DIN ISTORIA LINGVISTICII ROMÂNEŞTI

sa ne informam 

DIN ISTORIA LINGVISTICII ROMÂNEŞTI (SECOLUL AL XIX-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA)

Bogdan Petriceicu HASDEU

ÎN LOC DE INTRODUCERE

I. Ce este etimologia?

Termenii tehnici, în genere, ar trebui totdeauna să-şi întinză accepţiunea în măsură cu treptata lărgire a acelei sfere ştiinţifice sau artistice, din care ei fac parte. Dacă la cei vechi anatomή însemna o simplă disecţiune, ba încă foarte neperfectă, de aci nu urmează că acelaşi sens îngust să aibă anatomia actuală. Ei bine, într-o contradicţiune flagrantă cu imensul progres în studiul limbei, etimologia mai păstrează până astăzi accepţiunea cea rudimentară, pe care o avusese cu sute şi chiar cu mii de ani înainte de naşterea linguisticei.

Romanii explicau pe grecul etυmologίa prin: „quae verborum originem inquirit”. Aceasta rezumă cât se poate mai bine aplicaţiunea cea tradiţională a termenului, care, la romani, ca şi la greci, ca şi la noi toţi până acuma, are a face numai cu verbum, numai cu c u v â n t u l şi iarăşi cu c u v â n t u l. Prin perifrază, etimologia este „derivaţiunea unei vorbe”. De ce însă nu orice derivaţiune linguistică? Cum să numim oare, de exemplu, derivaţiunea unei construcţiuni sintactice?

Menţionăm anume cazul sintactic, căci el încurcase în secolul trecut pe unul din oamenii cei mai geniali, care ghicise de pe atunci aproape tot ce distinge metoda linguistică contimpurană. Nemuritorul Turgot a scris, între celelalte, o scurtă bucată intitulată: Etymologies et fragments sur les langues, compusă din şease numere, dintre care primele trei se referă la originea unor cuvinte latine, iar restul la originea unor construcţiuni sintactice ebraice. Pe cele dentâi, el le numeşte „étymologies”; pe cele din urmă, negăsind nici un termen propriu, se vede silit a le boteza „fragments”, expresiune pe care ar fi putut aplica mult mai bine la o grămadă de petre sau de geamuri sparte!

O derivaţiune sintactică este e t i m o l o g i e cu acelaşi drept ca şi o derivaţiune lexică. Când Weil probează că construcţiunea engleză: The king’s eldest son has given a feast to the citizens derivă din amestecul construcţiunii franceze: Le fils aîné du roi a donné une fęte aux citoyens cu construcţiunea germană: Des Königs ältester Sohn hat den Bürgern ein Fest gegeben, astfel că dacă vom exprima ordinea cuvintelor în cea franceză prin 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, vom avea atunci în cea germană 4, 5, 3, 2, 6, 10, 11, 8, 9, 7, iar în cea engleză: 4, 5, 3, 2, ca la germani, şi apoi: 6, 7, 8, 9, 10, 11, ca la francezi3, – el ne dă o etimologie întocmai ca şi când ar explica pe englezul useful prin francezul user şi anglosaxonul ful. Etimologia sintactică, în cazul de faţă, se rezumă în următoarea ecuaţiune: The king’s eldest son has given a feast to the citizens = Des Königs ältester Sohn + a donné une fęte aux (= à les) citoyens, care nu diferă întru nimic de etimologia lexică: useful = use + ful.

Pe acelaşi temei, dacă este e t i m o l o g i e de a zice că cuvântul francez charme „ceva ce ne atrage prin plăcere” vine din cuvîntul latin carmen „cîntec”, atunci tot e t i m o l o g i e este de a constata că sonul francez ch- vine din sonul latin c-; şi iarăşi e t i m o l o g i e este de a arăta că semnificaţiunea „cântec”, graţie semnificaţiunii intermediare de „fermec prin cântare”, poate să treacă la semnificaţiunea de „ceva ce ne atrage prin plăcere”; în fine, va fi tot e t i m o l o g i e dacă, mergând mai departe, vom descompune pe latinul carmen, sub forma cea veche casmen, în radicala cas- şi sufixul -men. Mai pe scurt, derivaţiunea sintactică, ca şi cea fonetică, ca şi cea ideologică, ca şi cea morfologică, toate sunt deopotrivă e t i m o l o g i e.

