INTERBELIC – La Belle Epoque

INTERBELIC

– date generale –

 Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939).

A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene.

Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.

Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, în special italieni. Anii ’20 vor fi dominați de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un important rol propagandistic în Germania nazistă.

Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două războaie

În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.

La Belle Epoque

Omenirea a asistat la începutul secolului XX la inovații, invenții și descoperiri ce au produs modificări la nivelul vieții cotidiene. În Europa occidentală, care era centrul politic, economic și cultural, trecea printr-o perioada de stabilitate, abundență, în care burghezia domină societatea, economia și politica, o perioada denumită “La Belle Epoque”.

Chiar dacă politicile liberale dominau continentul, în centrul Europei încă se regăseau monarhii autoritare. Germania devenise una dintre primele mari puteri industriale la nivel mondial, unde Partidul Social Democrat câștiga alegerile legislative, dar tot Kaiserul numea cabinetul. Austro-Ungaria era un imperiu multinațional, aflat într-un process de recuperare economică, iar locuitorii își doreau modernizare, stabilitate lipsită de tulburări ale aristocrației, burgheziei și naționaliștilor, avându-l ca om providențial pe moștenitorul tronului, arhiducele Ferdinand. Rusia avea o economie precară, aflată sub presiunea unei burghezii în plină ascensiune, cu un Țar și un guvern depășite de situație, acceptând unele reforme economice și politice.

Democrațiile occidentale , Anglia și Franța, erau dominate de burghezi, deținând vaste imperii coloniale, economii capitaliste dezvoltate, societăți moderne și inovații și reforme sociale (de la acordarea dreptului de vot pentru femei la îndeplinirea cererilor muncitorilor privind salariile și profesiile) și avangardismul.Omenirea asista la o a două revoluție industrială, fiind introdusă electricitatea, aglomerări industriale făcându-și apariția, fiind dezvoltate sisteme bancare și bursiere ce afectau tot mai mult viața cotidiană. Produsele erau din ce în ce mai variate și mai ieftine, amplificând confortul, iar transporturile micșorau distanțele. Ziarele, revistele și cărțile amplificau cultura de masă, învățământul elementar era gratuit și tot mai accesibil publicului larg. De asemenea, nu numai elitele, ci și celelalte clase își permiteau să-și petreacă timpul liber.

Africa era împărțită între cele șase mari puteri coloniale: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Portugalia și Belgia. Majoritatea locuitorilor se aflau în stadiul tribal și primitiv după standardele europene. China era măcinată de conflicte interne, împărțită în zone de influență a puterilor europene, fracturată de o elită locală sotisficata și o masă umană rigidă, conservatoare și supusă. America Latină, pe fondul unei modernizări economice lente, se află sub protecția SUA prin Doctrina Monroe, devenind o zonă polarizată, cu mari latifundiari, imobili economic și mase de țărani lipsiți de pământ și nemulțumiți, și un segment burghez minor.

Explozia tehnico-științifică era speranța majorității segmentelor și palierelor sociale, iar războiul era privit de o diplomație europeană aristocratică și conservatoare, văzându-l ca pe un instrument util, ca pe o ultima soluție atunci când negocierile eșuau conform realismului politic. Primul Război Mondial, ce a durat patru ani, dar s-a desfășurat în Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Oceanul Atlantic, a constat în uriașe eforturi umane și materiale depuse de statele combatante și în numărul imens de victime, marcând începutul unui nou secol violent, cu genociduri la scară largă, ideologii combatante, regimuri totalitare, dar și de un progres tehnologic major ce va lua amploare și îmbunătățirea radicală a nivelului de trai, al proiectelor pașnice și preocupărilor pentru drepturile individuale la nivel internațional pentru clădirea unei lumi democratice și libere.

MODERNISM ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Eugen Lovinescu a eliberat critica de sub tirania direcţiilor sociologice şi i-a dat un limbaj diferenţiat, o gândire coerentă, prin aceasta a creat critica română modernă. Lovinescu îşi întemeiază, în foiletoanele din „Sburătorul”[1919-1922, 1926-1927] ideile şi-şi fixează o doctrină pe care o numeşte modernism. Modernismul este un concept complex, cu deschideri spre ideologie şi estetică, punct de referinţă în viaţa literaturii noastre, fiind un element de progres în literatura română. Modernismul se bizuie pe ideea sincronismului, la care criticul aduce corectivul diferenţierii, foarte important în gândirea şi tehnica critică a lui Lovinescu, pentru că presupune, ca o condiţie esenţială pentru viaţa operei literare, noţiunea de originalitate. Potrivit acestei teorii, literatura română trebuie să se intelectualizeze şi să treacă de la sat la oraş şi de la liric la obiectiv, intrând, astfel, în ritmul mişcării spirituale şi în ritm cu evoluţia vieţii sociale raţionale. Eugen Lovinescu este, aşadar, pentru o proză a vieţii urbane, o proză psihologică, obiectivă, şi pentru o lirică deschisă spre viaţa spiritului şi complexitatea vieţii moderne. Nu este totuşi rigid în judecăţile propriu zise. Când opera vine din altă direcţie [„Ion”], de pildă, Lovinescu caută semnele obiectivităţii şi ale adâncimii în observaţia socială şi aflându-le, preţuieşte opera cum se cuvine.
Sistemul de lectură al lui Eugen Lovinescu are, în afara criteriilor estetice generale [sincronism, diferenţiere, etc.] şi o serie de elemente speciale care determină sensibilitatea lui. Pentru Sainte-Beuve geniul are totdeauna intensitate, pentru Eugen Lovinescu geniul, [creatorul] are totdeauna măsură [„măsura tonului”], în timp ce talentul minor sau impostura se caracterizează printr-o retorică excesivă. Idealul măsurii alternează cu acela al adâncimii şi al capacităţii de expresie. Cu aceste criterii sunt analizaţi în „Critice” şi „Istoria literaturii române contemporane”,O. Goga, Ion Barbu, T.Arghezi, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, L. Rebreanu.
Modernismul apare, oarecum, ca o reacţie împotriva curentelor literare şi chiar sociale, anterioare şi se voia ceva nou, neexperimentat până atunci. Ca toate marile curente şi concepte, modernismul pleacă din occident, cel mai adesea din Franţa. Pe teritoriul românesc modernismul debutează prin simbolism, când în 1916 George Bacovia îşi publica primul volum , „Plumb”. Alături de simbolism începe, la um moment dat, să se infiltreze avangarda, o literatură modernistă dusă uneori până la extrem. Poeţi şi scriitori precum Tristan Tzara, Geo Bogza sau Urmuz, au revoluţionat în diferite feluri ideea de a scrie literatură. Blazonul acestora era imaginea, limbajul, uneori agresiv de-a drepul. Reprezentativ în dezvoltarea noii orientări de factură modernistă, un rol extrem de important îl va juca poetul, dramaturgul şi filizoful Lucian Blaga. La el fiecare ramură poetică este simbolizată. El îşi creează propriul univers, propria sa geografie „mitologică”, propria sa simbolistică animală sau vegetală şi propriul pas în interpretarea acestui poem este analiza poemului programatic, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii-şi nu ucid-cu mintea tainele ce le-ntâlnesc-în calea mea-în flori,în ochi, pe buze ori morminte.” Poezia lui Blaga exprimă sentimentul misterului cosmic, melancolia şi vocaţia creaţiei.
Tudor Arghezi are marele merit de a inaugura estetica urâtului, dovedind că şi urâtul poate fi frumos, de fapt estetizat. „Pe tine cadavru spoit cu unsoare,-Te blestem să te-mpuţi la picioare”, sau „Din bube, mucegaiuri şi noroi-Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Preocupaţi să confere poeziei conştiinţa de sine, moderniştii contestă atât definiţia clasică a liricului, potrivit căreia poezia este un limbaj mai înalt faţă de cel comn, dar a cărui logică nu diferă în mod substanţial de a acestuia, cât şi pe cea dată de romantici, pentru care lirica este un gen al sentimentelor. Este abolită doctrina imitativă, clasică, şi cea expresivă, romantică, în favoarea uneia imaginative, care afirmă specificitatea absolută a limbajului poetic, intraductibilitatea lui în limbaj comun, separarea decisă a logicii poeziei de cea a prozei, orientarea interesului spre spaţii aflate dincolo de lumea reală. „Caut, nu ştiu ce caut. Caut-un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată-e fruntea menită-nălţimilor altădată!-Caut, nu ştiu ce caut. Caut-aurore, ce-au fost, ţâşnitoare aprinse-fântâni azi cu ape legate şi-nvinse.-Caut, nu ştiu ce caut. Caut-o oră mare rămasă în mine fără făptură-ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.-Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri, sub trecutele, caut-lumina stinsă pe care-o tot laud.” „Lumina de ieri”, Lucian Blaga.

Modernismul reprezinta un curent in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea traditiei si impunerea unor noi principii de creatie , astfel modernismul inglobeaza in “pantec” curente artistice novatoare: simbolism, expresionism, dadaism, suprarealism.
Anul de nastere al liricii moderne, se considera a fi 1857, cand Charles Baudelaire publica Florile raului.

Simbolismul este o miscare literara si artistica aparuta in Franta in a doua jumatate a sec. al XIX-lea ca o reactie la poezia rece a parnasianismului.
Din punct de vedere al itoriei literare, simbolismul se constituie intr-o prima incercare de structurare a experientei poetice moderne.
Printre principiile poeziei simboliste se numara:
  • folosirea simbolurilor* ce exprima corespondente* intre diferite elemente ale universului;
  • cultivarea sugestiei*;
  • muzicalitatea este asigurata prin aliteratie si asonanta, dar si prin refrene sau repetitii obsedante a unor cuvinte, care se constituie adesea in laitmotiv*, sau prin refren;
  • sinestezia este folosita ca o modalitate superba de a reda imagini artistice diferite in aceeasi structura;
  • intrebuintarea versului liber;
  • este prezenta estetica uratului*;
Temele, motivele si atitudinile abordate de simbolisti sunt urmatoarele:
  1. teme: natura, contemplarea locurilor exotice, calatoria, conditia eroului damnat, singuratatea eroului, boala, moartea, timpul ireversibil, dragostea, visul, evaziunea din real.
  2. motive: toamna, amurgul, orasul, ploaia, parcul, fantanile, florile, parfumurile tari, instrumentele muzicale, drogurile, cimitir, cavou, ninsoarea, cosmarul.
  3. atitudini: spleenul*, plictisul existential, dezolarea, indiferenta, nevroza, dispretul, tristetea, melancolia
    P.s
*simbol= figura de stil care consta in intrebuintarea imaginii unui obiect pentru sugerarea unei anumite idei
*principiul corespondentelor=cultivarea analogiilor misterioase dintre datele diverselor simturi, ca si dintre planul uman si cel cosmic
*laitmotiv=motiv sau tema dintr-o opera, de obicei de factura simbolista, ce se repeta de mai multe ori
*estetica uratului=intrebuintarea imaginilor de descompunere, care sugereaza oroarea de real sau superioritatea frumoasului artistic in raport cu cel natural
*spleen=uratul existential,plictiseala provocata de banalitatea realului
*sinestezie=asociatie intre senzatii de natura diferita

Particularitati moderniste:

preocuparea pentru o poezie de cunoastere, poezia devenind o modalitate de contemplare a lumii;

se face apel la functia simbolica a limbajului;

se cultiva principiul disonantei;

apare fragmentarismul;

se impune estetica uratului(trasatura prezenta in poezia lui T.Arghezi)

apar metafore surprinzatare,revelatorii*(-//-in poezia lui Blaga)

se observa intelectualizarea emotiei(-//-in poezia lui Barbu)

o caracteristica dominanta a limbajului ar fi ambiguitatea;

se observa folosirea sintaxei eliptice si contorsionata;

depersonalizarea;

dezumanizarea;

metamorfoza;

apare principiul fanteziei dictatoriale;

poetii modernisti sunt indiferenti la gustul publicului comun;

noul limbaj se caracterizeaza prin:preferinta pentru versul alb, tehnica ingambamentului;

Modernismul romanesc:
In literatura romana, E.Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina estetica ,dar si ca manifestare.Prin intermediul revistei si al cenaclului Sburatorul, E.Lovinescu pune bazele modernismului romanesc.Obiectivele propuse de critic erau sa promoveze tinerii scriitori si imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia literaturii romane.Conceptia literara a lui Lovinescu are la baza asa numita lege a imitatiei, in opinia criticului,literatura romaneasca se putea dezvolta doar daca scriitori autohtoni ar fi preluat drept modele opere apartinand literaturii universale.Criticul a atras atentia ca preluarea modelelor nu se rezuma la simpla imitare,ci presupune adaptarea lor la specificul romanesc.
Lovinescu si intreaga generatie modernista a manifestat preferinta pentru romanul de tip obiectiv si pentru proza de analiza,dar si pentru poezia intelectualista,dar cu o puternica incarcatura de lirism.

*principiul disonantei=eul liric este prins intre trairi contradictorii,intre care nu exista nicio posibilitate de conciliere
*fragmentarismul=poemul modernist se constituie din secvente fara legaturi evidente intre ele
*metafora revelatorie=incearca sa scoata la iveala ceva ascuns despre faptele pe care le reveleaza,prin intermediul mijloacelor concrete,imaginare,metaforele revelatorii incearca “revelarea unui mister”
*depersonalizarea=detasarea artistului fata de sentiment,pentru ca acesta reprezinta o “intoxicatie a inimii” astfel,poezia modernista este elaborata “la rece”,iar eul poetic tinde sa fie o prezenta tot mai discreta
*dezumanizarea=reprezinta faza accentuata a depersonalizarii
*metamorfoza=poetul modernist surprinde lucrurile,dar si limbajul intr-o continua metamorfoza, altfel spus ,poetul goleste cuvintele de toate semnificatiile lor,atribuindu-le serii noi si infinite de sensuri
*principiul fanteziei dictatoriale=poetul nu mai reda/exprima,ci creaza universuri posibile ,care se supun doar propriei sale imaginatii
*tehnica ingambamentului=continuarea unei idei in versurile urmatoare, scrisa cu litera mica de la inceput de rand

Dramaturgia românească în perioada interbelică

Raportat la celelalte genuri literare din perioada interbelică, teatrul românesc nu reușește să se ridice la nivelul prozei şi al poeziei care ating apogeul în acea perioadă. Deși marii creatori ai vremii – Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu și chiar criticii Eugen Lovinescu și George Călinescu (Șun, 1943) – nu ocolesc specia, dramaturgia rămâne, în mare parte, „aridă și lipsită de interes” (Eugen Lovinescu).

TEME ȘI TENDINȚE Încă de la începuturile sale, teatru s-a orientat spre:

satira politică și socială. Prezentarea realului sub o formă comică rămâne trăsătura de bază a teatrului românesc, chiar și în perioada interbelică.

teatrul de inspirație istorică își găsește și el în expresie în perioada interbelică prin Camil Petrescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga și alții.

