai departe din ce motiv; să ne limităm aici să arătăm în ce constă această dificultate. Alte ştiinţe operează cu obiecte dinainte date, care pot fi considerate apoi din diferite puncte de vedere; în domeniul nostru, nimic asemănător. Cineva rosteşte cuvântul franţuzesc nu: un observator superficial va fi înclinat să vadă în el un obiect lingvistic concret; dar cercetându-l mai atent va găsi aici, succesiv, trei sau patru lucruri complet diferite, după modul în care îl priveşte: ca un sunet, ca o expresie a unei idei, ca un corespondent al latinescului nudum etc. Nu numai că obiectul nu precede punctul de vedere, dar s-ar spune că punctul de vedere este acela ce creează obiectul; de altfel, nimic nu ne spune dinainte că unul din aceste moduri de a considera faptul luat în discuţie este anterior sau superior faţă de celelalte. Oricare ar fi punctul de vedere pe care-l adoptăm, fenomenul lingvistic prezintă întotdeauna două feţe care îşi corespund una alteia, fiecare faţă neavând valoare decât prin cealaltă.

De exemplu :

1° Silabele pe care le articulăm sunt impresii acustice percepute de ureche, dar sunetele nu ar exista fără organele fonatoare; astfel, un nu există decât prin corespondenţa acestor două aspecte. Nu putem reduce limba la sunet, şi nici despărţi sunetul de articularea bucală; reciproc, nu putem defini mişcările organelor fonatoare, dacă facem abstracţie de impresia acustică .

2° Dar să admitem că sunetul ar fi un lucru simplu: oare el este cel care alcătuieşte limbajul ? Nu, el nu este decât instrumental gândirii şi nu există pentru el însuşi. Aici apare o nouă şi redutabilă corespondenţă: sunetul, unitate complexă acustico-vocală, formează, la rândul său, cu ideea o unitate complexă, fiziologică şi mentală şi asta nu este încă totul:

3° Limbajul are o latură individuală şi o latură socială, şi nu o putem concepe pe una fără cealaltă. Mai mult:

4° În fiecare moment el implică, totodată, un sistem stabilit şi o evoluţie; în fiecare moment, el este o instituţie actuală şi un produs al trecutului. La prima vedere pare foarte simplu să distingem între acest sistem şi istoricul său, între ceea ce este şi ceea ce a fost; în realitate, raportul care uneşte aceste două lucruri este atât de strâns încât este greu să le separi. Oare problema nu ar fi mai simplă dacă am considera fenomenul lingvistic la începuturile sale, dacă – de exemplu – am începe prin a studia limbajul copiilor ? Nu, căci este foarte greşit să credem că, în materie de limbaj, problema originilor diferă de aceea a condiţiilor permanente; deci nu putem ieşi din acest cerc vicios.

Astfel, din orice latură am aborda problema, obiectul lingvisticii nu ni se oferă integral; peste tot întâlnim aceeaşi dilemă: sau abordăm o singură latură a fiecărei probleme şi riscăm să nu percepem dualităţile semnalate mai sus; sau, dacă studiem limbajul din mai multe laturi deodată, obiectul lingvisticii ne apare ca o grămadă confuză de lucruri heteroclite, fără nici o legătură între ele. Când procedăm astfel, deschidem poarta mai multor ştiinţe – psihologie, antropologie, gramatica normativă, filologie etc. –, pe care le separăm net de lingvistică, dar care, prin folosirea unei metode incorecte, ar putea revendica limbajul ca fiind unul dintre obiectele lor . După părerea noastră, pentru a face faţă tuturor acestor dificultăţi, nu există decât o soluţie: trebuie să te plasezi mai întâi pe terenul limbii şi să iei limba drept normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului. Într-adevăr, printre atâtea dualităţi, numai limba pare a fi susceptibilă de o definiţie autonomă şi oferă un punct de sprijin satisfăcător pentru spirit. Dar ce este limba ? Pentru noi, ea nu se confundă cu limbajul; ea nu este decât o parte determinată, esenţială – ce-i drept – din el. Este, totodată, un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare, adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea acestei facultăţi de către indivizi. Luat în întregul său, limbajul este multiform şi heteroclit; intersectându-se în acelaşi timp cu mai multe domenii: fizic, fiziologic şi psihic, el aparţine atât domeniului individual, cât şi domeniului social; el nu se lasă clasificat în nici o categorie a faptelor umane, pentru că nu ştim cum să-i definim unitatea. Limba, dimpotrivă, este un tot în sine şiun principiu de clasificare. De îndată ce îi dăm primul loc printre faptele de limbaj, introducem o ordine naturală într-un ansamblu care nu se pretează la nici o altă clasificare. Acestui principiu de clasificare i s-ar putea aduce obiecţia că exerciţiul limbajului se bazează pe o facultate pe care o deţinem de la natură, în timp ce limba este un lucru dobândit şi convenţional, care ar trebui să fie subordonat instinctului natural şi nu invers.

