Literatura si Lingvistica

Literatura si Lingvistica

Literatura – Lingvistica
Aduc in fata dvs un alt studiu asupra limbii si lingvisticii, acest studiu are la baza saptamani de lecturari a zeci de surse, carti sau online.
Aliterația (latină alliteratio, franceză allitération) este o figură stilistică rezidând în efectele eufonic-imitative, îndeosebi, în vers, obținute de către autor prin alegerea unor cuvinte în care se repetă anumite vocale / consoane, ori grupuri de sunete, „în sugestie onomatopeizatoare“, spre a face să reverbereze mai profund în receptor atmosfera / tensiunea poematică.
Exemple:
«Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc / Ș-ale valurilor mândre generații spumegate / Zidul vechi al mânăstirii în cadență îl izbesc.» (Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu).
Afereza
În lingvistică, afereza este un fenomen fonetic, care constă în dispariția unui sunet (sau a unui grup de sunete) de la începutul unui cuvânt. Denumirea provine din grecescul apheréin (ἀφαιρέιν), care are sensul de „a îndepărta”.
Exemple:
  • engleză:bishopprovine din grecul episkopos prin afereza lui e și transformarea lui p în b;
  • franceză: în cazul numelor propriiBastien(pentru Sébastien), Colas (pentru Nicolas), Sandre(pentru Alexandre), Toine (pentru Antoine);
  • germană:`rauspentru heraus;
  • italiană:strumentoprovenit din latinul instrumento;
  • română:mielprovine din latinescul agnellus prin afereza lui a.
Alegoria (franceză allégorie – „desfășurare a închipuirii“, greacă αλλος allos – altul și αγορευεινagoreuein – a vorbi în public) este un procedeu stilistic ce facilitează sensul literar al unui text să se releve într-altul ascuns; altfel spus, este ca o amplă metaforă ce permite un transfer din planul abstract / profund al înțelesurilor, într-un plan de suprafață, figurativ, oferind și o „dezlegare implicită“, destul de transparentă.»
Alegoria «concretizează de obicei idei generale (ura, prietenia, iubirea, războiul etc.), dându-le o formă sensibilă», din simplă figură stilistică, alegoria poate «ajunge să capete proporțiile unei forme de viziune creatoare, devenind o figură de compoziție».
În balada Miorița, protagonistul («mândrul ciobănel / tras printr-un inel») are statutul de nemuritor, de Mesager Celest la Samasua / Samoș (Soarele-Moș / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, al strămoșilor noștri cu știința de a se face nemuritori, Dax / Dacii; în variante s-a conservat „aruncarea“ lui în trei sulițe (săbii), ori în trei țăpi / țăpuște, potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul mic-rotund de la Sarmizegetusa: «ori să-l taie, ori să-l puște, / să-l arunce-n trei țăpuște…». Jertfa / sacrificiul protagonistului, în numele poporului său de Dax / Daci („oameni sfinți, cei mai drepți / viteji“), se constituie într-o sublimă alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea de la nivelul abstract, al morții posibile – prin aruncarea lui în cele trei țăpi / sulițe –, la nivelul concret, al nunții cosmice: ‘
„Și la nunta mea / a căzut o stea. / Soarele și Luna / mi-au ținut cununa. / Și-am avut nuntași / brazi și păltinași; / preoți – munții mari, / paseri – lăutari; păsărele mii / și stele făclii…”
O alegorie transsimbolic-erotică întâlnim în creația poetică a lui Ienăchiță Văcărescu:
„Într-o grădină, lâng’-o tulpină, / zării o floare ca o lumină. / S-o tai, se strică; / s-o las, mi-e frică / de vine altul și mi-o ridică.”
În lirica română contemporană, alegoria ocupă un loc privilegiat:
„Făt-Frumos străbate câmpul jumătate – / de floare-i câmpia Dacoromânia: / Zorie, Zorie, câmpu-i de victorie ! / Cântă un voinic cu mustața-n spic – mândru bărbat drag, învelit în steag: / “…verde, focu-n grâu, mândro, peste râu, dacă vei vedea, / tu ai urma mea: de-i steag cenușiu, Zorio, nu viu; / de-i steag tricolor, Zorio, nu mor; de-i steag zdrențuit, / în zori am murit – și-i al meu mormânt floarea de pământ, / floarea-tămâioară, rouă peste țară…!” / De crini e câmpia Dacoromânia. / Făt-Frumos e-n prag, învelit în steag: / Zorie, Zorie, câmpu-i de victorie…!.”