Tematică Cele mai multe piese sunt inspirate din contemporaneitate. Autorii scriu despre

  • târgul de provincie,

  • periferia marilor orașe,

  • dramele intelectualilor,

  • teme folclorice și mitologice.

Speciile dramatice se diversifică, cultivându-se

  • comedia

  • drama psihologică

  • drama istorică

  • teatrul filozofic și poetic

  • comedia tragică – gen hibrid lansat de Mihail Sorbul și cultivat de G.M Zamfirescu

Noi formule de construcție dramatică

  • psihanaliză

  • sondarea absurdului

  • teatrul epic

  • teatrul expresionist

Teatrul interbelic lărgește paleta tipologiilor umane

  • intelectualul animat de idealuri înalte

  • eroina care-și caută salvarea în iubire

  • micul burghez plin de bun simț

  • creatorul

  • personajul care alege să-și schimbe destinul

Indiferent de temperamentul lor, aproape toate personajele sunt niște inadaptați, intelectuali interiorizați care refuză o existență meschină. Toate personajele au integritate morală, însă le lipsește forța de a schimba lucrurile. Chiar dacă unele dintre ele se împlinesc în plan material (Spirache Necșulescu din Titanic vals de T. Mușatescu), ele rămân cu nostalgia lucrurilor neîmplinite. Se zbat, dar își mențin atitudinea față de lume (Carmen Anta din Ciuta de Victor Ion Popa, Gelu Ruscanu din Jocul Ielelor de Camil Petrescu). Alteori, eroii trăiesc drama singurătății, cum sunt personajele lui Mihail Sebastian – Ștefan Valeriu din Jocul de-a Vacanța, Marin Miroiu din Steaua fără nume sau Andronic din Ultima oră.

Printre dramaturgii perioadei analizate, merită menționat Camil Petrescu a cărui operă ocupă un loc aparte prin contribuția sa la evoluția dramaturgiei românești.

El este cel care a inventat drama absolută, drama de cunoaștere în care acțiunea este condiționată de conștiința eroilor. Conflictul nu este unul direct, o ciocnire între mai multe caractere, ci unul interior, la nivelul conștiinței care pendulează între lumea reală și idealurile sale. Eroii săi, intelectuali veritabili, trăiesc adevărate crize sufletești.

Lucian Blaga este unul dintre cei mai originali dramaturgi ai epocii. La fel ca și Camil Petrescu, Blaga mută conflictul din planul exterior, în cel interior, al conștiinței. Însă Blaga încearcă în piesele sale să valorifice și domeniul subconștientul (Daria, Tulburarea apelor).

Capodopera sa, Meșterul Manole, se inspiră din folclor, creând mituri dramatice, într-o atmosferă tulburătoare.

G.M. Zamfirescu întregește tabloul dramaturgiei epocii prin formulele experimentale de avangardă, care descriu viața de periferie unde se nasc și mor, neîmplinite, visuri și aspirații către o existență curată. Zamfirescu s-a impus prin comedia tragică Domnișoara Nastasia

Comedia interbelică se distinge prin notele sentimentale, lirismul care temperează notele de sarcasm.

Tudor Mușatescu – satirizează mica burghezie de provincie, în replici memorabile care au intrat în limbajul curent sub numele de mușatisme („Gratis, mamă soacră”, „Fiecare votează cu cine vrea și din urnă iese cine trebuie”) Titanic Vals (1932)

Victor Ion Popa – scrie și el despre târgul de provincie în Take Ianke și Cadîr (1933), oameni simpli fărăr ambiții politice ca eroii lui Mușatescu

Al Kirițescu – scrie comedia de moravuri Gaițele (1931)

Mihail Sebastian –  descrie contrastul dintre vis și realitate în comedia lirică Steaua fără nume și satirizează mediul burghez, demască coruptibilitatea presei, mizeria lumii politice și condiția intelectualului în epocă în Ultima oră.

Gh. Ciprian – are o predilecție pentru straniu și parodie în Omul cu mârțoaga – 1927 și Capul de rățoi – 1940

OBSERVAȚII

Dramaturgia interbelică se caracterizează printr-un echilibru moral promovat de dramaturg. În fiecare piesă există cel puțin un personaj care funcționează ca un contrapunct în raport cu celelalte personaje, un element de echilibru care chiar și atunci când este ridiculizat el rămâne același om onest și modest. Spirache Necșulescu, Mircea Aldea, Marin Miroiu, Chirică (Omul cu mârțoaga), rățoii

Teatrul interbelic nu creează prototipuri memorabile, ci doar reliefează atmosfera epocii, stări de fapt, tablouri de epocă. Ele sunt, în mare parte, comedii de moravuri, cu caracter de cronică.

Modele epice în romanul interbelic

Doricul, ionicul şi corinticul

Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; şi nici unul nu s-a dovedit mai capabil să suporte – fără să se destrame – atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. Şi nu numai când a fost vorba de a-l defini, dar chiar şi când a fost vorba de a-i  aproxima natura, mijloacele şi scopul. Nu există consens în nici o privinţă. Nici măcar în privinţa datei de naştere, care e probabil mai controversată decât a oricărei specii sau gen. Pentru unii, „Iliada” sau „Eneida” sunt romanele celor vechi; pentru alţii, întâiul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfârşit, sunt destui care încep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, îşi fac loc în literatură viaţa obişnuită, omul comun, cotidianul; romanul oferă cititorului – de ieri şi de azi – o „mitologie”, este adică o formă populară a imaginaţiei. Ceea ce e curios şi greu de elucidat teoretic, este că toate aceste constatări se pot, în egală măsură, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului conţine câteva contradicţii în înseşi premisele ei; a le înlătura înseamnă a spulbera genul ca atare; a le accepta echivalează cu a face imposibilă o explicaţie coerentă. Iar dacă, după toate acestea, mai luăm în considerare şi evoluţia istorică a genului, dificultăţile sporesc considerabil.

Ar fi oare mai firesc, în aceste condiţii, să renunţăm cu totul la a vorbi despre roman în general, mulţumindu-ne cu romanele de care dispunem? Începând cu Thibaudet şi sfârşind cu nu ştiu care critic actual, puţini au renunţat, în ultima jumătate de secol, la a fixa romanele în solul unei teorii despre roman.

Critica fiind o artă şi nu o ştiinţă, ea poate şi trebuie să fie totuşi distinsă de literatură, al cărui „studiu sistematic” este.

Ordinea trebuie făcută înainte de orice în limbaj. Oricine a răsfoit câteva studii despre roman şi-ar putea face o idee de diversitatea, adesea contradictorie,a  terminologiei folosite. Se remarcă în general două tendinţe: una pe care aş numi-o neglijentă şi alta, pe care aş numi-o pedantă. Critica neglijentă moşteneşte libertăţile impresionalismului, limbajul lui boem, artistic, fermecător. Critica pedantă moşteneşte rigidităţile pozitivismului de la sfârşitul secolului trecut, limbajul lui scrobit, ştiinţific, rebarbativ.

Critica americană a mers până la a deosebi un narator credibil de unul necredibil. În romanul vechi toţi naratorii sunt din prima categorie (sau, cel puţin asta este intenţia autorilor, pe care cititorii nu o pun în discuţie). În romanul mai nou, din contra, cei mai mulţi naratori sunt deliberat subminaţi, în autoritatea şi în cinstea lor, de către autori, care-şi iau distanţe de ordin moral, filosofic, stilistic. Pe de altă parte, din clipa în care romancierii descoperă acest „joc” (această strategie complexă), ei îl folosesc şi ca să-şi inducă în eroare cititorii, punându-le perspicacitatea la încercare în astfel de împrejurări, ei îşi lipsesc cititorii de mijlocul de a distinge între autor şi narator. Să admitem totuşi, ca indispensabile, două premise: şi anume că aşa cum naratorul poate fi exhibat de autor, scos la iveală, „distanţat” de el, tot astfel poate fi şi ţinut secret; şi că în orice roman, trebuie să existe cineva care narează, indiferent de dorinţa autorului de a dezvălui persoana care îndeplineşte acest rol sau de a nu îngădui o identificare. Punând problema în acest fel, vom înţelege că naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor şi că acest procedeu diferă de la un tip de roman la altul. În literatură, nimic nu este în chip absolut natural. Ceea ce la un moment dat este considerat aşa, devine în altă conjunctură artificial. Prezenţa sau absenţa naratorului, identificarea sau separarea lui de autor, investirea personajelor cu această sarcină, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii. Distincţia dintre autor şi narator trebuie păstrată ca o distanţă şi ca o tensiune: ideologică şi stilistică.

Aici e cazul să explicăm şi o altă distincţie: între perspectivă şi actul propriu-zis al narării. Perspectiva este punctul de vedere; actul de a nara este vocea povestitorului.

Este evident că „povestirea” implică cel puţin două planuri principale: al naraţiunii (prin care înţelegem acţiunea, personajele, pe scurt diegeza) şi actul de a nara (timpuri, aspecte şi moduri specifice). Cuvântul „povestire” le implică pe amândouă şi e utilizat, în plus, şi ca nume al unei specii de proză.  Se admite azi că există două moduri de a înfăţişa acţiunea sau personajele unui roman, două strategii prin care ele apar cititorului: unul direct, constând în „povestire”, relatare sau discurs, şi altul indirect, constând în prezentare sau punere în scenă. În acest context retoric, discursivitatea caracterizează tipul de roman personal, în care un autor sau un narator se exprimă în chip nemijlocit, şi se opune dramatizării, înscenării evenimentelor, din romanul de tip impersonal sau pluripersonal, în care naratorul se identifică cu o voce supraindividuală („Ion”) sau cu diferite voci şi perspective individualizate („Concert din muzică de Bach”).

Cu aceste precizări în chip de preambul, putem porni în căutarea modelului nostru.

Să luăm mai întâi în considerare unele dintre propunerile existente. Cum am putea nega faptul, în această ordine de idei, că romanul se împarte, după expresia lui Thibaudet, între aventură şi eros, împărţindu-şi totodată publicul? Un prim model este sugerat chiar de această separaţie. Roman al aventurii, în sens larg, este acela care corespunde unei imaginaţii active şi virile: romanul social şi politic, al explorării lumii exterioare, al cuceririi, fie cucerirea intelectuală; religioasă ori de altă natură. El se bizuie pe un ideal de vigoare fizică şi morală, şi presupune un cititor doritor de mişcare, de acţiune, de luptă. Celălalt tip, romanul erotic, este „feminin”, în măsura în care este psihologic, secret, interior.Analiza psihologică e formă subtilă de bârfă, o cancanerie. De aceea e „feminin” psihologismul. Romanul românesc urmează şi el o linie dublă. Prin Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu sau Preda ilustrează socialul, politicul, fresca şi aventura; prin Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Holban ilustrează analiza psihologică, tipologia feminină, dramele sufletului.

Gen demitizator, romanul este şi unul care mitizează. E un instrument de dezvăluire, dar şi o cutie de miracole.Ajută oamenii să-şi cunoască lumea în care trăiesc, dar le deschide şi o poartă spre transfigurarea ei. Îi pune în contact cu realul, îngăduindu-le deopotrivă să creadă într-o transcendenţă.Cele două tipuri în care am clasificat, provizoriu, genul răspunde la două necesităţi umane concomitente şi la fel de importante. Romanul „feminin”, psihologic, dezvăluie şi analizează; romanul acţiunii oferă duplicatul imaginar al realului istoric. Avem probabil nevoie şi de unul şi de altul, şi de  Holban şi de Rebreanu. Întâiul e o coborâre în arcanele sufletului individual al intimităţii, un viol legal, al doilea e o povestire. Citim „Ion” cu sentimentul eposului, al mitului. Ţăranul însetat de pământ şi îngenunchind  spre a-l săruta este, la Rebreanu, mai puţin acel individ istoriceşte adevărat, cu care ne-a desprins realismul, şi mai mult un erou, o fiinţă mistic unită cu Pământul. Tradiţia românească a vrut ca mai ales prima linie să fie considerată fundamentală; de aceea, când vorbim de roman, noi ne gândim întâi de toate la Rebreanu, dovadă apoi de conservatorism al genului la noi, căci istoria romanului modern a părut unora o istorie a impudorii; e timpul să remarcăm că şi cea de-a doua linie merită atenţie, fiind la fel de rodnică şi, într-o măsură, mai aproape de ceea ce s-a întâmplat în romanul european de după 1900.

Între romanul tradiţional, legat de ascensiunea burgheziei, şi romanul care reflectă criza ei pe plan social, există un raport izvorât din însuşi raportul situaţiilor istorice concrete.

Putem nota, deocamdată fără alt comentariu, că dictatura personală a romancierului clasic asupra personajelor poate fi considerat prin analogie cu presiunea exercitată asupra individului de către normele colectivităţii sociale în epoca ascensiunii burgheziei. Această strategie se schimbă, lent, insesizabil, pe măsură ce se schimbă relaţia socială şi în conştiinţa individului apare idea că este oprimat şi, mai târziu, manipulat de către colectivitate. În acelaşi fel în care individul încearcă să reziste acestei manipulări, personajele romanului încearcă să-şi afirme libera voinţă, personalitatea, faţă de voinţa, mult timp discreţionată a autorului.

Soluţia conflictului social este tragică şi în „Ion” şi în „Pădurea spânzuraţilor”. O altă epocă, în care socialitatea nu mai are capacitatea de a integra paşnic indivizii, îşi face auzite aici ecourile. În „Ion”  „vina” continuă încă să fie atribuită individului, care a călcat norma morală colectivă, dar deja în romanul următor, „vina” este limpede pusă pe seama valorilor grupului opresiv. Structura acestor romane oglindeşte schimbarea petrecută în interiorul viziunii.

Putem încerca acum să construim modelul artistic şi retoric al romanului tradiţional. E vorba în linii mari de romanul din a doua parte a secolului XVIII şi din secolul XIX, care la noi îşi atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX. El zugrăveşte o lume omogenă şi raţională, în care valorile obştei se dovedesc în stare să le integreze pe cele individuale; morala tuturor triumfă de obicei asupra moralei unuia singur; personajul e un caracter, adică o unitate relativ stabilă, indiferent de acţiunea în care se află prins, care-l confirmă sau îl infirmă, fără a-l modifica fundamental. În acestea condiţii putem înţelege lesne forma „auctorială” a romanului acesta: un autor omniscient şi omnipotent este asemeni unei instanţe supraindividuale, necontestante şi autoritare: obiectivitatea aceasta aparentă ascunde însă o reprimare a mutiplului individual ce va fi resimţită, ulterior, de către artist, la fel de dureros precum resimte insul uman reprimarea de către colectivitate. Deocamdată însă romanul răspunde idealurilor unei epoci încrezătoare şi este creator de mitologie. E încă o specie tânără, virilă, lipsită de rafinament. Lumea lui e coerentă, vocaţia, autoritară. Autorul îşi ia în stăpânire personajele, e un dramaturg capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvălui nemijlocit în creaţie, în care e prezent totuşi, de la primul la ultimul rând, prin cunoaşterea desăvârşită a destinelor, sufletelor şi soluţiilor intrigii. Când începe romanul, ştie deja cum îl va sfârşi. Ar trebui poate precizat: sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu există artă, există roman: acela clasic. Romanul tradiţional aşază iluzia vieţii mai presus de aceea a artei. Autorul fiind Dumnezeu, opera e o Carte a Facerii. Doricul romanului (cum îl vom numi de aici înainte) aparţine unei vârste biblice de început şi unui creator la fel de impasibil ca şi Creatorul.