lată ce putem răspunde.

Mai întâi, nu s-a dovedit nicidecum că funcţia limbajului, aşa cum se manifestă ea când vorbim, este în întregime naturală, că aparatul nostru fonator ar fi făcut pentru vorbit aşa cum picioarele noastre sunt făcute pentru mers. Lingviştii sunt departe de a se fi pus de acord în această privinţă. Astfel, pentru Whitney, care asimilează limba cu o instituţie socială ca toate celelalte, ne folosim de aparatul fonator ca instrument al limbii din întâmplare şi din simple motive de comoditate: oamenii ar fi putut alege, la fel de bine, gestul, şi ar fi putut folosi, în locul imaginilor acustice, imaginile vizuale. Fără îndoială că această teză este prea absolută; limba nu este o instituţie asemănătoare, din toate punctele de vedere, cu celelalte […]; în plus, Whitney merge prea departe atunci când spune că omul a ales organele vocale din întâmplare; într-un fel, ele ne-au fost impuse de natură. Dar lingvistul american pare a avea dreptate în punctul esenţial: limba este o convenţie, şi natura semnului asupra căruia s-a convenit este indiferentă. În problema limbajului, chestiunea aparatului fonator este deci secundară. Această idee ar putea fi confirmată de o anumită definiţie a ceea ce se numeşte limbaj articulat. În latină articulus înseamnă „membru, parte, subdiviziune într-o suită de lucruri”; în materie de limbaj, articularea poate să desemneze fie subdiviziunea lanţului vorbit în silabe, fie subdiviziunea lanţului semnificaţiilor în unităţi semnificative; acesta este sensul în care se spune, în germană, gegliederte Sprache. Pornind de la această a doua definiţie, am putea spune că nu limbajul vorbit este natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limbă, adică un sistem de semne distincte ce corespund unor idei distincte. Broca a descoperit că facultatea de a vorbi este localizată în cea de a treia circumvoluţiune frontală stângă; este un argument folosit şi el pentru a se atribui limbajului un caracter natural. Dar se ştie că această localizare a fost constatată pentru tot ceea ce se raportează la limbaj, inclusiv scrierea; aceste constatări, adăugate la observaţiile făcute pe diferitele forme de afazie prin lezarea acestor centri de localizare, par să indice: 1° că diferitele tulburări ale limbajului oral se întreţes în foarte multe feluri cu acelea ale limbajului scris; 2° că în toate cazurile de afazie sau de agrafie este atinsă nu atât facultatea de a emite anumite sunete sau de a trasa anumite semne, cât aceea de a evoca printr-un mijloc, oricare ar fi el, semnele unui limbaj ce funcţionează conform anumitor reguli. Toate acestea ne fac să credem că peste funcţionarea diferitelor organe exista o facultate mai generală, aceea care comandă semnelor, şi care ar fi facultatea lingvistică prin excelenţă. În felul acesta ajungem la aceeaşi concluzie ca mai sus. Pentru a atribui limbii primul loc în studiul limbajului, putem folosi şi argumentul că facultatea – naturală sau nu – de a articula cuvinte nu se exercită decât cu ajutorul instrumentului creat de colectivitate; deci nu e iluzoriu să spunem că unitatea limbajului este dată de limbă.

