DE CE OMUL DE LITERE NU SCRIE

DE CE OMUL DE LITERE NU SCRIE

Dedicat unuia dintre putinii literati pasionati de cuvant, literatura, lingvistica, poezie, frumos, coeziv, oramic ca si persoana

Acest articol pentru multi dintre aceia care au un oarecare nivel de elitism ( indiferent de natura acestui elitism ), ar trebui sa constituie un real semn de alarma, un punct de referinta in a intelege de ce anumiti oameni de litere, fie ei profesori universitari, fie ei profesori de liceu, fie ei invatatori, sunt incapabili sa scrie pentru o anumita perioada de timp mai scurta sau mai lunga , sa puna pe hartie ( clasica sau electronica ) cuvinte, propozitii, fraze. Pare ca au uitat sa simta iubirea ( ca si concept de sine statator ), iubirea profunda fata de scris.  La o margine de masa sta un om asezat , citeste dintr-o carte insa nu intelege, nu iubeste ceea ce face, nu se regaseste acolo , se ridica si nervos se plimba prin casa, spunandu-si cu voce tare “ Nu pot scrie , nu pot intelege ceea ce citesc, nu ma pot concentra sa scriu, sunt un ratat. “ , se uita pierdut la el insusi in oglinda, isi pune mainile pe cap, se vede neputincios, pierdut, se aseaza la masa iarasi, aprinde o tigara, trage un fum adanc in piept, arunca ochii pe geam, si izbucneste “ unii merg , se plimba, isi fac viata frumoasa, eu ce fac, stau aici si ma sting profesional, social, personal.” Ma uit la acest om cu drag, nu imi permit sa ii disturb tumultumul de moment, insa ma doare profund ceea ce se desfasoara in fata ochilor mei ca si imagine a realitatii. Ma ridic de unde stam asezat, si ma indrept catre masa la care sade ingandurat si dezamagit acest om frumos, ii pun o mana pe umar, il strang usor, ii captez atentia, privirile ni se intalnesc, se contopesc gandurile din priviri, incerc sa ii transmit sustinerea mea sufleteasca, morala si fizica, insa brusc ma lovesc de un zid, albastru-azuriu ca cerul calm de vara ce se revarsa pe fereastra in casa. “Uite-te pe geam, vezi tu vre-un nor pe cer, vezi tu cumva pe D-zeu sa scrie acum cu nori pe cer?” ii zic, “lasa si tu tacerea si linistea, sa nu sperie ingerul in zbor” imi raspunde, cu o voce scazuta aproape nearticulata. “Hai, te rog, hai sa mergem la locul tau, in parc, locul unde iti incarci bateriile, hai, hai sa schimbam atmosfera, cred ca va ajuta.” ii zic, “lasa-ma, nu am timp si chef sa ies, nu am energia necesara sa ma plimb, ma adun, trebuie sa scriu, trece viata pe langa mine.” Imi zice, de aceasta data cu voce taioasa. Ma retrag, ii las spatiu sa gandeasca, sa se adune, evident ca acest “sa ma adun” era de fapt timp pierdut pe retele de socializare. In acest mod neverosimil pentru atmosfera cu incarcatura intelectuala ce ne inconjura, se scurgea timpul. Acum, in acest moment, tratez acest articol ca un cec in alb, ca pe o carte cu file albe imaculate, care fireste ca pentru elitisti, va parea un articol vid, creoda a scrierii, tip bardo-oramic.  Se stie foarte bine, in lumea literatilor, ca arta de a scrie, este arta de a descoperi lucrurile în care crezi, mai mult, in viata in tot ce faci , daca pui si suflet , aduci lumii bucurie, poti iubi poti a scrie , poti creativ a fi . Multi nu inteleg cum e a scrie versuri, pentru ca acest imbold de a scrie vine spontan, ca un sarcopt editorialistic, sarcopt aici il prezint absolut pozitiv „o raie binevenita”, uneori neinteles, si tandru, presupus instinct moral. Multi se intreaba de ce versul nu are rima si ce fel de idei sunt expuse in creatie. Nu inteleg necesitatea sufletului de a gindi haotic, pur, ingeresc. Dar oare a scrie versuri pe o bucata de suflet pierdut este o interdictie? Singur, spiritul poate modela fiinta si moralul pentru a intocmi un ideal, un sublim al frumusetii. Si fiecare e un cineva atunci cind isi expune ideile pe o biata foaie naucita uneori de indiferenta. ”A scrie versuri este o arta” a afirmat cineva si astfel trebuie sa ne ghidam sufletul spre o evoluare sumativ-revigoranta (cumulativ revigoranta). Declinul nestiintei poetice este doar acela cand nemurirea eternitatii deduce filozofic armele talentului. Deci, albul neprevazator al foii este sortit unei incompetente liniare de ginduri,unui circuit cosmic de ecouri introduse elegant in retrospectiva operei create. După îndelungile experiențe scriitoricești, cu bune și rele, cu eșecuri lamentabile sau succese incredibile, marii autori, trecuți prin foc și sabie, au ajuns la anumite concluzii legate de arta de a scrie. În funcție de secolul în care a trăit, fiecare artist a înțeles anumite adevăruri, chiar dacă personale și intime, referitoare la cărți, la public, la scris. Nu trebuie să înveţi să scrii, ci să știi să vezi. Scrisul este o consecinţă. Opt ore pe zi, șapte zile pe săptămână, 365 zile pe an, acesta e singurul mod de a scrie pe care-l știu unii a face, insa aceasta modalitate