Franz Kafka – Metamorfoza

Franz Kafka
Metamorfoza
Die Verwandlung
1915
DESPRE AUTOR
Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga – d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga.
Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Romanele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, stranie asupra realității, marcată de expresionism și suprarealism, în care condiția tragică a omului este reprezentată parabolic.
BIOGRAFIE
Franz Kafka s-a născut la Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită în acea vreme ca limbă maternă de aprox. un sfert din populația orașului Praga. În anul 1880 ponderea populației evreiești la Praga era de 10,3%, iar cea a populației germane de 22%.
După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga și ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria și a vizitat orașul Arad, trăind într-un “cerc strâmt” până către sfârșitul vieții.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schițe de proză publicate în revista literară Hyperion, care apărea la München. A întreținut o corespondență asiduă, pe durata a circa patru ani, cu Felice Bauer și apoi și cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat și un jurnal intim, atipic și greu de clasificat.
Inițial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinților, surorii sale Ottla și prietenului său Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la soluția medicinii naturiste. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea și lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătății i s-a agravat și, începând din 1922, nu a mai putut lucra. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă manuscrisele.
OPERA LITERARĂ
Concepția sa de viață, influențată de filosofia lui Kierkegaard, își găsește expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalității în societate, Kafka înfățișează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate. Romanele și nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului expus presiunii destructive al unui monstruos aparat birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenței sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relațiilor interumane (Metamorfoză, 1915). Impresia de coșmar și tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, într-o formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o puternică influență asupra literaturii contemporane.
OPERE PUBLICATE ÎN TIMPUL VIEȚII
Opinie (Betrachtung), 1913
Verdictul (Das Urteil), 1913
Fochistul (Der Heizer), 1913
Metamorfoza (Die Verwandlung), 1915
Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), 1919
Un medic de țară (Ein Landarzt), 1919
Prima durere (Erstes Leid), 1921
OPERE PUBLICATE POSTUM
Procesul (Der Prozess), 1925
Castelul (Das Schloß), 1926
America (Amerika), 1927
La construirea zidului chinezesc (Beim Bau der chinesischen Mauer), 1931
Scrisori către Felice (Briefe an Felice)
Scrisori către Milena (Briefe an Milena)
Jurnal (Tagebücher)
O SELECȚIE DIN OPERA LUI FRANZ KAFKA
Povestiri
Descrierea unei lupte (Beschreibung eines Kampfes – (1904)-(1905)), roman neterminat
Pregătiri pentru o nuntă la țară (Hochzeitsvorbereitungen auf dem Lande – (1907)-(1908)), roman neterminat
Verdictul (Das Urteil – September 22-23, (1912))
Colonia penitenciară (In der Strafkolonie – October (1914))
Un învățător de țară (Cârtița uriașă) (Der Dorfschullehrer or Der Riesenmaulwurf – (1914)-(1915))
Blumfeld, un burlac mai bătrâior (Blumfeld, ein älterer Junggeselle – (1915)
Paznicul criptei (Der Gruftwächter – 1916-( 1917), singura piesă de teatru scrisă vreodată de Kafka, de asemenea nefinalizată
Un doctor de țară (Ein Landarzt – (1917)
Vânătorul Gracchus (Der Jäger Gracchus – (1917)
Marele zid chinezesc (Beim Bau der Chinesischen Mauer – (1917)
Un raport în fața unei Academii (Ein Bericht für eine Akademie – (1917)
Refuzul (Die Abweisung – (1920)
Un artist al foamei (Ein Hungerkünstler – (1922)
Investigațiile unui câine (Forschungen eines Hundes – (1922)
O femeie mică (Eine kleine Frau – (1923)
Vizuina (Der Bau – (1923)-(1924)
Josephine cântăreața, sau poporul șoarecilor (Josephine, die Sängerin, oder Das Volk der Mäuse – (1924)
Nuvele
Metamorfoza (Die Verwandlung – noiembrie-decembrie (1915)
Romane
Procesul (Der Prozeß – (1925)
Castelul (Das Schloß – (1926)
America (Amerika – (1927)
Memorialistică
Jurnalul (caietele in-cvarto)
Caietele albastre (in-octavo)
Corespondență
Scrisoarea către tată
Scrisori către Felice
Scrisori către Ottla
Scrisori către Milena
Scrisori către familie, prieteni, editori
Ediții în limba română
America, traducere de T. Simion Pop și Erika Voiculescu, București, Editura Univers, 1970 (reeditări: RAO Internațional, 1995, 2006; Leda, 2005)
Castelul, traducere de Mariana Șora, București, Editura pentru Literatură, 1968 (reed.: RAO Internațional, 1995, 2006; Prietenii Cărții, 1996; Leda, 2004)
Colonia penitenciară, traducere de Mihai Izbășescu, Iași, Editura Moldova, 1991
Corespondență, traducere de Radu Gabriel Pârvu, vol. I-III, București, RAO International, 2005-2008
Jurnal, traducere de Radu Gabriel Pârvu, București, RAO Internațional, 2002 (reed.: 2006)
Metamorfoza, povestiri, traducere de Mihai Izbășescu, București, Editura Leda, 2005
Opera antumă, povestiri, ediție îngrijită de Radu Gabriel Pârvu, București, RAO Internațional, 1996
Opere complete, traducere de Mircea Ivănescu, vol. I, Proză scurtă; vol. II, Proză scurtă postumă; vol. III, Jurnal; vol. IV, Scrisori; vol. V, Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei, București, Editura Univers, 1996-1999
Pagini de jurnal și corespondență, traducere de Mircea Ivănescu și Al. Alexandru Șahighian, București, Edituira Univers, 1984
Procesul, traducere de Gellu Naum, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965 (reed.: Apollo & Oltenia, 1993; RAO Internațional, 1994, 2007; Historia, 2007)
Scrieri postume și fragmente, ediție îngrijită de Radu Gabriel Pârvu, vol. I-II, București, RAO Internațional, 1998
Verdictul și alte povestiri, traducere de Mihai Izbășescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969
I
Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
Ce s-a întâmplat cu mine? îi trecu prin gând. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniștită – o adevărată cameră omenească, deși cam mică – cuprinsă între cei patru pereți pe care-i cunoștea atât de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăștiată, o colecție de mostre de stofe – căci Samsa era voiajor comercial – sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată și o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliță în cap și cu un boa de blană la gât: femeia ședea drept și întindea spre privitor un manșon mare de blană, în care îi dispărea întregul braț, până la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, și vremea mohorâtă de afară – căci se auzeau picurile de ploaie țârâind pe glaful de tablă – îl făcu profund melancolic.
Ce-ar fi, dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita de toate smintelile astea? gândi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obișnuise să doarmă pe partea dreaptă și, în situația actuală, nu se putea întoarce în poziția respectivă. Cu oricâtă forță căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-și vadă picioarele zvârcolindu-se, și renunță abia în clipa când începu să simtă într-o parte o durere ușoară, surdă, pe care n-o cunoscuse până atunci.
Of, Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales și eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să îndur și chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor; mesele neregulate și proaste, relațiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează și nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea.
Simți o ușoară mâncărime pe burtă, deasupra; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-și putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, acoperit cu niște punctișoare mici, albe, despre care nu știa ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziția de mai-nainte.
Sculatul ăsta dis-de-dimineață, gândi el, te tâmpește de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alți voiajori duc o viață fără griji, ca niște cadâne în harem. De pildă, când mă reîntorc la birt, în cursul dimineții, pentru a transcrie comenzile obținute, îi găsesc pe toți domnii ăștia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu șeful meu! Aș zbura numaidecât. La urma urmei, cine știe dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întâmple așa. Dacă nu m-aș stăpâni, de dragul părinților, de mult mi-aș fi dat demisia, m-aș fi prezentat înaintea șefului și i-aș fi spus părerea mea pe șleau. Și sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e și asta, să te așezi cu fundul pe pupitru și să vorbești de la înălțimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece șeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranță; când voi avea, odată, strânși laolaltă toți banii pentru a putea plăti datoria părinților mei față de el – s-ar putea să mai dureze vreo cinci-șase ani până atunci – am să fac neapărat și acest lucru. Și apoi să vezi, ce mai viață! Deocamdată, firește, trebuie să mă scol numaidecât, întrucât trenul meu pleacă la cinci.
Își întoarse privirea spre deșteptătorul care ticăia pe dulap.
Sfinte Dumnezeule! se sperie el.
Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștite înainte, trecuseră chiar de jumătate și se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, când sună, mișcă până și mobilele din loc! De fapt, nu dormise prea liniștit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atât mai adânc. Și acum ce mai putea face? Trenul următor pleca la șapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecția de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simțea câtuși de puțin odihnit și înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftorița șefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a așteptat la trenul de cinci și a raportat de mult despre întârzierea lui. Ăsta era omul șefului, n-avea nici șira spinării și nici minte. Ce-ar fi să anunțe că este bolnav? Ar fi penibil și ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranță că șeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor Sociale, le va face reproșuri părinților pentru puturosul lor de fiu și va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni sănătoși, dar care umblă să scape de muncă. Și, în cazul de față, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea abstracție de dorința de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în rest se simțea cu adevărat foarte bine și avea și-o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă.
În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deșteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni ușurel la ușa de lângă capul palului.
— Gregor, strigă o voce – era a mamei –, e șapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?
Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când își auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reține și care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanța lor se deforma într-atât, încât nici nu-ți mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg și să explice totul, dar, în împrejurările de față, se mărgini doar să spună:
— Da, da, mulțumesc mamă, mă scol îndată.
Datorită ușii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns și plecă târșâindu-și pașii. Dar scurta discuție atrase atenția celorlalți membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror așteptări, Gregor mai era încă acasă; și iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetișor, dar cu pumnul, în ușa laterală.
— Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat? Apoi, după o scurtă tăcere îl somă încă o dată, cu glas mai gros: Gregor! Gregor!
La cealaltă ușă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui:
— Gregor! Nu te simți bine? Ai nevoie de ceva?
Gregor răspunse în ambele direcții:
— O să fiu gata imediat.
Și se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită și prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se și întoarse la micul dejun, dar sora continuă în șoaptă:
— Gregor, deschide, te implor!
Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, așa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate ușile în timpul nopții, chiar și acasă.
Mai întâi voia să se scoale în liniște, nestingherit, să se îmbrace și mai ales să-și mănânce micul dejun, și abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-și putea aduna gândurile. Își aminti cum uneori, stând culcat, simțea o ușoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziție incomodă, și cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; și fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârși halucinațiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuși de puțin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli strașnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.
Îi fu foarte ușor să dea plapuma la o parte: nu trebui decât să se umfle puțin și ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucât era neobișnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mâini și de picioare, pentru a se ridica în sus; dar, în locul acestora, n-avea decât nenumăratele piciorușe, care se mișcau necontenit în toate felurile și pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpâni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea; și dacă, totuși, izbutea până la urmă să execute cu el mișcarea dorită, celelalte se frământau, între timp, ca scăpate de sub control și păreau cuprinse de o agitație dureroasă.
Numai să nu stau degeaba în pat, îi trecu lui Gregor prin minte.
Întâi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse și despre care nu-și putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc; totul mergea nespus de încet; și când, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, își adună puterile și-și făcu vânt înainte, fără a ține seama de nimic, constată că greșise direcția și se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înțelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă.
De aceea încercă să coboare mai întâi cu jumătatea superioară a trupului și întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai ușor de realizat și, în ciuda lățimii și greutății, masa corpului urmă și ea, încet, întoarcerea capului. Dar când se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucât, dacă și-ar fi dat în sfârșit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se întâmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Și, în niciun caz, nu trebuia să-și piardă cunoștința; așa că, preferă să rămână în pat.
Dar când, după ce repetă efortul, oftă adânc, căci se pomeni iarăși în aceeași poziție și când își mai văzu și piciorușele luptându-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli și de a le orândui mișcările, își spuse din nou că e imposibil să mai rămână în pat și că lucrul cel mai înțelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranță, cât de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-și amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniștit și chiar cât se poate de liniștit, decât să ia hotărâri disperate. În asemenea clipe își ațintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliștea ceții matinale, care ascundea privirilor până și clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere și nici vioiciune.
S-a și făcut șapte, își spuse el, când auzi ceasul bătând din nou, s-a și făcut șapte și încă nu s-a ridicat ceața.
Șezu câtăva vreme liniștit, abia respirând, de parcă ar fi așteptat ca din liniștea desăvârșită să se reinstaureze, poate, o situație reală și firească. Apoi își spuse însă:
Când o bătea șapte și un sfert, trebuie să fiu de mult în picioare. De altfel chiar și până atunci va veni cineva de la magazin, ca să întrebe de mine, întrucât magazinul se deschide înainte de șapte.
Și începu să se legene, pentru a-și face vânt, jos din pat, cu tot trupul o dată. Dacă-și va da drumul să cadă în felul acesta, atunci capul, pe care avea de gând să-l ridice cât mai sus în timpul căderii, va scăpa probabil fără nicio leziune. Spatele i se părea rezistent; cu siguranță că nu va avea nimic de suferit cu ocazia căderii pe covor. Cea mai mare grijă i-o pricinuia însă perspectiva zgomotului puternic, care urma să se producă și care avea să trezească, îndărătul ușilor, dacă nu spaimă, măcar îngrijorare. Dar trebuia să accepte și acest risc.
Când Gregor ajunse cu jumătatea corpului afară din pat – noua metodă era mai mult joc decât efort, nu trebuia decât să se legene într-una, ritmic – îi fulgeră prin minte, cât de ușor ar fi totul, dacă i-ar da cineva o mână de ajutor. Doi oameni puternici – se gândi la tatăl său și la slujnică – ar fi fost întru totul de ajuns; n-ar fi trebuit decât să vâre mâinile sub spinarea lui boltită, să-l ridice astfel din pat, apoi să se aplece cu povara și să aștepte atenți, până când se va răsturna printr-un salt pe podea, unde piciorușele își vor afla – de bună seamă – un rost. Dar, făcând totuși abstracție de faptul că ușile erau încuiate, trebuia oare, cu adevărat, să strige după ajutor? Cu toată situația tragică în care se afla, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, în clipa când îi trecu prin minte asemenea idee. Ajunsese atât de departe încât, când se legăna mai tare, abia își mai putea ține echilibrul; trebuia să ia acum o hotărâre decisivă, întrucât mai erau cinci minute până la șapte și un sfert – când se auzi deodată soneria de la intrare.
E cineva de la magazin, își spuse el aproape înlemnit, în timp ce piciorușele se zbăteau cu atât mai grăbite. Vreme de-o clipă domni liniște.
Nu-i deschide nimeni, gândi Gregor, cuprins de o speranță nesăbuită. Dar, după puțin, servitoarea se duse la ușă, firește ca întotdeauna, cu pași îndesați, și deschise. Lui Gregor nu-i trebui să audă decât primul cuvânt de salut al vizitatorului și știu cine era – însuși managerul.