Într-o celebră alegorie paradoxist-cosmologică se constituie poemul Shakespeare de Marin Sorescu, unde, potrivit noii demiurgologii (rezultând din dinamitarea mitologicului, a sacrului, a „olimpianismului“, macro-cosmic ori microcosmic, spre o recristalizare într-un proaspăt, inedit registru), Dumnezeu, protagonistul Genezei / Facerii, din Biblie, Atoatecreatorul celor din universul nostru cotidian, («La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…» – Biblia, Facerea / Geneza),este substituit de omul de geniu, terestrul „geniu brit“, Shakespeare, creator însă, „prin analogie“, al unui univers dramaturgic:
„Shakespeare a creat lumea în șapte zile. // În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești, / În ziua a doua a făcut râurile, mările și oceanele, / Și celelalte sentimente – / Și le-a dat lui Hamlet, lui Iuliu Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei, / Lui Othello și altora, / Să le stăpânească, ei și urmașii lor, / În vecii vecilor. / În ziua a treia a strâns toți oamenii / Și i-a învățat gusturile: / Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, / Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe, / Până s-au terminat toate gusturile. // Atunci au sosit și niște indivizi care întârziaseră. / Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire / Și le-a spus că nu le rămâne decât să se facă / Critici literari / Și să-i conteste opera. / Ziua a patra și a cincea le-a rezervat râsului. / A dat drumul clovnilor / Să facă tumbe / Și i-a lăsat pe regi, pe împărați / Și pe alți nefericiți să se distreze. / În ziua a șasea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o furtună / Și l-a învățat pe regele Lear / Cum să poarte coroană de paie. / Mai rămăseseră câteva deșeuri de la facerea lumii / Și l-a creat pe Richard al III-lea. / În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut. / Directorii de teatru și umpluseră pământul cu afișe, / Și Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă / Ar merita să vadă și el un spectacol, / Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit, / S-a dus să moară puțin.’”
Cea mai amplă alegorie din literatura română de la origini până azi, desfășurându-se cât un roman, datând dintre anii 1703 și 1705, este Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir.
În literatura universală, celebre alegorii se datorează lui Dante (Divina comedie), Rabelais(Gargantua și Pantagruel), Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver), Albert Camus (Ciuma).
Antiteza (cf. franceză antithèse, din greacă ἀντίθέσις antithesis, „opoziție”) este o figură de stil care constă în proiectarea a două entități sau elemente în antonimie, în „panoul central” al unei poeme, al unei opere, în general, încât să se pună reciproc mai bine în lumină.
Prin antiteză, se reliefează mai adânc „opoziția” dintre două personaje, situații, idei sau concepte, fapte etc. Romanticii apelează adeseori la antiteză; amplele construcții poematice eminesciene sunt concepute în planuri sau tablouri în antiteză: planul teluric și planul celest, în „Luceafărul”, planul istoriei de aur a neamului și planul prezentului epigonic, în „Scrisoarea III”, în „Epigonii”. Antiteza poate apărea chiar și la nivelul celor mai mici unități poetice: în titlul unui poem (la Mihai Eminescu: „Împărat și proletar”, „Înger și demon”, „Venere și Madonă” etc.), într-un vers:
Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur — El un suflet apostat…
— „Înger și demon”, Mihai Eminescu
Comparația este un procedeu artistic care constă în alăturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, acțiuni etc.) cu însușiri asemănătoare, urmărindu-se evidențierea anumitor caracteristici ale primului (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compară). Relația de asemănare este pusă în evidență prin folosirea unor grupuri de cuvinte sau a unor cuvinte cum ar fi: ca, precum, asemenea, la fel ca etc.
Exemplu: „Și e liniște pe dealuri/ Ca într-o mănăstire arsă” (George Coșbuc).
Enumerația este o figură de stil care constă în înșiruirea unor termeni cu sensuri apropiate pentru accentuarea ideii exprimate.
Exemplu: „Căci eu iubesc / și ochi și flori și buze și morminte” (Lucian Blaga).
Eponim este un cuvânt folosit în terminologia lingvistică cu trei înțelesuri:
  1. personaje ale căror nume proprii ajung să desemneze o altă entitate decât cea pe care au numit-o inițial;
  2. numele proprii devenite nume comune;
  3. substantivele comune care își au sursa în nume proprii.