§ 2. Locul limbii între faptele de limbaj

Pentru a găsi în ansamblul limbajului sfera care corespunde limbii, trebuie să ne plasăm în faţa actului individual care ne permite să reconstituim circuitul vorbirii. Acest act presupune cel puţin doi indivizi; este numărul minim cerut pentru ca circuitul să fie complet. Fie deci două persoane, A şi B, care îşi vorbesc una alteia: 

  A                                                                                            B

Punctul de plecare al circuitului se află în creierul uneia, de exemplu al lui A, unde faptele de conştiinţă pe care le numim concepte sunt asociate cu reprezentările semnelor lingvistice sau cu imaginile acustice ce servesc la exprimarea lor. Să presupunem că un concept dat declanşează în creier o imagine acustică corespunzătoare: este un fenomen în întregime psihic, urmat la rândul său de un proces fiziologic: creierul transmite organelor fonaţiunii un impuls corelativ imaginii; apoi undele sonore se propagă din gura lui A la urechea lui B: este un proces fizic. După aceea circuitul se prelungeşte în B într-o ordine inversă: de la ureche la creier, transmisie fiziologică a imaginii acustice; în creier, asociere psihică a acestei imagini cu conceptul corespunzător. Dacă vorbeşte la rândul său, acest nou act va urma – de la creierul său la cel al lui –exact acelaşi drum ca şi primul şi va trece prin aceleaşi faze succesive, pe care le vom figura după cum urmează:

Această analiză nu pretinde că este completă; s-ar mai putea distinge: senzaţia acustică pură, identificarea acestei senzaţii cu imaginea acustică latentă, imaginea musculară a fonaţiunii etc. Nu am ţinut seama decât de elementele considerate esenţiale; dar figura de mai sus ne îngăduie să distingem de la început părţile fizice (unde sonore) de cele fiziologice (fonaţiunea şi audiţia) şi de cele psihice (imagini verbale şi concepte). Este, într-adevăr, capital să remarcăm că imaginea verbală nu se confundă cu sunetul şi că ea este psihică la fel ca şi conceptul care îi este asociat.

Circuitul, aşa cum l-am reprezentat, poate să se mai împartă:

a) într-o parte exterioară (vibraţia sunetelor care se propagă de la gură spre ureche) şi o parte interioară, ce cuprinde tot restul;

b) într-o parte psihică şi o parte nonpsihică, cea de a doua cuprinzând faptele fiziologice al căror sediu se află în organe, ca şi faptele fizice exterioare individului;

c) într-o parte activă şi o parte pasivă: este activ tot ceea ce merge de la centrul de asociere al unuia dintre subiecţi la urechea celuilalt subiect, şi pasiv tot ceea ce merge de la urechea acestuia la centrul său de asociere;

d) în sfârşit, în partea psihică localizată în creier, putem numi executiv tot ceea ce este activ (c → i) şi receptiv tot ceea ce este pasiv (i → c).

Trebuie să adăugăm o facultate de asociere şi de coordonare, care se manifestă de îndată ce nu mai este vorba de semne izolate; aceasta este facultatea care joacă cel mai mare rol în organizarea limbii ca sistem. Dar, pentru a înţelege bine acest rol, trebuie să ieşim din actul individual, care nu este decât embrionul limbajului, şi să abordăm faptul social. Între toţi indivizii legaţi astfel prin limbaj, se va stabili un fel de medie: toţi vor reproduce – nu exact, ci aproximativ – aceleaşi semne unite cu aceleaşi concepte. Care este originea acestei cristalizări sociale? Despre care din părţile circuitului poate fi vorba? Căci este probabil că ele nu participă toate în mod egal la acesta. Partea psihică poate fi îndepărtată de la bun început. Când auzim vorbindu-se o limbă pe care nu o cunoaştem, percepem bine sunetele, dar, neînţelegându-le, rămânem în afara faptului social. Partea fizică nu intră nici ea în întregime în joc: latura executivă rămâne în afară, căci ea nu ţine niciodată de masă; ea este întotdeauna individuală, şi individul este întotdeauna stăpânul ei; o vom numi vorbire. Prin funcţionarea facultăţilor receptivă şi coordonativă se formează la subiecţii vorbitori amprente care ajung să fie la toţi aproape aceleaşi. Cum trebuie să ne reprezentăm acest produs social pentru ca limba să apară perfect desprinsă de rest? Dacă am putea cuprinde suma imaginilor verbale înmagazinate de toţi indivizii, am ajunge la legătura socială care constituie limba. Este o comoară depusă de practica vorbirii în subiecţii ce aparţin uneia şi aceleiaşi comunităţi, un sistem gramatical ce există virtual în fiecare creier, sau mai bine zis în creierele unui ansamblu de indivizi; căci limba nu este completă la nici unul, ea nu există în chip perfect decât vorbită de masă.

