ISTORIA LINGVISTICII

SA NE INFORMAM

ISTORIA LINGVISTICII

Sorin STATI

LINGVISTICA STRUCTURAL

ÎNCEPUTURILE LINGVISTICII

Preocuparea pentru studiul limbii s-a născut în antichitate, concretizându-se mai întâi sub forma unor lucrări de gramatică, alcătuite de indieni în secolele al V-lea – al IV-lea-î.e.n. şi a unor idei şi teorii emise de câţiva mari filosofi greci.
1. În India primele cercetări lingvistice răspundeau nevoii de a explica textele imnurilor vedice (compuse, probabil, între secolele al XVIII-lea şi al XV-lea î.e.n.), în care cititorul indian se izbea mereu de dificultatea de a înţelege unele cuvinte şi forme gramaticale arhaice, ieşite din uz. Limba sanscrită, în care au fost scrise marile epopei Ramayana şi Mahabharata, era relativ deosebită de limbile indiene vorbite în jurul anilor 500–400 î.e.n., şi necesita explicaţii. Cea mai însemnată lucrare de gramatică indiană îi aparţine lui Panini (secolul al IV-lea î.e.n.).
2. În vechea Eladă, preocupările lingvistice au avut de la început un caracter speculativ pronunţat, fiind axate pe două probleme teoretice:
a) natura limbajului, originea numelor pe care le poartă obiectele, legătura dintre cuvinte şi obiecte;
b) legătura dintre Iimbă şi gândire, structura logică a limbajului. Pot fi citaţi aici filosofi ca Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, precum şi sofişti, stoici, epicurei, care s-au ocupat în scrierile lor de asemenea aspecte. Dar, tot în Grecia, unele lucrări consacrate studiului limbii s-au născut şi din nevoi practice, fie că ne referim la pregătirea oratorilor (importanţa retoricii în antichitate este binecunoscută), fie că e vorba de explicarea limbii epopeilor homerice (studiată mai ales de filologii de la Alexandria, în secolele al III-lea – al II-lea î.e.n.).
În secolele care au urmat acestei perioade de început, şi până în secolul al XIX-lea, când lingvistica se constituie ca ştiinţă autonomă, cercetările asupra limbii au fost orientate în trei direcţii.
1. Prima este descrierea unei limbi, într-o anumită perioadă din istoria ei. Mai întâi atenţia s-a concentrat asupra limbii scrise, a textelor Iiterare, apoi limba vorbită a fost şi ea atrasă în sfera de preocupări a gramaticilor. (Prima lucrare importantă de acest tip a fost scrisă de un anonim, în secolul al III-lea e.n. şi este cunoscută sub denumirea de Appendix Probi. Autorul consemnează unele diferenţe dintre latina literară şi latina vorbită, aşa-numita „latina vulgară”).
Descrierea presupune o grupare a faptelor, şi astfel au apărut trei ramuri ale ştiinţei limbii: fonetica, gramatica, lexicologia (studiul cuvintelor). În privinţa foneticii, e interesant de remarcat că până în epoca modernă (secolul al XlX-lea), cercetările cele mai amănunţite şi mai riguroase rămân cele ale vechilor indieni (care au servit drept model […] în Evul Mediu pentru arabi). Ei au clasificat sunetele din punctul de vedere al articulaţiei, au studiat influenţa reciprocă a sunetelor în lanţul vorbirii, silaba, şi au intuit noţiunea de fonem (a cărei primă denumire este cuvântul indian sphota). Pentru cercetătorii din antichitate (indieni şi, mai ales, greci şi romani) e caracteristică până la un punct confuzia dintre sunete şi litere.
În ceea ce priveşte gramatica, a apărut distincţia dintre morfologie şi sintaxă (dintre aceşti doi termeni numai al doilea aparţine antichităţii), o atenţie specială acordându-se, la greci şi la romani, stabilirii modelelor de declinare şi de conjugare (aşa-numitele „paradigme”) şi distincţiei dintre formele şi construcţiile „corecte” şi „incorecte” (de aceea se vorbeşte despre caracterul normativ al gramaticilor antice şi al celor alcătuite în veacurile următoare, după tiparul lor). Ca o ilustrare a punctului de vedere logic din care erau abordate problemele descrierii limbii, trebuie citate clasificările cuvintelor în părţi de vorbire. Astfel, Platon distinge numele (cuvânt care poate fi subiect al unei judecăţi) şi verbul (cuvânt care poate fi predicat al unei judecăţi). Ulterior, filosofii stoici au deosebit cinci părţi de vorbire: nume proprii, nume comune, verbe, conjuncţii şi articole. Altă clasificare, folosită mult şi în epoca modernă, cu mici modificări, îi aparţine filologului alexandrin Dionysios Thrax (secolul al II-lea î.e.n.): substantiv, adjectiv, pronume, numeral, articol, verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie. (La Dionysios Thrax, substantivul şi adjectivul formau o singură parte de vorbire, în schimb exista, ca o categorie aparte, participiul; interjecţia a fost adaugată de gramaticii latini).