Eponim (de la gr. Eponymos – cel care dă numele):
  1. cuvint derivat de la nume proprii – persoane, locuri geografice, personaje literare, mitologice etc
  2. substantive inițial proprii, care au devenit termeni comuni, desemnând clase de obiecte: atlas, algoritm, badminton, barem, cadran, macadam, Watt
  3. magistrat care în antichitate dădea numele său anului; primul dintre cei nouă arhonți ai Atenei sau unul dintre cei doi consuli ai Romei, care dădea numele său anului
  4. termen pentru desemnarea unei stațiuni arheologice unde a fost cercetată prima dată o cultură materialăși care, ca urmare, a dat numele culturii.
  5. semne, sindroame, boli care poartă patronimul personalităților științifice (în general) care le-au realizat, observat, descris primele
  6. care dă numele său unui oraș, unei regiuni etc.
Origini eponimice :
Hermafrodit  –
Hermafrodit – cel care are caracterele ambelor sexe, după Hermaphroditos, fiul lui Hermes și al Afrdoitei, tânăr de o rară frumusețe. Nimfa lacului Salmacis a rugat zeii să le unească trupurile pe vecie și în locul celor doi a apărut o ființă fabuloasă, având ambele sexe.
Adidași  –
La încept adidașii desemnau pantofii de sport marca Adidas, dar ulterior termenul s-a generalizat definind orice tip de încălțăminte sportivă. În 1920 Adolphe (Adi) Dassier un cizmar german, a inventat pantofi cu crampoane pentru antrenamente care aveau o stabilitate mai mare pe teren sau pistă. În 1924 Adi, împreună cu fratele său Rudolph (Rudi) au înființat compania germană de pantofi de sport Gebruder Dassler OHG, dar 1948, în urma unor neînțelegeri între ei compania s-a divizat în două firme rivale: Rudi a fondat Puma, iar Adi și-a împrumutat numele firmei Adidas.
Cuvinte provenite de la oameni celebri
Cuvânt
Semnificație
Numit după
adidași
încălțăminte comodă de sport
Adolphe (Adi) Dassler (1900-1959), un cizmar german
algoritm
Sistem de reguli, simboluri și operații pentru efectuarea de calcule
al-Horezmi (c.780-c.850), matematician arab
barem
culegere de tabele conținând calcule gata făcute
Bertrand François Barrème (1640-1703), matematician francez
boicot
Interdicție declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat etc
Charles Cunningham Boycott(1832-1897), proprietar irlandez
Braille
sistem de scriere pentru orbi
Louis Braille, (1809-1852), pedagog francez. InveNtatorul alfabetului pentru orbi
Caesar
Titlu dat împăraților romani după numele lui Caius Iulius Caesar
Caius Iulius Caesar(100-44 i. Hr.), impărat roman
casanova
aventurier
Giovanni Jacopo Casanova de Seingalt (1725-98), aventurier italian
dalie
Plantă ornamentală, gherghină, leurdină
Anders Dahl (1751-1789), botanist suedez
derbi
1) Cursă anuală de cai în vârstă de trei ani. 2) Întrecere sportivă de mare importanță
Edward Stanley, al 12-lea conte de Derby (1752-1834)
diesel
motor cu ardere internă la care combustibilul se aprinde datorită temperaturii înalte a aerului comprimat de piston
Rudolf Diesel (1858-1913), inginer german
doberman
rasă de câini de pază și de companie
Friedrich Ludwig Dobermann(1834-1894)
draconic
excesiv de sever, foarte aspru
Dracon (sec. 7 î. Hr. ), legiuitor atenian
drezină
vehicul (deschis) pentru transporturi ușoare pe o linie ferată, Vagonetă
Karl Friedrich Drais, baron von Sauerbronn (1785-1851), inginer german
fermiu
Element chimic transuranic, produs pe cale artificială
Enrico Fermi (1901-1954), fizician american de origine italiană
ghilotină
1. Instrument de decapitare, constând dintr-un cuțit care alunecă pe două ghidaje peste gâtul celui condamnat. 2. (Poligr.) Mașină de tăiat hârtia
Joseph Ignace Guillotin (1738-1814), medic francez care a propus utilizarea acesteia in anul 1789 ca
fiind mai umană decat spanzurarea
huligan
Persoană care comite acte de huliganism
Patrick Hooligan, hoț și tâlhar de origine irlandeză
iulie
A șaptea lună a anului; luna lui cuptor
Gaius Iulius Caesar (100-44 î. Hr.)