De ce numai el, Gregor, era condamnat să muncească la o firmă, unde, la cea mai mică abatere, se trezeau neîntârziat cele mai grave bănuieli? Erau oare toți salariații, fără excepție, niște pungași? Nu se găsea printre ei niciun om vrednic de încredere, devotat, pe care să-l mustre conștiința când nu putea folosi pentru firma lui câteva ceasuri din cursul dimineții, sau care să fie în imposibilitate de-a se da jos din pat? N-ar fi fost oare suficient dacă trimiteau un practicant să întrebe ce s-a întâmplat cu el – bineînțeles dacă această investigație era neapărat necesară? Trebuia oare să vină numaidecât managerul însuși, pentru a arăta întregii familii, care n-avea nicio vină, că cercetarea acestor împrejurări suspecte nu putea fi încredințată decât priceperii lui?
Și, mai mult ca o consecință a enervării care-l cuprinsese în urma acestui raționament, decât ca rezultat al unei adevărate hotărâri, Gregor își făcu vânt cu toată forța, jos din pat. Se auzi o bușitură puternică, dar nu era un zgomot propriu-zis. Căderea fusese întrucâtva amortizată de covor; de altfel și spinarea lui Gregor se dovedise mai elastică decât își închipuise el însuși, așa că sunetul înăbușit al căderii nu alarmase pe nimeni. Dar capul nu și-l feri cu destulă grijă și se lovi; de necaz și durere, îl întoarse într-o parte și-l frecă de covor.
— Acolo, înăuntru, a căzut ceva, vorbi managerul în camera din stânga.
Gregor încercă să-și imagineze, dacă nu i s-ar putea întâmpla și managerului, într-o bună zi, ceea ce pățise el azi; de fapt, trebuia admisă existența unei asemenea posibilități. Dar, ca un fel de răspuns brutal la această întrebare, managerul făcu acum câțiva pași îndesați prin camera alăturată, scârțâindu-și ghetele de lac. Din camera aflată în dreapta, vorbi în șoaptă sora, pentru a-și preveni fratele:
— Gregor, a venit managerul.
— Știu, răspunse Gregor ca pentru sine; dar nu îndrăzni să ridice glasul atât de mult, încât să-l poată auzi și sora lui.
— Gregor, spuse apoi tatăl din camera din stânga, a venit domnul manager și vrea să știe de ce n-ai plecat cu trenul de dimineață. Nu știm ce să-i răspundem. De altfel, vrea să-ți vorbească personal. Așa că te rog să deschizi ușa. Firește că va avea bunătatea să scuze dezordinea din camera ta.
— Bună dimineața, domnule Samsa! strigă între timp managerul, prietenos.
— Nu se simte tocmai bine, spuse mama către manager, în vreme ce tatăl încă mai vorbea cu Gregor prin ușă, nu se simte bine, credeți-mă, domnule manager. Altfel cum ar putea Gregor să piardă trenul! Băiatului nu-i stă mintea la altceva, decât la magazin. Mai că-mi vine să mă și supăr uneori, fiindcă niciodată nu iese seara în oraș; iată, sunt opt zile de când n-a mai plecat în provincie și seară de seară a stat acasă. Șade la masă alături de noi și citește liniștit ziarul sau studiază mersul trenurilor. Pentru el este o adevărată distracție să-și treacă timpul lucrând traforaj. De pildă, în vreo două-trei seri a sculptat o mică ramă; o să vă minunați cât e de frumoasă, a atârnat-o la el în odaie; o s-o puteți vedea, de-ndată ce va deschide ușa. De altfel sunt bucuroasă că ați venit la noi, domnule manager; fără dumneavoastră nu l-am fi putut face pe Gregor să ne deschidă ușa; este atât de încăpățânat! Și sunt sigură că nu se simte bine de loc, cu toate că azi-dimineață n-a vrut să recunoască.
— Vin numaidecât, articulă Gregor încet și cu grijă, dar nu se clinti pentru a nu pierde niciun cuvânt din discuția de-alături.
— Nici nu-mi pot explica altfel lucrurile, doamnă, afirmă managerul, să sperăm că nu e nimic grav. Deși, pe de altă parte, trebuie să spun că noi, oamenii de afaceri, din fericire sau din nenorocire, cum vreți s-o luați, trebuie să trecem foarte adesea peste micile noastre suferințe, arunci când nu e vorba de afaceri.
— Ei bine, poate să intre acum la tine domnul managerul? întrebă tatăl nerăbdător și bătând din nou în ușă.
— Nu, răspunse Gregor.
În camera din stânga se făcu o liniște penibilă, în cea din dreapta sora începu să plângă, suspinând încetișor.
De ce nu se duce sora lui dincolo, la ceilalți? Probabil că abia s-a sculat din pat și că încă n-a apucat să se îmbrace. Și de ce plânge, la urma urmei? Pentru că el nu se dă jos din pat, ca să-i deschidă managerului? Pentru că era amenințat să-și piardă slujba și, în cazul acesta, patronul va începe din nou să-i sâcâie pe părinți cu vechile lui pretenții? Griji cu totul inutile, pentru moment. Gregor încă mai era lângă ei și nici prin gând nu-i trecea să-și părăsească familia la ananghie. Deocamdată, firește, zăcea întins pe covor și oricine ar fi știut în ce stare se află nu i-ar fi putut pretinde cu tot dinadinsul să-i deschidă managerului. Dar această mică impoliteță, pentru care va găsi ușor, mai târziu, o scuză plauzibilă, nu putea fi un motiv de concediere imediată a lui Gregor. Și Gregor își spuse că ar fi mult mai rezonabil acum să-l lase în pace și să nu-l tulbure cu bocetele și insistențele lor. Dar, desigur, motivul care îi neliniștea pe ceilalți și le scuza comportarea era incertitudinea.
— Domnule Samsa, strigă acum managerul, ridicând vocea, ce înseamnă asta?! Te baricadezi acolo, în camera dumitale, nu răspunzi decât cu da și nu, le faci griji inutile părinților și – în treacăt fie zis – îți neglijezi îndatoririle profesionale într-un mod inadmisibil. Îți vorbesc aici în numele părinților și al șefului dumitale și te rog foarte serios să ne dai numaidecât o explicație lămurită. Sunt uimit, sunt foarte uimit. Te credeam un băiat așezat, cuminte, și iată că, dintr-o dată, mi se pare că începi să ne terorizezi cu toanele dumitale nesăbuite. Azi-dimineață, șeful a făcut aluzie la o interpretare posibilă a lipsei dumitale – se referea la încasările care ți-au fost încredințate deunăzi – dar eu am respins-o, garantând aproape cu cuvântul meu de onoare, că nici nu poate fi vorba de asemenea explicație. Dar acum sunt nevoit să iau act de încăpățânarea dumitale și te asigur, domnule Samsa, că aproape mi-a pierit pofta să-ți mai iau vreodată apărarea. Iar situația dumitale nu e câtuși de puțin dintre cele mai sigure. La început am avut intenția să-ți spun toate astea între patru ochi; dar, de vreme ce mă faci să-mi pierd timpul aici în mod inutil, nu văd de ce aș mai ascunde ceva părinților dumitale. Află deci că munca dumitale din ultima vreme a fost cu totul nesatisfăcătoare; recunoaștem și noi că anotimpul nu e prea favorabil pentru afaceri strălucite; dar nu există, și nici nu poate să existe vreun anotimp, domnule Samsa, în care să nu se încheie afaceri.
— Dar, domnule manager, strigă Gregor ieșindu-și din fire și uitând, în enervarea sa, de orice precauție, vă deschid numaidecât, îndată. Am avut o ușoară indispoziție, o amețeală care m-a împiedicat să mă scol. Mai sunt încă în pat: dar mă simt din nou în puteri. Chiar acum mă dau jos. Un moment de răbdare, numai. Nu mă simt încă atât de bine, cum mi-am închipuit. Dar mi-a mai trecut. Cum poate veni boala peste om! Aseară, încă, mi-era foarte bine, părinții mei știu și ei că e așa; sau, mai exact, aseară am simțit un prim simptom fără importanță. Ar fi trebuit să ne dăm seama. De ce nu ne-am gândit să anunțăm la magazin! Dar, vezi, totdeauna îți închipui că ai să învingi boala fără să stai în casă. Domnule manager! Cruțați-mi părinții. Toate reproșurile pe care mi le faceți sunt fără temei; de fapt, nu mi s-a spus până acum niciun cuvânt despre asta. Poate că n-ați văzut ultimele comenzi pe care le-am expediat. De altfel, voi pleca la drum chiar cu trenul de opt; cele câteva ore de odihnă m-au pus pe picioare. Nu vreau să vă pierdeți timpul, domnule manager; voi veni numaidecât la magazin; vă rog să fiți atât de bun să-i comunicați asta domnului director și să-l salutați respectuos din partea mea!
În timp ce rostea această avalanșă de cuvinte, fără a ști prea bine ce spune, Gregor se apropie de dulap, cu o ușurință ce se datora exercițiilor anterioare din pat, și încercă să se ridice, sprijinindu-se de el. Voia într-adevăr să deschidă ușa, să-și facă apariția și să-i vorbească managerului; era nerăbdător să vadă ce vor spune, când vor da cu ochii de el, toți cei care-l chemau acum atât de insistent. Dacă se vor înspăimântă, atunci va însemna că nu mai are nicio răspundere și că poate să fie liniștit. Iar dacă vor primi totul cu bine, atunci nu va mai avea niciun motiv de îngrijorare și grăbindu-se puțintel, va putea ajunge într-adevăr la gară, înainte de ora opt. La început alunecă de câteva ori în jos, fiindcă dulapul era lustruit, dar până la urmă se avântă cu toată forța și izbuti să se ridice drept în sus; nici nu mai luă seama la durerile din abdomen, oricât erau de ascuțite. Apoi își dădu drumul să cadă înainte pe spătarul unui scaun din apropiere și se prinse cu piciorușele de marginea lui. În același timp își recapătă stăpânirea de sine și tăcu mâlc, pentru a putea asculta din nou ce spunea managerul.
— Ați înțeles măcar un singur cuvânt? îi întrebă managerul pe părinți. Vreau să sper că nu-și bate joc de noi.
— Sfinte Dumnezeule! strigă mama izbucnind în plâns. Pesemne că e tare bolnav și noi îl chinuim, săracul. Grete! Grete! chemă ea apoi.
— Mamă! țipă sora, din partea cealaltă, încercând să comunice cu ea prin pereții camerei lui Gregor, care era situată la mijloc.
— Trebuie să te duci imediat după doctor, Gregor e bolnav. Fuga la doctor. L-ai auzit cum vorbește?
— A fost un glas de animal! își dădu cu părerea managerul și vocea lui părea să răsune în surdină prin comparație cu strigătele mamei.
— Anna! Anna! izbucni tatăl alergând prin antreu spre bucătărie și bătând din palme, adu numaidecât un lăcătuș!
Și iată-le pe cele două fete alergând prin antreu și foșnindu-și fustele (oare când se îmbrăcase Grete atât de repede?); apoi deschiseră în pripă ușa de la intrare, dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou; probabil că o lăsaseră deschisă, așa cum se întâmplă de obicei în casele unde s-a abătut o mare nenorocire.
Gregor era acum mult mai liniștit. Așadar, cuvintele sale nu se mai înțelegeau, cu toate că lui i se păruseră deslușite, mai deslușite ca-nainte, poate pentru că i se obișnuise urechea. Oricum, însă, începuseră să-și dea seama că i se întâmplase ceva anormal și erau gata să-i vină într-ajutor. Sângele rece și siguranța cu care luaseră primele măsuri îl îmbărbătară. Se simțea reintegrat în societatea oamenilor și nădăjduia isprăvi mărețe și surprinzătoare din partea medicului și a lăcătușului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo deosebire între ei. Pentru a-și drege și limpezi vocea în vederea discuțiilor ce aveau să urmeze, tuși puțin, firește străduindu-se s-o facă cât mai încetișor cu putință, întrucât era posibil ca și acest zgomot să sune altfel decât o tuse omenească – și nu era sigur că își va mai putea da seama de o eventuală deosebire. Între timp se făcuse liniște adâncă în camera alăturată.
Poate că părinții ședeau la masă cu managerul și se sfătuiau, poate că erau cu toții lângă ușă și trăgeau cu urechea.
Gregor se târî încet spre ușă, sprijinindu-se de scaun; ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în ușă și se ținu drept, rezemându-se de ea – capetele rotunjite ale piciorușelor secretau o substanță lipicioasă; apoi se odihni o clipă după efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească încet cu gura cheia în broască. Dar cu ce să apuce cheia? Din păcate, se părea că n-avea dinți ca toți dinții, în schimb mandibulele erau foarte puternice; cu ajutorul lor izbuti chiar să clintească puțin cheia, neluând în seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de vreme ce din gură îi curgea un lichid cafeniu, care se prelingea pe cheie și picura pe podele.
— Ascultați, spuse managerul din camera de-alături, întoarce cheia în broască.
Pentru Gregor, această îmbărbătare fu binevenită; ar fi dorit ca toată lumea, și tata, și mama, să-i strige: „Hai, Gregor, curaj, dă-i înainte, răsucește cheia!” Și, imaginându-și că toți îi urmăreau cu încordare eforturile, mușcă plin de furie cheia, fără a se mai gândi la nimic. Pe măsură ce cheia se răsucea, Gregor țopăia în jurul broaștei; se ținea acum doar cu gura și, după cum era nevoie, se atârna de inelul cheii sau îl apăsa în jos cu toată greutatea corpului. Clinchetul sonor al broaștei, care cedă în cele din urmă îl trezi cu totul la realitate. Răsuflând ușurat, își zise: Iată, n-am avut nevoie de lăcătuș, apoi apăsă cu capul pe clanță pentru a deschide, în fine, ușa.
Întrucât fu nevoit să se dea după ușă, trăgând-o după el, aceasta ajunse să fie larg deschisă și el încă nu se zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul deschis, și anume cu multă atenție, dacă nu voia să cadă pe spate, cât era de lung, mai înainte de a-și fi făcut apariția. Era încă preocupat de această manevră dificilă și n-avea răgazul să mai fie atent și la altceva, când îl auzi deodată pe manager scoțând un „Oh!” sonor, asemeni șuieratului vântului; apoi, managerul fiind cel mai aproape de ușă, Gregor îl văzu ducându-și mâna la gura întredeschisă și trăgându-se încet îndărăt, ca și cum o forță invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi împins afară din cameră. Mama – care în ciuda prezenței managerului rămăsese cu părul încă răvășit și zburlit de somnul nopții – aruncă mai întâi o privire tatălui, împreunându-și mâinile, apoi făcu doi pași spre Gregor și se prăvăli grămadă, cu fustele înfoiate în jur, în timp ce fața ei, căzută în piept, nu se mai vedea de loc. Tatăl strânse pumnul cu o mutră dușmănoasă, de parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, apoi privi oarecum nesigur în jur, prin odaie, își acoperi ochii cu mâinile și un plâns cu sughițuri începu să-i scuture pieptul voinic.