Ionicul romanului înseamnă psihologism şi analiză: iar reflecţia începe să tragă viaţa de mânecă. S-a observat că reflecţia în romanul clasic e numai de natură morală: o distanţă etică între autor şi personajele sale, între divinitatea invulnerabilă şi creaturile ei supuse greşelii. În noul roman reflecţia e de natură artistică şi e globală: căci noul roman a pierdut speranţa în iluzie şi a început să creadă în autenticitate. Analiza şi confesia au alungat creaţia. Din epos obiectiv, romanul devine uneori jurnal. Noul romancier al anilor ’30 există totdeauna obiectivat într-un personaj: cel care scrie e cel care narează. Autorul a fost detronat şi a cedat personajelor prerogativele puterii, locul i l-a luat naratorul. Autoritatea centrală şi-a pierdut puterea. Morala comună e substituită de o morală individuală: personajul îşi regăseşte orgoliul, ce fusese cândva apanajul autorului. Socialitatea lasă locul intimităţii. Eroul se află în căutarea unei identităţi. Experienţele lui – erotice sau spirituale – se opun lumii. E un singuratic, un izolat, un frustrat ce izbeşte prin vanitatea eului.

Romanele acestea par a fi scrise pe măsură ce se desfăşoară acţiunea; sunt o spovedanie, nu o creaţie senină. Temporalitatea s-a subiectivizat, e trăită, în loc să fie un simplu cadru. O formă multiplă, liberă, contradictorie a uzurpat forma unică a dominaţiei şi opresiunii.

Totuşi ciclul nu se încheie aici, simetric: după epoca primară şi energică a doricului românesc şi după epoca feminină şi interiorizată a ionicului, trebuie să urmeze corinticul. O morală, din nou colectivistă, comandă o estetică de acelaşi fel. Aşa se explică anti- psihologismul acestei literaturii, dispariţia eroului, adică a insului cu biografie particulară, aşa se explică generalitatea alegorică ori formele negativ- ironice ale epicului, satira expresionistă, simbolul şi mitul ce caracterizează corinticul romanesc. O dată însă cu pătrunderea în roman a unei categorii sociale inferioare, lipsite de  cultură, de uşurinţă a expresiei şi, în fond, nereflexive moral, psihologismul îşi dovedeşte vanitatea. Iar această pătrundere este foarte vizibilă de exemplu în romanul american. Spre deosebire de europeni, pe care tradiţia genului îi constrânge, americanii au o mentalitaea mult mai democratică. Înainte de a fi scriitori, ei sunt lucrători, zidari, şomeri, hamali în port. Şcoala lor e şcoala vieţii, a europenilor e un turn de fildeş. Corinticul reflectă o nouă formă de dominaţie, ce seamănă cu represiunea. Autorul recucereşte puterea cedată cândva personajelor. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocaţie suverană o constituie jocul. Eposul naturalist era serios, eposul corintic e , în acest sens, ironic: un dumnezeu jucăuş reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuităţii pierdute. Nu mai e vorba de sublimul creaţiei dintâi, ci de un surogat de creaţie, de după potop. Romanul devine un fel de Arcă a lui Noe încărcată de biete făpturi ce s-au salvat de la înec: o lume de supravieţuitoare. Ironia e uneori tragică, împânzind romanul de toate formele grotescului, burlescului şi caricaturii.

Din cele trei momente ale istoriei burgheze şi ale romanului realist-burghez, primele sunt destul de clare şi în România: socialitatea triumfătoare şi epoca individualismului şi interiorităţii. Să rezumăm în câteva fraze. La început sunt iluziile: o lume care-şi creează, o dată cu condiţiile materiale şi spirituale, mitologia proprie. Romanul doric e creator de mituri, ca şi clasa burgheză în ascensiune. Cu timpul, se naşte îndoiala: energia clasei epuizându-se treptat, locul spiritului întreprinzător îl iau tot mai mult contemplaţia şi introspecţia. Romanul ionic e produsul acestei vârste visătoare, care aşează revelaţiile interiorităţii mai presus de satisfacţiile acţiunii. Individul resimte opresiv lumea, încercând să se emancipeze de sub tutela ei; personajul de roman refuză tutela autorului, afirmându-şi o identitate pe care n-o cunoscuse înainte. La noi, tranziţia de la doric la ionic se face abia la sfârşitul primului deceniu postbelic, spre 1930. Romanul doric declină lent în deceniile următoare, dar continuă să fie o instituţie destul de solidă pentru a fi pur şi simplu aruncată la lada de gunoi a istorie. Chestiunea dispariţiei romanului doric se pune în fond în felul următor: putem considera că un tip literar şi-a încheiat cariera atunci când el nu mai produce decât opere epigonice. Când romanul nou, ionic, a încercat să se impună, publicul s-a împărţit. Cea mai mare parte a rămas în partidul doric, o anume minoritate trecând în acela ionic. Romanul ionic e la rândul lui prea firav spre a-l concura decisiv, sortit parcă să moară tânăr. Luciditatea, sceptismul, ironia, intelectualismul îi asigură succes la anumite categori de cititori, dar îl compromit în ochii altora, mult mai numeroşi aceştia, care doresc să fie reconfortaţi în sentimentele lor precum şi în ataşamentele lor convenţionale faţă de lume, iluzionaţi la nevoie, dar nicidecum aduşi la realitate. Romanul ionic nu va dispărea însă, nici el, relativ puţinii cititori compensând numărul restrâns printr-un devotament absolut.

Uitând, cu oarecare ingenuitate, că un roman este de la un cap la altul un produs al imaginaţiei şi tehnicii unui autor, romancierii au căutat să facă din operele lor mici universuri similare cu acelea reale, renunţând treptat la tot ceea ce stânjenea similtitudinea, rafinând procedeele până la a părea că naşterea însăşi a romanului e la fel de spontană ca naşterea vieţii. La început, romancierul se considera fără sfială povestitorul nemijlocit al faptelor, uneori şi eroul lor, adresându-se direct cititorului, peste capul personajelor, comentând fiecare eveniment, trăire, nod al intrigii, compunând biografii explicatoare sau anticipând finalul. Dacă gândim riguros nu este posibil roman fără comentariu de autor, căci prin comentariu nu se înţelege doar intervenţia nemijlocită a povestitorului. Comentariul autorial vizeză trei aspecte ale naraţiunii: faptele, interpretarea şi compoziţia. La primul aspect ne gândim de câte ori  întâlnim într-un roman  rezumate ale evenimentelor, incursiuni în trecutul personajelor sau anticipaţii; de asemenea relatări, descrieri şi portrete, în fine „analize” psihologice – nici una atribuită unor personaje identificabile, ci, aşa zicând, autorului. Al doilea aspect al comentariului vizează nivelul aprecierii faptelor. Aprecierea cunoaşte o singură perspectivă, a autorului în romanul secolului XIX. Al treilea aspect priveşte selecţia şi ordonarea, eşafodarea, adică, a materialului romanesc. Acest fel de comentariu este inevitabil în orice roman. Putem să conchidem că evoluţia romanului către impersonal, din a doua parte a secolului XIX, constă nu atât în renunţarea la comentariu, ci în deplasarea comentariului însuşi de la al doilea aspect al său la primul şi la al treilea, cu alte cuvinte, de la comentariul de apreciere la comentariul ca simplă constatare.

Însă treptat impersonalitatea aceasta începe să-şi releve, şi ea, artificialitatea. Romancierii simt că e la fel de nefiresc în definitiv ca întâmplările şi interpretarea lor să nu fie atribuite nimănui pe cât de nefiresc era, înainte, ca nimic din ce se întâmpla în roman să nu scape atenţiei unui autor prea limbut şi mereu dornic să ne instruiască.

Poezia în perioada interbelică

Perioada interbelică cunoaște o efervescență creatoare în toate domeniile, nemaiîntâlnită până în acel moment.

Noua generație de poeți contribuie acum la înnoirea limbajului poetic. Poezia interbelică urmează, în general, linia eminesciană și simbolistă.

Eugen Lovinescu, important critic al vremii, insistă pe două mari tendințe:

  • lărgirea registrului tematic

  • evoluția în planul modalității artistice de la descriere și narațiune în versuri la viziunea lirică, subiectivă, care permite explorarea zonelor interioare.

Orientările principale în poezia interbelică

  • poezia modernistă –  se dezvoltă în jurul revistei Sburătorul, a lui Eugen Lovinescu. Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Al. Phillipide, Demostene Botez, Magda Isanos se numără printre poeții moderni.

  • poezia tradiționalistă  – continuă tematica rurală a liricii și formulele lirice tradiționale, inovând foarte puțin la nivelul expresiei. Poezia tradiționalistă cântă natura și pământul, dar și istoria națională. Poeții tradiționaliști se grupează în jurul revistei Gândirea, a lui Nichifor Crainicu, iar poezia lor exaltă specificul național, adesea în forme exagerate, inspirată de ideologia de dreapta a vremii. Reprezentanți ai poeziei tradiționaliste sunt Ion Pillat, Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și alții.

  • poezia avangardistă – are un program radical inovator prin care se dorește punerea de acord a tematicii și expresiei literare cu descoperirile tehnologice moderne. Poezia apare în jurul publicațiilor de avangardă, iar poeții acestui curent se numeau dadaiști, suprarealiști, constructiviști, integraliști. Tristan Tzara* este poetul care a lansat, la Zürich, curentul denumit dadaism.

 Tristan Tzara – pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet român evreu de limbă franceză – este, de fapt, un joc de cuvinte trist în țară

Romanul în perioada interbelică

Pentru literatură, perioada interbelică este o perioadă prolifică, în special pentru romanul românesc, al cărui proces de modernizare atinge maturitatea deplină.

Trăsături ale romanului românesc din perioada interbelică:

1.lărgirea și diversificarea tematicii:

tematica rurală continuă prin Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu.

tematica citadină – Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu

războiul și consecințele sale asupra conștiinței umane– Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Cezar Petrescu (Întunecare)

apare prototipul intelectualului – Camil Petrescu, Cezar Petrescu

explorarea zonelor profunde ale psihicului, prezentarea vieții interioare a eroului – Liviu Rebreanu (Pădurea Spânzuraților), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust), Hortensia Papadat Bengescu (ciclul Hallipa), Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche) etc;

  1. interferența formulelor tradiționale cu cele moderne:

domină formula realistă, atât în plan social cât și psihologic – Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu

  1. a) obiectivarea romanului românesc – Liviu Rebreanu (Ion)

– realismul balzacian – George Călinescu

– realismul liric și legendar – Mihail Sadoveanu (Frații Jderi)

  1. b) romanul modern  de analiză psihologică – Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

formule estetice moderne (Marcel Proust), pentru a reda stările difuze, de exaltare a trăirilor, profundă analiza psihologică până în zonele subconștientului.

  1. Tehnici compoziționale diverse

construcția circulară

romanul ciclu

romanul unei familii

romanul dosar de existențe – Patul lui Procust

– tehnica autenticității

– unghiuri multiple

– epistole (Patul lui Procust)