Până la naşterea linguisticei, sonurile nu aveau pentru ştiinţă nici o geneză hotărâtă: „les voyelles ne font rien, et les consonnes font peu de chose”, după faimoasa glumă a lui Voltaire; formele gramaticale se expuneau atunci în paradigme, regulate sau neregulate, dar fără nici o analiză genetică; regulile sintactice constituiau de asemenea un fel de codice dogmatic; doctrina semnificaţiunilor nu exista de loc; a deriva dară o vorbă dintr-o altă vorbă sau – cel mult – a o deriva din oarecare elemente constitutive înţelese în modul cel mai confuz, iată tot ce făcea şi tot ce putea face etimologia. Astăzi însă, când linguistica d e r i v ă nu numai cuvintele, ci încă sonurile, formele gramaticale, construcţiunile sintactice, semnificaţiunile, orice alt ingredient al limbii, se cuvine oare ca „etimologia” să mai rămână închisă nestrămutat în cercul cel strâmt al „cuvintelor”?

Şi totuşi anomalia nu încetează.

Curtius începe clasica sa operă prin aceea c㠄etimologia este ştiinţa menită a urmări originea c u v i n t e l o r şi filiaţiunile lor reciproace”. Pentru Pott, etimologia este „descompunerea c u v i n t e l o r în radicale şi elemente formative”. Când cităm pe un Pott şi pe un Curtius, ajunge. În fond, tot aşa înţelegeau e t i m o l o g i a Ménage şi chiar Cicerone.

Hovelacque a scris un paragraf întreg intitulat Pericolele etimologiei, în care ne spune, între celelalte, cum că există o „etimologie filologică” (étymologie philologique) şi o „etimologie linguistică” (étymologie linguistique), ambele foarte primejdioase. El aduce ca specimen de cea dentâi derivaţiunea lui cadaverdin caro data vermibus, iar ca specimen de cea de a doua pe latinul forma din grecul morjή. Ceea ce speriase atât de mult pe Hovelacque şi i-a produs chiar un fel de confuziune în spirit se pare a fi tocmai identitatea cea fundamentală, pe care am constatat-o noi mai sus în rolul cel mărginit al „etimologiei” la cei vechi şi la cei noi. La cei noi şi la cei vechi deopotrivă, scopul este derivaţiunea unui cuvant; toată deosebirea consistă în procedură. Un Pott sau un Curtius, negreşit, întemeiază o derivaţiune lexică pe fonologie şi pe ideologie, ba încă mai recurg nu o dată la sintaxă, urmărind întrebuinţarea cuvântului în frază; dar derivaţiunea sonului şi derivaţiunea sensului, în orice caz, îi preocupă abia pe un plan secundar, numai ca un instrument, ca un mijloc metodic de a ajunge la ţintă.

Nedomerirea trebui curmată o dată. Dacă etimologia este  d e r i v a ţ i u n e, atunci ea nu formează o ştiinţă separată şi nu face parte dintr-o singură ramură a ştiinţei, ci aparţine linguisticei întregi. Oriunde linguistul nu se mulţumeşte de a înregistra un fapt, ci caută a stabili raportul între o cauză şi un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificaţiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele şi efectele se împletecesc pe toate aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera linguisticei, el face e t i m o l o g i e.

Să luăm pe francezul dirai. Aceste două silabe se descompun în dire-ai, derivând din latinul dicere habeo. Tranzacţiunea lui dicere habeo în dirai constituie: o etimologie fonetică prin r din cr = cĕr- etc.; o etimologie morfologică, prin scăderea lui habeo la un simplu sufix, întocmai ca -bo în dicebo sau -sw în lέxw; o etimologie ideologică, de vreme ce sensul de prezent se schimbă în sensul de viitor; o etimologie lexică, fiindcă dirai este un singur cuvânt; am mai putea adăuga încă o etimologie, tonică, căci pierderea lui ce în dire = dicere se datoreşte conservaţiunii accentului pe prima silabă latină, ca şi-n reducerea lui habeo la ai. Dacă e atât de omnilaterală derivaţiunea disilabicului dirai, apoi cu cât mai vârtos ne va fi imposibil de a menţine etimologiei un caracter numai lexic, când ne vom apuca de mexicanul notlazomahuizteopixcatatzin, care, deşi nu e decât un cuvânt, se traduce totuşi prin: „prętre vénérable que je chéris comme mon pčre”!