Deocamdată Gregor nu înaintă în sufragerie, ci se rezemă de celălalt canat al ușii, care era prins cu zăvorul, și nu-și arătă corpul decât pe jumătate; iar deasupra acestuia se ivi capul înclinat într-o parte, cu care pândea reacția celorlalți. Între timp vremea se mai luminase; de partea cealaltă a străzii se zărea acum limpede un cadru din interminabila clădire neagră-cenușie din față – un spital – cu un șir monoton de ferestre ce străpungeau cu o notă de seriozitate fațada; ploaia continua să cadă, dar numai ca niște picături mari, bine și distinct conturate, vizibile fiecare în parte și rostogolindu-se una câte una pe pământ. Vesela pentru micul dejun se răsfăța cu îmbelșugare pe masă, întrucât gustarea de dimineață era, pentru tatăl lui Gregor, cea mai importantă masă a zilei; adeseori o prelungea ore în șir, făcând între timp lectura diferitelor ziare. Chiar pe peretele opus se afla o fotografie a lui Gregor din vremea milităriei, unde era înfățișat ca sublocotenent, cu mâna pe mânerul săbiei, zâmbind fără grijă și parcă impunând respect prin ținuta și uniforma lui. Ușa dinspre antreu era deschisă și, cum nici cea de la intrare nu fusese închisă, se putea vedea palierul scării din fața apartamentului și primele trepte care duceau în jos.
— Ei, începu Gregor vorba, conștient de faptul că era singurul care-și păstrase cumpătul, acum mă voi îmbrăca numaidecât, voi strânge colecția de eșantioane și voi pleca. Vreți să mă lăsați să plec? Vreți? Vedeți dar, domnule manager, că nu sunt încăpățânat și că muncesc cu plăcere; e neplăcut să tot voiajezi, dar n-aș putea trăi fără asta. Încotro plecați, domnule manager? La magazin? Da? Veți relata totul exact, nu-i așa? Orice om poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ți aduce aminte de realizările lui anterioare și a te gândi că mai târziu, de-ndată ce dificultatea va fi învinsă, va depune cu atât mai multă sârguință și strădanie în munca lui. Știți foarte bine cât sunt de îndatorat domnului director. Pe de altă parte port de grijă părinților mei și surorii mele. Sunt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la liman, prin muncă. Nu-mi îngreunați și mai mult situația. Luați-mi apărarea la magazin! Știu, comis-voiajorul nu este agreat. Toată lumea își închipuie că el câștigă din plin și că duce astfel o viață îmbelșugată. Oamenii nu prea au vreun motiv special ca să chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor prejudecăți. Dar dumneavoastră, domnule manager, cunoașteți situația mai bine decât tot restul personalului, ba – între noi fie vorba – mai bine chiar decât șeful însuși care, în calitatea lui de patron, se lasă adeseori ușor influențat în defavoarea unui salariat. Știți de asemenea foarte bine că un comis-voiajor, care mai tot timpul anului lipsește de la magazin, poate cădea ușor victima clevetirilor, întâmplării sau reclamațiilor neîntemeiate; împotriva acestora nu se poate apăra, pentru că de cele mai multe ori, nu află nimic despre ele sau, cel mult, simte tristele lor consecințe, pe propria lui piele, când se întoarce acasă, istovit de călătorie, și când nu le mai poate descifra cauzele. Domnule manager, nu plecați fără să-mi spuneți un cuvânt, din care să înțeleg că-mi dați dreptate, măcar în parte!
Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, managerul se și întoarse să plece, țuguindu-și buzele și privindu-l doar peste umărul care-i zvâcnea convulsiv. În timp ce Gregor vorbea, managerul nu stătu o clipă locului, ci fără a-l pierde din ochi, se retrase spre ușă încet, pe nesimțite, ca și cum un ordin secret i-ar fi interzis să părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu și, judecând după mișcarea bruscă cu care își trase piciorul la ultimul pas, ai fi zis că dușumeaua sufrageriei îi ardea tălpile. Odată ajuns în antreu, întinse mâna dreaptă spre scară, de parcă ar fi așteptat de-acolo cine știe ce izbăvire supranaturală.
Gregor își dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe manager să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu voia să-și piardă slujba. Părinții nu sesizaseră prea bine situația; în decursul anilor, le intrase în cap ideea că Gregor avea existența asigurată la acest magazin, pentru tot restul vieții și, în afară de asta, acum erau atât de copleșiți de îngrijorarea momentană, încât nu mai erau capabili să privească la viitor. Dar Gregor avea această previziune. Trebuia să-l rețină pe manager, să-l liniștească și să-l câștige de partea lui; pentru că viitorul lui și al familiei sale depindea de acest lucru! De-ar fi fost măcar sora lui de față! Ea era o fată deșteaptă, înțelegea totul; plânsese încă de când Gregor ședea întins pe spate, fără nici o grijă. Și cu siguranță că managerul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat ascultare; ea ar fi închis ușa apartamentului și l-ar fi descântat în antreu, până când i-ar fi spulberat spaima. Dar, tocmai acum, sora lui nu era de față, așa că trebuia să acționeze chiar Gregor însuși. Fără a se mai gândi dacă situația actuală îi îngăduia să se miște din loc și dacă vorbele lui puteau – sau aveau șansa – să fie înțelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea și porni pe ușa deschisă, vrând să-l prindă din urmă pe manager, care se apucase cu amândouă mâinile de balustrada palierului, într-un mod ridicol. Căutând un sprijin, Gregor căzu pe multiplele lui piciorușe și scoase un strigăt de spaimă. Dar numaidecât simți, pentru prima oară în dimineața aceasta, o senzație plăcută de satisfacție fizică; avea pământul sub piciorușe, iar acestea – după câte își putea da seama – îl ascultau de minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte ori încotro voia; începu, în fine, să creadă că sfârșitul suferințelor lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa când clătinându-se pe picioare din cauza trepidării reținute, căzu pe podea nu departe de mama sa, ba chiar în fața ei, aceasta, deși părea cu totul dusă pe gânduri, sări în sus ca arsă, întinse brațele în lături cu degetele răsfirate și țipă:
— Săriți, pentru Dumnezeu, ajutor!
Apoi își aplecă fața, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gregor mai bine, după care fugi pe neașteptate înapoi, ca scoasă din minți, uitând că îndărătul ei se află masa încă pusă; se așeză în grabă pe ea ca o persoană distrată, și păru să nu observe că, din cana răsturnată, cafeaua se revărsa șuvoi pe covor.
— Mamă, mamă, spuse Gregor încetișor, cătând în sus spre ea.
Pentru o clipă, Gregor uită cu totul de manager; în schimb, văzând cum curge cafeaua, nu se putu abține să nu clefăie de câteva ori cu mandibulele, în gol. Văzând aceasta, mama se porni din nou să țipe; apoi sări de pe masă și căzu în brațele tatălui, care-i ieșise înainte. Dar Gregor n-avea timp acum să se ocupe de părinți; managerul se afla deja pe scară, de unde, cu bărbia rezemată de balustradă, mai aruncă o privire îndărăt. Gregor își luă avânt, pentru a-l ajunge cât mai repede din urmă; dar pesemne că managerul bănuia ceva, întrucât sări dintr-un salt mai multe trepte și dispăru, după ce mai apucă să strige un „Hah!”, care răsună în toată casa.
Din păcate, această fugă precipitată a managerului păru să-l scoată cu totul din minți și pe tatăl lui Gregor, care până acum își păstrase întrucâtva cumpătul; în loc să alerge după manager, sau măcar să nu-l împiedice pe Gregor s-o facă, el prinse cu dreapta bastonul, pe care managerul îl abandonase pe un fotoliu împreună cu pălăria și pardesiul, iar cu stânga apucă un ziar mare de pe masă și se apucă să tropăie din picioare, agitând bastonul și ziarul, pentru a-l goni pe Gregor îndărăt, în camera lui. Gregor îl imploră în toate felurile, dar nu-i ajută cu nimic: de altfel, rugămințile lui nici nu fură înțelese; oricât de umil își întorcea capul spre tatăl său, acesta tropăia și mai tare din picioare. Dincolo, mama deschise larg o fereastră, în ciuda vremii reci, și se plecă mult în afară cu fața îngropată în palme. Un curent de aer puternic se porni între stradă și casa scării, fluturând perdelele, făcând să foșnească ziarele de pe masă și legănând prin aer câteva foi care se împrăștiară pe podele. Tatăl își hărțuia neînduplecat fiul, șuierând ca un sălbatic. Însă, cum Gregor încă nu era deprins să meargă de-a-ndăratelea, se mișca într-adevăr foarte încet. Dacă ar fi putut să se întoarcă, ar fi ajuns într-o clipită în camera lui, dar se temea să pună la grea încercare răbdarea tatălui prin încetineala întoarcerii și se simțea amenințat de bastonul din mâna lui, care-i putea da în orice moment o lovitură mortală pe spate sau în cap. În cele din urmă, Gregor nu mai avu ce face, întrucât era conștient că, mergând de-a-ndărătelea, nu era în stare nici măcar să țină direcția: astfel, aruncând într-una priviri speriate spre tatăl său, începu să se întoarcă în loc, cât putea mai repede, dar în realitate foarte încet. Pesemne că tata băgase de seamă buna lui intenție, întrucât nu-l stânjeni în manevra lui, ci îl dirija, din când în când, de la distanță, cu vârful bastonului.
Dacă măcar ar fi încetat odată cu șuieratul acela insuportabil, din cauza căruia Gregor își pierduse capul cu desăvârșire; Gregor se întorsese aproape complet, când, obsedat mereu de șuierat, se zăpăci și porni să se răsucească îndărăt în partea cealaltă. Apoi când ajunse, în sfârșit, cu capul în dreptul deschiderii ușii, se vădi că trupul lui era prea lat pentru a putea trece fără dificultăți. În starea de spirit momentană, tatălui nici nu-i trecu prin minte să deschidă, eventual, și canatul celălalt pentru a-i face lui Gregor suficient loc de trecere. N-avea decât o singură idee fixă. Aceea de a-l vedea cât mai repede pe Gregor în camera lui. Nici gând să îngăduie preparativele îndelungate care i-ar fi permis lui Gregor să se ridice în sus și să poată intra în felul acesta pe ușă. Mai degrabă porni o larmă infernală căutând să-și determine fiul să înainteze, ca și cum n-ar fi avut în faţă niciun obstacol; ceea ce auzea Gregor în urma lui nu mai părea să fie doar vocea unui singur tată; așa că nu mai era de glumit și – fie ce-o fi – porni drept spre ușă. Dar se înțepeni în ea, cu o latură a corpului ridicată în sus și zgâriată atât de tare, încât vopseaua albă a ușii se acoperi cu petele respingătoare ale lichidului ce mustea din răni; nu se mai putea urni singur din loc, piciorușele de pe o parte se agitau în aer, iar cele de pe partea cealaltă erau strivite dureros sub corp; și atunci tatăl său îi dădu o lovitură puternică în spate. Care-i produse o senzație de ușurare și-l făcu să zboare – sângerând abundent – tocmai în mijlocul odăii lui. Ușa fu trântită, în urma lui, cu o lovitură de baston, apoi se făcu, în sfârșit, liniște.
II
Gregor se trezi abia în amurg dintr-un somn greu, asemeni unui leșin. Chiar dacă n-ar fi fost tulburat din somn, tot nu s-ar fi deșteptat mult mai târziu, întrucât se simțea destul de odihnit și dormise pe săturate; dar i se păru că fusese trezit de zgomotul unor pași ușori și al ușii dinspre antreu, pe care cineva o încuiase cu băgare de seamă. Lumina lampadarelor electrice de pe stradă proiecta pete livide, ici-colo, pe tavan și pe părțile de sus ale mobilelor, dar jos, unde se afla Gregor, era întuneric beznă. Pipăind în jur cu antenele, a căror utilitate ajunse abia acum s-o aprecieze, Gregor se târî încet spre ușă, pentru a vedea ce se întâmplase. Simți partea stângă a corpului ca o cicatrice lungă, care-l ținea dureros, și fu nevoit să șchiopăteze cu adevărat pe cele două rânduri de picioare. De altfel, unul dintre piciorușe – mare mirare că numai unul – fusese rănit grav cu prilejul pățaniilor din cursul dimineții, și se târa de parcă era paralizat. Abia când ajunse la ușă își dădu seama ce anume îl atrăsese într-acolo; mirosul de mâncare. Găsi pe jos un castronaș plin ochi cu lapte îndulcit, în care pluteau câteva felioare de pâine albă. Îi veni să râdă de bucurie, întrucât foamea îl chinuia acum și mai tare decât în cursul dimineții; își vârî deci capul, aproape până peste ochi, în lapte, îl retrase însă de îndată, dezamăgit, nu numai pentru că nenorocita aceea de rană din partea stângă îl durea când mânca – și nu putea mânca decât sforăind și umflându-și tot trupul – dar pentru că nu-i mai plăcea nici laptele, care fusese totdeauna mâncarea lui preferată și pe care sora lui i-l pusese acolo, desigur, din acest motiv. Așa că se depărta cu dezgust de castronaș și se târî spre mijlocul camerei.
Gregor văzu, prin crăpătura ușii, că în sufragerie fusese aprinsă lampa de gaz aerian; dar, în timp ce altădată, tatăl lui obișnuia, la această oră din zi, să citească cu glas tare ziarul de după-amiază, pentru mama și, uneori, chiar pentru sora lui, astăzi nu se auzea nimic. Cine știe, poate că această lectură cu glas tare, despre care-i povestea și-i scria totdeauna Grete, nu mai făcea parte, în ultima vreme, dintre tabieturile familiei. Pretutindeni în jur domnea liniștea, deși era sigur că apartamentul nu era gol.
Ce viață liniștită a mai dus și familia noastră, își spuse Gregor, privind țintă înainte, prin întuneric, și simțindu-se mândru că le putea asigura părinților și surorii sale un asemenea trai, într-o locuință atât de frumoasă.
Dar ce se va întâmpla acum, dacă toată liniștea, bunăstarea și huzureala lor trebuia să ia sfârșit într-un mod înspăimântător?
Pentru a nu se lăsa pradă unor astfel de gânduri, Gregor preferă să facă puțină mișcare și porni să se târască prin cameră în sus și-n jos. În cursul lungii seri, cineva întredeschise pe rând când o ușă, când alta, apoi o închise repede la loc: probabil simțeau nevoia să intre la el în cameră, dar de fiecare data anumite reticențe îi împiedicau. Gregor se opri acum chiar lângă ușa sufrageriei, hotărât să determine în vreun fel pe șovăielnicul vizitator să vină înăuntru, ori măcar să afle cine era; dar ușa nu se mai deschise și așteptă în zadar. De dimineață, când ușile erau încuiate, toți ar fi vrut să intre în camera lui iar acum, când deschisese el singur o ușă, iar celelalte fuseseră descuiate – pare-se – și ele în cursul zilei, nu mai venea nimeni înăuntru, deși cheile erau în broaște pe dinafară.