– note ample de subsol cu comentariile autorului

– jurnal

Reprezentanți ai literaturii interbelice

PROZĂ

Liviu Rebreanu

  • Pădurea spânzuraților

  • Adam și Eva

  • Ciuleandra

  • Ion

  • Răscoala

George Călinescu

  • Enigma Otiliei

  • Bietul Ioanide

  • Scrinul negru

Camil Petrescu

  • Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

  • Patul lui Procust

Hortensia Papadat-Bengescu – ciclul Hallipilor

  • Concert din muzică de Bach

  • Fecioare despletite

  • Drumul ascuns

  • Balaurul

Cezar Petrescu

  • Întunecare

Gib Mihăiescu

  • Donna Alba

  • Rusoaica

Mateiu Caragiale

  • Craii de Curtea Veche

POEZIE

Tudor Arghezi

  • Cuvinte potrivite

  • Flori de mucigai

  • Versuri de seară

Lucian Blaga

  • Poemele luminii

  • Pașii profetului

  • În marea trecere

  • Lauda somnului

Ion Barbu

  • După melci

  • Joc secund

DRAMATURGIE

Camil Petrescu

  • Jocul Ielelor

  • Danton

  • Suflete tari

  • Act venețian

Lucian Blaga

  • Tulburarea apelor

  • Zamolxe

  • Cruciada copiilor

  • Meșterul Manole

Tudor Mușatescu

  • Titanic vals

  • …Escu

Victor Ion Popa

  • Ciuta

  • Take, Ianke și Cadâr

  • Mușcata din fereastră

Al. Kirițescu

  • Gaițele

  • trilogia renașterii: Borgia, Nunta din Perugia, Michelangeo

Mihail Sebastian

  • Jocul de-a vacanța

  • Steaua fără nume

  • Ultima oră

  • Insula

Elita românească din perioada interbelică s-a bucurat din plin de privilegiile sociale şi economice, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Petrecerile de Revelion în palate atent gătite ori în staţiuni montane erau demonstraţii sublime de eleganţă şi rafinament, în ton cu moda din marile capitale europene.  La 1 ianuarie vom da marele bal de Anul Nou, pentru care au fost trimise 2.500 de invitaţii. Palatul e mult prea îngust şi mic pentru enorma societate bucureşteană care s-a dublat în zece ani; numai ofiţeri au fost convocaţi 260“, îi scria regele Carol I fratelui său, Fritz, pe 28 decembrie 1882. Erau invitate personalităţi din armată, politică, diplomaţie şi din lumea artistică. Crème de la crème. Însă în stradă, bucureştenii fără căpătâi se distrau privind la fastul cortegiului regal şi la eleganţa trăsurilor şi cupeurilor invitaţilor şi aşteptau cu înfrigurare momentul de final, cu jocuri de lumini şi torţe.  Ospeţe boiereşti Obiceiul instituit de primul monarh al României de a organiza de Revelion, la Curtea Regală, cea mai mare petrecere din Capitală a fost continuat şi după Marele Război. Însă, treptat, oferta s-a diversificat – petrecerea de Anul Nou, prilej de socializare, dar şi de a fi alături de cei apropiaţi, s-a mutat în casele marilor familii boiereşti şi în hall-urile restaurantelor şi hotelurilor mari ale Bucureştiului.  Apropiaţii familiilor Cantacuzino, Ghika, Suţu ori Lahovary erau oaspeţi nelipsiţi de la sărbătorile din palate, iar gazdele concurau anual pentru titlul de cea mai aleasă masă şi cel mai spectaculos bal. Sensibilităţi ale elitei. Totul trebuia să fie en vogue, scump şi, fără îndoială, aliniat cu moda de la Paris ori New York. Peste veacuri, cronicile par să dea câştig de cauză familiei Suţu, dar nu în manieră absolută: „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la picioare“, după cum mărturiseşte Victor Bilciurescu. Irina şi Grigore Suţu erau arbitri ai eleganţei şi ai bunelor maniere, proprietari ai unui palat cu emblemă pe frontispiciu chiar în faţa Spitalului Colţea, cu săli spaţioase şi bogat ornamentate. La jeunesse d’or Tinerii şi artiştii bucureşteni erau atraşi mai degrabă de restaurantele de lux de pe Calea Victoriei, unde se semnau contracte de închiriere ori se făceau rezervări cu câteva luni înainte. Printre cele mai frecventate locuri de distracţie erau Cercul Militar, restaurantul Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski de la intersecţia străzii Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei şi cafeneaua High-Life de lângă Athénée Palace. Chiar şi sălile Teatrului Naţional – cel cu sediul pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor – găzduiau petreceri cu mii de invitaţi, la jeunesse d’or a Bucureştiului: domnişoare cu talia subţire, june modiste şi fetiţe cu gene lungi şi bucle bălaie, negustori cu mustăţile subţiri şi tineri aristocraţi trăgând indiferent din ţigări de foi. Erau vremurile în care gazetele publicau statistici înduioşătoare despre dragostea la vârste tinere: „Un cuplu de îndrăgostiţi se sărută la fiecare 4 minute, femeia întreabă în medie la 10 minute: «Mă iubeşti?» şi are între 3 şi 5 crize de gelozie pe săptămână“. Tot în perioada interbelică a devenit la modă petrecerea sărbătorilor în staţiunile montane. Prilej de relaxare în hoteluri ori vile private. Dar distracţia pe pârtiile de schi şi plimbările cu săniile trase de cai prin Sinaia, Predeal şi Buşteni erau rezervate numai pentru elită – oamenilor de rând li s-au deschis porţile staţiunilor montane în perioada sărbătorilor de către regimul comunist, prin ONT Carpaţi. Însă familiile cu dare de mână alegeau vacanţe prelungite în staţiunile din Germania şi Austria. A fost o vreme când Tirolul era considerat o Mecca a sărbătorilor de iarnă. Caviar rusesc şi şampanie franţuzească Petrecerile de Anul Nou organizate cu simţ de răspundere începeau în jurul orei 10.00 seara. Supeul era servit după miezul nopţii, pe la 12.30-1.00 noaptea, după care începeau dansurile, deschise de câte un arbitru al eleganţei, aşa cum a fost multă vreme Alexandru Marghiloman. Petrecerea se încheia de obicei la 3.00-4.00 dimineaţa, dar putea dura şi până la 6.00-7.00 dacă oaspeţii erau în putere. La plecare, li se oferea o ceaşcă de cafea cu lapte ori una cu bulion cald. Pentru revigorare. Meniul de Revelion era bogat şi cuprindea numai mâncăruri rafinate, pregătite atent, după reţete de import uneori. La o masă care să satisfacă orice gust, oricât de pretenţios, puteau fi aduse preparate precum raţă cu sos de portocale, curcan fript umplut cu castane, icre moi şi biscuiţi de şampanie Capşa. Iar caviarul rusesc şi şampania franţuzească erau cod alimentar obligatoriu pentru protipendada românească. Era bine. Dar se putea merge mai departe de atât, către bucătăria europeană, cu tort Claire, petites timbales milanaises, sterlet á la russe, selle de veau printanière, cotelettes de lièvre á la financière, chaudfroid de volaille, punch cardinal, dindonneau truffé, fonds d’artichants sance blanche, parfait au moka, fruits-dessert. Toate la o singură masă. În prima jumătate a perioadei interbelice, erau încă la modă dansurile pe perechi, graţioase. Doamne, domnişoare şi domni de toate vârstele ştiau să danseze vals, cadril, polka, mazurca, pas de quatre, pas de patineurs şi cotillion, alcătuit din „Les Bouquets“, „Les Arcades“, „Les Masques“ , „Moulinet“, „Les Esharphes et Coudes“ şi cadril final. Ulterior, s-a renunţat la dansurile clasice şi au fost adoptate stilurile de dans ale negrilor din Filipine şi ale hamalilor Londrei. S-au liberalizat stilurile de dans şi obiceiurile, în general. Cadouri practice pentru fete şi băieţi Calea Victoriei forfotea în perioada Crăciunului şi a Anului Nou de oameni în căutarea cadourilor perfecte pentru prieteni şi familie. De la micile ateliere de croitorie la marile Galerii Lafayette şi Casa Sigmund Prager – „furnizorul Curţei Regale“ – toate erau arhiaglomerate. Toate anunţau din timp reducerile de sărbători. Pentru maximizarea profitului şi satisfacerea cererii. Se obişnuia ca în noaptea dintre ani să se ofere cadouri şi, bineînţeles, copiii erau privilegiaţi. Primeau haine, bocanci, pantaloni, paltoane, costume de cercetaş şi jucării, în special mecanice – tancuri, avioane, maşini şi trenuri pe şină pentru băieţi, şi păpuşi, leagăne, maşini de gătit, soldăţei de plumb pentru fetiţe. Mai cu tragere de inimă, mai forţaţi de spiritul sărbătorilor şi, mai ales, de etichetă, oamenii intrau în zig-zag prin magazine să cumpere bluze, lenjerie, rochii, flanele de corp, mănuşi de lână, jambiere de lână, ciorapi din păr de cămilă, mantale de damă, colerete de blană şi eşarfe moderne, costume de oraş pentru domni – „de cheviot englezesc“ ori de stofă Burberrys – costume de sport şi costume pentru „chauffeuri“. Fiecăruia după nevoi, dar cu acest gând clar: cadoul perfect e cadoul practic.  Tradiţiile „În nicio ţară a Occidentului nu vom întâlni tradiţionala sorcovă, care pune atâta gingăşie în urarea de tinereţe şi sănătate perpetue. Pluguşorul împodobit cu pangilici colorate şi boabele de grâu asvârlite de ţărani sunt un simbol al belşugului“, scria revista „Ilustraţiunea română“ în 1938. Tradiţiile acestea mărunte erau respectate cu sfinţenie. În prima zi a anului străzile Bucureştiului – din mahala până în centru – se umpleau de copii porniţi să colinde casele oamenilor. Se întorceau acasă cu obrajii îmbujoraţi şi cu traistele pline cu mere, nuci şi câte un gologan, doi. În schimb, tinerii se adunau în Parcul Cişmigiu, unde a fost amenajat primul patinoar din oraş. Era asaltat de sute de entuziaşti ai patinajului, unii începători, alţii capabili de figuri îndrăzneţe, spre încântarea domnişoarelor. Iar în străvechea tradiţie a răvaşelor cu urări ori cu fraze cu tâlc, gazetele publicau catrene pentru fiecare. După cum urmează: „Politicienilor – Un «răvaş» v’am da şi vouă,/În această oră nouă/Dar vă ştim noi bine ţinta:/Nu-i răvaşul, ci…plăcinta!“. „Noilor aleşi parlamentari – Voi aţi biruit înfine/În al urnelor război:/V’aţi «ales»… Ne pare bine./Dar… cu ce ne-alegem noi?“ Şi în fine, unui măturător: „Ţie, singura urare/Ce ţi-o fac, e să-ţi revină/Murdărie mai puţină,/Deci,…alegeri cât mai rare!“. Ţinuta aristocraţiei pure Ţinuta pentru noaptea de Revelion era pregătită încă din vară. Se luau în considerare întotdeauna tendinţele haute couture de la Paris, se comandau rochii elegante la atelierele din Bucureşti ori se aduceau din capitalele Europei Occidentale. Revistele şi ziarele ofereau sfaturi cu privire la moda rochiilor, bijuteriilor şi a coafurilor în vogă încă din primele luni ale toamnei. Tendinţele în moda anilor interbelici pendulau permanent între tăieturile clasice, cuminţi şi inovaţii îndrăzneţe. Extravaganţa şi eleganţa dictau noul cod vestimentar. Moda în materie de culori, lungimi şi materiale este explicată în „Realitatea ilustrată“ din 1929: „Alături de expresia modernă de o mefistofelică ţinută, a unor toalete ce mulează corpul cu rafinată simplicitate şi de drapajele antice de a căror graţie sculpturală nu ne vom sătura niciodată, avem viziuni de romantism: corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru“. Revista „Ilustraţiunea română“  din acelaşi an, completează imaginea eleganţei sublime, cu câteva amendamente: „Catifeaua albă dă un aer de somptuozitate unei rochii lungi – evident că se cere o condiţie: corpul sa fie subţire şi svelt, pentru ca albul să nu strice silueta. Moarul, în culori vii, roşu, violet, rouille, dă toalete extrem de elegante pentru seara, care prin singurul joc al apelor ţesăturei se dispensează de orice alte garnituri“. Revistele din interbelic le sfătuiau pe doamnele în ton cu cele mai noi tendinţe în modă să recurgă la reinterpretarea unor piese vestimentare în manieră modernă. Se dă exemplul pelerinei: „Rochii de crepe de chine, sau de marocain, cu o pelerinuţă în spate, adesea neregulată, acoperind numai un braţ. E o modă care poate da efecte reuşite numai când stăpâna rochiei e sveltă, căci altfel… e preferabil să nu încerce“. Pecetea supremă a şicului Ţinuta de seară perfectă nu poate fi desăvârşită decât de un set de bijuterii elegant, cu pietre preţioase şi cu modele sofisticate. „Bijuteria e un gaj de dragoste şi de putere, o armă de cucerire şi un simbol de bogăţie. Pentru o elegantă modernă, e pecetea supremă a şicului şi a acelei perfecţiuni secrete, care se numeşte «clasa de sus». Bijuteriile au o valoare din care se poate extrage totodată credit, plăcere şi vanitate“, scria „Realitatea ilustrată“ în ianuarie 1929. Iar în acea iarnă, cele mai potrivite podoabe pentru ocaziile mari erau cerceii în formă de trei cascade de diamante, brătările de argint care strâng mânecile de catifea, perlele terminate cu o pafta de briliante şi brăţările din paftale pătrate de cristal, tăiate în formă de scară ce se purtau deasupra manşetei, mănuşilor ori mânecilor. În modă, on revient toujours Spre finalul perioadei interbelice, în ianuarie 1938, ziarele şi revistele făceau retrospectiva –sumbră – a anului trecut şi dădeau previziunile pentru cel nou. Revista „Ilustraţiunea română“ apelase la forţa prezicătoare a astrelor: „În modă, astrologia prevede o inspirare dela anul 1914, cu care se aseamănă în conjuctura astrelor. Vom vedea însă rochiile scurtate până la genunchi – cu tot protestul fabricanţilor de ţesătorie – şi foarte decoltate în spate. Pălăriile se vor înălţa, luând mai mult forma cilindrică, garnisite cu pene mari şi flori multicolore. Pantofii se vor purta cu tocul foarte jos, chiar seara. Va veni moda femeilor grase în 1938. Nu a «formelor pline», ca în anii trecuţi, ci a femeilor realmente grase, aşa cum erau frumuseţile dinainte de război.  