jacuzzi
mic bazin de jeturi de apă sub presiune, care creează vârtejuri relaxante
Roy Jacuzzi și Candido Jacuzzi(1903-1986), inventori americani
joben
Pălărie înaltă, cilindrică
Jobin, pălărier francez stabilit în București la mijlocul sec. 19
lavalieră
Cravată înnodată ca o fundă și cu capetele lăsate în jos
Louise Françoise de la Vallière(1644-1710), amanta regelui Ludovic al XIV-lea al Franței
linșa
A ucide pe cineva fără judecată (de către o mulțime)
William Lynch (1742-1820), căpitan american
macadam
Drum pavat cu piatră măruntă
John Loudon McAdam(1756-1836), inginer scoțian
machiavelic
duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean
Niccolò Machiavelli (1469-1527), om politic, scriitor și istoric italian
magnolie
Nume dat unor arbori exotici cu flori frumoase, mari, albe sau roșii, plăcut mirositoare
Pierre Magnol (1638-17175), botanist francez
mansardă
Încăpere de locuit situată direct sub acoperișul unei case
François Mansart(1598-1666), arhitect francez
marghiloman
Cafea turcească fiartă cu rom sau cu coniac
Mihail Marghiloman, prefect al poliției din București între 1861-1863
masochism
Perversiune sexuală, care constă în a căuta plăcerea în durere
Leopold von Sacher-Masoch(1836-1895), romancier austriac
mausoleu
Monument funerar ridicat în memoria unei persoane ilustre
Mausol (377-353 î. Hr.), rege din Caria în Grecia antică
napoleon
Veche monedă franceză de aur în valoare de 20 de franci, cu efigia lui Napoleon I și, mai târziu, cu cea a lui Napoleon al III-lea
Napoleon I Bonaparte (1769-1821) și Napoleon al III-lea (1808-1873)
nicotină
Substanță toxică sub formă de lichid incolor, uleios, extrasă din tutun
Jean Nicot (c.1530-1600), ambasador francez în Portugalia
pasteurizare
A steriliza prin încălzire de obicei până la o temperatură de 60-70 ºC și apoi prin răcire bruscă (pentru a preveni alterarea)
Louis Pasteur (1822-1895), chimist francez
patefon
Fonograf asemănător gramofonului, dar fără pâlnie de rezonanță
frații Émile Pathé (1860-1937) și Charles Pathé (1863-1957), ingineri francezi
pubelă
recipient portabil pentru resturile menajere
Eugène René Poubelle (1831-1907), prefect al Parisului
recamier
studio
Jeanne Françoise Julie Adélaïde Bernard, Madame de Récamier(1777-1849), proprietara unui salon celebru la Paris
renglotă
varietate de prun cu fructe mari, sferice, galbene-verzui sau roșcate; fructul însăși
regina Claude a Franței (1499-1524)
sadism
Cruzime anormală, exagerată, plăcere patologică de a chinui. ♦ Perversiune constând în asocierea plăcerii sexuale cu acte de cruzime
Marchizul de Sade, (1740–1814), scriitor francez
sandvish
Tartină Două felii de pâine, așezate una peste alta, între care se pune un aliment rece (unt, salam, jambon, brânză, etc.)
John Montagu, al 4-lea conte Sandwich (1718-1792), diplomat englez
savarină
Prăjitură preparată din aluat moale, care se îmbibă cu sirop și cu lichior sau rom, garnisită cu frișcă bătută, gem sau marmeladă și coaptă în forme speciale
Jean Anthelme Brillat-Savarin(1755-1826), magistrat, gastronom și scriitor francez
saxofon
Instrument muzical de suflat din alamă, de forma unui tub conic îndoit
Antoine Josephe “Adolphe” Sax(1814-1894), creator de instrumente muzicale belgian
siluetă
Imagine a unei ființe, a unui lucru etc. care se proiectează ca o umbră pe un fond luminos Talie zveltă, bine proporționată
Etienne de Silhouette (1709-1767), ministru francez de finanțe
șrapnel
Obuz încărcat cu gloanțe, a cărui explozie poate fi reglată
Henry Shrapnel (1761-1842), ofițer de artilerie englez
Șovin(ism)
atitudine politică ce constă în afirmarea dușmănoasă a superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea rasismului și a exclusivismului național
Nicolas Chauvin, un personaj al sec. 19
tontină
asociație în care fiecare membru contribuie la creșterea unui fond comun, din care se plătesc anual supraviețuitorilor rente crescânde
Lorenzo Tonti (1635-1690), bancher napolitan
vermorel
Aparat portativ folosit la stropitul plantelor cu soluții speciale de combatere a dăunătorilor
Victor Vermorel (1853-1927), inventator francez
vernier
cară gradată suplimentară trasată pe cursorul unor instrumente sau aparate de măsură, care permite citirea unor fracțiuni de diviziuni din scala principală; nonius
Pierre Vernier (1580-1637), matematician francez
vespasiană
Closet public (pentru bărbați) pisoar public suprateran
Titus Flavius Vespasianus (9-79), împărat roman
zepelin
Balon dirijabil de mari dimensiuni, cu un înveliș rigid de metal și cu numeroase compartimente umplute cu hidrogen
Ferdinand von Zeppelin (1838-1917) conte german
Eufemismul (greacă euphemos = „vorbă bună”, „de bun augur”) este o modalitate de a face referire la un lucru neplăcut, stânjenitor sau care ar putea leza, prin înlocuirea termenului literal cu un altul, mai puțin ofensiv, indirect sau chiar o metaforă. Pe scurt, constă în folosirea unor termeni neutri în locul unora realiști sau neplăcuți.