În scurt,  f o n o l o g i a se ocupă cu sonuri, m o r f o l o g i a cu forme gramaticale, l e x i c o l o g i a cu cuvinte, i d e o l o g i a sau s e m a s i o l o g i a cu semnificaţiuni etc.; cât se atinge însă de e t i m o l o g i e, ea reprezintă în genere derivaţiunea în oricare ramură a ştiinţei limbei. Cu acelaşi temei cu care un dictionar poate fi etimologic, poate fi etimologică şi o gramatică. Este un fel de contradicţiune, când Brachet, de exemplu, intitulează o carte a sa Dictionnaire étymologique de la langue française, iar o altă carte Grammaire historique de la langue française, deşi ambele cărţi sunt absolutamente de aceeaşi direcţiune d e r i v a t i v ă. Vrând cineva să-şi explice originea francezului fais din facio n-o găseşte în Dicţionarul etimologic, ci ar trebui să alerge la Gramatica istorică!

Etimologia actuală, cea adevărat ştiinţifică, caută nu numai să îmbrăţişeze un câmp fără asemănare mai vast decât etimologia cea empirică din trecut, care se închidea oarecum ermeticeşte în cercul lexic, dar totodată trebuie să tindă a f i r e c o n s t r u c t i v ă, adică a găsi pentru fiecare fenomen, întrucat el este diferenţiat în mai multe exemplare, câte un prototip comun, rezultând din corelaţiunea divergenţelor.

Pott nu r e c o n s t r u i e ş t e niciodată prototipurile lexice. El constată, bunăoară, că latinul sex, grecul Fέx, sanscritul şaş, zendicul kşvas etc., sunt forme colaterale; dar nu le urcă prin comparaţiune la un părinte comun ksvaks, din care t r e b u i a să se fi născut toate. Şcoala linguistică germană cea numită nouă, cu Brugmann în frunte, se arată chiar ostilă reconstrucţiunii, dar iarăşi numai pe terenul lexic.

Să examinăm.

Oricine respinge în linguistică o reconstrucţiune de un fel este dator a respinge totodată orice altă reconstrucţiune, căci nu se poate invoca în favoarea unei singure specii de reconstrucţiune nici un argument care să nu militeze în acelaşi timp pentru reconstrucţiunea în genere.

Ei bine, toţi linguiştii până la unul admit r e c o n s t r u c ţ i u n e a f o n e t i c ă: din corelaţiunea sanscritului bh cu grecul j, cu goticul b, cu latinul f etc., se reconstruieşte de exemplu, prototipul bh.

Cuvintele însă fiind compuse din sonuri, reconstrucţiunea fonetică duce necesarmente la reconstrucţiune lexică, ceea ce se poate demonstra tocmai asupra şcoalei lui Brugmann, care se pare câteodată a fi atât de ne-mpăcată în această privinţă.

Din acea împregiurare că sanscritul am în áçvam corespunde grecului ov în ίppon, pe când sanscritul am în pîdam corespunde grecului a în pόda, Brugmann conchide că prototipul lui am = ov diferă de prototipul lui am = a. Tot aşa prin an = ov în bháranti = jέronti  faţă cu an = an în asánti = έanti el reconstruieşte două prototipuri diverse pentru posteriorul an. Avem astfel patru nazale, pe care să le formulăm prin m1, m2, n1, n2, lipsindu-ne semnele tipografice întrebuinţate de Brugmann. În acelaşi chip, mai departe, prin comparaţiuni foarte ingenioase, el reconstruieşte r1, r2, a1, a2; iar îndrăzneţul său urmaş Saussure merge la „foneme” cu mult şi mai complicate ca a1O sau a2O. Vine însă întrebarea: cum de se zicea pádam = pόda şi celelalte în epoca lui m2, n2, a1, a2 etc.? Iată că şcoala lui Brugmann, vrând­nevrând, din cauza r e c o n s t r u c ţ i u n i i f o n e t i c e se vede deodată împinsă la r e c o n s t r u c ţ i u n e l e x i c ă – ba încă ce fel de reconstrucţiune! – dându-ne nişte prototipuri curat inexprimabile, precum este bunăoară pentru quatuor: k2a1twAa2ra1s.

Să mai vorbim oare de r e c o n s t r u c ţ i u n e a i d e o l o g i c ă, de care se izbeşte mereu orice linguist, de vreme ce i se prezintă la tot pasul, în graiuri congenere sau chiar în aceeaşi limbă, o vorbă cu două sau mai multe semnificaţiuni diverse, fiind dator a le reduce la un punct de plecare comun, la o sorginte de unde să se desfăşoare treptat divergenţele?