Şi în moda masculină se va ivi oarecare fantezie prin introducerea celor mai vii culori în ţesătura stofelor“. În finalul articolului, redactorii revistei dau asigurări că, dacă prin voia hazardului, lucrurile nu s-ar întâmpla întocmai cum au fost expuse, previziunile rămân valabile pentru anii următori, 1939, 1940. Într-un final, s-au îndeplinit, istoria a prins din urmă astrologia. Educaţia sexuală a tinerilor în perioada interbelică În perioada interbelică, societatea românească se confrunta cu noi tipare de comportament care proveneau cu precădere din rândul generaţiilor tinere. Schimbarea societăţii putea fi percepută urmărind evoluţia vestimentaţiei, care aşa cum remarcau majoritatea ziariştilor, devenea tot mai revelatoare, a literaturii, care acorda o atenţie deosebită iubirii senzuale, sau a cinematografului. În acest context pe care majoritatea pedagogilor, juriştilor, teologilor sau profesorilor l-au caracterizat drept o criză a moralităţii, ale cărei efecte au încercat să le combată în lucrările lor dedicate educaţiei morale a tinerilor, s-a conturat un discurs public despre necesitatea abordării temei sexualităţii într-o manieră deschisă. Problema sexualităţii a lipsit o perioadă îndelungată de pe agenda dezbaterilor publice, această absenţă putând fi explicată prin refuzul de a ofensa pudoarea publică. Dorinţa de conformare la subiectele ce se cădeau abordate în spaţiul public, a acţionat ca o barieră de o riguroasă impermeabilitate cu privire la tema sexualităţii. Nu întâmplător, cei care au lansat într-o manieră deschisă acest subiect, dând tonul dezbaterii publice din jurul lui au fost medicii. Confruntaţi cu efectele completei ignoranţe a populaţiei în general, şi a tinerilor în special în privinţa aparatului reproducător, atât medicii practicanţi cât şi studenţii la medicină, au depus eforturi considerabile pentru a combate tendinţa societăţii de a trece sub tăcere aceste aspecte ale anatomiei umane. O primă lucrare O primă lucrare care în anul 1915 se afla deja la cea de-a cincea ediţie este cea a doctorului Eraclie Sterian care motiva necesitatea publicării Educaţiei sexuale astfel: „Arătatu-i-am tânărului în vinele căruia clocoteşte sângele înfierbântat al vârstei sale primejdiile la care îl poate împinge sexualitatea sa? Îndrumarea părintească sau cea şcolară îi dă vreo povaţă despre aceste lucruri? Gheaţa ruşinii făţarnice pe de-o parte, greutatea unor astfel de poveţe din partea dascălilor pe de alta îl lasă desăvârşit neştiutor. Atunci? Atunci nu există decât o singură cărare pe care el poate merge: a experienţei. Dar experienţa ce o facem cu privire la viaţa sexuală de cele mai multe ori este o tristă experienţă. De aceea astăzi mai în fiecare familie trebuie să fie câte un sifilitic, câte un blenoragic. Toate aceste neajunsuri fiinţează din cauza moravurilor noastre ipocrite”. Această motivaţie se va transforma într-un adevărat laitmotiv pe parcursul perioadei interbelice, majoritatea covârşitoare a literaturii dedicate temei sexualităţii înglobând în partea introductivă intenţia declarată a autorului de a lupta împotriva barierei create de morala publică, responsabilă în mod direct de lipsa informaţiilor accesibile populaţiei. Autorul continua subliniind faptul că omul pretins civilizat şi moral, fiind lipsit de cunoştiinţele legate de propria constituţie şi fiziologie, alunecă spre imoralitate, enumerând cazul homosexualităţii, al onaniei sau al bolilor sexuale. Alături de aceste subiecte, autorul aborda deasemenea şi chestiuni precum educaţia sexuală a femeii, virginitatea, menstruaţia şi igiena ei, adulterul, pudicitatea femeii, sarcina, prostituţia sau circumcizia. Acesta propunea organizarea unor conferinţe cu scop didactic şi editarea unor lucrări de popularizare, dedicate adolescenţilor lipsiţi de alte surse de informare, argumentând că “Mutismul profesorilor în chestie de educaţie sexuală, asprimea prea mare a părinţilor trebuie să se schimbe. Să nu credem că printr-o senină tăcere vom contribui la bunul mers al moralei”.   Un alt mijloc la care medicul a apelat pentru ca lucrarea sa să se bucure de o mai mare receptivitate din partea publicului, a fost introducerea în paginile cărţii a unor scrisori primite de la pacienţi. Recursul la un astfel de artificiu avea ca scop atât identificarea cititorului cu pacientul şi stimularea empatiei, cât şi prezentarea unui caz care să funcţioneze ca o sperietoare pentru eventualii lectori.   Un alt medic militant, care s-a implicat activ în efortul de lărgire a accesului publicului la lucrări orientative cu privire la aspectele sexualităţii, a fost Friedrich Grünfeld. Având cabinetul situat pe Calea Moşilor, acolo unde practica profesia de medic, acesta s-a specializat în publicarea broşurilor cu rol educativ, fiind autorul a nu mai puţin de zece titluri dedicate sănătăţii fizice. Pintre acestea se numără lucrări de popularizare ca Secrete sexuale, Îndrumarea sexelor, Căutarea sănătăţii şi tămăduirea bolilor, Călăuza locurilor de băi şi de odihnă din România, Blenoragia, Igiena frumuseţii, Cum să trăim, Poveţe pentru fetele tinere, Poveţe pentru tineretul bărbătesc. Povete pentru fete      În lucrarea Educaţia sexuală. Poveţe pentru fetele tinere, publicată la Bucureşti în anul 1921, în partea introductivă autorul îşi argumenta poziţia astfel: „De toate s-a vorbit şi se vorbeşte mult în lume de către oameni, numai când e vorba de educaţia sexuală toată lumea, toţi oamenii dau bir cu fugiţii, tac şi amuţesc ruşinându-se. Oare e educaţia sexuală în afara educaţiei omeneşti, jigneşte ea într-adevăr buna creştere, buna cuviinţă a oamenilor, este ea imorală, amorală, antilumească?”. Acestea erau întrebările pe care şase ani înainte, doctorul Sterian le lansase deja, întrebări care încă persistau fiind expresia reticenţei societăţii interbelice de a aborda subiectul sexualităţii în mod public. Şi tocmai pentru că disponibilitatea de a articula un discurs în această direcţie şi de a fi receptat de către populaţie era una redusă, doctorul Grünfeld propunea ca strategie colaborarea dintre părinţi, profesori şi medici pe de-o parte, şi tinere pe de alta:„E bine deci ca mama, profesoarele ori medicul să deschidă vorba şi asupra chestiunilor sexuale, dându-le o importanţă ţărmurită vârstei copilelor, dându-le pilde de sănătate, de cuminţenie şi de pregătire curată a fizicului şi moralului lor, spre binele şi frumosul lor”. Informaţiile pe care autorul le furniza publicului interesat erau structurate în zece capitole, într-o încercare de a acoperi tot spectrul necesităţilor unei fete, atât în ceea ce privea aspectele fiziologice, psihologice sau emoţionale, cât şi din perspectiva viitorului rol social, acela de soţie şi mamă. Urmărind succesiunea capitolelor “Rostul educaţiei sexuale”, „Egalitatea sexelor”, „Orientarea tinerelor fete”, „Tainele sexualităţii”, „Îngrijirea sănătăţii”, „Nervozitatea tinerelor fete”, „Pregătirea pentru viitor”, „Spre viaţa casnică”, „Timpul măritişului”, „Viaţa conjugală şi cinstea casei”, este evident faptul că educaţia sexuală era pilonul central al unei tranziţii spre maturitate a fetelor, care să le asigure atât însuşirea unui comportament moral, cât şi cunoaşterea regulilor elementare de igienă a trupului şi a căminului pe care urmau să îl întemeieze.  Un alt aspect căruia medicul i-a acordat o importanţă considerabilă a fost cel legat de alegerea unui partener de viaţă. Se remarcă o puternică tendinţă spre modernizare, autorul sfătuindu-le pe tinerele fete să îşi aleagă un soţ pe care îl cunosc, care să provină din acelaşi sat sau oraş ca şi acestea, să aprecieze starea sănătăţii tânărului dar şi trăsături de caracter precum hărnicia şi cinstea. Acesta adăuga pe lista factorilor de luat în considerare pentru alegerea unui soţ şi diferenţa de vârstă dintre cei doi care trebuia să se încadreze între 5 şi 8 ani, perspectivele de viitor ale acestuia şi nu în ultimul rând iubirea. Se remarcă faptul că broşura era mai mult decât un simplu instrument pentru furnizarea cunoştiinţelor elementare în ceea ce privea educaţia sexuală, fiind un ghid adresat tinerelor pentru a le pregăti pentru viaţa de adult. Tot doctorul Grünfeld a publicat în acelaşi an 1921, o altă broşură, de data aceasta dedicată celor care formau deja un cuplu conjugal. Intitulată Poveţe pentru căsătoriţi, în cadrul lucrării se sublinia importanţa tuturor elementelor, atât sexuale, morale cât şi sociale care contribuiau la armonia perechii:„Sexualitatea, moralitatea şi partea socială a căsniciei îşi au fiecare partea lor de însemnătate şi trebuiesc cunoscute de-o potrivă”.   În această lucrare doctorul Grünfeld trasa liniile generale ale comportamentului social acceptat al individului în cadrul cuplului matrimonial, cât şi comportamentul cuplului în cadrul grupului social din care făcea parte. Încă din primele pagini se afirma necesitatea stabilirii unor raporturi de egalitate între soţi, raporturi care să se fundamenteze pe dragoste, sinceritate şi muncă. Totodată se sublinia obligaţia morală a cuplurilor care aveau copii de a le oferi atenţie şi de a-i îndruma către o profesie urmărindu-le înclinaţiile, aptitudinile şi dorinţele. Un alt punct atins în broşură era chestiunea divorţului care nu era prezentat ca o catastrofă, ci ca o soluţie alternativă în cazul acelor căsnicii care nu mai aveau la bază sentimentul reciproc de iubire. Deşi livrat într-o manieră modernă, fapt ce transpare din problema abordării deschise a sexualităţii, indicaţiile cu privire la relaţiile părinţilor cu proprii copii precum şi perceperea divorţului ca o soluţie pentru acele căsnicii nefericite, discursul doctorului este unul fundamental tradiţionalist. Viziunea asupra menirii indivizilor, aceştia având datoria civică de a se căsători şi de a procrea, astfel multiplicând şi transmiţând generaţiei următoare modelul social în cadrul căruia au fost educaţi şi pe care şi l-au însuşit, este una conservatoare, fiind probabil direct legată de profesia de medic a autorului. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că înţelegerea necesităţii de a transmite publicului îndemnul de a se documenta cu privire la aspectele propriei sexualităţi în vederea menţinerii sănătăţii fizice individuale şi a sănătăţii cuplului, era o atitudine specifică modernităţii. O altă lucrare dedicată problemei sexualităţii este teza de doctorat a unui student al Facultăţii de Medicină de la Iaşi, Emil E. Crăciun, publicată în anul 1933. Axată pe necesitatea introducerii măsurilor de profilaxie, atât îndividuală cât şi socială, în cuprinsul lucrării autorul oferă câteva propuneri practice cu privire la maniera în care trebuie să se abordeze  tema sexualităţii: „Mama este de drept cea care trebuie să înceapă educaţia sexuală, căci ei i se adresează toate întrebările copilului. Sexualitatea nu trebuie învăluită în taină şi ruşine în faţa copilului, căci pericolul îl pândeşte în orice moment, rezistenţa e minimă, chiar absentă”. Autorul consideră că iniţierea copilului în domeniul vieţii sexuale se poate realiza apelându-se la cunoştiinţele însuşite în cadrul cursrilor de ştiinţe naturale. Acesta sugerează o abordare graduală a problemei reproducerii, începând cu prezentarea acestui proces la plante, la peşti, la păsări, la mamifere şi în cele din urmă la oameni, fiind importantă, deasemenea, însuşirea temeinică a noţiunilor de igienă. Aşa cum o făcuseră deja în deceniile anterioare ceilalţi medici, doctorandul readuce în discuţie necesitatea de a aborda într-o manieră deschisă problema sexualătăţii şi consecinţele sale, considerând că afecţiunile sexuale ar trebui să fie percepute ca având un potenţial destructiv asemănător celorlalte epidemii, precum scarlatina sau febra tifoidă: ”Pentru ce sexualitatea şi maladiile veneriene să fie o taină învăluită în ruşine, nu putem să le ridicăm la nivelul cel puţin al celorlalte maladii pentru ca mijloacele preventive şi curative să se poată aplica la lumina zilei şi cu maximul de succes”. Autorul considera că “tineri de ambe sexe să fie iniţiaţi în domeniul sexualităţii, cunoaşterea organelor genitale şi funcţiile lor trebuie asigurată prin toate mijloacele”, sugerând predarea unor cursuri speciale de către medici, organizarea unor conferinţe de popularizare, apelul la cărţi, reviste, filme cu scopul de a informa publicul în legătură cu măsurile de igienă sexuală şi cele profilactice pentru prevenirea unor astfel de afecţiuni. Abordând situaţia bărbaţilor care efectuau stagiul militar, viitorul medic sugera ca toţi soldaţii să fie duşi la spitale pentru a li se oferi cunoştiinţele necesare unui comportament sexual lipsit de riscuri, alături de spitale sugerând şi muzee unde aceştia urmau să aibă acces la mulaje pentru a se familiariza cu elementele aparatului genital. Această grijă deosebită izvora din constatarea faptului că în urma satisfacerii stagiului militar, bărbaţii reveneau în zonele de provenienţă, contribuind la extinderea bolilor de natură venerică “soldatul netratat e vectorul cel mai însemnat al maladiilor venerice la ţară, promiscuitatea în care se duce viaţa la ţară oferă mediu prielnic lăţirii maladiilor, mijloacele de stăvilire sunt foarte slabe”. Doctorandul îşi încheia lucrarea subliniind necesitatea imperioasă de a pune la dispoziţia publicului informaţiile necesare educaţiei sexuale şi atrăgea atenţia asupra obligativităţii implicării statului, căruia îi revenea sarcina de a furniza populaţiei medici specialişti şi secţii în spitale dotate corespunzător.  Perioada interbelică a fost momentul în care medicii, juriştii, profesorii şi teologii şi-au pus problema importanţei educaţiei morale şi sexuale, publicând lucrări care să suplimenteze informaţiile extrase din materiile programei şcolare. Conştientizarea situaţiei alarmante în ceea ce privea transmiterea bolilor sexuale şi a comportamentelor cu risc mare de contagiune, i-au determinat preponderent pe medici să lanseze un discurs public în legătură cu această temă. În ciuda eforturilor acestora, deşi există o bibliografie consistentă în legătură cu sexualitatea publicată în epocă, faptul că în majoritatea lucrărilor în partea introductivă se reitera declaraţia de intenţie a autorului de a înlătura reţinerea societăţii manifestată faţă de acest subiect, ne poate indica persistenţa unei viziuni opace cu privire la acest aspect al anatomiei umane. Efortul medicilor de a înlesni accesul publicului la informaţii legate de aparatul reproducător a întâmpinat rezistenţa puternică a moralei publice care se dovedea reticentă unei abordări directe a subiectului. Alături de iniţiativa medicilor în această direcţie trebuie menţionate deasemenea şi eforturile depuse de autori care doreau să educe individul pentru a se integra în viaţa de cuplul. Cărţile dedicate căsătoriei precum cea a lui Constantin Colonaş (Cartea căsătoriei) şi Constantin Hristea (Educaţia căsătoriei) încorporau şi capitole dedicate educaţiei sexuale, putând fi considerate adevărate manuale prin maniera de expunere a cunoştiinţelor şi prin apelul la schiţe şi imagini ilustrative. Meritul iniţierii dezbaterii publice din jurul necesităţii introducerii educaţiei sexuale rămâne însă al medicilor.     