Lumina din sufragerie fu stinsă noaptea târziu și Gregor își putu da seama foarte ușor că părinții și sora lui vegheaseră până atunci, întrucât îi auzi pe toți trei depărtându-se în vârful picioarelor. Acum era sigur că nu va mai veni nimeni la el până în zori; avea așadar destul timp înainte, pentru a chibzui nestingherit cum să-și rânduiască viața în viitor. Dar camera aceasta înaltă și mare, în care era silit să zacă întins pe jos, îl îngrozea, fără să-și poată da seama de ce, că doar locuia în ea de cinci ani; făcând o întoarcere aproape inconștientă, de care se și rușină oarecum, se vârî degrabă sub canapea, unde se simți curând foarte bine, cu toate că spinarea îi era cam turtită și nu-și putea ridica nici capul; îi păru rău doar că avea trupul prea lat pentru a intra cu totul sub canapea.
Petrecu acolo noaptea-ntreagă, când furat de un somn ușor din care-l trezea necontenit foamea, când frământat de griji și speranțe nelămurite, ce duceau toate la concluzia că, deocamdată, trebuie să se poarte cu calm, răbdare și menajamente, pentru a-și ajuta familia să îndure cât mai ușor neplăcerile pe care, în situația actuală, era silit să i le producă.
A doua zi în zori, când încă nici nu se luminase bine de ziuă, Gregor avu prilejul să verifice forța hotărârilor sale, atunci când Grete, aproape complet îmbrăcată, deschise ușa dinspre antreu și privi curioasă înăuntru. Nu-l văzu numaidecât, dar ce Dumnezeu!, trebuia să fie pe undeva, că doar nu putuse zbura de-acolo; când îl descoperi sub canapea, se sperie atât de tare încât, fără să se poată stăpâni, trânti ușa la loc, pe dinafară. Apoi, ca și cum ar fi cuprins-o remușcarea, o deschise numaidecât din nou și intră în vârful picioarelor, ca în camera unui bolnav grav sau a unui străin. Gregor scoase capul până aproape de marginea canapelei și o privi atent.
Oare va observa Grete că lăsase laptele neatins, firește nu fiindcă nu-i era foame; și se va gândi oare să-i aducă altceva mai pe gustul lui? Dacă n-o va face din proprie inițiativă. Gregor avea de gând mai bine să flămânzească, decât să-i atragă atenția asupra acestui lucru, deși simțea, de fapt, o pornire nestăvilită să țâșnească de sub canapea și să i se arunce la picioare, implorând-o să-i aducă ceva bun de mâncare. Dar sora lui observă îndată, cu uimire, castronașul încă plin, din care se revărsase puțin lapte primprejur; îl ridică numaidecât, însă nu-l apucă direct cu mâna, ci cu o cârpă, și-l scoase afară. Gregor era nespus de curios să vadă ce-i va aduce în schimb și făcea tot felul de presupuneri. Dar nicicând n-ar fi fost în măsură să ghicească de ce era în stare sora lui, în marea ei bunătate. Pentru a-și putea da seama de gusturile lui, îi aduse tot felul de lucruri, pe care le înșiră pe un jurnal vechi: zarzavaturi pe jumătate putrezite, oase rămase de la cină și pe care se închegase un fel de sos alb, câteva stafide și migdale, o bucată de brânză, despre care Gregor spusese cu două zile în urmă că nu mai e bună de mâncat, o felie de pâine goală, uscată, una unsă cu unt și alta cu unt și sare. Alături de ele, mai puse și un castronaș, în care turnase puțină apă și care părea să-i fie destinat definitiv lui Gregor. Apoi, știind că fratele său nu va mânca față de ea, avu delicatețea să se retragă în grabă și chiar să răsucească cheia în broască – doar-doar să observe Gregor că se poate simți în voie, în largul său.
Lui Gregor îi sfârâiră piciorușele când se putu repezi, în sfârșit, la mâncare. De altfel, pare-se că rănile se vindecaseră de tot, întrucât nu mai simțea nicio stânjeneală; faptul acesta îl făcu să se mire nespus și să-și aducă aminte cum se tăiase puțin la un deget cu cuțitul, cu mai bine de o lună în urmă, și cum rana îl mai durea încă destul de rău, nu mai departe decât alaltăieri.
Oare am devenit mai puțin sensibil? gândi el și începu să sugă lacom din bucata de brânză, care-i atrăsese atenția numaidecât, mai imperios decât toate celelalte alimente. Cu ochii înlăcrimați de mulțumire, înfulecă în grabă, pe rând, bucata de brânză, zarzavatul și sosul; în schimb mâncărurile proaspete nu-i plăcură, nici măcar nu le putea suporta mirosul, așa că toate lucrurile, pe care voia să le mănânce, le trase mai la o parte. Terminase de mult de mâncat și încă mai adăsta leneș în același loc, când Grete răsuci încet cheia în broască, pentru a-i da să înțeleagă că trebuie să se retragă. Deși îl cam toropise somnul, fu cuprins de spaimă și se târî în grabă la locul lui, sub canapea. Dar îi trebui multă stăpânire de sine pentru a putea rămâne acolo chiar și scurtul răstimp, cât sora își făcu de lucru prin cameră, întrucât masa îmbelșugată îi cam rotunjise abdomenul și abia mai putea respira, atât de ghemuit era. Simți că se sufocă și că i se umflă ochii în cap, dar privi cuminte la sora lui, care nu bănuia nimic și aduna cu mătura nu numai resturile, dar chiar și alimentele pe care nu le atinsese; apoi, ca și cum n-ar mai fi fost bune de nimic, le răsturnă grăbită, într-o găleată pe care o acoperi cu un capac de lemn și scoase totul afară. Nici nu întorsese încă bine spatele, când Gregor ieși de sub canapea, întinzându-se și umflându-și abdomenul în voie.
Gregor își căpăta acum hrana în felul acesta, o dată dimineața, când părinții și slujnica încă mai dormeau, iar a doua oară după masa de prânz, întrucât atunci părinții își făceau siesta, iar servitoarea era trimisă de acasă, de către Grete, cu vreo treabă oarecare. Firește că nici ei nu voiau ca Gregor să rabde de foame, dar poate că n-ar fi suportat să știe, decât din auzite, ce mănâncă, sau poate că sora lui voia să-i scutească de o mică amărăciune în plus. Că doar sufereau destul și fără asta.
Gregor n-a putut afla niciodată sub ce pretext au fost îndepărtați din casă, în prima zi, medicul și lăcătușul, întrucât nimeni nu-l pricepea când vorbea și toți – până și sora lui – își închipuiau că nici el nu-i înțelege pe ceilalți; astfel, când Grete venea în odaia lui, Gregor trebuia să se mulțumească să asculte, din când în când, oftaturile ei și invocarea sfinților. Abia mai târziu, când sora lui se mai obișnuise întrucâtva cu situația – de obișnuință deplină nici nu putea fi vorba – Gregor mai prindea din zbor câte o observație, care era rostită cu bună intenție sau putea fi tălmăcită ca atare.
— Astăzi știu că i-a plăcut, spunea ea când Gregor devora mâncarea până la ultima fărâmă; iar în situația inversă, care, treptat, se repeta tot mai frecvent, obișnuia să remarce aproape cu tristețe:
— Iar a rămas totul neatins!
Dar, dacă Gregor nu putea afla direct nicio noutate, în schimb trăgea cu urechea pe la uși și afla tot ce se vorbea în camerele alăturate; cum auzea voci, alerga numaidecât la ușa respectivă și se lipea cu tot corpul de ea. Mai ales în primele timpuri nu exista discuție în care să nu fi fost vorba de el, chiar și pe ocolite. Vreme de două zile a putut auzi, la toate mesele familiei, consfătuiri cu privire la atitudinea ce trebuia adoptată; chiar și între mese nu vorbeau decât tot despre aceeași temă, în orice moment aflându-se în casă cel puțin doi membri ai familiei, deoarece niciunul nu voia să rămână singur și nici nu se-ndurau să plece cu toții de acasă. De altfel servitoarea – deși nu era prea clar ce și cât aflase despre cele întâmplate – ceruse chiar din prima zi să i se dea drumul numaidecât; și când, un sfert de oră mai târziu, își luă rămas bun, mulțumi cu lacrimi în ochi, ca și cum concedierea ar fi fost cea mai mare binefacere, apoi, fără să-i ceară cineva, se legă cu jurământ groaznic să nu sufle nicio vorbă nimănui.
Acum trebuiau să gătească sora împreună cu mama; firește, nici nu era cine știe ce osteneala, că doar nu mâncau mai nimic. Gregor îi auzea necontenit îmbiindu-se unul pe altul, dar primind mereu același răspuns: „Mulțumesc, am luat destul.”, sau altceva asemănător. Nici de băut se pare că nu beau mai nimic. Adesea, sora lui îl întreba pe tatăl lor dacă nu vrea o bere și se oferea binevoitoare să se ducă să i-o cumpere chiar ea; iar când acesta tăcea, Grete spunea – pentru a-i înlătura ultimele motive de reținere – că o poate trimite, în definitiv, și pe portăreasă, dar atunci el răspundea, într-un târziu cu un „Nu.” răspicat și nu mai vorbea nimeni despre asta.
Încă din prima zi, tatăl expuse limpede, atât mamei cât și surorii lui Gregor, întreaga situație financiară și toate perspectivele. Din când în când se ridica de la masă și scotea vreun document sau cine știe ce carnețel de însemnări, din minuscula casă de bani, pe care o salvase din falimentul pe care-l dăduse cu cinci ani în urmă. Se auzea cum descuia broasca atât de complicată și cum o încuia la loc, de fiecare dată, după ce lua din ea ceea ce căuta. Aceste explicații ale tatălui său fură pentru Gregor primul lucru îmbucurător pe care-l auzi de la începutul captivității. Totdeauna își închipuise că tatăl său nu mai rămăsese cu nimic de pe urma magazinului de odinioară, iar acesta nu-i afirmase niciodată contrariul – de altfel nici Gregor nu se interesase niciodată. Grija lui Gregor fusese, pe atunci, să facă tot ce-i sta în putință, pentru a ajuta familia să uite cât mai repede de crahul financiar, care-i aruncase pe toți în brațele disperării. Și astfel începuse să muncească cu toată ardoarea, ajungând peste noapte, dintr-un biet funcționăraș, un comis-voiajor care avea, firește, alte posibilități de câștig și ale cărui succese în afaceri se transformau numaidecât în bani peșin: acești bani îi putea aduce acasă și pune pe masă, în fața familiei uimite și fericite.
Frumoase timpuri, dar splendoarea lor nu se mai repetă după aceea, deși Gregor câștigă și mai târziu destui bani pentru a putea asigura existența familiei – lucru pe care îl și făcea. Se obișnuiseră cu toții, atât familia, cât și Gregor; unii primeau banii cu recunoștință, celălalt îi da cu plăcere, dar fără ca să se mai nască din aceasta o atmosferă de calde efuziuni. Doar sora mai rămăsese atașată de Gregor și planul lui tainic era – dat fiind faptul că, spre deosebire de el, Grete iubea muzica și cânta emoționant de frumos la vioară – s-o trimită la conservator în anul următor, fără a ține seama de cheltuielile pe care i le va prilejui această hotărâre și pe care va căuta să le acopere în alt mod. Adesea, când Gregor petrecea câteva zile acasă, conservatorul revenea în discuțiile dintre el și sora lui, dar totdeauna doar ca un vis frumos, imposibil de realizat, despre care părinților nici nu le plăcea să audă vorbindu-se; însă Gregor se gândea foarte serios la acest lucru și intenționase să le-o comunice solemn în ajunul Crăciunului.
Asemenea gânduri, cu totul inutile în situația actuală, îi treceau prin minte în timp ce ședea în picioare, lipit de ușă, și trăgea cu urechea. Uneori îl dobora oboseala și, nemaiputând asculta, lăsa capul să-i cadă și să se izbească de ușă, apoi îl ținea iarăși nemișcat, întrucât chiar și cel mai mic zgomot produs de el se auzea alături și-i silea pe-ai casei să amuțească.
— Ce-o fi tot făcând acolo, spunea tata după un răstimp, întorcând probabil capul spre ușă, apoi discuția întreruptă se pornea din nou, cu încetul.
Bătrânul Samsa repeta explicațiile de mai multe ori, pe de-o parte pentru că nu-i mai erau de mult familiare problemele respective, pe de altă parte pentru că mama nu pricepea totul din prima dată; astfel Gregor află amănunțit că, în ciuda ghinionului avut, familia mai rămăsese din vremurile de odinioară cu o mică avere, firește nu prea importantă, dar pe care o mai sporiseră, între timp, și dobânzile. În afară de asta, banii pe care Gregor îi aducea lunar acasă – și din care el nu-și păstra decât câteva coroane – nu fuseseră cheltuiți în întregime, așa că din economii se mai adăugase un mic capital. Îndărătul ușii lui, Gregor aproba din cap, cu convingere, bucurându-se de acest neașteptat spirit de prevedere. De fapt, grație acestor sume economisite, Gregor ar fi putut să amortizeze mai repede datoria tatălui față de directorul său, grăbind astfel cu mult sosirea zilei când ar fi putut să scape de această slujbă; dar, în împrejurările actuale, era fără îndoială mai bine așa cum rânduise tatăl său lucrurile.
Totuși, banii aceștia nu erau suficienți pentru ca familia sa să poată trăi numai din dobânzi; ar fi ajuns, poate, pentru a le asigura existența un an, doi, dar nu mai mult; nu puteau fi considerați, așadar, decât ca o rezervă, ce nu trebuia să fie atacată, ci doar păstrată pentru zile negre; banii necesari pentru existența zilnică trebuiau să fie agonisiți într-alt fel. Oricât ar fi fost de sănătos, tata era totuși un om bătrân, care nu mai lucrase nimic de peste cinci ani și nu-și putea face prea multe iluzii; de altfel, în cursul acestor cinci ani, care reprezentau prima lui vacanță după o viață plină de trudă, încheiată cu un insucces, se cam îngrășase și devenise destul de greoi. Și atunci cine să câștige bani? Poate cumva mama, care suferea de astmă și pe care simplul mers prin casă o obosea și-o obliga să se întindă pe divan în fața ferestrei deschise, abia mai trăgându-și sufletul? Sau sora sa care, cu toți cei șaptesprezece ani ai ei, mai era încă un copil ce se complăcea în existența de până acum și care nu știa să facă altceva decât să se îmbrace drăguț, să doarmă până târziu, să ajute la gospodărie, să ia parte la câteva distracții modeste și, mai ales, să cânte la vioară? Când discuțiile din camera alăturată ajungeau la tema necesității de-a câștiga bani, Gregor se dezlipea de ușă și se arunca pe canapeaua de piele căutând în răcoarea ei alinarea rușinii și tristeții care-i încingea trupul.