Cercetările asupra vocabularului au dus la alcătuirea unor liste de cuvinte (numite glosare), cuprinzând termeni arhaici, ieşiţi din uz, sau dialectali şi la redactarea unor lucrări consacrate omonimelor şi sinonimelor (în amândouă privinţele, meritele aparţin grecilor din perioada clasică şi elenistică).
Vreme de mai multe secole, în Grecia şi Italia, numeroşi filosofi şi filologi au luat parte la o polemică rămasă celebră: forma sonoră a cuvintelor e condiţionată de însuşirile obiectelor denumite (teoria „naturală”) sau, dimpotrivă, nu are legătură cu obiectele, este arbitrară şi a devenit simbolul lor ca urmare a unei convenţii stabilite între oameni (teoria „contractuală”)?
2. A doua direcţie pe care se plasează studiile de limbă până la constituirea lingvisticii ştiinţifice este adoptarea punctului de vedere istoric.
Ideea că limbile evoluează, se schimbă, a apărut tot ca un rezultat al cercetărilor filologice, care, în explicarea textelor literare, trebuiau să compare formele arhaice cu cele contemporane. Dându-şi seama de mobilitatea limbii, filosofii stoici au susţinut că, la începuturile lui, limbajul era alcătuit din cuvinte al căror inţeles fonetic era determinat de obiectele denumite, dar că ulterior această legătură s-a pierdut. Primul gramatic vechi la care ideea transformării necontenite a limbii apare cu destulă claritate este romanul Varro (116–27 î.e.n.).
Timp de 1800 de ani, studiul evolutiv al limbii n-a făcut progrese remarcabile, rămânând deci mult în urma dezvoltării lingvisticii descriptive. Singurul domeniu în cercetarea căruia punctul de vedere istoric a fost utilizat mai mult şi cu unele rezultate valoroase este etimologia, care i-a preocupat pe greci şi pe romani. Totuşi, majoritatea explicaţiilor date de ei în privinţa felului cum au evoluat sunetele şi sensurile cuvintelor discutate sunt naive sau fanteziste.
3. A treia direcţie a fost determinată de folosirea punctului de vedere comparativ. Antichitatea a ignorat aproape cu desăvârşire problema legăturilor dintre limbi, a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele, iar ideea că există limbi înrudite nu apare nici măcar sub o formă embrionară. O excepţie o constituie unele observaţii ale aceluiaşi Varro, care depăşesc limitele limbii latine, referindu-se, printre altele, la limbile etruscă şi greacă. Din comparaţia vocabularului latin cu cel grec, Varro ajunge la ideea, importantă şi fecundă, că cuvintele trec de la un popor la altul prin împrumut.
Aplicări importante ale punctului de vedere comparativ apar abia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Abordând problemele limbii prin prisma logicii – conform unei concepţii care îşi are rădăcinile, aşa cum am arătat, la filosofii greci – o serie de învăţaţi, mai ales din Franţa, au emis ideea că gramatica este forma de exprimare a regulilor logicii. Întrucât acestea sunt identice la toate popoarele, diferitele idiomuri nu sunt decât aplicări particulare ale unor principii universale şi imuabile. În consecinţă, se pot alcătui gramatici valabile pentru toate limbile, gramatici numite raţionale sau universale. Drept model a servit faimoasa gramatică de la Port Royal (1660), bazată pe comparaţia dintre limbile greacă, latină, ebraică, franceză, italiană, spaniolă, germană şi engleză.
A doua aplicare importantă, mult mai exactă din punct de vedere ştiinţific şi mai rodnică prin dezvoltările şi perfecţionările ulterioare, a fost studiul comparativ legat de ideea că există limbi înrudite, adică limbi care provin dintr-un izvor comun care s-a diversificat. Această idee s-a născut din nevoia de a explica asemănările care există, de pildă, între limbile slave (comparate între ele de savantul rus Lomonosov) sau între latină, greacă şi sanscrită (fapt rermarcat, printre primii, de francezul Coeurdoux).
