Natura semnulul lingvistic

sa ne informam

Natura semnulul lingvistic

§ 1. SEMN, SEMNIFICAT, SEMNIFICANT

Pentru multe persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o nomen-clatură, adică o listă de termeni care corespund la tot atâtea lucruri.

Această concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea presupune idei deja formate, preexis-tente cuvintelor ; ea nu ne spune dacă cuvântul este de natură vocală sau psihică, căci arbor poate fi considerat sub unul sau celălalt aspect; în fine, această concepţie lasă să se presupună că legătura ce uneşte numele cu lucrul este o operaţie simplă, ceea ce este foarte departe de adevăr. Şi totuşi, această interpretare simplistă ne poate apropia de adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este ceva alcătuit din alăturarea a doi termeni.

In legătură cu circuitul vorbirii, că termenii implicaţi în semnul lingvistic sunt amândoi de natură psihică şi că sunt uniţi în mintea noastră printr-o legătură de asociere. Să insistăm asupra acestui punct.

Semnul lingvistic uneşte nu un lucru cu un nume, ci un concept şi o imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru absolut fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dau despre acesta simţurile noastre; este senzorială, şi dacă ni se întâmplă s-o numim „materială”, o facem numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii, conceptul, care e în general mai abstract.

Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice este evident dacă observăm propriul nostru limbaj. Fără a mişca nici limba, nici buzele, ne putem vorbi nouă înşine sau putem recita în gând o poezie. Şi tocmai pentru că pentru noi cuvintele limbii sunt imagini acustice va trebui să evităm a vorbi despre „fonemele” din care sunt compuse. Acest termen, implicând ideea de acţiune vocală, nu poate conveni decât cuvântului rostit, realizării în discurs a imaginii interioare. Vorbind de sunetele şi de silabele cuvântului, evităm această neînţelegere, cu condiţia să ne amintim că e vorba de o imagine acustică.

Semnul lingvistic este deci o entitate psihică cu două feţe.

Aceste două elemente sunt legate strâns şi se cer unul pe celălalt. Oricum, dacă vom căuta fie sensul cuvântului latin arbor, fie cuvântul prin care latina desemneză conceptul de „arbore”, este clar că numai apropierile consacrate de limbă ne apar conforme cu realitatea, şi vom da la o parte orice altceva ne-am putea imagina.

Această definiţie ridică o importantă problemă de teriminologie. Numim semn combinaţia conceptului cu imaginea acustică: dar în uzajul curent acest termen desemnează în general numai imaginea acustică, de exemplu un cuvânt (arbor etc.). Se uită că dacă arbor este numit semn, o facem pentru că poartă conceptul de „arbore”, astfel încât referirea la partea senzorială implică totalul.

Ambiguitatea ar dispărea dacă am numi cele trei noţiuni prin cuvinte care să se amintească unele pe altele, opunându-se în acelaşi timp. Propunem să se păstreze cuvântul semn pentru a numi totalul, şi să se înlocuiască concept şi imagine acustică prin semnificat şi, respectiv, semnificant; aceşti ultimi doi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă, fie pe ei între ei, fie pe ei de totalul din care fac parte. În ceea ce priveşte semnul, dacă ne mulţumim cu acest termen, este pentru că nu ştim cu ce l-am putea înlocui, căci limba uzuală nu ne oferă alt cuvânt.

Semnul lingvistic astfel definit posedă două caracteristici primordiale. Enunţându-le vom indica înseşi principiile oricărui studiu de acest fel.

§ 2. PRIMUL PRINCIPIU: ARBITRARUL SEMNULUI

Legătura care uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, sau, deoarece înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune mai simplu: semnul lingvisic este arbitrar.

Astfel, ideea de „soră” nu este legată prin nici un raport interior de şirul de sunete s-o-r-ă care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi tot atât de bine reprezentat prin oricare altul: ca dovadă sunt diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa limbilor diferite: semnificantul „boeuf” are ca semnificant b-ő-f de o parte a graniţei şi o-k-s (Ochs) de cealaltă parte.

Principiul arbitrului semnului nu e contestat de nimeni; dar adesea este mai comod să descoperi un adevăr decât să-i acorzi locul ce i se cuvine. Principiul enunţat mai sus domină întreaga lingvistică a limbi; consecinţele lui sunt nenumărate.

Este adevărat că acestea nu apar toate de la început cu aceeaşi evidenţă: de-abia după mai multe ocolişuri sunt descoperite, şi, odată cu ele, este descoperită importanţa primordială a principiului.