Adeseori își petrecea pe ea nopțile lungi, fără a pune geană pe geană, ci doar râcâind pielea ore în șir. Alteori nu-și cruța osteneala de-a împinge un fotoliu lângă fereastră; apoi se agăța de glaf și, sprijinindu-se pe fotoliu, se rezema de cercevea, dar nu pentru a se uita afară, ci pentru a retrăi probabil senzația de eliberare care-l cuprindea odinioară, când privea pe geam. Căci, pe zi ce trecea, Gregor vedea tot mai nelămurit toate lucrurile aflate la oarecare distanță de el; acum nu mai deslușea spitalul din față a cărui priveliște o blestemase de-atâtea ori în trecut; și, dacă n-ar fi știut cu precizie că locuiește în liniștita, dar întru totul citadina stradă Charlotte, ar fi putut crede că, de la fereastra lui, vede o pustietate, în care nu se întrezărește nicio linie de demarcație între cerul cenușiu și pământul tot cenușiu. Surorii lui i-a fost suficient să remarce doar de două ori fotoliul lângă fereastră, pentru a înțelege totul; după aceea, de fiecare dată când deretica prin odaie, împingea fotoliul lângă geam, ba chiar lăsa ferestrele dinăuntru deschise.
Dacă ar fi putut să vorbească cu sora sa și să-i mulțumească pentru tot ce făcea de dragul lui, Gregor ar fi acceptat mai ușor toate serviciile aduse; dar așa, condamnat la tăcere, suferea nespus. Firește că ea căuta să atenueze, pe cât posibil, impresia penibilă și, cu cât trecea vremea, izbutea să se prefacă tot mai bine; dar și Gregor îi înțelegea din ce în ce mai limpede jocul. Simpla ei apariție îi procura o suferință cumplită. Cum intra în odaie, Grete nici nu închidea bine ușa – deși era grijulie să le ascundă celorlalți priveliștea camerei lui Gregor – că și alerga îndată la fereastră, de parcă s-ar fi sufocat; o deschidea larg, cu mâini grăbite și, fie cât de frig, rămânea o clipă cu capul scos afară, respirând adânc. De două ori pe zi îl înspăimânta pe Gregor cu alergatul și zgomotul ei; tot timpul cât era geamul deschis, Gregor tremura de frig sub canapea; știa și el foarte bine că Grete l-ar fi scutit de supliciul acesta, dacă i-ar fi fost cât de cât posibil să stea cu ferestrele închise într-o cameră, în care se afla și el.
O dată – cam la vreo lună după metamorfozarea lui Gregor, deci când Grete n-ar mai fi avut motive să se mire de înfățișarea lui – ea veni ceva mai devreme ca de obicei și-l găsi pe fratele ei tocmai stând la fereastră, nemișcat, într-o poziție care trezea spaimă. Gregor se așteptă s-o vadă renunțând de a intra în cameră, întrucât, din locul unde se afla, o împiedica să deschidă fereastra numaidecât; dar Grete nu se mulțumi doar să nu intre, ci se trase speriată îndărăt și trânti ușa; un străin și-ar fi putut închipui că Gregor o pândise și voise s-o muște. Firește că Gregor se ascunse îndată sub canapea, dar trebui să aștepte până la prânz reîntoarcerea ei; iar când veni, păru mai îngrijorată ca de obicei, Gregor își dădu astfel seama că aspectul lui nu încetase să-i inspire dezgust și că biata fată trebuia să se stăpânească, pentru a nu fugi de îndată ce-l vedea pe el sau vreo părticică din corpul lui, ce se zărea de sub canapea. Pentru a o scuti și de acest spectacol, Gregor cără într-o zi cu spinarea un cearșaf de pat – i-au trebuit patru ceasuri pentru aceasta – și-l duse pe canapea, unde-l așeză în așa fel, încât trupul să-i fie complet acoperit când stătea dedesubt, iar Grete să nu-l poată vedea nici chiar dacă se apleca în jos. Dacă sora sa ar fi fost de părere că cearșaful nu era necesar, n-avea decât să-l tragă la o parte – căci doar era destul de limpede, că Gregor nu se izolase astfel de plăcere; dar ea lăsă cearșaful cum era, ba chiar o dată, când Gregor dădu ușor cearșaful în lături cu capul, pentru a observa ce impresie i-a făcut surorii lui noua orânduială, i se păru că surprinde o privire de recunoștință în ochii ei.
În primele două săptămâni, părinții nu-și putură lua inima în dinți să intre la el în cameră și Gregor îi auzi rostind cuvinte de laudă cu privire la munca actuală a Gretei – ei care, în trecut, se plângeau deseori că nu le dă nicio mâna de ajutor în casă. Acum așteptau adesea – și tata și mama – în fața ușii lui Gregor, în timp ce sora lui deretica prin cameră; de-ndată ce ieșea de la el, o descoseau amănunțit, în ce stare a găsit odaia, ce-a mâncat Gregor, cum s-a comportat de rândul acesta și dacă n-a remarcat vreo ameliorare oricât de mică. De altfel, mama a vrut destul de curând să intre în camera lui Gregor, dar tatăl și sora lui au împiedicat-o, la început cu argumente logice, pe care Gregor le ascultă cu multă atenție și le aprobă întru totul. Mai târziu trebuiră s-o oprească cu forța, iar când mama începu să strige:
— Lăsați-mă să intru la Gregor, la bietul meu băiat nefericit! Nu pricepeți că trebuie să mă duc la el?
Gregor se gândi, că poate n-ar fi rău dacă mama ar veni înăuntru, firește nu în fiecare zi, dar măcar o dată pe săptămână; ea înțelegea totul mult mai bine decât Grete care, cu tot curajul ei, nu era decât un copil și care, de fapt, nu-și asumase această grea povară decât, poate, doar din ușurință copilărească.
Dorința lui Gregor de a-și vedea mama se împlini curând.
În timpul zilei, Gregor nu voia să se arate la fereastră, pentru a nu-și compromite părinții, dar nici de plimbat nu se putea plimba prea mult pe cei câțiva metri pătrați de dușumea, iar de stat culcat liniștit îi venea greu chiar și noaptea; în scurtă vreme nici mâncarea nu-i mai producea vreo plăcere și astfel luă obiceiul să se distreze cățărându-se, cruciș și curmeziș, pe pereți și pe tavan. În special îi plăcea să stea atârnat de plafon; era cu totul altceva decât să zacă lungit pe podele; respira mai liber; simțea în tot trupul ca un fel de vibrație; și, în starea de euforică uitare de sine care-l cuprindea acolo sus, i se întâmpla uneori, spre marea lui surprindere, să-și dea drumul și să vină grămadă jos. Dar acum știa, firește, să-și stăpânească mai bine corpul și nu pățea nimic, chiar când cădea de la asemenea înălțime. Sora lui observă curând această nouă distracție – dat fiind că Gregor lăsa, în timpul preumblărilor, urme de lichid vâscos pe ici, colo – și atunci îi veni în gând să-i ușureze cățăratul, pe cât posibil, și să scoată din cameră toate mobilele care l-ar fi putut împiedica, în primul rând dulapul și biroul. Dar, singură, nu era în stare să îndeplinească acest lucru; pe tata, nu îndrăznea să-l cheme; servitoarea – o fată de șaisprezece ani – nu i-ar fi dat în niciun caz vreo mână de ajutor întrucât, deși rezista curajos pe poziție de la plecarea fostei bucătărese, ceruse îngăduința să țină bucătăria încuiată tot timpul și să nu deschidă decât atunci când era chemată în mod special; Grete nu avu de ales, decât s-o cheme pe mama, odată, în lipsa tatălui de acasă. Mama acceptă cu exclamații de bucurie, dar când ajunse în fața ușii de la camera lui Gregor, amuți. Grete se uită mai întâi prin cameră să vadă dacă totul e în ordine; abia după aceea îi dădu voie și mamei să intre. Gregor trase în grabă cearșaful mai jos decât de obicei și-i făcu mai multe falduri, dându-i un aspect de parcă fusese aruncat din întâmplare pe canapea. De data acesta se abținu de a mai spiona pe sub cearșaf și nu se uită după bătrână; era mulțumit să știe doar că venise, în sfârșit.
— Poți intra, nu se vede, spuse Grete mamei, conducând-o probabil de mână.
Gregor auzi doar cum cele două femei plăpânde mișcau din loc vechiul și masivul șifonier – Grete ținând să-și asume tot greul muncii, în pofida temerilor mamei, care o avertiza să nu facă un efort prea mare.
Totul dură destul de mult. După un sfert de oră de trudă, mama spuse că ar fi totuși mai bine să pună șifonierul la loc întrucât, în primul rând era prea greu și ele două n-ar fi putut termina treaba înainte de înapoierea tatălui, iar dacă-l lăsau în mijlocul camerei l-ar fi încurcat pe Gregor; și-apoi, în al doilea rând, nu știau sigur dacă, prin îndepărtarea mobilelor, îi făceau plăcere lui Gregor. Pentru ea situația părea altfel: aspectul pereților goi îi producea o strângere de inimă, și oare Gregor – care se obișnuise de atâta vreme cu mobilele din camera lui – nu va avea, și el, același, sentiment și nu se va simți părăsit, în odaia goală? Apoi conchise vorbind în șoaptă, ca totdeauna, de parcă ar fi vrut ca Gregor – despre care nu știa în ce loc se află – să nu-i audă nici măcar vocea, căci despre faptul că nu înțelege cuvintele era convinsă.
— Și-apoi prin scoaterea mobilelor, nu dăm dovadă că renunțăm la orice speranță de a-l mai vedea însănătoșit și că-l părăsim fără milă, în voia soartei? Cred că cel mai bun lucru ar fi să încercăm a păstra camera în starea dinainte, pentru ca Gregor să găsească totul neschimbat, când se va reîntoarce la noi, și să poată uita mai ușor cele petrecute între timp.
Auzind aceste cuvinte ale mamei, Gregor își dădu seama că cele două luni, în care nimeni nu-i adresase cuvântul și în care dusese o viață monotonă în sânul familiei, îi tulburaseră probabil mințile; altfel nu-și putea explica cum de-l cuprinsese dorința nestrămutată de a-și vedea camera golită de mobile.
Oare dorea cu adevărat ca odaia lui caldă și confortabil mobilată, cu piese de familie, să fie transformată într-o cavernă, unde să se poată târî nestingherit în toate direcțiile, deși prețul acestei libertăți ar fi însemnat uitarea rapidă și totală a trecutului său omenesc? Era oare pe punctul de-a uita totul și doar vocea mamei, pe care n-o mai auzise de mult, izbutise să-l trezească din această toropeală?
Nu, nu trebuia scos nimic din cameră; totul trebuia să rămână pe loc; nu se putea lipsi de influența binefăcătoare a mobilelor; chiar dacă acestea îl împiedicau să se târască fără rost în toate direcțiile, nu era nicio pagubă; dimpotrivă, era mai bine așa.
Din păcate, Grete fu de altă părere decât mama; ea se obișnuise – firește, pe bună drepte – să treacă în fața părinților drept o autoritate în toate chestiunile care-l priveau pe Gregor; așa că, și de rândul acesta părerea mamei o determină să hotărască, dimpotrivă, scoaterea nu numai a dulapului și biroului, cum intenționase la început, dar și a tuturor celorlalte mobile, cu excepția indispensabilei canapele. Desigur că hotărârea nu fusese dictată numai de încăpățânarea ei copilărească și de sentimentul încrederii în sine, pe care-l dobândise, atât de pe neașteptate și cu atâta trudă, în ultima vreme; ci și pentru că Grete observase, totodată, că Gregor avea nevoie de mult spațiu pentru a se mișca în voie și că – din câte își putea da ea seama – nu se folosea câtuși de puțin de mobile. Poate că mai contribuise, însă, la hotărârea asta și romantismul vârstei – un sentiment care caută totdeauna satisfacție și care-i insuflase dorința să dramatizeze peste măsură situația fratelui său, pentru a putea să i se devoteze cu atât mai mult. Căci nimeni, în afară de ea, n-ar fi cutezat să intre într-o cameră, în care Gregor hălăduia între pereții goi.
Iată de ce nu se lăsă clintită din hotărârea ei, aici chiar de către mama care, simțindu-se neliniștită și nesigură în camera lui Gregor, amuți în curând și începu s-o ajute, după puterile ei, la căratul mobilelor afară. La urma urmei, Gregor putea să se lipsească de dulap, dar biroul ar fi trebuit să rămână la locul lui.
Abia părăsiră femeile camera, împingând dulapul cu opinteli și icneli, că Gregor își scoase numaidecât capul de sub canapea, ca să vadă cum ar putea interveni și el, cât mai prudent și mai cu tact.
Din nefericire, însă, cea care se întoarse mai întâi fu tocmai mama, în timp ce Grete rămase în camera de alături, unde cuprinsese dulapul cu brațele și încerca zadarnic să-l clintească din loc, clătinându-l într-o parte și într-alta. Dar mama nu era obișnuită cu aspectul fiului ei și ar fi putut să se îmbolnăvească de spaimă; așa că Gregor, speriat se retrase de-a-ndărătelea până la celălalt capăt al canapelei și nu putu evita ca, în față, cearșaful să se miște puțin. Acest fapt fu de-ajuns pentru a atrage atenția mamei; ea rămase o clipă țintuită locului, apoi alergă îndărăt la Grete.
Deși Gregor își repeta într-una că nu se întâmpla nimic neobișnuit, și că doar se schimba locul câtorva mobile, trebui să recunoască, până la urmă, că acest dute-vino al femeilor, micile lor exclamații, hârșâitul mobilelor pe dușumele îi făceau impresia unui vacarm ce izbucnea din toate părțile; și, oricât își ascundea capul, strângându-și picioarele și ghemuindu-se la pământ, era nevoit să-și spună că nu va mai putea îndura multă vreme tortura asta. Femeile îi goliră camera și luară tot ce-i era drag; dulapul, în care-și ținea traforajul și toate sculele, fusese scos; acum încercau să clintească biroul, ale cărui picioare se adânciseră cu vremea în lemnul podelei – biroul pe care își scrisese temele ca student la Academia Comercială, ca elev de liceu și chiar ca școlar în clasele primare; acum nu mai avea timp să țină seamă de bunele intenții ale celor două femei, de a căror prezență în cameră aproape că uitase, mai ales că oboseala le făcea să robotească în tăcere și nu se mai auzea decât tropăitul înfundat al pașilor lor pe dușumele.