Aspecte socio-culturale ale Bucureştiului Interbelic Perioada interbelicã apare în multe scrieri recente ca o perioadã de aur a societãţii româneşti, dar trebuie sã conştientizãm şi faptul cã o mare parte a societãţii româneşti de atunci nutrea sentimente de neîmplinire şi sufocare. Doamnele şi domnii foarte eleganţi ieşeau de la faimosul restaurant Capşa într-o stradã plinã de noroi, iar încãlţãrile le puteau fi ruinate foarte uşor. Majoritatea cetãţenilor nu dispunea încã de curent electric la început de interbelic, Dâmboviţa nu era tocmai un râu cu aspect romantic precum Sena pentru Paris, ba chiar mai mult, cauza bucureştenilor deseori inundaţii. Oamenii se comparau în acea perioadã cu realitãţile occidentale şi îşi conştientizau astfel lipsurile şi angoasele. Problema este cã noi momentan ne raportãm la societatea româneascã interbelicã ca la o societate superioarã, suntem paseişti într-o lume care totuşi ne oferã multe. Primul Rãzboi Mondial a avut drept rezultat prãbuşirea unei lumi şi apariţia alteia şi s-a creat o barierã între aceste douã lumi: cei de acasã şi cei din tranşee. Rãzboiul modificã realitãţile, caracterele, provoacã puternice traume colective, iar experienţa de pe front nu poate fi uitatã prea uşor. Societatea post rãzboi era profund afectatã nu doar de efectele psihologice, ci mai ales de cele vizibile. Distrugerile provocare de rãzboi erau vizibile şi trebuiau refãcute, potenţialul economic trebuia restabilit, precum şi producţia industrialã sau cea agrarã. Când toate păreau a recãpãta sens şi funcţionalitate, Marea Crizã Economicã îşi face simţitã prezenţa, iar şomajul şi inflaţia sunt vedete ale perioadei 1929-1933. Societatea interbelicã este caracterizatã de contraste. Pe când automobilele cu bãrbaţi îmbrãcaţi dupã ultima modã europeanã se plimbau pe strãzile cu noroi ale Bucureştiului, iar doamnele îşi beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populaţiei României locuia încã în mediul rural. O serie de schimbări au loc după marea conflagraţie mondială: femeile devin mai independente, fustele se scurtează, apar mulţi orfani, rezultat al sacrificiilor de pe frontul de luptă, iar produse noi pătrund pe piaţa autohtonă. Problematica mentalitãţilor a fost şi este componenta permanentei confruntãri dintre vechi şi nou. În aceastã confruntare intrã în joc variate accesorii care compun cotidianul: comportament, vestimentaţie, atitudine faţã de spaţiul public şi privat. Bucureşteanul este locuitorul privilegiat al unui Centru care se impune pe de o parte drept pivot al modernizãrii, un creuzet al procesului de preluare şi adaptare a modelelor culturale apusene, iar pe de altã parte, ca un fervent exportator de modele urbane în afarã. Tãrgurile şi oraşele provinciale devin tributare Centrului prin preluarea de modele. Metropola se doreşte mereu prezentã în mijlocul schimbãrilor şi un permanent exponent al acestora. În perioada interbelicã mentatitãţile din spaţiul balcano-oriental au pendulat uşor cãtre spaţiul european, cu lipsurile, frustrãrile, traumele, neîmplinirile trãite fie individual fie colectiv, separat sau simultan. Bucureştiul s-a aflat la întrepãtrunderea dintre modelul cultural european şi cel balcano-oriental, graniţa fiind mereu instabilã. Bucureştiul interbelic era populat cu simigerii, gogoşerii şi cafegii. În simigerii puteai servi brânzoaice, plãcinte, covrigi, dovleac copt, toate fãcute de familii de greci. Produsele erau naturale, extrem de gustoase, iar mirosul aluaturilor te îmbia de la intrare. Gogoşeriile specifice acestei perioade se gãseau mai ales pe lângã pieţe, gãri şi autogãri. Cea mai cunoscutã gogoşerie este cea de la Piaţa Unirii, “La Gogoaşa Înfuriatã!” . Castanele coapte erau un alt aliment des consumat şi datoritã faptului cã mai la fiecare colţ se gãsea un om cu un cazan cu grãtar unde se coceau castane. Iarna erau un deliciu! Trecãtorii înfriguraţi cumpãrau o pungã cu castane coapte care îi ajuta sã se încãlzeascã şi sã se şi hrãneascã. Mirosul ameţitor de cafea prospãt mãcinatã venea din cafegiile foarte comune şi ele pe strãzile Bucureştiului Interbelic. Cafeaua era de mai multe sortimente şi era adusã din pãrţi diferite ale lumii. Armenii erau de obicei cafegii şi mai comercializau şi alune şi tot felul de dulciuri. Bragageriile erau un alt loc des frecventat de cãtre bucureşteni. Bãutura rãcoritoare, cu aspect lãptos, culoare cafenie şi cu un gust dulce-acrişor se numea bragã şi era o reminiscenţã otomanã la noi în ţarã. În bragagerii se mai putea gãsi şi halva sau rahat. Cofetãriile din Bucureşti erau renumite pentru prãjiturile şi sortimentele variate de îngheţatã. Prãjiturile erau mari şi ieftine, în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6000-8000 de lei. În cofetãrii puteai sta singur la o masa în timp ce savurai o prãjiturã şi te odihneai sau puteai sta de vorbã cu cineva, o ieşire de relaxare. Cele mai luxoase restaurante din perioada interbelicã erau nu doar pretenţioase, dar aveau şi specific de regiune sau alimentar. Existau restaurante în care se puteau servi doar preparate din peşte, altele doar din pui sau lactate. Restaurantul “Gambrinus” de pe bulevardul Elisabeta, colţ cu Brezoianu, avea specific vânãtoresc, deci se serveau preparate din mistreţ, caprã salbaticã, cocoş sãlbatic, raţe, sitari, fazani, iepuri, toate fãcute dupã reţete speciale şi însoţite de un vin negru (de Bordeaux). Gurmanzii, pe lângã mâncãrurile alese cu care erau serviţi, aveau auzul delectat de vioara lui Grigoraş Dinicu. În salonul din faţã al restaurantului se gãseau berãria ce vindea o bere specialã, care se numea chiar Gambrinus. La restaurantul “La Bufet” de pe şoseaua Kiseleff, cu specific românesc, cântau acelaşi Grigoraş Dinicu, dar cu Maria Tãnase. Vestitul restaurant “Capşa”, care funcţioneazã şi astãzi, a fost deschis încã din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, împreunã cu cofetãria, de cãtre celebrul patiser şi cofetar aromân, Gheorghe Capşa, şcolit în faimoasele laboratoare din Paris. Acesta este locul de întâlnire al multor poeţi, scriitori, ziarişti, dar şi a altor personaje celebre. Trebuie reţinut faptul cã bucureştenii erau oameni veseli cãrora le plãcea sã-şi petreacã timpul liber într-un mod cât mai variat. Grãdinile de varã, cabaretele şi barurile erau şi ele frecventate de locuitorii capitalei. Cabaretele erau localuri care funcţionau dupã ora 22:00, la intrare se plãtea o taxã pentru fiecare persoanã, iar lumea venea îmbrãcatã în toalete de searã. Bãrbaţii purtau smochinguri sau frac, femeile rochii lungi şi consumau bãuturi scumpe: whisky, coniac, cocteiluri. În aceste locuri se putea lua şi masa, dar se serveau numai preparate reci la preţuri foarte ridicate. Interesant era programul artistic, cu dansatoare, iluzionişti, torsionişti, solişti vocali, pentru o searã cât mai animatã. La bar, pe scaunele înalte, stãteau “damele de consumaţie”, care puteau fi invitate la dans, sã facã conversaţie şi sã bea ceva, la bar sau la masã. “Chat Noir” era un cabaret intim, pe Sãrindar, cu dame de consumaţie deosebite şi cu public ales. Spre deosebire de Bucureştiul de astãzi, în perioada interbelicã verdeaţa te înconjura peste tot. Erau copaci pe aproape toate strãzile, mici grãdiniţe cu flori, dar şi parcuri mari, precum: parcul Carol, parcul Cişmigiu, parcul Herãstrãu, parcul Ioanid şi Grãdina Icoanei. Oraşul anilor ’20-’40 era curat, oamenii erau educaţi, iar bunul simţ se transmitea în familie. Bucureştenii se bucurau de plimbãrile în aer liber, de cele cu trãsura, dar odatã cu apariţia automobilului, seara, pe rãcoare, bucureştenii practicau “plimbarea la şosea”, mai ales într-o maşinã decapotabilã. Bucureştiul era un oraş plin de zumzet, de mişcare, de preocupare şi de bunã dispoziţie. Oamenii erau plini de viaţă după ce trecuseră de Primul Război Mondial, şi, deşi se îndreptau vertiginos spre ce-l de-al doilea, fără a fi conştienţi, se bucurau de fiecare clipă şi evoluau constant. Poate aceasta este explicaţia faptului cã bucureştenii de astãzi suspinã dupã vremurile din perioada interbelicã. Bucureştenii erau atunci oameni veseli, amabili şi cu respect unii faţã de alţii. Era o lege nescrisã sã nu se vorbeascã urât sau sã se înjure în faţa femeilor sau a copiilor. Viaţa culturală a Bucureştiului a început să se dezvolte după Primul Război Mondial şi se desfăşura în muzee, săli de expoziţie, teatre, opere, cinematografe, săli de concerte, biblioteci, edituri, librării. Repertoriul teatrelor s-a schimbat la început de interbelic, piesele din literatura universală prunzând şi pe lista actelor artistice din România. Inaintea Primului Război Mondial, din cauza publicului neavizat şi lipsit de cultură, se jucau doar piese amuzante, cu scenete de amor, comedii sau drame lacrimogene şi chiar şi în aceste condiţii participarea publicului era una redusă. Mulţumită tineretului şcolit în universităţile din străinătate, gustul oamenilor începe să se schimbe, iar pe scena teatrul românesc pătrund piese din literatura universală. Celebre piese din teatrul universal au început să se joace şi în Bucureştiul interbelic: “Maria Stuart” de Schiller, “Visul unei nopţi de vară, “Hamlet”, “Romeo şi Julieta”, “Macbeth” de Shakespeare, “Pescăruşul” de Cehov, “Anna Karenina” de Tolstoi. Nu doar piesele autorilor străini umpleau sălile de teatru, ci şi piesele autorilor autohtoni:” O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, “Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu, “Titanic vals” de Tudor Muşatescu sau “Act veneţian” de Camil Petrescu. Apariţia teatrului radiofonic la începutul anilor ’30 a sporit dorinţa oamenilor de a merge la teatru şi a contribuit la popularizarea culturii. In 1921 a fost inaugurată Opera Română, prima piesă fiind “Lohengrin” de Richard Wagner, dirijată chiar de către George Enescu. Opera avea un repertoriu variat şi cântăreţii de la noi şi din străinătate ofereau publicului spectacole de calitate. Operele din repertoriul internaţional care se cântau au fost: “Nunta lui Figaro”, “Don Juan” de Mozart, “Aida”, “Othello” de Verdi, dar şi opere aparţinând lui Rossini sau Ceaikovski. Sãlile de concerte au început sã prindã viaţã dupã înfiinţarea Operei Române, iar George Enescu este cel care a dat un nou impuls concertelor de muzicã simfonicã. Serii de concerte ale faimoşilor Beethoven, Bach, Mozart, Schubert, Ceaikovski umpleau sãlile, iar oamenii şi-au cizelat gustul pentru muzica simfonicã. In anii ’30 muzica jazz ajunge în Bucureşti, apar formaţii deşi este un gen de muzicã nu tocmai uşor şi e nevoie de instrumente anume şi multã iscusinţã. In aceste formaţii cântau câte un pianist, saxofonist, clarinetist, contrabasist şi baterist. Cãteodatã cânta şi câte un chitarist sau chiar un violonist. Este bine cunoscut artistul Johnny Rãducanu pentru solourile lui la contrabas şi pentru atmosfera creatã. La începutul anilor ’30 filmele sonore ajung şi în capitala noastrã, iar cinematografele sunt în mare vogã. Inimile spectatorilor au fost foarte uşor cucerite de actorii şi actriţele americane, industria de film americanã fiind cea mai apreciatã. Erau filme foarte dinamice, cu multã muzicã, dans. Este perioada lui Fred Aster, a lui Frank Sinatra şi a Ellei Fitzgerald. Pânza ecranului ocupã mai întâi Bulevardul Elisabeta, numit, mai în glumã, mai în serios, “Hollywoodul românesc” . In 1933 Bucureştiul avea deja 50 de cinematografe, iar în zilele bune acestea dãdeau şi câte şapte reprezentaţii. Aproximativ douã decenii între douã cele mai mari conflagraţii mondiale au avut un impact deosebit asupra omenirii. Interbelicul nu a fost un paradis, îşi are “pãcatele lui”, dar a fost perioada în care Bucurestiul pãrea a fi mai aproape ca oricând de occident, perioada “tuturor posibilitãţilor”. Oamenii aveau poftã de viaţã, erau motivaţi sã depãşeascã momentul Primului Rãzboi Mondial, fãrã a şti cã se îndreptau vertiginos spre cel de-al doilea şi trãind din plin. A fost o perioadã de inovaţii, noutãţi în materie de petrecere a timpului liber şi a modului de a te îmbrãca, o perioadã a politeţii, în care oamenii s-au dezvoltat şi dupã care unii nostalgici încã mai suspinã.   Viaţa la ţară în Bărăganul interbelic. Ţăranii primelor decenii ale secolului XX, măcinaţi de foamete şi boli Viaţa în Bărăganul dintre cele două războaie mondiale a fost un adevărat chin pentru locuitorii săi, majoritatea provenind din mediul rural. Peste 300.000 de oameni erau îngrijiţi de un singur medic primar şi supravieţuiau de la o zi la alta cu o bucată de mămăligă. Deşi ar fi trebuit să beneficieze de pe urma muncii pământului, ţăranii din Bărăganul proaspăt ieşit din război trăiau la limita sărăciei. În cea mai importantă zonă agricolă a ţării, oamenii habar nu aveau despre producţii la hectar sau unelte agricole care să le uşureze munca. Profesori de istorie, Maria Petrescu şi Nicoleta Trifan, dezvăluie în paginile revistei „Naparis” câteva aspecte legate de viaţa ţărănimii din Bărăgan, imediat după încheierea Primului Război Mondial. Studiile celor două cadre didactice au arătat faptul că agricultura, pentru care Bărăganul a fost recunoscut de nenumărate ori la nivel naţional datorită potenţialului său din acest sector, se făcea la limita subzistenţei. „Agricultura în judeţul Ialomiţa, în acei ani, se făcea cu inventar vechi şi insuficient, deoarece nici statul şi nici oamenii nu dispuneau de resursele necesare pentru înnoirea inventarului agricol” se arată în studiul istoricilor. Lipsa mijloacelor necesare pentru a lucra pământul eficient a avut ca efect determinarea populaţiei să îndure condiţii vitrege de trai. De cele mai multe ori, ţărănimea din Bărăgan era lovită de foamete. Statisticile au arătat că mai bine de jumătate din cei peste 300.000 de locuitori ai Bărăganului acelor timpuri aveau un singur aliment de bază: mămăliga, iar alimentele care conţineau proteine erau un adevărat lux pe care foarte puţini şi-l permiteau. Epidemii de tuberculoză şi pelagră Slaba alimentaţie a populaţie a dus la apariţia epidemiilor. Cele mai răspândite boli care au afectat populaţia din mediul rural au fost tuberculoza şi pelagra (n.red. pelagra este o boală provocată de lipsa vitaminelor din corp ce are ca simptomatologie inflamaţia pielii, tulburări gastrice şi nervoase). Potrivit estimărilor oficiale păstrate în arhive, între anii 1922 – 1923, în Bărăgan au fost raportate 459 de cazuri de tuberculoză. Numărul mare de bolnavi era cauzat şi de lipsa asistenţei sanitare. Ca şi în cazul agriculturii, statul modern nu intervenea pentru susţinerea sistemului medical. Aşa se face că un singur medic avea în evidenţe populaţia din 14 sate. Lipsiţi de mijloace de transport, de cele mai multe ori, doctorii ajungeau mult prea târziu la căpătâiul bolnavilor, tocmai de aceea şi numărul deceselor raportate în această perioadă era destul de ridicat. Existau doar patru spitale urbane şi 15 dispensare, însă în ele îşi desfăşurau activitatea un medic primar şi alţi opt specialişti.   