Să luăm cuvântul brav, unul din cele mai norocoase, care în scurt timp a reuşit a se răspândi din Occidinte în limbile cele mai eterogene din Europa şi din America. După Diez, Littré zice: „Français brave; provençal brau (féminin brava), dur, méchant, brave; catalan brau; espagnol et italien bravo; bas-latin bravus, sauvage. Le s e n s p r i m i t i f est sauvage, dur, fougueux, d’où on passe facilement au sens de vaillant, courageux. Mais d’où vient celui de beau, bien habillé? Sans doute de vaillant on est venu ŕ habile (bravo en italien a cette acception), puis bon, beau, bien habillé…”. Când noi auzim la operă strigându-se bravo în loc de „foarte bine”, sau chiar bravissima în semn de cea mai deplină mulţumire sufletească pentru arta unei gingaşe cantatrice, nu ne gândim, negreşit, la s e n s u l p r i m i t i v de „sălbatec”, care este o r e c o n s t r u c ţ i u n e i d e o l o g i c ă  aproape tot atât de îndrăzneaţă, iar în orice caz de aceeaşi natură, ca şi un k2a1twAa2ra1s pentru quatuor!

Reconstrucţiunea lexică, care nu se poate despărţi de cea morfologică,  cuprinde în sine pe cea fonetică şi implică pe cea ideologică. Admiţând dar pe una din ele, admitem eo ipso pe toate. De aceea însuşi Pott, deşi nu reconstruieşte niciodată cuvintele, nu contestă totuşi legitimitatea reconstrucţiunii linguistice în genere, cerând însă, cu multă dreptate, ca ea să fie pe cât se poate mai metodică, să nu amestece cele sigure cu cele nesigure, să se întrebuinţeze atunci când trebui sau acolo unde trebui, şi să rezulte numai din date pozitive. Cam tot aceasta, în rând, o doreşte şcoala lui Brugmann, insistând anume asupra pericolului unor construcţiuni pripite.

Cel întâi, fără îndoială, care emisese principiul reconstrucţiunii în linguistică, numai în specie a reconstrucţiunii lexice, a fost Chavée; cel întâi însă căruia i se datoreşte aplicaţiunea acestui principiu pe o scară vastă este Schleicher. Cu toate acestea, Ascoli probează într-un mod irezistibil că: „Reconstrucţiunea în stare latentă e cuprinsă în orice comparaţiune stabilită pe criterii riguroase. Când Bopp, combinând formele şi elementele diverselor limbi ario-europee, ne arată mereu cum ele, când una, când alta, reprezintă mai bine cutare sau cutare condiţiune originală, astfel că toate se completează oarecum reciprocamente, el lucrează în fapt la o neîncetată reconstrucţiune, deşi nu se încearcă a ne da rezultatele acestei operaţiuni sub formă lexică expresă. Aşa, de exemplu, alăturându-se coastă la coastă aceşti trei nominativi: sanscritul agan, grecul άgwn şi latinul agens, faţă cu tulpinele lor respective: agant – agont – agent; apoi fiind constatat că vocala cea primitivă se păstreaza mai bine în sanscrită, că consoana guturală în greacă şi­n latină e mai veche decât consoana palatală în sanscrită, şi că din grupul t + s, adică finalul tulpinei şi dezininţa cazuală a nominativului, sanscrita n-a menţinut nimic, greaca a compensat pierderea totală prin lungirea lui în w, pe când în latină a rămas s, iată că avem de la sine reconstrucţiunea agant-s…

În dezvoltările ce preced, din toate ramurile linguisticei noi n-am atins numai sintaxa, în privinţa căreia, de asemenea, etimologia cată să tinză a fi reconstructivă.

Reconstrucţiunea poate fi e x p r e s ă ca în Schleicher, în Fick şi-n ceilalţi, ori s u b î n t e l e a s ă ca în Bopp şi în Pott; reconstrucţiunea cea expresă, la rândul ei, poate fi c o n c r e t ă, ca în cazurile de mai sus, ori a b s t r a c t ă. O reconstrucţiune abstractă este aproape singura posibilă pe terenul sintactic, unde ne interesează într-o frază mai puţin cuvintele cele întrebuinţate decât modul distribuirii categoriilor gramaticale sau a celor logice, oricare ar fi altminterea expresiunea lor cea concretă. Astfel, bunăoară, luându-se zicala:

rom. A cumpăra mâţa în sac;

ital. Comprare la gatta în sacco;

fr. Acheter chat en poche;

germ. Die Katze im Sacke kaufen;

nu ne trebui şi nu suntem în stare de a da o reconstrucţiune concretă a frazei romanice faţă cu cea germană, ci ne ajunge vreo formulă abstractă, din care să se vază pe de o parte ceea ce este comun sintaxei romanice generale în opoziţiune cu cea germană, de exemplu poziţiunea verbului, iar pe de alta să se arate divergenţele între sintaxele romanice, cele speciale, de exemplu la întrebuinţarea articlului.