Eufemismul își face apariția foarte devreme în limbă: termenul indo-european angwis („șarpe”) este înlocuit treptat cu serpens („târâtoare”) în latină, iar „arktos” („urs”, termen indo-european) este înlocuit cu medved („mâncătorul de miere”) în proto-slavă. De asemenea, termenul indo-european pentru „stâng” a fost înlocuit extrem de des, din cauza asocierii cu nenorocul.
Exemple de eufemisme în limba română:
  • „și-a pierdut viața” pentru „a murit”;
  • „întrerupere de sarcină” în loc de „avort”.
Opusul eufemismului este disfemismul, care constă în înlocuirea unui termen neutru printr-un termen jignitor: „Garcea” în loc de „polițist”, „bozgor” în loc de „maghiar” etc.
Hiperbola este un procedeu literar artistic prin care se exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale unei întâmplări, cu scopul de a-l impresiona pe cititor mai puternic.
Hiperbola este exagerarea în plus sau în minus a calităților sau cusururilor pe care le au ori le pot avea lucrurile, ființele sau ideile.
Hiperbola se exprimă mai des cu ajutorul comparațiilor și al metaforelor.
Sunt realizate cu ajutorul comparației hiperbole ca:
„are o gură cât o șură“; “s-a făcut inima cât un purice”; „cuvintele se revărsau ca o vâltoare de scântei gata să aprindă tot ce întâlnește în cale” (Liviu Rebreanu, Răscoala).
Hiperbole realizate prin metafore (exemple):
„Fețișoara lui,
Spuma laptelui” (Miorița);
Exemple:
  • Are inima cât un purice.
  • Înotam in mijlocul unei mări a candorii.
Inversiunea (uneori numită și metateză) este un procedeu stilistic ce constă în schimbarea topicii obișnuite a cuvintelor dintr-o propoziție sau frază.
Invocația este o figură de stil, un procedeu artistic care constă într-o formulă de adresare (de obicei, substantive la cazul vocativ, însoțite sau nu de o interjecție). Adresarea se face către o persoană imaginară, un erou, o personalitate.
De asemenea, poate să exprime și o rugăciune , o adresare către o muză sau o divinitate pentru a cere inspirație sau pentru a obține ajutor într-un moment dificil.
  • Andrei Mureșeanu – „Deșteaptă-te, române!”:
„Priviți mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine”
„Români din patru unghiuri”
Metafora (din greacă: metapherin) este o figură de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în “punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii”.
Figură de stil/trop prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvântul (expresia) nu o poate avea, decât în virtutea unei analogii, fără unificarea totală de sens. Transferul conduce la imagini artistice, inedite și implică, adesea, termeni distincți ca înțeles ori chiar aflați în opoziție: concret – abstract.
Metafora din poezia eminesciană „Melancolie”:
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă.
Această metaforă presupune o comparația inițială: luna ca o regină moartă a nopții, comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte corpuri cerești, însuși care apare și în alte poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.(…)
În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparația apare prescurtată, în lipsa adverbului de comparație (cu valoare de prepoziție) ca și a termenului lună, în acest mod realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparații chiar în absența lui, ceea ce demonstrează că, în înțelegerea metaforei, ne putem face abstracție de suportul contextului.
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.
Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care personajul își analizează stările sufletești, concepțiile, ideile și le aduce la cunoștința cititorilor sau a spectatorilor. De asemenea, poate fi un tip de discurs continuu în care nu se așteaptă un răspuns.
În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj sau poate fi specific operelor lirice, în care ia forma confesiunii (în poezia intimă și de idei) sau a descrierii (în poezia descriptivă – pastel).