CONSTITUIREA LINGVISTICII ŞTIINŢIFICE
Lingvistica ştiinţifică se naşte în primul sfert al secolului al XlX-lea, o dată cu crearea metodei comparative-istorice. Ea este rezultatul unei sinteze a datelor obţinute prin cercetările anterioare, sinteză în care se îmbină punctul de vedere descriptiv cu cel istoric şi comparativ: descrierile  tot mai amănunţite (făcute sub formă de gramatici şi dicţionare) ale limbilor vechi şi noi, din Europa şi Asia, confirmă ideea că limbile evoluează neîncetat, iar comparaţia dintre diferite limbi dovedeşte că unele seamănă destul de mult între ele. Descrierea combinată cu studiul istoric duce la concluzia că aceste graiuri asemănătoare nu sunt altceva decât rezultatul procesului de diversificare a unor limbi mai vechi, cunoscute şi studiate din texte.
La baza acestei sinteze stau două principii utilizate până astăzi în cercetarea lingvistică: 1) învelişul sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul pe care îl exprimă (în terminologia modernă, acest principiu se numeşte „arbitrarul semnului lingvistic”). Aşa stând lucrurile, de câte ori constatăm că, în două sau mai multe limbi, acelaşi înţeles e redat în forme relativ asemănătoare, similitudinea se datoreşte fie faptului că aceste limbi au un „strămoş” comun, fie împrumutării cuvintelor respective dintr-o limbă în alta. Alegerea unei explicaţii în defavoarea celeilalte se face în baza celui de-al doilea principiu şi anume 2) regu-laritatea schimbărilor fonetice. Acest principiu arată că, de obicei, un anumit sunet se schimbă în acelaşi fel în toate cuvintele unde are aceeaşi poziţie (e iniţial, final, intervocalic, interconsonantic, e accentuat sau nu etc.). De exemplu, latin se schimbă în românesc ori de câte ori este precedat şi urmat de o vocală (sole devine soare, sale devine sare etc.). În fiecare limbă există reguli specifice de schimbare a sunetelor, de pildă latin, dacă este aşezat la începutul cuvântului şi e urmat de o vocală, se transformă în j românesc, ğ italienesc şi spaniol (iocari devine rom. jucare, it. giocare, respectiv sp. jugar, citit hugar, tot aşa cum iudicare devine rom. judecare, it. giudicare, respectiv sp. jugar). Atunci când cuvintele comparate respectă aceste reguli specifice de evoluţie, tragem concluzia că sunt înrudite, în schimb când regulile sunt încălcate, e probabil că ne aflăm în faţa unor cuvinte împrumutate.
Descoperirea regulilor de corespondenţă între sunetele limbilor înrudite (de pildă, j românesc corespunde cu ğ italienesc şi cu h spaniol, şi toate trei cu latin iniţial urmat de vocală) face posibilă reconstituirea unor cuvinte dispărute, neatestate în texte. De exemplu, chiar dacă n-am cunoaşte cuvântul latin nocte„noapte”, i-am putea presupune existenţa comparând între ele noapte din româneşte, cu notte din italiană şi noche din spaniolă, şi aplicând regula de corespondenţă: (rom. pt – it. tt – sp. ch) – lat. ct, pe care o descoperim din numeroase echivalente de tipul (opt – otto – ocho) – octo.
Atunci când cuvântul latin nu e atestat, lingviştii îl reconstituie pe baza regulilor de corespondenţă fonetică, pornind de la formele din limbile romanice. De pildă, textele latine nu ne-au păstrat cuvântul genuculus, dar îi presupunem existenţa bazându-ne pe genunchi din română, genou din franceză, ginocchio din italiană. Cuvintele reconstruite se scriu cu semnul * (asterisc) înainte (în cazul citat aici *genuculus). Justeţea reconstrucţiei – şi deci valabilitatea metodei – a fost uneori confirmată prin descoperirea în textele latine a cuvântului reconstruit de lingvişti. Aşa s-a întâmplat cu muttum, reconstruit prin compararea formelor din franceză, provensală şi catalană (în fr. mot „cuvânt”). Acum muttum se scrie fără asterisc.
În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, metoda comparativă-istorică a fost folosită aproape exclusiv pentru a deduce, din comparaţia limbilor indo-europene (latina, greaca veche, sanscrita, armeana clasică, vechea slavă etc.) sunetele şi formele limbii din care se trag toate aceste idiomuri înrudite, limbă pentru cunoaşterea căreia nu dispunem de nici un text. Folosul principal al metodei a fost însă faptul că a stimulat cercetarea istorică a limbilor şi a permis explicarea ştiinţifică a evoluţiei lor.