Un S + A este o reconstrucţiune sintactică abstractă pentru un grai în care norma cere punerea substantivului înainte de adjectiv; un A + S, pentru o normă contrarie; un A / S + S / A pentru o normă indiferentă. Un S + A este pentru om bun, cal alb, mână dreaptă etc. o e t i m o l o g i e s i n t a c t i c ă întocmai cu acelaşi drept cu care latinul auricula este o e t i m o l o g i e l e x i c ă pentru rom. ureche, ital. orecchia, fr. oreille, provenţ. aurelha etc., ambele dobândite prin r e c o n s t r u c- ţ i u n e a unui prototip comun din comparaţiunea faptelor omogene pozitive.

Să ne întrebăm acuma: care este valoarea reconstrucţiunii în linguistică?

În ce anume se cuprinde utilitatea ei şi chiar necesitatea? Care sunt marginile sferei sale de acţiune?

Reconstrucţiunea etimologică corectă, întemeiată pe un material suficient, nu este ipotetică, dar iarăşi nici exactă, ci totdauna aproximativă. Ipoteza se cheamă o presupunere la mijloc între două observaţiuni: prima observaţiune, accidentală, dă naştere presupunerii; a doua observaţiune, intenţională, verifică presupunerea. O presupunere o dată verificată încetează a fi ipoteză, devenind  f a p t. Verificarea poate fi c o m p l e t ă, ori numai a p r o x i m a t i v ă. Aproximaţiunea nu răpeste faptului caracterul său ştiinţific pozitiv. În mecanică, de exemplu, aşa-numita lege a lui Mariotte, cum c㠄temperatura fiind egală, forţa elastică a unui gaz variază în raţiunea inversă a volumului pe care-l ocupă”, conservă o deplină valoare, deşi Regnault a demonstrat că ea nu este decât a p r o x i m a t i v ă. În linguistică sute de experimente confirmă reconstrucţiunea ario-europeului bh din grecul j – sanscritul bh – latinul f – goticuletc. Totuşi, nu este nici ea exactă, ci aproximativă. În loc de bh poate să fi fost ph, sau ceva intermediar între bh şi ph. Argumentul că j = ph se află numai la greci nu e decisiv, după cum nu e decisiv contra primitivităţii lui a într-un grup de cuvinte ario-europee cazul când îl păstrează numai sanscrita. Aproximaţiunea bh, explicând o mulţime de fenomene, fără a fi în dizarmonie cu vreunul din ele, servă în linguistică tot aşa de bine ca legea lui Marriotte în mecanică.

Aproximaţiunea are graduri. Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipurile, ajunge la un grad de aproximaţiune cu atât mai înalt, cu cât comparaţiunea cea metodică se exercită asupra unui număr mai mare de fenomene înrudite. Să reluăm, ca exemplu, cuvântul ureche. Comparându-l cineva numai cu italianul orecchia, ar trebui să reconstruiască un prototip special italiano-roman orechia, care ar fi de tot greşit faţă cu macedo-românul ureacle, după cum se mai zicea încă şi-n Moldova nu mai departe decât în secolul XV, şi faţă cu italianul colateral oreglia. Pe de altă parte, dacă vom compara numai formele occidentale: span. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia şi franc. oreille, vom imagina un prototip special franco-spano-portugez orelia, pentru care am găsi, ca paraleluri fonetice, pe fr. merveille = port. maravilha = reto-rom. marveiglia din mirabilia, pe sp. paja din palea etc. Cam de felul acesta sunt închipuitele prototipuri speciale greco-italice, slavo-leto-germanice etc., pe care le reconstruieşte mereu cu atâta facilitate Schleicher, şi mai cu deosebire Fick. Nu aceasta ne trebuie! Pentru ca o reconstrucţiune să fie adevărat ştiinţifică, însuşind un înalt grad de aproximaţiune, cată să ne urcăm de la formele cele sigure, de la nişte fapte bine constatate, de-a dreptul la o concluziune, la un prototip comun, care astfel să rezulte imediat dintr-o realitate aşa-zicând concentrată, totală, întreagă, iar nu bucăţită. Daco-romanul ureche cu forma cea veche ureacle, macedo-rom. ureacle, ital. orecchia şi oreglia, formele sarde orija, origa şi orecla, fr. oreille cu formele dialectale areille, airoaillč, oraile şi altele, sp. oreja, portug. orelha, reto-rom. ureiglia, provenţ. aurelha etc. reconstruiesc toate la un loc prototipul comun romanic aproximativ orecla – aurecla „ureche”, corespunzător diminutivului latin auricula „urechioară”, care deja la romani şovăia spre oricula. Tot aşa sanscritul ahis, zend. azhi, gr. ľciς, lat. anguis, litv. angis, vechi-germ. unc, vechi-slav. ľ0X etc. ne dau un prototip comun ario-europeu aghis – anghis „şearpe”, ceva de cea mai înaltă aproximaţiune, a cărui valoare scade odată cu desăvarşire prin trunchiarea materialului în prototipurile cele intermediare ale lui Fick. Un pretins prototip leto-slavic aman „nume”, alături cu un pretins prototip greco-italic gnôman „nume”, în loc de un singur prototip ario-europeu gnîman – nîman, este – mai repetam încă o dată – întocmai ca pretinsul prototip romano-italic orechia, lângă pretinsul prototip franco-spano-portugez orelia, în loc de un singur prototip romanic orecla – aurecla.