Astfel Gregor ieși la iveală – în clipa când femeile tocmai se rezemaseră de birou, în camera alăturată, pentru a-și trage sufletul – și își schimbă de patru ori direcția mersului, întrucât nu știa nici el ce trebuia să salveze mai întâi; deodată zări pe peretele gol tabloul doamnei îmbrăcată toată în blănuri, se cațără grăbit în sus și se lipi cu abdomenul înfierbântat pe geamul rece, care-i dădu o senzație plăcută de răcoreală. Măcar tabloul acesta, pe care-l acoperea cu trupul lui, nu i-l va lua nimeni. Întoarse capul spre ușă, pentru a putea observa femeile când vor reveni în odaie.
Ele nu se odihniră prea mult și se întoarseră îndată; Grete o prinse pe mama de mijloc aproape purtând-o pe sus.
— Ei, acum ce mai luăm? spuse fata privind în jur.
Deodată dădu cu ochii de Gregor, cățărat pe perete. Nu izbuti să-și păstreze cumpătul decât, probabil, pentru că era și mama de față; își plecă fața spre ea, pentru a o împiedica să se uite în jur, și-i vorbi precipitat, tremurând toată:
— Vino, nu vrei să mergem mai bine, pentru o clipă, îndărăt în sufragerie?
Gregor înțelese limpede intenția Gretei; voia s-o pună pe mama la adăpost, pentru ca după aceea să-l gonească de pe perete. Ei bine, n-avea decât să încerce! Sta întins, cât era de lung, pe tabloul lui și n-avea de gând să renunțe și la acesta. Mai degrabă îi va sări surorii în cap.
Dar cuvintele rostite de Grete nu avură alt rezultat, decât s-o neliniștească pe mama sa, care făcu un pas într-o parte, zări imensa pată cafenie de pe tapetul înflorat, scoase un țipăt și, până să-și dea seama că era vorba de Gregor, icni cu glas strident și sugrumat:
— O, Doamne! O, Doamne!, apoi căzu pe canapea, cu brațele întinse în lături, parcă a renunțare totală, și rămase nemișcată.
— Uf, Gregor! strigă Grete, amenințându-l cu pumnul și sfredelindu-l cu privirea.
Erau primele cuvinte pe care i le adresa direct, de când se metamorfozase. Apoi Grete alergă în camera alăturată, pentru a aduce niscaiva săruri, cu care s-o trezească pe mama din leșin; Gregor se hotărî să dea și el o mână de ajutor – pentru salvarea tabloului mai era timp și după aceea; dar se lipise puternic de tablou și trebui să facă un efort violent pentru a se desprinde; alergă îndată în camera de alături, ca și cum ar fi fost în stare s-o ajute pe Grete cu sfatul, ca odinioară; dar trebui să rămână inactiv în spatele ei, în timp ce ea răscolea febril printre sticluțe; ba o mai și sperie, când fata se întoarse și dădu cu ochii de el; o sticluță îi scăpă pe jos și se făcu țăndări; un ciob îl răni pe Gregor la față, în timp ce doctoria coroziva îi scălda piciorușele; fără să mai întârzie, Grete luă atâtea sticluțe, câte putea ține în mână, și alergă îndărăt la mama, închizând ușa cu piciorul. Gregor se văzu așadar izolat de mama, care era poate pe moarte, din cauza lui; ușa nu putea s-o deschidă, de teamă ca nu cumva s-o pună pe fugă pe sora lui, și ea trebuia să rămână lângă mamă; n-avea altceva de făcut, decât să aștepte. Chinuit de remușcări și de îngrijorare, începu să se târască peste tot, se cățăra pe pereți, pe mobile și pe tavan, apoi, cuprins de disperare și simțind că totul parcă i se învârte în jur, căzu lat în mijlocul mesei celei mari.
Trecu o vreme; Gregor sta locului, istovit; în jur domnea liniște – poate că era semn bun. Deodată se auzi soneria. Servitoarea era încuiată, firește, în bucătărie, așa că trebui să se ducă chiar Grete să deschidă. Venise tata.
—Ce s-a întâmplat? fură primele lui cuvinte; fără îndoială că înfățișarea fetei îl făcuse să bănuiască ceva. Grete răspunse cu glas înfundat – probabil își ascunsese fața la pieptul tatălui:
— A leșinat mama dar acum îi e mai bine; Gregor a ieșit din ascunzătoare!
— Mă așteptam la una ca asta, răspunse tata, de când vă tot spun eu, dar cine se-nțelege cu voi, femeile!
Gregor își dădu seama că tata interpreta greșit lămuririle laconice ale fetei și-și închipuia că fiul lui se făcuse vinovat de vreo violență. De aceea Gregor trebuia să încerce acum să-l îmbuneze, căci de explicații mai pe larg n-avea nici timp și nici nu era în stare. Așa că se refugie lângă ușa camerei lui și se lipi de ea, pentru ca, atunci când va intra în sufragerie, tata să vadă numaidecât buna intenție a lui Gregor de-a se întoarce în odaia sa, și să-și dea seama că nu e nevoie să-l gonească cu forța. Ci doar să-i deschidă ușa pentru ca el să dispară numaidecât.
Dar tata nu era în dispoziția de-a observa asemenea subtilități.
— Aha! strigă el de cum intră, cu o intonație de mânie și totodată de bucurie.
Gregor își depărta capul de ușă și-l ridică spre tatăl lui. Dar nu-și închipuise să-l vadă așa, cum arăta acum; e drept că, în ultima vreme, se lăsase furat de noul său obicei de-a se cățăra peste tot și uitase să se mai intereseze, ca la început, de toate evenimentele din restul apartamentului; și doar trebuia să se aștepte la unele schimbări.
Totuși, totuși… mai era acesta într-adevăr tatăl lui? Era oare același om, care ședea ghemuit în pat, ostenit, atunci când Gregor pleca altădată la drum; care, la întoarcere, îl primea îmbrăcat în halat, șezând în fotoliu; care nici măcar nu mai era în stare să se scoale și se mulțumea doar să ridice brațele în semn de bucurie; și care, în cursul rarelor plimbări familiale – în două-trei duminici din an și în zilele de mare sărbătoare – se târa anevoie între Gregor și mama, deși mergeau destul de încet; acel bătrânel care umbla încotoșmănat într-un palton răpănos, sprijinindu-se cu grijă în baston, și care, când voia să spună ceva, se oprea în loc și-și chema însoțitorii lângă el?
Acum însă își revenise atât de bine, încât Gregor nu-l mai recunoștea; avea pe el o uniformă albastră, strânsă pe corp și cu nasturi aurii, cum purtau ușierii instituțiilor bancare; peste gulerul înalt și rigid al uniformei se revărsa o gușă dublă, bine împlinită; umbrită de sprâncene stufoase, privirea ochilor lui negri țâșnea vioaie și tânără; părul alb, de obicei răvășit şi-l pieptănase cu cărare în creștet și-l ferchezuise cu grijă. Bătrânul își aruncă pe canapea șapca, pe care era brodată monograma unei bănci oarecare – făcând-o să descrie un arc de cerc de-a curmezișul camerei – apoi, răsfrângându-și pulpanele lungi ale surtucului spre spate și vârând mâinile în buzunare, se îndreptă spre Gregor, cu o privire cruntă. Nici el singur nu știa ce trebuia să facă; în orice caz pășea rar, ridicând picioarele mult în sus, iar Gregor privi uimit la grosimea neobișnuită a tălpilor de la bocanci. Dar nu se mulțumi doar să privească, întrucât știa chiar din primele zile ale noii lui existențe, că tata considera severitatea excesivă ca singura atitudine potrivită față de fiul său. Așa că Gregor începu să se retragă dinaintea lui, oprindu-se ori de câte ori bătrânul sta pe loc, și pornind din nou la cea mai mică mișcare a lui. Dădură astfel ocol camerei de mai multe ori, fără ca să se petreacă ceva hotărâtor, ba chiar fără ca ritmul lent al mișcărilor să dea impresia că ar fi vorba de-o urmărire. De aceea Gregor rămase deocamdată pe podele, de teamă ca nu cumva tatăl sau, văzându-l cățărându-se pe pereți sau pe plafon, să-și imagineze că avea vreo intenție rea. Gregor întrevedea limpede, firește, că nu putea rezista multă vreme la această alergătură, dat fiind că, în timp ce tatăl său făcea un singur pas, el trebuia să-și miște de nenumărate ori piciorușele. Începu să simtă că-și pierde răsuflarea, mai ales că nici înainte vreme nu se prea putuse lăuda cu plămânii. Mergea astfel șerpuind într-una și, stăpânit de gândul de a-și păstra toate forțele în vederea unui efort suprem, abia dacă-și mijea ochii; iar zăpăceala care-l cuprinsese îl făcu să nu se mai gândească decât la fugă, ca singurul mijloc posibil de scăpare, uitând că mai avea la dispoziție și pereții, chiar dacă erau mascați în parte de mobile frumos sculptate, pline de horbote și dantele.
Deodată ceva trecu în zbor ușor chiar pe lângă el, căzu jos și se duse de-a dura înaintea lui. Era un măr; numaidecât zbură și al doilea după el; de spaimă, Gregor se opri pe loc; era inutil să alerge mai departe, de vreme ce tatăl lui se hotărâse să-l bombardeze. Acesta își umpluse buzunarele din fructiera de pe bufet și acum arunca măr după măr, deocamdată fără să ochească precis. Merele mici și roșii se rostogoleau pe jos și se ciocneau între ele, de parcă erau electrizate. Un măr, aruncat fără multă forță, atinse spinarea lui Gregor, dar lunecă pe ea fără să-i facă vreun rău; următorul însă, care veni numaidecât, se înfipse pur și simplu în spinarea lui; Gregor încercă să se târască mai departe, ca și cum ar fi sperat că – deplasându-se – va putea scăpa de îngrozitoarea durere care-l săgetase pe neașteptate; dar se simți țintuit locului și se întinse cât era de lung, pierzându-și cunoștința cu totul. Cu o ultimă privire mai văzu ușa de la camera lui deschizându-se brusc, apoi pe sora lui țipând și alergând după mama, care fugea înainte, fără bluză, întrucât Grete i-o scosese în timpul leșinului pentru a o ajuta să respire mai ușor; văzu de asemeni cum mama se repezi spre tata, pierzându-și pe drum fustele descopciate și împiedicându-se în ele, apoi cum îl cuprinse cu brațele pe după gât, lipindu-se de el, și cum – în timp ce lui Gregor i se împăienjeniseră ochii – îl implora să cruțe viața fiului lor.
III
Mărul rămase înfipt în carnea lui – amintire palpabilă – întrucât nimeni nu îndrăznise să-l scoată de-acolo; iar grava rană, de pe urma căreia zăcu mai bine de o lună, părea să-i fi amintit chiar și tatălui său că, în ciuda tristei și respingătoarei forme actuale, Gregor era totuși un membru al familiei, pe care nu-l putea trata ca pe-un dușman, și că datoria familiei era să-și înfrângă dezgustul și să-l tolereze, pur și simplu să-l tolereze.
Și chiar dacă, din cauza rănii, Gregor își pierduse mult din agilitate, probabil pentru totdeauna, și-i trebuiau deocamdată minute întregi pentru a traversa camera, ca un bătrân invalid – de cățărat pe pereți nici nu mai putea fi vorba – totuși obținuse, în schimbul acestei agravări a stării sale, o compensație care i se părea satisfăcătoare: ușa sufrageriei se deschidea acum în fiecare seară și Gregor – care începea să supravegheze nerăbdător ușa cu un ceas, două înainte – putea să vadă, din ascunzișul camerei sale întunecate, întreaga familie stând la masa luminată, și putea asculta discuțiile, cu încuviințarea lor, deci cu totul altfel decât înainte.
Desigur că nu mai erau discuțiile însuflețite de altădată, la care Gregor se gândea totdeauna cu nostalgie când se vâra în așternutul jilav al vreunei cămăruțe de hotel. Acum nu prea aveau multe să-și spună. Tata adormea în fotoliul său îndată după cină; mama și sora se îndemnau reciproc la tăcere; aplecată, la lumina lămpii, mama broda rufărie fină pentru un magazin de lenjerie; sora, care se angajase vânzătoare, învăța seara stenografia și franceza, pentru a putea obține cândva un post mai bun. Tata se trezea uneori și, ca și cum n-ar fi dormit între timp, îi spunea mamei: „Ce mult mai lucrezi azi!”, apoi adormea la loc, în vreme ce mama și sora își zâmbeau ostenite.
Stăpânit de un fel de încăpățânare capricioasă, tata refuza să-și scoată livreaua, chiar și acasă; și pe când halatul de casă atârna inutil în cuier, el ațipea în fotoliul lui, complet îmbrăcat, de parcă ar fi vrut să fie gata de serviciu în orice clipă și s-ar fi așteptat să audă, chiar și aici, chemarea vreunui superior. Din această cauză uniforma lui, care nu fusese nouă nici când o primise, își pierdea din strălucire pe zi ce trecea, oricâtă grijă aveau mama și Grete s-o curețe; iar Gregor privea adeseori seri întregi la acest surtuc, plin tot de pete și cu nasturii lustruiți lună, în care bătrânul tată dormea cât se poate de incomod, dar liniștit.
De-ndată ce bătea ora zece, mama încerca să-l trezească pe tata vorbindu-i încetișor, apoi căuta să-l convingă că e vremea de mers la culcare, întrucât ăsta nu e somn adevărat, iar el, care trebuia să fie la serviciu dimineața la șase, are nevoie să doarmă bine. Dar, cu încăpățânarea care pusese stăpânire pe el de când era ușier, bătrânul stăruia totdeauna să mai rămână la masă, deși adormea numaidecât din nou, cu regularitate, iar după aceea cu greu mai putea fi determinat să se mute din fotoliu în pat. Oricât insistau apoi mama și Grete, avertizându-l în fel și chip, el clătina încetișor din cap timp de un sfert de oră, fără a deschide ochii și fără a se scula. Mama îl trăgea de mânecă, îi șoptea la ureche cuvinte măgulitoare, Grete își lăsa lucrul pentru a sări în ajutorul mamei, dar totul fără niciun rezultat. Bătrânul se înfunda și mai adânc în fotoliu. Abia când femeile îl apucau de subsuori, el își mijea ochii și obișnuia să spună: „Ce mai viață! Asta e odihna bătrânețelor mele?” Apoi, sprijinit de cele două femei, se ridica anevoie, de parcă și-ar fi fost sie-însuși o povară nespusă, se lăsa condus până la ușă, le făcea semn să plece și-și continua singur drumul, în timp ce mama arunca în grabă broderia, iar Grete tocul, pentru a alerga pe urma lui, ca să-l ajute mai departe.