O remarcă, în treacăt: când semiologia se va fi constituit ca atare, ea va trebui să se întrebe dacă modurile de expresie care se sprijină pe semne în întregime naturale – ca pantonima – îi revin de drept. Presupunând că le înglobează, obiectul său principal va fi totuşi ansamblul sistemelor fondate pe arbitrarul semnului. Într-adevăr, orice mijloc de expresie acceptat într-o societate se sprijină în principiu pe o obişnuinţă colectivă, sau, ceea ce este totuna, pe convenţie. Semnele de politeţe, de exemplu, înzestrate adesea cu o expresivitate naturală (să ne gândim la chinezi, care-şi salută împăratul prosternându-se de nouă ori până la pământ), nu sunt mai puţin fixate de o regulă; tocmai această regulă este aceea care ne obligă să le folosim, şi nu valoarea lor intrinsecă. Se poate deci spune că semnele arbitrare în întregime realizează mai bine decât celelalte idealul procedeului semiologic; iată pentru ce limba, cel mai complex şi cel mai răspândit între sistemele de expresie, este cel mai caracteristic dintre toate; în acest sens lingvistica poate deveni patronul orcărei smiologii, chiar dacă limba nu este decât un sistem particular.

Ne-am folosit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai exact ceea ce numim semnificant. Acceptarea acestui termen prezintă unele inconveniente tocmai din pricina primului nostru principiu. Simbolul are ca paricularitate pe aceea de a nu fi niciodată pe de-a-ntregul arbitrar; nu e gol, există un rudiment de legătură naturală între semnificant şi semnificat. Simbolul justiţiei, balanţa, nu ar putea fi înlocuită prin orice – o căruţă, de exemplu.

Cuvântul arbitrar necesită de asemenea o remarcă. El nu trebuie să dea impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (se va vedea mai jos că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn, odată acceptat acesta de un grup lingvistic); vrem să spunem că este nemotivat,adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate.

În final, să semnalăm două obiecţii care ar putea fi făcute la stabilirea acestui prim principiu:

1. S-ar putea invoca onomatopeele pentru a arăta că alegerea semnificantului nu e totdeauna arbitrară. Dar ele nu sunt niciodată elemente organice ale unui sistem lingvistic. Numărul lor este de altfel cu mult mai mic decât s-ar crede. Cuvinte ca fouet („bici”) sau glas („dangăt”) pot frapa anumite urechi printr-o sonorietate sugestivă; dar, pentru a se vedea că ele n-au acest caracter de la origine, este suficient să mergem la formele lor latine (fouet derivat din fagus„fag”, glas din classicum); calitatea sunetelor lor actuale, sau mai degrabă aceea care li se atribuie, este un rezultat întâmplător al evoluţiei fonetice.

În ceea ce priveşte onomatopeele autentice (de tipul glou-glou, tic-tac etc.), nu numai că sunt puţin numeroase, dar alegerea lor este într-o măsură arbitrară, pentru că nu sunt decât imitarea aproximativă şi deja pe jumătate convenţională a diferitelor zgomote (comparaţi fr. ouaoua cu germ. wauwau). În plus, odată introduse în limbă, ele sunt mai mult sau mai puţin antrenate în evoluţia fonetică, morfologică etc. care atinge celelalte cuvinte (cf. pigeon din lat. vulg. pipio, derivat el însuşi dintr-o onomatopee): dovadă evidentă că au pierdut ceva din caracterul lor primar pentru a-l căpăta pe cel de semn lingvistic în general, care este nemotivat.

2. Exclamaţiile, foarte apropiate de onomatopee, prilejuiesc observaţii asemănătoare şi nu sunt mai periculoase pentru teza noastră. Suntem tentaţi să vedem în ele expresii spontane ale realităţii, dictate, ca se spunem aşa, de natură. Dar pentru cea mai mare parte dintre ele se poate nega existenţa vreunei legături necesare între semnificant şi semnificat. E suficient să se compare două limbi din acest punct de vedere ca să se vadă cât variază aceste expresii de la o limbă la alta (de exemplu, franţuzescului aďe! îi corespunde nemţescul au!). Se ştie de altfel că multe dintre exclamaţii au început prin a fi cuvinte cu sens daterminat (cf. diable! Mordieu! = mort Dieu etc.).

În rezumat, onomatopeele şi exclamaţiile sunt de importanţă secundară şi originea lor simbolică e în parte contestabilă.

§ 3. AL DOILEA PRINCIPIU: CARACTERUL LINEAR AL SEMNIFICANTULUI

Semnificantul, fiind de natură auditivă, se derulează în timp şi are caracterele pe care le împrumută de la acesta: a) reprezintă o întindere, şi b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune; este o linie.

Acest principiu este evident, dar se pare că s-a neglijat totdeauna enunţarea lui, fără îndoială pentru că a fost considerat prea simplu; totuşi el este fundamental, consecinţele sale sunt incalculabile; importanţa sa este egală cu a primului principiu. Tot mecanismul limbii depinde de el (vezi p. 135). În opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnalele marinăreşti etc.), care pot oferi complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni, semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului; elementele lor se prezintă unul după altul; ele formează un lanţ. Acest caracter devine evident imediat ce sunt reprezentate în scris şi înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor grafice.

În anumite cazuri această linearitate nu apare în mod evident. Dacă, de exemplu, accentuez o silabă, pare că acumulez pe acelaşi punct elemente semniflcative diferite. Dar este numai o iluzie; silaba şi accentul ei nu constituie decât un act fonator; nu există dualitate în interiorul acestui act, ci numai opoziţii diverse cu ceea ce se găseşte alături.