Unii linguişti susţin că fără prototipuri intermediare parţiale n-ar fi cu putinţă a reconstrui un prototip definitiv total. „Fără o treaptă mijlocie greco-italicăferonti –  zice Leo Meyer – nici grecul jέroυsi, nici latinul ferunt nu se reduc la prototipul bháranti”. Este o învederată eroare. Când ni se înfăţişează nişte forme pozitive ca gr. jέroυsi cu doricul jέronti, latinul ferunt, sanscritul bháranti, zendicul barenti, vechi-slav бєрľть (= beront0) etc., ne ajunge a şti din fonologie că j = f = b reprezintă un son primitiv transcris prin bh, pentru ca să reconstruim de-a dreptul, fără nimic intermediar, un prototip comun ario-europeu aproximativ, care însă nu este bháranti, ci bhéronti, sau cel puţin ambele împreună.

Reconstruind un prototip în două feţe, bunăoară aghis – anghis, noi suntem departe de a-i micşora aproximaţiunea, de vreme ce orice grai, fie cât de primordial, cuprinde deja în sine divergenţe dialectale. Pe lângă aghis – anghis n-ar fi de mirare să mai fi existat o nuanţă aghus – anghus, prin care ni s-ar explica latinul anguis, căci latinul pinguis = pacύς, latinul brevis din breguis = grecul bracύς, latinul tenuis = grecul tanύ-, latinul suauis din suaduis =sanscritul svâdus, latinul grauis din garuis = sanscritul gurus = grecul barύς, latinul leuis din leguis = sanscritul laghus = grecul elacύς etc., corespund toate unor prototipuri cu -us.

„Reconstrucţiunea – zice Delbrück – nu ne procură nici un material nou, dar servă a da o expresiune plastică rezultatului cercetărilor noastre. Ea joacă în linguistică acelaşi rol ca curbele şi alte procedimente intuitive analoage în statistică. Este un mijloc de expoziţiune foarte util, pe care cată a nu-l nesocoti. În acelaşi timp, îndemnul de a reconstrui formele fundamentale sileşte pe linguist a sta pururea la cumpănă pentru a nu lua cumva o formaţiune modernă drept o formaţiune primitivă; şi mai ales, îl împiedică de a trece cu uşurinţă peste dificultăţi fonetice şi de altă natură, a căror deplină învingere e necesară pentru ca să poată reuşi într-o reconstrucţiune.”

Paralelismul între reconstrucţiunea linguistică şi curbele din statistică nu e corect. Dacă este în statistică ceva asemănat cu reconstrucţiunea în linguistică, apoi numai doar termenul-mediu, care rezumă un şir de expresiuni cifrice diverginti de aceeaşi ordine. Un exemplu. O moşie a adus proprietarului ei în curs de cinci ani următorul venit:

Anul  I……………. fr. 4.500

Anul  II……………. fr. 4.620

Anul  III……………. fr. 2.800

Anul  IV……………. fr. 4.718

Anul  V……………. fr. 5.000

Venitul anual în t e r m e n – m e d i u este dar de fr. 4.327 3/5, o cifră aproximativă către care convergesc toate cifrele cele concrete, diferenţiate prin concursul unor împrejurări speciale explicabile: secete într-un an, abundenţă într-un alt an etc. Cu cât expresiunile cifrice sunt mai numeroase cu atât şi termenul-mediu, scos din ele, este de o aproximaţiune mai înaltă. Fără termen-mediu, statistica n-ar putea să reducă diferite ordine de fenomene la câte o u n i t a t e c o l e c t i v ă, pe care lesne s-o compare apoi cu altele obţinute pe aceeaşi cale. Prin reconstrucţiune, linguistica capătă şi ea u n i t ă ţ i c o l e c t i v e, care o ajută în comparaţiunea ulterioară, şi totodată – după cum a observat-o foarte bine Delbrück – până la un punct o controlează. Lipsa de orice construcţiune fie zis în paranteze este aceea care face atât de anevoios controlul grupurilor etimologice în operele lui Pott şi mai cu seamă ale lui Diefenbach.