Cine oare, din această familie trudită și ostenită peste măsură, ar fi avut timp să se ocupe de Gregor mai mult decât era strict necesar? Bugetul familiei se redusese tot mai mult; până la urmă concediaseră și slujnica; o femeie de serviciu angajată cu ora, o namilă ciolănoasă, cu părul alb fluturându-i în jurul capului, venea dimineața și seara pentru treburile mai grele; de rest se îngrijea mama, bineînțeles, paralel cu brodatul care nu se mai termina. Ajunseseră chiar să vândă diferite bijuterii de familie, pe care mama și Grete le purtau odinioară, cu nespusă bucurie, la petreceri și sărbători – și lucrul acesta îl afla Gregor seara, când discutau despre prețurile obținute. Dar cel mai puternic motiv de nemulțumire era, totdeauna, faptul că nu puteau renunța la apartamentul acesta – mult prea mare pentru posibilitățile actuale – întrucât nu știau cum să-l mute și pe Gregor. Însă acesta își dădea seama că nu numai reticențele cu privire la el îi împiedicau să se mute, căci pe el l-ar fi putut transporta într-o ladă corespunzătoare, cu câteva găuri mici pentru aer; ceea ce oprea familia să schimbe locuința era descurajarea totală care-o cuprinsese și gândul că fuseseră loviți de-o nenorocire cum nu mai era alta în cercul lor de rude și prieteni. Toate obligațiile pe care lumea le impune celor sărmani, le îndeplineau cu vârf și îndesat: tata se ducea să cumpere de mâncare funcționarilor de la bancă, mama se jertfea trudind pentru rufăria altora, Grete alerga de colo până colo îndărătul tejghelei pentru a răspunde la chemările clienților; dar asta era tot ce putea face familia cu forțele ei proprii. Lui Gregor parcă i se redeschidea rana din spinare când le vedea pe mama și pe Grete revenind în sufragerie, după ce-l culcau pe tata, apoi lăsând lucrul deoparte și apropiindu-și capetele, în timp ce mama spunea: „Închide ușa de colo, Grete!”; Gregor rămânea atunci din nou în întuneric, pe când alături femeile își amestecau lacrimile sau rămâneau cu ochii secați, ațintiți spre masă.
Gregor își petrecea zilele și nopțile aproape fără somn. Din când în când se gândea ca, de-ndată ce se va deschide ușa, să ia din nou în mână toate treburile familiei, ca odinioară. În gândurile lui își făceau iar apariția – după o lungă absență – directorul și managerul, funcționarii comerciali și practicanții, servitorul cel greoi la minte, cei doi-trei prieteni de la alte firme, o cameristă de la un hotel din provincie – amintire fugară, dar dragă –, o casieriță dintr-un magazin de pălării, căreia îi făcuse curte în mod serios, dar prea șovăitor; toți reveneau ca prin ceață, amestecându-se cu chipuri necunoscute sau uitate de mult; dar, în loc să-i ajute lui și familiei, rămâneau inaccesibili, iar Gregor era bucuros când toate fantasmele acestea dispăreau din nou în beznă. Apoi îi pierea pofta de-a mai purta de grijă familiei și simțea că-l cuprinde mânia din cauza proastei îngrijiri pe care i-o dădeau; și, cu toate că nu știa nici el singur ce-ar fi poftit să mănânce, făcea planuri cum să ajungă în cămară și să ia de-acolo tot ce i se cuvenea, chiar dacă nu-l îndemna foamea. Fără să-și mai bată capul cam ce-ar putea să-i placă lui Gregor, Grete venea pe fugă, dimineața și la prânz, înainte de a pleca la magazin, și împingea cu piciorul în camera lui o mâncare oarecare, pe care seara o scotea cu mătura afară, fără a ține seama dacă ciugulise din ea sau – de cele mai multe ori – dacă o atinsese. Curățenia camerei, de care se ocupa acum seara, o expedia cât putea mai repede. Dâre de murdărie brăzdau pereții, iar pe alocuri se-nșirau grămăjoare de praf și gunoi. La început, Gregor se așeza semnificativ în diferite colțuri, pentru ca sora lui, venind în cameră, să înțeleagă reproșul tacit. Dar putea sta acolo săptămâni în șir, că Grete tot nu deretica; vedea şi ea murdăria, întocmai ca Gregor, dar se hotărâse s-o lase așa cum era. Aceasta n-o împiedica să stăruie – cu romantica ei sensibilitate, care emoționase întreaga familie – ca dereticatul camerei lui Gregor să fie lăsat în seama ei.
O dată, mama se apucă de curățenie generală la Gregor în cameră, folosind mai multe găleți cu apă, spre disperarea acestuia, care se refugie de umezeală pe canapea, unde rămase nemișcat și amărât. Dar mama nu scăpă de pedeapsă: de-ndată ce Grete observă, seara, schimbarea din odaia lui Gregor, fugi în sufragerie, ofensată la culme, și izbucni într-un plâns cu sughițuri, cu toate că mama își frângea mâinile, implorând-o să se liniștească; tata sări speriat din fotoliul unde ațipise și privi scena cu neputincioasă nedumerire; apoi, agitația îi cuprinse pe toți; tata îi făcu, pe de o parte, reproșuri mamei că n-o lăsa pe fată să aibă grijă de curățenie, iar pe de altă parte țipa la Grete, că nu-i va mai îngădui niciodată să deretice în camera lui Gregor; între timp, mama se străduia să-l târască în dormitor pe bătrânul care-și ieșise din fire, pe când Grete, suspinând din rărunchi, bătea cu pumnii ei mici în masă; iar Gregor șuiera din răsputeri, de furie că nimeni nu se gândise să închidă ușa, pentru a-l scuti de acest spectacol și scandal.
Dar chiar dacă Grete, obosită de slujba ei, se săturase să-i tot poarte de grijă fratelui ei, ca mai-nainte, totuși n-ar fi fost nevoie ca mama să-i ia locul și nici ca Gregor să fie neglijat. Căci acum aveau o femeie de ajutor. Această vădană bătrână, care scăpase în viața ei din multe nenorociri, numai datorită ciolanelor ei solide, nu simțea nicio repulsie față de Gregor. Fără a fi curioasă din fire, deschisese într-o zi, întâmplător, ușa camerei acestuia și rămăsese cu mâinile încrucișate pe burtă, uitându-se la făptura aceea care, luată prin surprindere, alerga zbuciumându-se de colo până colo, deși n-o amenința nimeni. De atunci nu trecea nicio zi fără ca femeia să nu deschidă ușa în treacăt, dimineața și seara, și să privească înăuntru la Gregor. La început îl chema la ea, strigându-l cu cuvinte pe care le socotea prietenoase: „Ia vino-ncoace, gândacule!” sau „Uite-l și pe gândacul ăsta bătrân”. Dar Gregor nu răspundea în niciun fel la asemenea chemări, ci rămână la locul lui, nemișcat, de parcă nici nu s-ar fi deschis ușa.
În loc ca familia s-o lase pe această bătrână să-l deranjeze inutil, oricând avea poftă, mai bine ar fi pus-o să deretice zilnic odaia!
Într-o zi, când ploaia izbea puternic în geam, prevestind parcă primăvara, Gregor era grozav de nervos și, când slujnica începu să-l cheme, ca de obicei, se îndreptă spre ea, încet și greoi, ca și cum ar fi vrut s-o atace Dar, în loc să se sperie, femeia apucă un scaun de lângă ușă și-l ridică în sus, așa cum stătea acolo, cu gura deschisă, intenția sa era clară: urma să își inchidă gura de abia după ce scaunul se va fi abătut pe spinarea lui Gregor.
—Ei? Asta-i tot? întrebă ea când îl văzu pe Gregor făcând stânga-mprejur; apoi, cu un gest potolit, puse scaunul îndărăt la locul lui.
Gregor nu mai mânca acum aproape nimic. Doar când trecea întâmplător pe lângă mâncarea ce-i fusese pregătită, lua o îmbucătură, mai mult în joacă, o ținea în gură ore de-a rândul, apoi o scuipa de cele mai multe ori pe jos. La început se gândise că ceea ce îi tăia pofta de mâncare era tristețea pricinuită de halul jalnic în care ajunsese camera lui; dar se-nșelase, întrucât se împăcase foarte repede cu noul ei aspect. Ai casei se obișnuiseră să care la el în odaie toate lucrurile, ce nu-și găseau loc altundeva – și erau destule asemenea lucruri, mai ales de când una din camerele apartamentului fusese închiriată la trei locatari. Acești domni serioși – toți trei aveau bărbi mari, după cum constată Gregor într-o zi, prin crăpătura ușii – țineau foarte mult la buna rânduială nu numai a camerei lor, ci a întregii gospodării și mai ales a bucătăriei, câtă vreme locuiau aici cu o chirie. Nu suportau să vadă lucruri inutile și, mai ales, murdare. În plus, aduseseră cu ei aproape tot ceea ce le era necesar. Din această cauză deveniseră inutile multe obiecte, pe care familia nici nu le putea vinde și nici nu se îndura să le arunce. Toate acestea luară calea camerei lui Gregor. În curând le urmă lada cu cenușă și găleata de gunoi din bucătărie. Tot ceea ce nu-și afla întrebuințare, pentru moment, era aruncat pur și simplu în camera lui Gregor, de către femeia de serviciu, care era totdeauna grăbită; din fericire, Gregor nu vedea, în general, decât obiectul respectiv și mâna care-l ținea. Probabil că bătrâna avea intenția să le ia de-acolo, la prima ocazie, sau să le arunce pe toate deodată; dar, în realitate, ele rămâneau chiar pe locul unde fuseseră azvârlite de la bun început, afară doar dacă nu le clintea Gregor de acolo, mai întâi din nevoia de a-și croi drum pe unde să se târască, mai apoi pentru că operația aceasta îi făcea din ce în ce mai multă plăcere – deși după asemenea exerciții rămânea ore întreg nemișcat, obosit de moarte și trist.
Întrucât locatarii luau uneori masa de seară acasă, în sufrageria comună, ușa dintre aceasta și camera lui Gregor rămânea închisă în serile respective; dar Gregor renunță foarte ușor la deschiderea ușii, că doar și în alte seri, când ușa era deschisă, se întâmpla să nu profite de acest lucru, ci să stea ascuns în ungherul cel mai întunecos, fără ca familia să bage măcar de seamă.
O dată, însă, femeia de serviciu lăsă ușa dinspre sufragerie întredeschisă; și ușa rămase astfel crăpată până seara când domnii locatari veniră în sufragerie și aprinseră lumina. Se așezară la capătul mesei unde ședeau odinioară tata, mama și Gregor, își despăturiră șervetele și așteptară cu furculița și cuțitul în mână. Îndată se ivi în ușă mama, cu un castron de rasol și, imediat în spatele ei, Grete cu un castron de cartofi plin cu vârf. Mâncarea aburea intens, scoțând adevărați nori. Chiriașii se plecară deasupra castroanelor puse dinainte, de parcă ar fi vrut să le verifice până a nu începe să mănânce; și într-adevăr, cel care ședea la mijloc și părea să fie o adevărata autoritate față de ceilalți doi, tăie o bucată de carne în două, așa cum se afla în castron, probabil pentru a controla dacă este destul de frageda și dacă nu cumva e cazul s-o trimită îndărăt la bucătărie. Se arătă mulțumit, iar mama și sora, care priviseră cu încordare la toată operația, porniră să zâmbească ușurate.
Familia însăși mânca la bucătărie. Totuși, înainte de a se duce acolo, tata venea în sufragerie, se înclina o singură dată, cu șapca în mână, și făcea apoi înconjurul mesei. Chiriașii se ridicau tustrei și mormăiau ceva în barbă. După ce rămâneau singuri, mâncau fără a scoate aproape niciun cuvânt. Lui Gregor i se părea ciudat că, dintre zgomotele de la masă, se auzea mai intens doar scrâșnetul dinților mestecând, ca și cum cei trei ar fi vrut să-i arate prin asta că, pentru a mânca ai nevoie de dinți buni și că și cele mai strașnice mandibule nu fac doi bani dacă n-au dantură.
Mi-e foame și mie, își mărturisi Gregor îngrijorat, dar nu de asemenea lucruri. Cum mai înfulecă locatarii ăștia! În timp ce eu mor de foame!
Gregor nu-și amintea s-o mai fi auzit pe sora lui cântând la vioară, în tot acest răstimp; tocmai în seara aceasta însă, sunetul viorii răsună dinspre bucătărie. Chiriașii abia terminaseră de cinat, cel din mijloc scosese un ziar, din care dăduse câte o foaie celorlalți doi, iar acum citeau toți, rezemați comod pe spate, și fumau. Când începu cântecul viorii, deveniră cu toții atenți și se duseră, în vârful picioarelor, până la ușa antreului lângă care se opriră, grămădiți unul într-altul.
Dar pașii lor se auziseră, totuși, până-n bucătărie întrucât tata le strigă:
— Vă supără cumva vioara, domnilor? Poate înceta numaidecât.
— Dimpotrivă, spuse domnul din mijloc, n-ar vrea domnișoara să vină înăuntru și să cânte aici în cameră, unde e mai plăcut și mai comod?
— Firește că da! strigă tatăl, de parcă el ar fi fost cel care cânta la vioară.
Domnii se reîntoarseră în cameră și așteptară. După puțin veni și tatăl cu un pupitru de note, apoi mama cu notele și, în fine, sora cu vioara. Grete pregăti totul, liniștit, pentru a începe să cânte; părinții, care nu mai dăduseră până acum camere cu chirie, exagerau cu politețea față de chiriași, neîndrăznind nici măcar să se așeze în propriile lor fotolii; tatăl se rezemă de ușă, cu mâna dreaptă vârâtă între doi nasturi ai livrelei încheiate corect; mamei, însă, îi oferise unul dintre domni un fotoliu și ea ședea acum într-un ungher, deoparte, întrucât lăsase fotoliul în locul unde, întâmplător, îl pusese chiriașul. Sora începu să cânte; tata și mama îi contemplau cu atenție mișcările mâinilor – fiecare de la locul său. Atras de cântecul viorii, Gregor îndrăzni să înainteze puțin și se trezi cu capul în sufragerie. Aproape nici nu-l mai surprindea faptul că, în ultima vreme, uitase cu totul de grija de-a nu deranja pe ai casei, grijă de care fusese atât de mândru odinioară. Și, în fond, abia acum ar fi avut mai multe motive să stea ascuns, întrucât, din cauza prafului care-i năclăise camera și care se ridica în aer la cea mai mică mișcare, era colbăit tot și târa după el, pe spinare și pe laturi, scame, fire de păr și resturi de mâncare; totul îi devenise acum mult prea indiferent, pentru a se mai întoarce pe spate și a se curăți frecându-se de covor, cum făcea înainte vreme de mai multe ori pe zi. În ciuda halului în care se afla, nu se sfii să înainteze câțiva pași pe dușumelele impecabil lustruite ale sufrageriei.