Alături de numele lui Fr. Bopp, care a publicat în 1816 prima lucrare de gramatică comparativă-istorică, trebuie citaţi lingvişti ca J. Grimm, Fr. Diez, W. von Humboldt, A. Schleicher, precum şi reprezentanţii de frunte ai şcolii neogramaticilor (H. Osthoff, K. Brugmann, H. Paul, W. Meyer-Lübke), care au perfecţionat considerabil metoda comparativă-istorică. Activitatea lor se întinde pe mai bine de un secol. Pe o treaptă superioară se ridică studiul limbilor, din acest punct de vedere, datorită lucrărilor lingviştilor contemporani A. Meillet (1866-1936), J. Kuryłowicz (n. 1895-1978) şi E. Benveniste (n. 1902-1976) [r. ed.].
Se poate spune că metoda comparativă istorică domină studiul limbii aproximativ între 1816 (anul apariţiei cărţii lui Fr. Bopp) şi 1916 (când se publică lucrarea Curs de lingvistică generală a lui F. de Saussure). Deşi unele lucrări importante apărute în acest interval sunt în primul rând descriptive, nota dominantă în aceşti o sută de ani este i s t o r i s m u l, atenţia specialiştilor concentrându-se asupra explicării cât mai detaliate şi mai exacte a felului cum au evoluat limbile înrudite. Descrierea limbii într-o anumită perioadă, de pildă a limbilor moderne în faza lor actuală, se făcea – şi uneori se face încă – prin prisma istoriei lor, adică în funcţie de etape de mult depăşite. De exemplu, în numeroase gramatici ale limbii franceze se vorbeşte de declinarea şi de cazurile substantivelor (nominativ le pčre „tatăl”, genitiv du père, dativ au père, acuzativ le père) numai pentru că declinare şi cazuri existau în flexiunea substantivelor în latină şi, într-o măsură redusă, în franceza veche. (De fapt, în franceza modernă substantivele nu sunt flexibile după caz, nici la singular, nici la plural, fiind caracterizate prin câte o singură formă, de pildă cheval „cal” – chevaux, „cai”; adesea singularul e identic cu pluralul, chiar dacă se scrie diferit: père – pères).
În această prezentare sumară şi, prin forţa lucrurilor, incompletă a istoricului lingvisticii până la apariţia structuralismului, mai trebuie amintite două metode de cercetare cu rezultate deosebit de valoroase, şi anume:
1. Geografia  lingvistică, adică metoda de studiere a graiurilor unei limbi cu ajutorul hărţilor: ramificaţiile teritoriale (dialecte, subdialecte, graiuri) se cercetează, de obicei, prin anchete la faţa locului, apoi se întocmesc hărţi ale ţinuturilor cercetate, hărţi pe care se notează repartizarea geografică a cuvintelor, a pronunţărilor şi formelor gramaticale. Foloasele aplicării geografiei lingvistice privesc atât lingvistica descriptivă, cât şi, mai ales, lingvistica istorică. Drept creator al metodei este considerat elveţianul J. Gilliéron (1854–1926). De fapt, procedeul cartografierii faptelor de limbă a fost utilizat şi înaintea lui, dar fără ca de la prezentarea pe hărţi a ramificaţiilor unei limbi să se ajungă la o concepţie, la o teorie (cum a fost aceea elaborată de Gilliéron pe baza atlasului lingvistic al Franţei, alcătuit de el şi publicat în primul deceniu al secolului al XX-lea).
2. Fonetica  instrumentală, adică metoda de cercetare a sunetelor cu ajutorul unor aparate. Ea a luat naştere tot la începutul secolului al XX-lea [r. ed.] şi a progresat necontenit, pe măsura perfecţionării instrumentelor puse la dispoziţie de tehnicieni. Studierea amănunţită a modului de producere a sunetelor (fonetica articulatorie sau genetică) şi a calităţilor acustice ale lor (fonetica acustică) – auxiliar preţios al lingvisticii descriptive – a arătat că acelaşi cuvânt nu e pronunţat exact la fel de doi vorbitori şi că nici măcar acelaşi vorbitor nu pronunţă în acelaşi mod de două ori un anumit cuvânt. Concluzia aceasta trebuie considerată ca un puternic stimulent pentru crearea unei noi ramuri a foneticii (fonetica funcţională sau fonologia), a cărei apariţie coincide cu naşterea lingvisticii structurale.