Cuvântul  r e c o n s t r u c ţ i u n e pe terenul linguistic nu e tocmai fericit. El s-a luat din paleontologie ca şi când linguistul ar fi şi el un fel de Cuvier r e c o n s t r u i n d fiinţele cele ante-deluviane. Însă, între reconstrucţiunea etimologică şi cea paleontologică nu se află de fapt nici o asemănare. Paleontologului i se dau nişte fragmente de oase, pe care să le figurăm prin: t, n, a, s, d, o; el le coordonează într-un schelet neisprăvit: ­astod-n- de unde apoi, studiind lacunele şi completându-le cu m, o, t, r e c o n s t r u i e ş t e pe mastodont. Oare tot aşa procede etimologia în ceea ce se cheam㠄reconstrucţiune”? Din ureche – oreja – oreille etc. linguistul nu potriveşte un singur corp lipit bucată cu bucată într-o ordine oarecare determinată, după cum face paleontologul, ci extrage prin analiză din întreaga serie un t e r m e n – m e d i u prin care o caracterizează în totalitate şi de care se apropie orice membru al ei în parte, deşi nici poate să nu coincidă exactamente cu acea expresiune generală aproximativă.

Particularitatea cea distinctivă a „termenului-mediu” în linguistică, de unde i-a şi venit numele de „reconstrucţiune”, este de a fi privit ca izvor al grupului omogen de elemente concrete, care toate împreună îl implică. Izvorul totuşi e foarte şovăitor în fluiditatea sa. Astfel termenul-mediu pentru formele romanice ureche – oreja – oreille etc. se clatină nu numai între orecla şi aurecla, dar mai admite încă probabilitatea masculinului oreclu – aureclu – auriclu,reprezentat prin italianul orecchio şi provenţalul auril. Tocmai acest exemplu însă ne arată reversul medaliei în reconstrucţiunea etimologică în genere. Forma masculină, care ar corespunde unui latin auriculus, poate fi de o provenienţă posterioară, născându-se la italieni şi la provenţali prin a n a l o g i e cu „ochi”, italieneşte occhio, provenţaleşte oil, masculine în toate graiurile romanice. Intima corelaţiune între ochi şi ureche, ca două părţi ale capului şi ca organe ale celor două sensuri principale, va fi adus mai târziu uniformarea lor sub raportul genului în Italia şi Provenţa, fără ca aceasta să se fi întâmplat şi pe aiuri, deşi lesne putea să se întâmple oriunde pe o cale independentă. În acest mod orecchio după occhio fiind specific italian şi auril după oil fiind specific provenţal, noi nu avem dreptul de a le căuta un prototip romanic. Ceva mai mult. Prin aceeaşi corelaţiune, „ochiul” se pare a fi exercitat o influenţă linguistică asupra „urechii” încă la romani, dar nu în schimbarea genului, ci în modificarea sensului. Romanicul orecla – aurecla însemneaz㠄ureche”, iar nu „urechioară” ca latinul clasic auricula sau oricula, diminutiv de la auris. Prototipul ideologic pentru „ureche” să fie oare „urechioară”? Poate da, însă poate şi nu. La romani „ochi” este oclu, clasic oculus, diminutiv de la un pierdut ocus, dar cu o nuanţă diminutivală dispărută cu desăvârşire deja în cea mai veche limbă latină cunoscută. Corelaţiunea între „ochi” şi „ureche”, între oculus şi auris, va fi împins graiul poporului roman la uniformarea sufixului, sau mai bine a terminaţiunilor, fără a se atinge diferenţa genurilor, aşa că auris „ureche” a trecut de-a dreptul în auricula „ureche”, nu „urechioară” prin simpla a n a l o g i e cu oculus „ochi”, nu „ochişor”, în care poporul a luat drept sufix pe -culus, ca în homun-culus, pauper-culus, arti-culus etc., deşi c în oc-ulus, aparţine tulpinei. În acest caz, reconstrucţiunea idologic㠄ureche” din „urechioară” ar fi o greşeală, de vreme ce romanicul orecla – aurecla nu va fi avut niciodată vreun sens diminutival, ci numai îşi va fi adaptat un sufix feminin corespunzător terminaţiunii masculine devenite incoloră din oculus. Iată dar că-n loc de un prototip, de o reconstrucţiune, de un termen-mediu, noi căpătăm o genealogie foarte complicată:

În această genealogie, forma cea reconstruită aurecla – orecla este prototip pentru ureche – oreja etc., dar nu şi pentru auril, la naşterea căruia s-a amestecat oil, şi nu pentru orecchio, născut prin amestec cu occhio.