Se poate vorbi și de un monolog interior, când un personaj vorbește în gând (cu sine) și de un monolog teatral, când un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața spectatorilor.
De cele mai multe ori, monologul este și un mijloc de caracterizare directă sau indirectă a personajelor. Monologul este modul prin care nu doar personajele, ci și oamenii se autodescriu,își expun capacitățile,modurile de a vorbi și de a gândi, pe scurt fiind descrierea unei personalități.
Oximoron – Prin oximoron (plural oximoroane, din greacă ὀξύς (oxus) și μωρός (mōros)) se înțelege o figură de stil care combină doi termeni contradictorii.
Cuvântul “oximoron” este oximoronic în sine, fiind compus din doi termeni care se opun ca semnificații: oxus (ascuțit, pătrunzător; deștept -fig.) și moros – (tocit, prost). Se aseamănă cu antiteza și paradoxul, însă poate fi considerat sinonim doar cu paradoxismul.
De exemplu, Lucian Blaga utilizează această figură de stil în poezia Izvorul nopții, “Așa-s de negri ochii tăi, lumina mea”.
Mihai Eminescu “Suferinta dureros de dulce”.
Alte exemple: splendoare invizibilă (Rimbaud), piticii uriași (V. Hugo), suferință dulce (Eminescu), dulci otrăvuri (Blaga), luminoasa umbră (Eminescu), micul om mare (T. Berger), bucurie crudă(Racine), soare negru (Baudelaire), minunată nefericire (Cyrulnik), tăcere asurzitoare (Camus), plasă caldă de răcoare (Arghezi).
Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești (ex.: norii plâng; pisica vorbeste; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste).
Personificarea este folosită, în special, în creația folclorică, în fabule și în poezia lirică:
„Primăvara, mama noastră,
Sufla brumă de pe coastă.”
Personificare este o figură de stil dominantă, îndeosebi, în poezie:
„Codrule, cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu, din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.”
—Mihai Eminescu, „Revedere”
Repetiția este o figură de stil (procedeul artistic) care constă în folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie. În poezie, susține ritmul și cadența versurilor, iar în proză întărește imaginea.
Merge încet, încet spre școală
Vijelia vine, vine, vine… tot mai tare și mai tare
“O,ramai, ramai la mine…” (Mihai Eminescu, O,ramai…)
Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce.
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau pe loc. (Mihai Eminescu, Doină)
Sarcasmul este o remarcă „amară, ascuțită sau batjocură”. Deși ironia și subestimarea este prezentă în contextul imediat, majoritatea oamenilor disting sarcasmul de ironie; sarcasmul a fost catalogat ca o posibilă hărțuire în anumite circumstanțe.
Origine –  A fost observat pentru prima dată în limba engleză în anul 1579, în lucrarea The Shepheardes Calender. Cuvântul vine din vechea Greacă σαρκασμός (sarkasmos), derivat din cuvântul σαρκάζειν, care înseamnă „a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune”.
Utilizare – Sarcasmul este o ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare sau vorbă, frază, expresie sarcastică.  Comentariile critice și ostile se pot spune și într-o formă ironică, de exemplu: „nu munci prea mult”, zisă unui leneș. Sarcasmul are nevoie de un anume ton, care sa indice ironia sau remarca dura, pentru a putea fi înțeles mai ușor. Sub forma de text este, deseori, mai dificil de evidențiat o remarcă sarcastică.
Punctuatie – Pentru a înțelege subtilitatea acestui fel de comunicare, e nevoie de un al doilea tip de interpretare din partea vorbitorului. Înțelegerea sarcasmului poate lipsi la unele persoane care prezintă leziuni ale creierului, demență, autism (deși nu întotdeauna) iar aceasta percepție a fost localizata de RMN în creasta parahipocampului.
Perspectivele culturale are sarcasmului variază foarte mult, însă câteva culturi și grupuri lingvistice, îl găsesc ofensiv în diferite măsuri. Thomas Carlyle îl disprețuiește: „Sarcasmul, îl văd acum, în general, ca fiind limba diavolului; motiv pentru care am renunțat la el”  Fyodor Dostoyevsky, pe cealaltă parte, recunoaște în sarcasm, un strigăt de durere; el spune: „de obicei,sarcasmul, este ultimul refugiu al oamenilor modești și a celor cu sufletul curat atunci când intimitatea sufletului lor este grosolan și supărător invadata”. Pe internet, ghidurile care te îndreaptă sau te învață sarcasmul, includ avertizări care atenționează la riscurile folosirii unui astfel de limbaj.