Berman – povestea redescoperirii unui fotograf interbelic Iosif Berman (17 ianuarie 1892 – 17 septembie 1941) a fotografiat Revoluţia Bolşevică, Constantinopolul în anii 1920, puşcăriaşii de la Ocnele Mari în anii 1930, copilăria regelui Mihai, efervescentul Bucureşti interbelic, precum și oraşele şi satele mici ale României Mari. Dimitrie Gusti scria despre el că este ,,coautor al imaginii satului şi ţăranului român”. A murit „de inimă rea” în 1941 când, din cauza originii sale evreieşti, i s-a interzis să mai fotografieze. Berman, vânătorul de nori Confiscate de statul naţional-legionar, clişeele pe sticlă ale lui Berman au supravieţuit fiind transferate, după război, de la Ministerul Propagandei la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist. Nimeni nu le-a mai privit timp de jumătate de secol, iar întâmplarea a făcut ca extraordinarele imagini să fie redescoperite de cercetătorii Muzeului Ţăranului Român instalaţi pe bulevardul Kiseleff, în fosta clădire a Muzeului Partidului. Le-au păstrat şi le-au expus, fără să le cunoască autorul, cuceriţi de forţa imaginilor.  Expoziţiile, albumele, filmul documentar dedicate lui Berman sunt finalul fericit al unei poveşti despre uitare şi redescoperire, poveste ale cărei multiple fire le vom depăna împreună cu invitaţii noştri de duminică seara: prof. univ. dr. Zoltán Rostás – sociolog și coordonator al platformei Cooperativa Gusti (www.cooperativag.ro), Ioana Popescu – etnolog şi creator al Arhivei de Imagine a MŢR, Florentina Ţone – sociolog şi editor coordonator al revistei Historia, urmând a fi confirmați și alți invitați. Arhiva de Imagine  este principala componentă a Arhivei Etnologice a MȚR. Arhivă documentară de specialitate dedicată deopotrivă cercetătorilor și publicului larg, aceasta reunește imagini vechi (începând cu secolul al XIX-lea) și imagini noi: FOTO – clișee pozitive și negative pe sticlă, negative și diapozitive pe film, contacte și printuri originale – și, respectiv, VIDEO – filme pe peliculă și VHS. Colecțiile cuprind și materiale foto-video digitale. „Berman, vânătorul de nori. Povestea redescoperirii unui fotograf interbelic” marchează 124 de ani de la nașterea fotografului. Evenimentul este parte din demersul pe termen lung al Arhivei de Imagine MȚR de digitalizare, promovare și deschidere către public a fondurilor de imagine deținute de către Muzeul Național al Țăranului Român.   Teatrul de revista in interbelic Teatrul de Revista „Constantin Tanase” isi aprinde luminile, in fiecare seara, pe Calea Victoriei. Alti actori, alti spectatori, aceleasi probleme, aceleasi naravuri, de cand e lumea si pamantul… In primavara anului 1919, in ziua de 23 mai, la orele 11, pe locul unde functionase Gradina de vara Amicii Orbilor, de pe strada Academiei, a fost pusa piatra de temelie a Gradinii Carabus. A fost de fata multa lume buna: actori, ziaristi, prieteni. La inaugurare s-a baut vin negru si s-au ciocnit cupe de sampanie. Actorul Constantin Marculescu, de la Teatrul National, a desfasurat ceremonios un pergament de pe care a citit versurile scrise cu acest prilej de catre George Ranetti. Se-intemeiaza Templul Comediei/ Si-or pune-ntaia piatra a temeliei/ Tanase, care-i un vestit ghidus/ Cu nasu-i lung, de-aici si pan-la Husi/ Si Grigorescu, negru ca un tus…/ De ce-l numisi tu Teatru “Carabus”/ O, nasule-arhitect care-l facusi ?/ Eu nu pricep – da-i treaba meseriei/ Iar eu-s doar gramaticul trepadus/ Ce-asterne azi pe luciul hartiei/ Mai alb ca florile de corcodus/ O slova ce-i menita vesniciei ! A urmat apoi ceremonialul introducerii „papirusului” intr-o sticla goala de sampanie si ingroparea acesteia la temelia scenei.   Amintiri din interbelic Victor Moldovan e un personaj cvasinecunoscut în istoriografie, dar important în istoria națională. Avocat și om politic originar din Bistrița-Năsăud, secretar de stat și deputat în mai multe rânduri, Victor Moldovan a făcut parte din elita politică a României interbelice. Din nefericire, Victor Moldovan avea să împartă soarta atâtor personalități asemănătoare lui, fiind arestat de comuniști și închis cinci ani la Penitenciarul de la Sighet. A supraviețuit însă închisorii și, reușind să părăseacă țara, a murit în 1977 în Germania. El a lăsat în urmă un volum bogat de memorii în care surprinde evoluția social-politică a României în perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și destrămarea României Mari. Mai interesante sunt însă aspectele de istorie locală: istoria orașului Bistrița, dezvoltarea economică a județului, învățământul local, politica la nivel de județ, relațiile dintre etnii, vizitele monarhilor români la Bistrița ș.a.     Câteva aspecte de ştiut despre … Bucurestiul interbelic Perioada anilor interbelici va ramane in istoria Capitalei ca o veritabila varsta de aur, reflectata in mii de pagini de jurnal, fotografii, picturi, filme etc. Societatea romaneasca isi indeplinise visul de generatii a reintregirii teritoriale si isi arata un mare apetit spre nou si modern. Acum se intalnesc cel mai bine traditia si modernitatea, vechiul si noul, inovatia si conservatorismul. Prin Legea pentru organizarea administraţiei oraşului Bucureşti din 7 februarie 1926, Capitala a fost împărţită într‑o zonă centrala şi o zonă periferică. Zona centrală cuprindea patru sectoare, păstrând numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde. In afara acestora au ramas 12 comune. Ele au primit statutul de comune suburbane oraşului, fiind înglobate din punct de vedere administrativ municipiului Bucureşti. O noua generatie de arhitecti isi pun in aplicare principiile moderniste invatate la scoli de arhitectura din strainatate.Spre sfarsitul anilor `20, arhitecti precum Marcel Iancu construiesc in Capitala primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. De asemenea, in 1929 Horia Creanga construieste celebrul imobil ARO. Cel mai popular ziar central, „Universul” isi avea sediul in Palatul Universul.Inaugurată pe 2 noiembrie 1930, clădirea de pe strada Ion Brezoianu 23-25 a constituit odinioară nucleul presei bucureştene, fiind celebră agitaţia din jurul ei, când vânzătorii de ziare strigau în gura mare titlurile ediţiilor. Odată cu dărâmarea atelierelor Gării de Nord în 1932, din iniţiativa Direcției C.F.R.,a ramas liber un teren de circa 5 hectare, care putea fi utilizat pentru o mare piață în fața Gării de Nord. Amenajarea pieţei a fost îndelung discutată într-o comisie mixtă compusă din delegaţii Căilor Ferate şi ai Primăriei, iar proiectul întocmit şi supus şi avizului Consiliului Tehnic Superior a fost un compromis între interesele parţial divergente ale acestor instituţii. In inima Bucurestilor se gasea si zona Halelor. Zona era foarte murdara si infecta strazi intregi, fiind si un teritoriu de frecvente incaierari intre vanzatorii de fructe si legume,iar înghesuiala de la cumpărăturile de dimineaţă asigura pungaşilor de buzunare o activitate rodnică. In urma presiunilor, precupetii vor abandona zona iar bucurestenii se vor deprinde sa isi faca cumparaturile la noua hala din Obor. Intre anii 1930 – 1935 are loc asanarea unei zone mlastinoase aflate la marginea orasului Bucuresti, formandu-se Lacul Herastrau.In jurul lacului s-a amenajat si cel mai mare parc din capitala, parcul Herastrau. Ecluza Lacului Herastrau a fost construita in perioada 1933-1936, insa pentru multa vreme a fost inchisa. La 10 mai 1939 a fost inaugurta pentru prima data statuia ecvestra a Regelui Carol I in Piata Constitutiei de astazi. Inaugurarea s-a facut in prezenta Regelui Carol al II-lea si aMarelui Voevod de Alba Iulia Mihai (viitorul Rege)si s-a facut cu ocazia implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Carol I. Lucrarea a fost realizata de marelui sculptor si artist croatIvan Mestrovic, foarte apreciat in epoca pentru lucrarile sale. Cinematograful avea un succes fulminant in Bucureşti. Au fost deschise zeci şi zeci de săli în care se proiectau filme. În paginile ziarelor, la rubrica numită „calendarul zilei“, erau menţionate peste 30-40 de cinematografe în Bucureşti care ofereau filme. Gradinile de vara erau printre primele optiuni de petrecere a timpului liber. Printre cele mai frecventate era si „La Leul si carnatul”.Bucurestenii care veneau aici se puteau delecta cu soiuri alese de vin si sprit, iar daca le era si foame se puteau infrupta in voie cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, la preturi foarte convenabile (2 lei un pranz indestulator). Înmormântările se făceau cu dricul. Erau trei clase de înmormântare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiaşi iar dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai şi se punea la dispoziţia preotului o trăsură şi încă o trăsură la dispoziţia familiei. Înmormântarea de clasa I era somptuoasă, dricul fiind tras de şase sau opt cai iar caiierau mascaţi,cu măşti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon înalt, negru. Dricul era mare şistrălucitor.   Scriitori la cafenea „Critica reală se face la Capșa, nu în presa literară. Daca ești prost la Capșa, este imposibil să fii inteligent altundeva”, spunea Tudor Arghezi despre locul unde toate marile nume ale presei și literaturii românești poposeau zilnic în interbelic. Sau, dacă se întâmpla ca o persoană importantă să lipsească de la Capșa, ea putea fi găsită, cu siguranță, la braseria Corso din apropiere. Acestea sunt, deci, cele două locuri care au scris practic istoria culturii românești în perioada interbelică. Acum, ele revin la viață prin memoriile lui Vlaicu Bârna, care ne face cunoștință, într-o altă lumină, cu Ion Barbu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Emil Cioran, Nicolae Iorga sau Tudor Arghezi, pentru a-i numi doar pe câțiva dintre clienții fideli de la Capșa și Corso. Vom descoperi, astfel, tabieturile și preferințele culinare ale scriitorilor, secretul cafelei de la Corso, discuțiile și polemicile literare și politice purtate la masă și multe altele, toate într-un volum numai bun de savurat alături de o cafea… tot la Capșa, dacă se poate!   Legende uitate: Zaraza Oare câtor români le mai spune ceva numele de Cristian Vasile? Unul din cei mai cunoscuți și iubiți cântâreți din perioada interbelică, interpret al legendarului tango Zaraza, Cristian Vasile este astăzi în mare parte uitat. Tânărul scriitor Andrei Ruse a pornit pe urmele poveștii sale, iar romanul de față, aflat la granița dintre imaginație și realitate, readuce în atenția românilor destinul unui om considerat cândva figură-simbol a Epocii de Aur ale României. Romanul este bine documentat, astfel că fundalul istoric pe care se desfășoară acțiunea trezește la viață societatea bucureșteană interbelică. Pe lângă Cristian Vasile, în jurul căruia se țese firul poveștii, îi vom întâlni, în postura inedită de personaje de roman, pe Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Jean Moscopol ș.a. Rezultatul? O perspectivă unică asupra unui om cu adevărat special și asupra unei epoci, demult apuse, care încă ne trezește nostalgii. Ce reguli de circulație se aplicau în 1930 în București In perioada interbelica, Bucurestiul era considerat, pe buna dreptate, “Micul Paris” al Estului Europei. O capitala la acea vreme cocheta, cu un rafinat parfum arhitectural, cu bulevarde largi, gradini luxuriante si intesata cu buticuri si cafenele dichisite, Bucurestiul era intr-un continuu “clocot”, fie ca vorbim despre zona Athenee Palace, fie ca ne referim la zona Palatului Cercului Militar. Era un oras in care, zi si noapte, umblau forfota tramvaie trase de cai, trasuri, dar si automobilele acelei epoci. Se impunea, asadar sa existe si… reguli de circulatie! Evident, unele dintre acestea sunt azi desuete si ni se pot parea ridicole. In editia din mai-iunie 1930, “Revista Generala Ilustrata” ii atentiona, astfel, pe conducatorii de automobile ca trebuie sa se supuna in trafic unor reguli clare. Articolul in cauza ne informa printre altele ca, la inceputul anilor ’30, viteza maxima acceptata in oras era de numai… 25 km/ora. Mai mult, aflam din paginile revistei ca existau in Bucuresti piste nu doar pentru biciclisti sau pietoni, ci si pentru calareti, iar intersectia era numita… “raspantie”. Mersul inapoi era interzis! Iata insa ce reguli se aplicau pe atunci, soferii nefiind avertizati cu privire la sanctiunile pe care le risca daca nu se supun “Codului rutier” al vremii. -“Pe strazile in care circulatia se face in “Sens unic”, automobilele pot merge alaturate pe toata lungimea strazii”; -“Nu intrebuintati nici odata pe strazi mersul inapoi si nu intoarceti nici odata pe loc”; -“Mergeti, opriti si stationati numai pe partea dreapta a strazii in directia mersului si paralel cu trotuarul”; -“Circulati prin oras numai cu viteza maxima reglementara de 25 klm pe ora, iar in caz de aglomeratiuni, raspantii, incrucisari si atunci cand din cauza ploii se fac lacuri si noroi, reduceti cat e posibil viteza ca sa nu stropiti pietonii cu noroi si apa”; -“Pe strazile unde circulatia se face in doua directiuni, mergeti cu masinile in rand una dupa alta, iar cand voiti sa intreceti una cu mers mai incet, treceti intotdeauna numai pe parte stanga si numai cand aveti loc”; -“La Sos. Kiseleff, nu circulati decat pe partea rezervata vehiculelor, nu pe aleele pietonilor, biciclistilor si calaretilor. Opriti la marginea partei carosabile si pasagerii sa se duca pe jos la cladiri, traversand aleele pietonilor, biciclistilor sau calaretilor”.     