Utilitatea metodică a „reconstrucţiunii” în linguistică apare dar acolo unde, ca în cazul de mai sus, tragerea unui termen-mediu este impiedicată de factori etimologici de altă natură. În adevăr, numai prin reducerea grupului întreg la un singur prototip aurecla – orecla iese la iveală cu deplină plasticitate în formele cele nereductibile, auril şi orecchio, o abatere interesantă pe care linguistul ar fi dispus altfel a o trece cu vederea ca ceva de tot indiferentă. Nu mai puţin simţite sunt serviciile procedimentului reconstructiv în cealaltă ramură a filologiei comparative, în ceea ce se cheamă etno-psicologie sau folklore, unde aproape în acelaşi mod, printr-o riguroasă alăturare a literaturelor poporane sau a obiceielor, se pot reconstrui prototipurile lor, după cum ne-am încercat de a o face noi înşine, bunăoară, în privinţa baladei Cucul şi turturica şi a Poveştii numerelor.

Reconstrucţiunea este, ca să zicem aşa, instrumentul cel mai perfecţionat al filologiei comparative în genere, şi mai ales al linguisticei; un instrument prin care etimologia contimpurană aplicată la totalitatea limbei, iar nu numai la cercul curat lexic, se depărtează de etimologia cea trecută mai mult de cum se depărtează în ştiinţele fizice şi biologice observaţiunea microscopică de observaţiunea cu ochiul gol. Această preţioasă unealtă, precum am văzut în cele ce preced, nu se adaptează însă la toate fenomenele linguistice. În multe cestiuni, suntem siliţi a o întrebuinţa numai în parte; în altele, cată să n-o întrebuinţăm deloc. Şi aceasta nu e tot. Foarte adesea trebui să ne abţinem de la orice etimologie, adecă de la orice derivaţiune linguistică mărginindu-ne a constata faptul, a-l trece în registru ca un simplu material, sau ca o problemă a cării explicaţiune să rămână în sarcina viitorului.

Turgot, pe care l-am citat la începutul acestei introducţiuni, a spus de demult că ceea ce e de mai căpetenie în etimologie este de a şti unde să se oprească. „Le grand object de l’art étymologique – adaugă el – n’est pas de rendre raison de l’origine de tous les mots sans exception, et j’ose dire que ce serait un but assez frivole. Cet art est principalement recommandable en ce qu’il fournit ŕ la philosophie des matériaux et des observations pour élever le grand édifice de la théorie générale des langues: or, pour celŕ, i l i m p o r t e b i e n p l u s d ’ e m p l o y e r d e s o b s e r v a t i o n s c e r t a i n e s, q u e d ’ e n a c c u m u l e r u n g r a n d n o m b r e.” Aproape tot aceea zice Curtius: „Scopul ştiinţei nu este de a satisface curiozitatea sau de a găsi loc pentru jocul unor presupuneri mai mult sau mai puţin ingenioase, c i d e a m ă r i s f e r a a d e v ă r u l u i ş i d e a r e s t r â n g e c e r c u l e r o r i i”

A pretinde cineva că a găsit derivaţiunea a t o t ce se află într-un grai, fie chiar numai a t u t u r o r cuvintelor în sensul cel îngust al etimologiei din trecut, este o prea multă uşurinţă în privinţa subiectivă şi un bogat repertoriu de greşeli sub raportul obiectiv.

Din cele zise rezultă că:

1. Prin  e t i m o l o g i e se înţelege în linguistică orice d e r i v a ţ i u n e , fie fonetică, fie morfologică, fie lexică, sintactică, ideologică.

2. Etimologia, în generalitatea operaţiunilor sale, tinde a se servi mai cu seamă de reconstrucţiunea unui prototip pentru fiecare grup omogen de fenomene, întrucât condiţiunile particulare ale fenomenelor n-o silesc a recurge la alte procedimente.

3. Sunt multe cazuri rebele nu numai la reconstrucţiune, ci chiar la etimologia în genere, linguistul mărginindu-se deocamdată a descrie faptul aşa cum este.

Sextil PUŞCARIU