Retorica (gr. ῥήτωρrhêtôr, orator, învățător, lat. retoricaoratoria) este arta de a vorbi bine cu scopul de a convinge.
Istoric :
Grecia antica
  • Sofiștii au considerat că retorica este o formă de cunoaștere și de virtute (în sensul de a face pe practicant „mai bun”)
  • In contrast,Platon (Republica) a considerat că determinarea adevărului (cunoașterea) aparține filozofiei, retorica având ca scop final doar formarea sau modificarea unei opinii, care în interpretarea lui Platon nu este cunoaș
  • Aristotel(Arta Retoricii) acordă retoricii un statut egal și complementar cu cel al filozofiei (cel mai înalt posibil) deoarece ambele sunt accesibile tututor oamenilor într-o oarecare măsură. A împărțit retorica în Invenție(selectarea problemelor adresate), Aranjament (organizarea logică și pregătirea momentului oportun (gr. kairos, lat. occasio)) și Stil (forma exprimării). Modurile de a convinge sunt bazate pe etos (caracterul vorbitorului), patos (emoția trezită în interlocutor) sau logos (logica argumentului).
Roma antica
  • Ciceroîmparte retorica în Invenție(subiect și aranjament), Expresie (cuvintele alese și prezentare) și Memorizare.
  • Sistematizarea înQuintilian (Institutio Oratoria) este diferită. Acesta împarte retorica în Invenție(lat. inventio, găsirea ideilor), Aranjament(lat. dispositio, organizare), Expresie (lat. elocutio, formularea ideilor în modul cel mai pregnant, cu ajutorul figurilor de stil), Memorizare (lat. memoria) și Prezentare (lat. actio).
Evul Mediu și Renaștere
  • Inscolastică Evului Mediu aranjamentul este format din trei părți: teză, antitezăși sinteză. Un exemplu al acestui mod de prezentare este Summa Theologiae de Toma de Aquino.
  • Retorica are un rol central în educația studentilor în universitățile medievale.
  • Ornamentarea stilistică excesivă a Evul Mediu târziu a fost înlocuită de o nouă apreciere a simplității in Renaș
  • După Reformă, retorica a fost minimalizată în țările și regiunile protestante și, prin extensie, în Statele Unite.
Iluminism
  • Descartescritică metoda scolasticii în Discurs asupra metodei(1637) și (ca și Platon) consideră că retorica este o exprimare a unei opinii, fără ca aceasta să fie capabilă să ajungă la o nouă cunoaș Opune retorica unui sistem bazat pe rațiune și experimente, punând astfel bazele filozofice ale revoluției stiințifice.
  • Studiul retoricii este redus în Franța, în special dupa 1789, aceasta fiind văzută ca un element învechit, opus filozofiei iluminismului.
Controverse legate de retorica
Retorica a fost un domeniu suspect în Grecia Antică (retorica a fost interzisă în Sparta și practicarea ei a fost limitată în Atena). Controversele sunt de două feluri.
Retorică și cunoaștere
Retorica este menționată deseori în sens negativ deorece se consideră ca aceasta nu adaugă nimic nou la cunoaștere (de exemplu, Platon). Gândirea (organizată de rațiune) și comunicarea (organizată de retorică) sunt complet separate. Acest punct de vedere nu este însă acceptat în prezent, cu argumentul că organizarea unei prezentări sau a unui raport pentru a convinge duce la clarificarea ideilor vorbitorului, la descoperirea punctelor slabe, etc.
Retorică și obiectivitate
O alta critică adusă retoricii este că aceasta este un instrument care facilitează, într-un mod sau altul, denaturarea prezentării corecte a faptelor, de exemplu, prin selectarea detaliilor care susțin un punct de vedere și omiterea altora.
In mod evident, dacă un vorbitor prezintă un punct de vedere fals cu bună știință, aceasta indică o deficiență etică a acestuia. Cu toate acestea, o anumită interpretare este inevitabilă în cel mai obiectiv și riguros raport, în primul rând prin selecția subiectelor care sunt discutate, prin aranjamentul și stilul prezentării, specific fiecărui vorbitor. Discuția așa-numită „directă” este imposibilă fără să se transforme într-un interogatoriu. Retorica poate fi astfel un cadru în care aceste interpretări inevitabile și deseori subconștiente sunt limitate, prin stabilirea unor reguli cunoscute și acceptate de către toți partenerii la discuție.
