MIRCEA CARTARESCU

 Pagina de fata, este dedicata omului Mircea Cartarescu, pe care il admir, respect, urmaresc, cu real interes.

Noi suntem REM-ul, lumea noastră e o ficţiune, suntem eroi de hârtie şi ne-am născut în inima şi creierul şi mintea lui, pe care eu l-am văzut. Că poate până şi el, în lumea lui, nu este decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume. Şi el caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru al tuturor este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă.

Mircea Cărtărescu în REM

Levantul …de Mircea Cartarescu (Teatru Radiofonic)

 Citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului.

Mircea Cărtărescu în Zen. Jurnal 2004-2010 (2011)

Nimic, nimic pe lumea asta sau în pulberea de lumi locuite din depărtare nu e mai singur ca o casă-n ruine. Dezolarea, pe lânga ea, e un copil al speranţei.

Mircea Cărtărescu în Orbitor. Corpul

Câţiva centimetrii, câţiva ani, câteva mii de lei in plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.

Mircea Cărtărescu în Nostalgia

Printre marii scriitori ai lumii există, evident, şi oameni imposibil de buni, şi javre sinistre, dar mai ales combinaţii din cele două, uneori combinaţii foarte stranii.
Mircea Cărtărescu
Nu-i nevoie să găseşti nici fericirea perfectă, nici armonia perfectă, nici creativitatea perfectă. Lucrul cel mai preţios este căutarea lor. Câtă vreme cauţi, eşti viu. Când ai găsit, eşti deja bătrân şi clasicizat.

Mircea Cărtărescu

Există un preţ pentru fiecare lucru bun pe care îl primim în viaţă. Dincolo de toate bunurile, spirituale sau materiale, pe care ni le aduce viaţa (şi pentru care trebuie să fim infinit recunoscători), un om adevărat nu poate să nu simtă o fundamentală nefericire de fond. În miezul vieţii noastre, chiar şi al uneia luminoase şi de succes, există un sâmbure fundamental de nefericire metafizică. El ţine de soarta noastră, de condiţia noastră umană.

Mircea Cărtărescu în interviu (23 iunie 2012)

Cartea aceea de demult, care m-a umbrit ca un cort timp de multe după-amiezi, a fost primul fluture pe care l-am îmblânzit şi l-am făcut să zboare pentru mine. De atunci am încălecat mulţi grumaji mătăsoşi şi am simţit fâlfâitul multor pagini desfăcute larg peste lume. Dar în toţi bidiviii înaripaţi l-am căutat pe cel dintâi, pe cel pierdut. Şi am fost uimit să-nţeleg că toate poveştile, sute şi sute, pe care le-am citit mai târziu, romane şi epopee şi legende şi peripeţii, se leagă, prin subţiri şi rezistente fire de mătase, de această primă poveste citită în anii copilăriei.

Mircea Cărtărescu în Care-i faza cu cititul?, A patra inimă (2010)

 Care e deosebirea dintre înţe  lepciunea care nu scrie şi inteligenţa care umple biblioteci pentru sau contra înţelepciunii? Chiar dacă n-a lăsat cărţi, Isus, să nu uităm, a trăit pe o carte enormă, cuprinzând epopeea unui popor, psalmii lui, cântarea dragostei lui şi, prin Iov, a disperării lui. Omul din Nazaret a vrut să fie indexul acelei cărţi şi încununarea ei.

Mircea Cărtărescu în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli

Admiraţia, ca şi dragostea, nu sunt drepturi, nici obligaţii. Nici educaţia, nici cultura, nici poziţia socială nu-ţi pot da automat această renunţare la meschinărie, această abdicare de la narcisismul tău infantil. E greu să accepţi că oameni din preajma ta pot fi mai buni şi mai adevăraţi decât tine. Şi totuşi trebuie s-o faci, pentru că altfel nu te poţi defini pe tine însuţi. Eşti ceea ce admiri, nu ceea ce negi.

Mircea Cărtărescu în articol (10 februarie 2012)

 Corpul meu e profund ataşat de corpul femeii mele. Am de fapt două corpuri, şi de fapt întreaga mea viaţă e dublă. Chiar dacă aş fi decerebrat, ca un animal de experienţe, corpul meu ar fi încă îndrăgostit de corpul femeii mele. Nevoia mea de intimitate cu fiinţa cu care trăiesc merge mult mai departe decât viaţa sexuală.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile, Despre intimitate (2004)

Când nu scriu, nici nu ştiu pentru ce trăiesc.

Mircea Cărtărescu în Zen (jurnal 2004-2010) (2011)

 

Am inima împietrită. În fiecare zi îmi spun că nu merit să mai trăiesc.

Mircea Cărtărescu în Zen (jurnal 2004-2010) (2011)

Meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sunt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărâma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.

Mircea Cărtărescu în Ochiul căprui al dragostei noastre (2012)

Dar cine ar putea explica de ce ochii unei femei par imenşi, cu flacăra neagră-mov cât timp o iubim, iar când încetăm s-o iubim nu mai vedem altceva decât ochi obişnuiţi?

Mircea Cărtărescu în Gemenii (2006)

În ceea ce mă priveşte, pe lângă multe alte ciudăţenii ale minţii mele — mă gândesc uneori ce preţios aş fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţiile de deja vu m-au însoţit constant în viaţă, din fericire nu atât de des încât să nu le mai dau atenţie.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile

 Cărţile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, aşa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când îşi desfăşoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaş. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de fiinţe care nu ni se arată decât în vise.

Mircea Cărtărescu