Amor in anii ’20! Cum se iubeau bucurestenii cu ajutorul tigaretei! Acum aproape 100 de ani, amorul pe Dorobanti nu se consuma in sticle de Moet si nici in multi cai putere. Domnisoarele vremii purtau un parfum parizian, iar curtea li se facea dupa un ritual precis. Intr-o perioada cand romantismul era in floare, pe bulevardele cochete din Bucurestii de alta data, domnii erau puternic incercati de eterna intrebare: “Ma aplec sa ii sarut mana, sau ii duc mana spre buze”. In anii ’20, aristocratia era puternic influentata de elitele pariziene si de cele vieneze. Astfel, scriitoarea Ioana Parvulescu, doctor in literatura de mai bine de 15 ani, zugraveste in cartea ei “Intoarcere in Bucurestiul Interbelic” un adevarat ritual al domnitelor vremii prin care acestea se lasau, sau nu, curtate in cafenele. “Catva pariziene au infiintat de curand un club secret de fumatoare al carui mobil este stabilirea unui mijloc de a comunica unui barbat, cu ajutorul tigaretei, impresia pe care le-o face”. Conform autoarei, artista Loulou Savu, de la Carabus (actrita de teatru in trupa lui Constantin Tanase) decripteaza pentru bucurestence codul “de import” frantuzesc. “Tigara tinuta strans intre buzele rujate, stranse, cu conturul de inima imbufnat, inseamna ‘Nu-mi placi’, in timp ce daca o tii intre degete, cu zambetul meditativ in acord direct cu privirea, sunt sanse, caci gestul inseamna ‘Sa ma mai gandesc’. Tot cu tigareta se mai poate spune ‘Ma interesezi’, ‘Poate’, ‘Nu ma interesezi’, ‘Imi placi’, ‘In orice caz asteapta-ma’ si chiar ‘Ai parale'”, explica acesta din urma uzantele amoroase ale vremii. Puternica influenta a Parisului transforma societatea bucuresteana intr-una mai permisiva (desigur incomparabila cu cea de azi). Astfel, atat gazetele vremii cat si femeile incep sa vorbeasca mai deschis despre amoruri interzise, iar barbatii nu isi mai tin iubitele ascunse, ci se afiseaza cu ele la brat (lucru considerat tabu pana atunci). Scriitoarea Ioana Parvulescu vorbeste chiar si despre doamnele mai emancipate care au deja pregatita o mica geanta de voiaj cu toate cele trebuincioase pentru “lucrul acela” care se petrece “en ville”. “Bolile pe care tot frumoasa zeita a dragostei, Venera, le aduce sunt acum, gratie noilor medicamente printre care si celebrul ‘Salvarsan’ (n.r eficient in tratarea sifilisului si a bolii somnului), vindecabile.”, povesteste scriitoarea. Farmaciile sau mai bine zis drogheriile trateaza cu maxima seriozitate subiectul si afiseaza in vitrina primele afise de educatie sexuala. Bulevardele sunt pline de “procuristii lui Cupidon”, curieri, de cele mai multe ori baieti tineri, care stau la orice colt de strada (usor de recunoscut dupa sepcile lor rosii) care asigura curieratul scrisorilor de dragoste in orice colt al Bucurestiului. Gazetele vremii publica statistici cel putin amuzante. Astfel, una dintre ele publica un articol din care bucurestenii afla ca un cuplu de indragostiti se saruta la fiecare patru minute iar ca femeia intreaba in medie la 10 minute “Ma iubesti”, apoi ca are 35 de crize de gelozie pe saptamana, in timp ce barbatul are doar 23 de crize de nervi, pe acelasi interval de timp.   Berea românească de lux care făcea furori în Germania, Austria şi Ungaria La berărie se făceau şi se desfăceau lucrurile în România epocii interbelice. Mărci de bere renumite au străbătut timpurile şi încă se caută secretul lor. Una dintre ele, cu o reţetă astăzi dispărută, a fascinat generaţii întregi de băutori, povestitori şi boemi din România, Germania, Ungaria sau Austria. Este vorba de o bere fabricată în Botoşaniul interbelic şi care se servea doar la „Calul Balan“ al Moldovei. Botoşaniul sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, era un adevărat hub economic al Moldovei. Plin cu târgoveţi, bancheri, negustori şi meştesugari, armeni, evrei şi români târgul ajunsese la o dezvoltare economică care îl plasa în primele patru urbe ale ţării.    Pe strada principală, plină de case ridicate de meşteri austrieci sau vienezi la comanda bogaţilor nesgustori evrei sau armeni, se aflau cel puţin începând cu anul 1900, magazine de lux, librării, alimentare cu produse exotice, târguri de maşini( o raritate la acea vreme) şi bineînţeles hoteluri şi restaurante de lux. ”Botoşaniul începutului de secol XX, era foarte prosper.  Ad Options   Negustorii armeni, evrei sau români, alături de familiile boiereşti de viţă veche care trăiau aici, au ridicat un oraş situat la standarde europene. Şi vorbim aici de clădiri cu arhitectură deosebită, magazine aprovizionate cu produse de lux.”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată oraşul oferea pe bandă rulantă genii şi oameni de cultură de referinţă, precum Mihai Eminescu în secolul al XIX lea, George Enescu, Octav Onicescu, Grigore Antipa sau Nicolae Iorga. Locul de întâlnire favorit atât al boierilor, al negustorilor, ziariştilor dar şi al oamenilor de cultură rămâneau însă restaurantele şi berăriile.    ”Cişmea” berea de care s-au îndrăgostit nemţii   O marcă de bere din Botoşani a reuşit însă să devină un brand de lux al târgului. Este vorba despre berea de lux numită simplu ”Cişmea”. Produsă în fabrica de bere cu acelaşi nume, situată la începutul secolului XX pe Calea Naţională a Botoşaniului, berea ”Cişmea” devenise o delicatesă. Cel care îi crease reţeta era un bogat negustor evreu, Leon Spodheim.    Umblase mult prin Germania, acolo unde îşi făcuse numeroase legături economice. În patria berii, a studiat mai multe reţete. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Austria. A venit înapoi la Botoşani şi împreună cu reţetele locale a făcut o bere de senzaţie. ”Leon Spodheim, a fost un reprezentat de elită al comunităţii evreieşti. Avea multe contacte în străinătate. A reuşit o reţetă deosebită. Bineînţeles i-a păstrat secretul. Se putea spune că era o combinaţie între berea germană, puţin din cea englezească şi care avea bineînţeles şi ceva balcanic. Gustul era atât de deosebit, din câte spun contemporanii, că Spodheim nici nu s-a chinuit să îi găsească un nume pompos. I-a spus simplu, cum se numea şi fabrica ”Cişmea”, povestea într-un interviu din anul 2006, regretatul specialist în istoria Botoşaniului, istoricul Ionel Bejenaru. Se spune că berea ”Cişmea” era atât de bună, încât a făcut înconjurul ţării. Doar numele…nu şi berea. Şi asta fiindcă Leon Spodheim o pregătise doar pentru degustătorii locali şi pentru export. Berea de lux din Botoşani ajungea în cantităţi mari, culmea în patria berii, Germania, Austria şi Ungaria. ”Era o delicatesă pentru nemţi. Culmea, noi am învăţat reţeta berii de la ei. Am făcut-o mai bună şi apoi Spodheim o vindea în Germania. Plecau şi în Austria şi în Ungaria canistre mari. Era vorba de sute de litri de bere Cişmea. Era o cerere uriaşă, iar fabrica prospera”, adăuga Ionel Bejenariu.  Totodată ziaristul botoşănean Florentin Florescu, după o amplă documentare în arhivele botoşănene, spune într-un articol că secretul berii era defapt în resursele naturale ale Botoşaniului, adică malţul de o calitate superioară şi o apă unică din puţul berăriei. ”  Berea asta era preparată cu o apă specială dintr-un puţ din satul Cişmea, berea avea un gust deosebit, mai ales că era preparată după reţete nemţeşti în vogă la acea vreme. Şi apa respectivă avea proprietăţile ei deosebite. Puţul de la Cişmea mai există şi azi. S-au mai făcut în câteva rânduri încercări de a reimpune pe piaţă această bere, însă rezultatele au fost dezamăgitoare”, scrie Florentin Florescu.    Reţeta berii a rămas însă necunoscută până astăzi. Nimeni nu ştia cum regla proporţiile şi ce ingrediente folosea propriu-zis Spodheim, pentru a face berea atât de cerută în străinătate. Se spune că lunar se exportau aproximativ trei cisterne de 10 tone cu bere Cişmea numai în Ungaria şi Austria.    ”Calul Bălan” de Moldova Berea ”Cişmea” putea fi degustată pe plan local, doar în restaurantul ”Calul Bălan”. Numele luat de la mai celebrul birt bucureştean, a dat însă roade. Era localul preferat al botoşănenilor şi atâta timp cât era furnizată celebra bere ”Cişmea”, clienţii nu lipseau. Se spune că avea compartimente separate pentru protipendandă şi pentru cei mai săraci. În orice caz în sezonul cald, primitoarea terasă, cu butoiul de bere ”Cişmea” alături era ca un magnet pentru muşterii. ” Foarte mulţi turişti din ţară veneau la Botoşani simţind parcă efluviul berii “Cismea””, spune contemplativ Florentin Florescu. Şi într-adevăr documentele vremii arată că la ”Calul Bălan” cel al Botoşaniului, trăgeau turişti din toată ţara dar şi din străinătate. ” Pare greu de crezut dar veneau şi pentru berea asta ”Cişmea”. Aici se găsea si aici veneau să o bea. Oraşul la vremea respectivă avea multe atracţii: grădină publică,teatre, fanfară, case frumoase, plimbări cu şareta. Dar deliciul era masa luată la ”Calul Bălan”, chiar în centrul urbei şi o halbă sau mai multe de bere Cişmea. Veneau şi străini, fie cu AFACERI, fie doar pentru a se destinde mânaţi de reclama făcută berii şi oraşului”, preciza Ionel Bejenaru.  La ”Calul Balan” din spusele contemporanilor, se pare ar fi poposit la o bere ”Cişmea” şi celebrul istoric Nicolae Iorga, matematicianul Onicescu dar şi ziariştii, profesorii celebrului Liceu Laurian, anagajaţii de la Primărie sau mari negustori. Se pare că restaurantul beneficia şi de personal calificat feminin şi pentru alte tipuri de plăceri, după ce se adunau halbele băute de bere ”Cişmea”. Aici de altfel lucra şi celebra prostituată a Botoşaniului, Jeni ”Jucărie”. După anii ’30, bera ”Cişmea” a putut fi servită şi în alte resturante renumite ale Botoşaniului. Şi era vorba de ”Bursa” lui Aron Stengel sau berăria ”Luther” situată lângă Hotelul Rareş de astăzi din centrul istoric al Botoşaniului.   Moartea unui brand   Odată cu pregătirile de război ale România şi odată cu activitatea ferventă a Gărzii de Fier în Botoşani, marii afacerişti evrei s-au pregătit de plecare. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Leon Spodheim. ”Erau vremuri tulburi. Vremurile tulburi nu fac bine afacerilor. Proprietarul era foarte bătrân şi de afacere se ocupau deja rudele. Oricum de comerţ cu Germani, Austria sau Ungaria nu mai putea fi vorba de mult. Naziştii nu suportau comerţul evreiesc. Afacerea decăzuse. Au luat ce mai avea din capital şi au plecat”, explica Bejenaru.  Acesta a vândut berăria şi a plecat în Israel. Odată cu el a plecat şi secretul berii ”Cişmea”.    Imediat în perioada comunistă, fabrica a fost naţionalizată şi a dispărut de pe faţa pământului, pentru a face loc blocurilor. Din celebra bere, care fără reţeta originală nu a mai putut fi realizată, nu a mai rămas decât numele. Astăzi Cişmea, se numeşte un cartier din marginea Botoşaniului, unde statul pe terenul viran a ridicat blocuri ANL. Cât despre izvor, mai există dar îngropat în pământ  odată cu tainele proprietăţilor sale deosebite în fabricarea berii. Istoria a fost mai blândă cu ”Calul Bălan”. Rămas fără renumita bere, fără damele de companie şi muşterii din protipendă, localul a fost închis. Comuniştii i-au mutat pe romi în camerele restaurantului. Aceştia locuiesc şi astăzi acolo, într-o casă proprietate a unei fundaţii evreieşti care a primit imobilele după legea retrocedărilor.  Din renumita bere „Cişmea” nu a rămas decât numele, despre licoarea magică care desfăta boema din trei ţări nu mai ştie aproape nimeni nimic.   Politica eternul miraj in desertaciunea vietii     Politica e arta de a sta la pândă. Politica: o cursă de cai troieni. Politica mea e să nu fac politică. Politica este paradisul palavragiilor cu limba ascuţită. Politica este arta posibilului. Oare hoţii se fac politicieni sau politicienii hoţi? Politica este un recital de nevrozaţi pentru mulţimea de căscaţi. Politica e o dansatoare cu rochia din bancnote false. O dictatură este o ţară unde s-a scos politica din politică. Politica a început în ziua în care primul politician s-a întâlnit cu primul fraier. Politica este ştiinţa despre cine primeşte ce şi când. Politica este agresivitatea luată ca inteligenţă. Politica este arta de a nu spune nimic folosind cel mai mare număr de cuvinte cu putinţă. Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici. Politicianul este un om pe care îl plătim bine, pentru a ne convinge mereu că trăim bine. Politica nu este arta posibilului. Ea constă în a alege între dezastruos şi insuportabil. Politica are nevoie de oameni care nu au nevoie de politică. Politica. Un teatru uriaş, cu textieri ipocriţi şi actori slabi. Şi cu un public pe măsură.   Politica Arta marilor minuni, Numai cu promisiuni.   Politica este un ou stricat; dacă s-a spart, miroase. Omul este o fiară politică. Morala determină politica. Politica este singura arenă din lume pe care eroii şi canaliile o împart în mod democratic. Politica e un pendul ale cărui balansuri între anarhie şi tiranie sunt întreţinute de iluzii revigorate în permanenţă. Politica e cotidianul istoriei.   Ce bumerang parşiv Politica făcută doar la acuzativ   Nu mai avem deţinuţi politici în spitale de psihiatrie. Astăzi fiecare are voie să facă politică, indiferent de sănătatea sa mintală. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Politica este duşmanul imaginaţiei. Politica, de orice fel să fi fost ea, a fost întotdeauna organizarea sistematică a urii.   Toma Pahonţu: Numai prin politică se poate provoca schimbarea mare pe care o râvnim cu toţii. Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici un popor sau lumea întreagă. M-am gândit adesea că politica este o treabă prea serioasă ca s-o încredinţăm politicienilor. Un politician este o glumă proastă; doi politicieni – o nenorocire; trei sau mai mulţi politicieni – o catastrofă. Când ea capătă dimensiuni naţionale, avem de-a face cu un partid… Politicienii n-ar trebui primiţi nici măcar în Iad. Culmea e că politicienilor chiar le-ar conveni acest lucru.   Culmea gravidităţii politice Să întrerupi o sarcină de partid.   Politica este război fără vărsare de sânge în timp ce războiul este politică cu vărsare de sânge. Trăim vremuri triste când actorii sunt politicieni şi politicienii actori. Partidele politice nu sunt altceva decât nişte lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Vai de turma care se lasă păcălită! Oamenii de zăpadă împrumută nasul de la politicieni. Politicienii urăsc istoria ce scrie adevărul. Iar istoria care conţine ade­vărul nu vorbeşte nici ea prea bine despre politicieni. Greu de găsit politicieni curaţi într-o politică atât de murdară. În principiu, există doar două puncte de vedere politice fundamentale. Adică, două capete opuse ale “spectrului politic”. Aceste două principii sunt libertatea şi sclavia. Politica e curvă. Nu e pentru femei. Politica puhoiului este potopul. Politica, dacă e făcută de nebuni, poate deveni la un moment dat o nebunie colectivă, dar responsabilitatea pentru actul politic este eminamente individuală. Politica este arta de a-i împiedica pe oameni să ia parte la treburi care îi preocupă pe bună dreptate. A fi politician înseamnă a-ţi denatura crezul. Nu toţi demagogii sunt politicieni, dar toţi politicienii sunt demagogi. Şi cel mai sărac popor produce politicieni bogaţi. Politica nu se face cu îngeri, ci cu oameni. Politician corect – oximoron. Politicianul este persoana care se ocupă cu problemele de adaptare ale omului. A cere unui politician să ne conducă este ca şi cum ai cere cozii câinelui să conducă câinele.