NOTIUNI DE VERSIFICATIE (VERSUL, STROFA, MASURA, RIMA, RITMUL)
Notiuni de versificatie
Versificatia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o stiinta. Ea studiaza cantitatea sau durata vocalelor si a silabelor, in diferite parti constructive ale cuvântului (in limite care utilizeaza o metrica calitativa. In general, insa, prin versificatie se intelege ansamblul de tehnici pe care il presupune scrierea versurilor si rima. Versificatia, spre deosebire de proza, incânta pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificatie, se intelege ansamblul de reguli, pe care, in timp, poetii le-au statuat in scrierea poeziilor.
  1. VERSUL – este un rând dintr-o poezie, in care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rima si masura. Acesta este versul clasic. In afara de acest gen de vers, mai exista:
    a) Versul liber – care este un rând dintr-o poezie, in care regulile enuntate mai sus sunt aplicate dupa cum doreste poetul, netinând cont de unele dintre acestea;
    b) Versul alb este versul fara rima.
  2. STROFA – apare in versificatia moderna si numeste o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb. Numarul versurilor dintr-o strofa difera, incepând cu strofe formate dintr-un singur vers si ajungând pâna la o strofa cu 12 versuri.
Dupa numarul de versuri din care sunt alcatuite strofele, pot fi : monovers (un vers), distih (soua versuri), tertet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (sase versuri), septet (sapte versuri), octava (opt versuri), nona (noua versuri), decima (zece versuri). stanta este tot o strofa in care versurile sunt legate prin inteles si printr-o anumita rima. specifica Renasterii italiene, o stanta poate avea un numar de versuri variind intre trei si douazeci.
  1. MASURA– este numarul silabelor dintr-un vers. Masura poate fi de la patru silabe, pâna la 15-16 silabe, si chiar mai multe. Masura si ritmul sunt atribute importante ale versificatiei. De regula, intr-o poezie, versurile au aceeasi masura. Exista, totusi, si versuri cu o masuradiferita, mai ales in fabule.
  2. RIMA – consta in a face sa coincida silabele de la sfârsitul a doua sau mai mulote versuri. Aceasta potrivire incepe cu ultima vocala accentuata.Când rima este imperfecta, ea poarta numele de asonanta. In aceasta situatie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele. Considerata, in literatura culta, drept o licenta poetica, in poezia populara, asonanta este foarte des intâlnita.
Dupa felul cum rimeaza versurile, exista mai multe tipuri de rima:
– Monorima — consta intr-o rima ce apare succesiv la mai multe versuri si este specifica poeziei populare.
– Imperecheata sau succesiva — apare atunci când versurile rimeaza doua câte doua – primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea s.a.m.d.
– Incrucisata sau alternativa — apare atunci când primul vers al unui catren rimeaza cu al treilea, iar al doilea rimeaza cu al patrulea.
– Imbratisata — rimeaza primul vers cu al patruleasi al doilea cu al treilea. Este un tip de rima mai rar folosit de poeti.
– Variata sau amestecata — apare, deseori, in fabule, unde poetii recurg la imbinarea diverselor tipuri de rima, nerespectându-se o anumita ordine a acestora.
Pentru multi, rima este sinonima cu poezia, fiindca rima, combinata cu ritmul, este cea care da muzicalitate oeziei. Rima este cea care grupeaza versurile in strofe, indicând si sfârsitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rima este si cel mai important din versul repsectiv.
Dupa silaba accentuata din rima, aceasta opate fi simpla sau complexa. Rima simpla poate fi masculina, atunci când accentul cade pe ultima silaba, sau feminina, atunci când accentul pica pe penultima silaba.
  1. RITMUL – miscare regulata si masurata, care se defineste ca fiind succesiunea regulata a unor silabe neaccentuate, dar si a pauzelor dintr-un vers.Unitatea metrica este un grup de silabe accentuate si neaccentuate ( / ) si ( U ) si care se repeta la intervale regulate intr-un vers. Cel mai adesea, in limba româneasca se folosesc unitatile metrice numite troheu, iamb si amfibrah, iar ritmul corespunzator este trohaic, iambic si amfibrahic. Formele ritmului sunt binare.
Trohaic – atunci când unitatea metrica este troheul – / U. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru ca este coborâtor si vioi, dar apare si in poezia culta.
Iambic – atunci când unitatea metrica este iambul U /. Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui grava, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte in care poetii dau glas unor sentimente puternice si tulburatoare, precum in elegie sau meditatie.
Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic / U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ). Ritmul amfinrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, in care a doua silaba, accentuata, este incadrata de doua silabe neaccentuate.