Separând limba de vorbire, separăm în acelaşi timp:

1° ceea ce este social de ceea ce este individual;

2° ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental. Limba nu este o funcţie a subiectului vorbitor, ea este produsul pe care individul îl înregistrează în mod pasiv; ea nu presupune niciodată premeditare, şi reflecţia nu intervine aici decât pentru activitatea de clasificare .

Vorbirea este dimpotrivă, un act individual de voinţă şi de inteligenţă, în care putem distinge:

1° combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a-şi exprima gândirea personală;

2° mecanismul psihofizic care îi îngăduie să exteriorizeze aceste combinaţii.

Trebuie să facem observaţia că am definit lucrurile şi nu cuvintele; distincţiile stabilite nu au deci a se teme de anumiţi termeni ambigui care nu corespund întocmai între ei dintr-o limbă în alta. Astfel, în germană Sprache înseamnă „limb㔺i „limbaj”; Rede corespunde aproximativ cu „vorbire”, dar îi adaugă sensul special de „discurs”. În latină sermo înseamnă mai curând „limbaj”şi „vorbire”, în timp ce lingua înseamnă „limbă”, şi aşa mai departe. Nici un cuvânt nu corespunde exact uneia dintre noţiunile precizate mai înainte; este motivul pentru care este zadarnică orice definiţie dată în legătură cu un cuvânt; să porneşti de la cuvinte pentru a defini lucrurile este o metodă inadecvată.

Să recapitulăm caracteristicile limbii:

1° Ea este un obiect bine definit în ansamblul heteroclit al faptelor de limbaj. O putem localiza în porţiunea bine determinată a circuitului unde o imagine auditivă se asociază cu un concept. Ea este partea socială a limbajului, exterioară individului, care prin el însuşi nu poate nici să o creeze şi nici să o modifice; ea nu există decât în virtutea unui fel de contract încheiat între membrii comunităţii. Pe de altă parte, individul are nevoie de o ucenicie pentru a o cunoaşte; copilul nu şi-o asimilează decât treptat. Ea este ceva atât de distinct, încât un om lipsit de facultatea vorbirii îşi păstreaza limba, dacă înţelege semnele vocale pe care le aude.

2° Limba, distinctă de vorbire, este un obiect pe care îl putem studia separat. Noi nu mai vorbim limbile moarte, dar putem foarte bine să ne însuşim organismul* lor lingvistic. Ştiinţa limbii nu numai că se poate lipsi de alte elemente ale limbajului, dar ea nu este posibilă decât dacă aceste alte elemente nu intervin.

3° În timp ce limbajul este heterogen, limba astfel delimitată este de natură omogenă: ea este un sistem de semne unde nu este esenţială decât unirea dintre – sens şi imaginea acustică şi unde cele două părţi ale semnului sunt în egală măsură psihice.

4° Limba, nu mai puţin decât vorbirea, este un obiect de natură concretă şi acest lucru reprezintă un mare avantaj pentru studiu. Semnele lingvistice, deşi esenţial psihice, nu sunt nişte abstracţii; asociaţiile ratificate prin consimţământul colectiv, şi al căror ansamblu alcătuieşte limba, sunt realităţi care îşi au sediul în creier. Pe de altă parte, semnele limbii sunt, ca să spunem aşa, tangibile; scrierea le poate fixa în imagini convenţionale, în timp ce este cu neputinţă să fotografiezi, în toate detaliile lor, actele vorbirii; fonaţiunea unui cuvânt, oricât de scurt ar fi el, reprezintă o infinitate de mişcări musculare extrem de dificil de cunoscut şi de figurat. În limbă, dimpotrivă, nu există decât imaginea acustică, şi aceasta poate să se traducă într-o imagine vizuală constantă. Căci, dacă facem abstracţie de această multitudine de mişcări necesare pentru a o realiza în vorbire, fiecare imagine acustică nu este, aşa cum vom vedea, decât suma unui număr limitat de elemente sau foneme, susceptibile la rândul lor să fie evocate printr-un număr corespunzător de semne scrise. Această posibilitate de a fixa lucrurile privitoare la limbă face ca un dicţionar şi o gramatică să poată fi reprezentări fidele ale ei, limba fiind depozitul imaginilor acustice, iar scrisul forma tangibilă a acestor imagini.