duce la scrisul sportiv, lepidopteric, efemer. Literatura e un domeniu îngrozitor, cu dicotomii-cliseu, repetitii, repetitivitate. E tortură. Oribil. Scrii și iar scrii, apoi arunci totul la gunoi fiindcă îți dai seama că nu e bun de nimic. Greu nu e să scrii mult, ci să concentrezi esența în mai puține pagini. Aproape toţi poeţii care au avut succes au fost calomniaţi. Din experiența literara, odată ce ai terminat de scris o poveste, trebuie să tai partea de început și de final, pentru că acolo ne cuibărim, noi autorii, majoritatea minciunilor teseracte. Fireste insa ca poezia dă naștere miturilor, iar proza le conturează forma, aici se creaza acest teseract literar. Nu-ți vei putea citi niciodată propria carte cu aceeași inocentă nerăbdare cu care guști din prima pagină a unei cărți noi, tocmai pentru că tu ai scris-o. Ai văzut deja cum e în culise și cunoști trucul cu iepurii din pălărie. Prin urmare, roagă un prieten, doi, să o citească, înainte de a o da cuiva din lumea editorilor. Dar acel prieten ar trebui să fie persoana cu care ai o relație sentimentală insa nu neaparat si sexuala, desi literatura, se spune, ca este in mare parte despre sex, daca vrei să nu se destrame esenta opiniei sale cinstite. Cu acest concept conform caruia : “Oamenii nu merită cărți bune pentru că se mulțumesc cu cele proaste.” il consider absolut abuziv si reverentios, ireventios este existenta  lecturii creativă, si nu doar scrieri creative.  Am învățat să nu golesc niciodată fântâna care-mi alimentează scrisul, că trebuie să mă opresc de fiecare dată când mai rămâne ceva, undeva, în adâncul ei, să las izvoarele să-l umple din nou pe timpul nopții. Începe scrierea ta, cu descrierea unei persoane și nici nu-ți vei da seama când ai reușit să creezi o tipologie umană. De începi, însă, cu descrierea unei tipologii, îți vei da seama că nu ai creat nimic. Scrisul, în general, e o muncă dificilă. Poți să speri, cel mult, ca măcar o zi să meargă destul de bine. Instalatorii nu au blocaj în a instala, așa cum nici doctorii nu au un blocaj în a trata. De ce tocmai scriitorii trebuie să fie singurii care au găsit o denumire specială pentru lipsa de inspirație și se mai așteaptă și la înțelegere din partea celorlalți? Nu înceta să muncești și nu vei ști ce înseamnă eșecul. Poate nu vei ajunge un mare scriitor, dar dacă pui în aplicare demodatele virtuți ale muncii asidue și perseverente, vei reuși, în cele din urmă, să-ți construiești o carieră de scriitor.  Arta de a scrie e arta de a descoperi ceea ce crezi. Nu mă încântă ce scriu. Sunt ca un violonist cu ureche muzicală bună, dar care nu poate reproduce întocmai sunetele pe care le aude în suflet.  Unele opere sunt create de publicul lor. Altele îşi creează publicul, iar cea mai bună operă este aceea care îşi păstrează cât mai mult timp secretul. Nu ştim niciodată dinainte dacă o operă va trăi. Ea este un germen mai mult sau mai puţin viabil, are nevoie de împrejurări, şi până şi cel mai plăpând germen poate fi favorizat de acestea. Trebuie să scriu povestea pe care vreau să o scriu, trebuie să-mi continui povestea exact așa cum vreau eu să o narez. Evident ca dacă nu ai timp să citești, nu vei avea nici timp, nici instrumentele necesare pentru a scrie, fireste ca pentu a scrie o carte extraordinară, trebuie să alegi o temă extraordinară, asta nu inseamna ca, cu cât scrii mai mult, cu atât poți scrie mai multe. Incearca sa scrii ‘al dracului’ de fiecare dată când esti tentat să folosești forma de superlativ ‘foarte’, evident ca editorul tău va șterge cele două cuvinte și cartea va ieși așa cum trebuie. Fireste ca poți scrie despre orice aspect al vieții, dacă ai curaj și o vei face fără rezerve, lăsându-ți imaginația să improvizeze, bun stiut este ca cel mai mare inamic al creativității e îndoiala de sine. Obiceiul de a scrie doar pentru mine însămi e o deprindere bună, te ajuta la  a iti dezmorti oasele. Dacă știi să povestești, să creezi personaje, să născocești întâmplări cu sinceritate și pasiune, nu mai contează modul în care scrii. Mare parte din elitistii nostri actuali au acest : “Nu mă pot apuca de scris dacă nu am în minte până și fraza de final.” fireste ca trebuie sa scrii, sa iti asumi riscuri, evident ca nu va fi ușor, însă doar așa poți realiza ceva cu adevărat, proza bine scrisă e ca o fereastră larg deschisa. Nu-ți idealiza “vocația”, ori știi să scrii bine ori nu, pentru ca nu există așa-zisul “stil de viață al scriitorului”, evident contează doar ce așterni pe foaie, pe cand apocalipsa folosirii un computer fără conexiune la internet anuleaza aspectul de inspiratie absoluta, pe care il reprezinta o bucla, o paranteza, s.a.m.d. Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi minimum două cărţi pe lună, pentru a realiza coeziunea dintre antrenament-creier si antrenament-editorial .