Firește că nimeni nu băgă de seamă. Familia era cu totul vrăjită de cântecul viorii; în schimb chiriașii, care stătuseră la început cu mâinile în buzunare, mult prea aproape de pupitru, ca și cum ar fi vrut să urmărească notele – ceea ce sigur că o stânjenea pe Grete – se retraseră curând lângă fereastră, vorbind destul de tare, cu capetele plecate, și rămaseră acolo sub privirile îngrijorate ale tatălui. Se vedea destul de limpede că păreau înșelați în speranța lor de-a auzi o piesă de vioară frumoasă sau măcar agreabilă, că se și saturaseră și că doar politețea îi determina să mai suporte această tulburare a siestei. Mai cu seamă felul în care suflau în aer fumul trabucurilor, pe nas sau pe gură, vădea o mare nervozitate din partea lor. Și, cu toate acestea, Grete cânta atât de frumos! Fața îi era aplecată pe-o parte, iar privirea urmărea, încordată și tristă, notele de pe portativ. Gregor mai înainta puțin, cu capul cât mai aproape de podea, încercând să-i întâlnească privirea.
Oare era doar un simplu animal, când muzica îl emoționa atât de profund?
Avea impresia că descoperă, în fine, calea către hrana necunoscută, pe care o dorea atât de mult. Se hotărî să-și facă drum până lângă Grete, apoi s-o tragă de fustă pentru a-i da să înțeleagă că trebuie să vină cu vioara în camera lui, întrucât nimeni dintre cei de față nu-i aprecia arta atât de mult, ca el. După aceea n-o va mai lăsa să plece din odaia lui, cel puțin atât timp cât va mai fi el în viață; aspectul lui înspăimântător îi va fi, pentru prima oară, de folos; va sta de pază la toate ușile camerei sale și se va repezi, pufnind, împotriva agresorilor; dar Grete trebuia să rămână nu din constrângere, ci de bunăvoie; să se așeze pe canapea, lângă fratele ei, și să-l asculte în sfârșit; voia să-i destăinuie că avusese intenția fermă s-o dea la conservator și că, dacă nu s-ar fi întâmplat între timp nenorocirea, le-ar fi comunicat tuturor hotărârea sa la Crăciunul trecut – oare a și trecut Crăciunul? – fără a ține seama de eventualele lor împotriviri. Sora lui va fi mișcată de această declarație și va izbucni în lacrimi; iar Gregor se va sălta până la umărul ei și o va săruta pe gât, mai ales că, de când se ducea la slujbă, Grete nu mai purta cordeluță și guleraș, ci umbla cu gâtul decoltat.
— Domnule Samsa! strigă domnul din mijloc; apoi, fără a mai rosti vreun cuvânt, îi arătă tatălui, cu degetul, pe Gregor, care înainta încet.
Vioara amuți, iar domnul din mijloc le zâmbi prietenilor lui, dând din cap, după care privi din nou spre Gregor. Tatălui i se păru mai urgent să-i liniștească pe locatari, decât să-l scoată pe Gregor de-acolo, deși aceștia nu păreau deloc alarmați, iar Gregor părea să-i amuze mai mult decât vioara. Tatăl alergă spre ei, cu brațele întinse în lături, și încercă să-i împingă spre camera lor, împiedicându-i totodată să-l mai vadă pe Gregor. Dar ei începură să se cam enerveze, fără a se putea ști precis, dacă era din cauza purtării tatălui sau a faptului că începeau să-și dea seama de vecinătatea ce le fusese impusă, fără știrea lor. Îi cerură explicații domnului Samsa, ridicând și ei brațele în sus și trăgându-se nervoși de barbă, apoi porniră spre camera lor, dar foarte încet. Între timp, Grete, care se pierduse cu totul atunci când se oprise din cântat, își reveni; mai stătu o vreme cu vioara și arcușul în mâinile ce atârnau moi în jos și privi notele de parcă ar fi vrut să mai cânte; apoi se reculese brusc, puse instrumentul în poala mamei, care mai ședea încă în fotoliu și abia își trăgea răsuflarea, după aceea dădu buzna în camera spre care se îndreptau chiriașii, zoriți din urmă de bătrânul Samsa. Se putea vedea cum, sub mâinile îndemânatice ale fetei, plăpumile și pernele din paturi zburau prin aer pentru a se rândui la locul lor. Mai înainte ca locatarii să fi ajuns în camera lor, Grete terminase de așternut paturile și se și strecurase afară. Tatăl părea să fi căzut din nou pradă toanelor lui bizare, întrucât uitase de respectul pe care-l datora chiriașilor. El insistă și-i împinse într-una până când, ajuns în pragul ușii, domnul din mijloc bătu o dată puternic cu piciorul în podea, făcându-l pe bătrân să se oprească locului.
— Vă aduc la cunoștință prin aceasta, spuse el, ridicând mâna și căutând cu privirea și pe cele două femei, că date fiind condițiile respingătoare ce domnesc în această familie – după aceste cuvinte, luă o hotărâre bruscă și scuipă pe jos – voi părăsi camera imediat. Firește că nu voi plăti absolut nimic pentru zilele cât am stat aici, și voi mai chibzui dacă nu e cazul să vă cer chiar și daune, care – credeți-mă – vor fi foarte ușor de motivat.
Apoi tăcu, privind fix înaintea lui și așteptând parcă ceva. Într-adevăr, cei doi prieteni interveniră și ei.
— Și noi plecăm imediat.
După aceasta, domnul din mijloc apucă violent clanța și trânti ușa răsunător.
Clătinându-se și căutând sprijin în jur cu mâinile, tatăl se îndreptă spre fotoliu și-și dădu drumul să cadă de sus în el; ai fi zis că s-a întins pentru obișnuitul lui somn de după cină; doar tremurul zvâcnit al capului arăta că nu dormea câtuși de puțin. În tot acest răstimp, Gregor stătuse liniștit în locul unde-l surprinseseră chiriașii. Decepția eșuării planului său, dar poate și slăbiciunea datorită prelungitei înfometări îl făcea incapabil să se urnească din loc. Se temea de iminența certă a unei catastrofe generale, ce trebuia să se abată asupra lui, și aștepta. Nu-l sperie nici măcar sunetul răsunător al viorii pe care mama o scăpă din poală, unde o ținuse până atunci cu degetele tremurând.
— Dragii mei părinți, spuse sora, bătând cu mâna în masă în chip de introducere, așa nu mai merge. Dacă voi, poate, nu vă dați seama, eu îmi dau perfect. Nu vreau să rostesc numele fratelui meu în fața acestui monstru, de aceea spun numai atât: trebuie să căutăm să ne descotorosim de el. Am încercat tot ceea ce era omenește cu putință pentru a-l îngriji și a-l suporta, și cred că nimeni nu ne poate reproșa nimic.
— Are de-o mie de ori dreptate! spuse tata.
Fără a-și fi putut regăsi încă respirația, mama începu să tușească înăbușit, cu mâna la gură, căpătând o expresie de demență în privire.
Grete alergă la mama și o ținu de frunte. Tatăl, căruia cuvintele surorii lui Gregor păreau să-i fi limpezit gândurile, se așeză bățos pe un scaun și se juca într-una cu șapca printre farfuriile rămase pe masă de la cina chiriașilor, privind din când în când spre fiu-său, în tăcere.
— Trebuie să ne descotorosim de el, se adresă Grete acum exclusiv tatălui său, întrucât mama nu mai auzea nimic din cauza tusei, altfel parcă văd c-o să vă bage pe-amândoi în mormânt. Când cineva muncește din greu, așa cum facem noi, nu mai poate îndura această veșnică tortură, ori de câte ori se întoarce acasă. M-am săturat până-n gât.
Și izbucni într-un asemenea plâns, încât lacrimile începură să-i picure de sus pe fața mamei, de pe care le șterse cu gesturi mecanice.
— Dar ce să facem, fata mea? spuse tatăl înduioșat, vădind o surprinzătoare înțelegere.
Grete ridică din umeri, exprimând astfel nehotărârea care o cuprinsese o dată cu plânsul și care destrămase atitudinea fermă dinainte.
— Dacă ne-ar înțelege, reluă tata oarecum întrebător.
Dar Grete, continuând să plângă, făcu un gest violent din mână, în semn că nici gând nu poate fi de așa ceva.
— Dacă ne-ar înțelege, repetă bătrânul Samsa și închise ochii, ca pentru a-și reprezenta mai limpede convingerea fetei despre imposibilitatea acestui lucru, atunci poate că ar fi posibil să ne învoim cu el. Dar așa…
— Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată! Trebuie să te eliberezi de gândul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atâta vreme acest lucru. Dar cum ar putea să fie Gregor? Dacă ar fi fost el, ar fi înțeles de mult că nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-am mai fi avut niciun frate, dar ne-am fi putut continua viața și i-am fi cinstit memoria. Dar așa, animalul ăsta ne urmărește, ne gonește chiriașii, parc-ar vrea să pună stăpânire pe întreg apartamentul și să ne silească să înnoptăm pe uliță. Uite, tată, țipă ea deodată, iar începe!
Cuprinsă de o groază pe care Gregor nu și-o putea explica, Grete o părăsi chiar și pe mama, smulgându-se de lângă fotoliul ei, părând gata s-o lase pradă monstrului, și se refugie în grabă îndărătul tatălui ei, care se sculă enervat, ridicând brațele în lături, ca pentru a o apăra. Dar Gregor nici nu se gândea să sperie pe cineva, și cu atât mai puțin pe Grete. Începu doar să se întoarcă, pentru a se îndrepta spre camera lui; iar mișcarea aceasta produse stupoare, firește, întrucât slăbiciunea îl obligă să se ajute, în momentele dificile, cu capul, pe care-l ridica de mai multe ori, izbind apoi cu mandibulele în podea. Se opri și privi în jur. Familia părea să-și fi dat seama de bunele lui intenții; spaima nu dăinuise decât o clipă. Acum îl priveau cu toții, în tăcere și abătuți. Mama zăcea în fotoliu cu picioarele întinse și lipite strâns, abia mai ținând ochii deschiși de istovită ce era; tatăl și Grete ședeau pe scaun unul lângă altul, iar fata își petrecuse brațul pe după gâtul bătrânului.
Acum mă vor lăsa, probabil, să mă întorc, gândi Gregor și-și reluă truda. Nu se putea stăpâni să nu gâfâie de oboseală și, din când în când, trebuia să se odihnească. De altfel nimeni nu-l grăbea, îl lăsau în voia lui. După ce termină întoarcerea, porni îndată drept înainte spre camera lui. Era uimit de distanța până acolo și nu înțelegea cum putuse face atâta drum, cu puțin timp înainte, dat fiind halul de slăbiciune în care se afla. N-avea în gând decât cum să se târască mai repede îndărăt, așa că nici nu observă tăcerea familiei, care nu-l tulbură cu niciun cuvânt, cu nicio exclamație. Abia când ajunse în pragul ușii, întoarse capul, dar nu de tot, întrucât simțea cum începe să i se înțepenească gâtul; mai văzu, totuși, că nu se schimbase nimic în urma lui, doar Grete se ridicase în picioare. Ultima lui privire fu pentru maică-sa, care adormise de-a binelea.
Nici nu ajunse bine în cameră, când cineva și închise ușa precipitat, în urma lui, zăvorând-o bine și încuind-o. Zgomotul neașteptat, din spate, îl sperie pe Gregor atât de tare, încât i se tăiară picioarele. Sora lui fusese cea care se grăbise astfel. Ea se sculase numaidecât, pentru a fi pregătită, apoi se repezise în vârful picioarelor după el, atât de ușor, încât Gregor nici n-o auzise venind, „În sfârșit!” strigă ea părinților, răsucind cheia în broască.
Și-acum? se întrebă Gregor, uitându-se în jur prin beznă. Curând făcu descoperirea că nu se mai poate mișca de loc. Nu-l miră câtuși de puțin, mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare, până acum, să se urnească din loc cu piciorușele lui firave. De altfel, îi era destul de bine. E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul, dar avea impresia că nu mai simțea nici mărul putred înfipt în spinare, nici inflamația din jurul lui, care era acoperită de praf scămos. Își aminti din nou de familie, cu duioșie și dragoste. Știa și el că trebuie să dispară și hotărârea lui era mai fermă chiar decât cea a surorii sale. Rămase astfel, în starea aceasta de meditație pașnică și vană, până când orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineață. Mai apucă să vadă și mijitul zorilor, afară, în fața ferestrei. Apoi, fără să vrea, lăsă capul să-i cadă în jos și, din nările lui, mai adie slab o ultimă suflare.
În faptul zilei veni femeia de serviciu care – deși fusese rugată în repetate rânduri să nu facă zgomot – trântea ușile cu putere, grăbită, astfel încât după sosirea ei nu mai era chip de somn liniștit în tot apartamentul; deschizând ușa camerei lui Gregor, pentru obișnuita-i vizită scurtă, nu observă la început nimic extraordinar. Își închipui că Gregor sta cu bună intenție astfel nemișcat și că face pe ofensatul; îl credea în stare de astfel de acțiuni deliberate. Cum, întâmplător, avea în mână o mătură cu coada lungă, încercă din ușă să-l gâdile. Când văzu că nici cu asta n-are succes, se enervă și-l ghionti cu coada măturii; abia când își dădu seama că trupul lui alunecă fără nicio rezistență, deveni deodată mai atentă. Și, când înțelese realitatea, făcu ochii mari, fluierând încetișor; dar nu rămase mult timp pe loc, ci deschise brusc ușa dormitorului și strigă în întunericul dinăuntru:
— Ia veniți să vedeți, a crăpat; zace pe jos, mort de-a binelea!
Soții Samsa se ridicară în capul oaselor, în patul conjugal, și, mai înainte de a înțelege sensul veștii aduse, încercară să-și potolească spaima produsă de strigătele femeii. Apoi domnul și doamna Samsa se dădură grabnic jos din pat, fiecare pe partea sa; domnul Samsa își aruncă pledul pe umeri, doamna Samsa apăru doar în cămașă de noapte, și amândoi năvăliră în camera lui Gregor. Între timp se deschisese și ușa sufrageriei, unde dormea Grete de la venirea chiriașilor; Grete era complet îmbrăcată, ca și cum n-ar fi închis ochii toată noaptea; de altfel și fața ei trasă părea să confirme acest lucru.
— Mort? îngăimă doamna Samsa și cătă întrebător spre femeia de serviciu, cu toate că ar fi putut să verifice singură și chiar să-și dea seama fără să mai verifice.
— De-a binelea! spuse femeia și, ca dovadă, împinse cât colo, cu mătura, hoitul lui Gregor.
Doamna Samsa schiță un gest, de parcă ar fi vrut să rețină mătura, dar renunță.
— Ei, spuse domnul Samsa, acu putem să-i mulțumim lui Dumnezeu! își făcu cruce, iar cele trei femei îi urmară exemplul.
Fără a-și lua ochii de la cadavru, Grete murmură:
— Ia uitați-vă, cât era de slab! De altfel nu mai mânca nimic de multă vreme. Mâncarea o luam din camera lui așa cum o aduceam.
Într-adevăr, corpul lui Gregor era supt de tot și uscat; abia acum, când trupul nu se mai sprijinea pe piciorușe și când privirile nu mai erau abătute de altceva, se vedea cu adevărat cât era de slab.
— Vino o clipa la noi în cameră, Grete, spuse doamna Samsa cu un zâmbet îndurerat și Grete porni pe urma lor, spre dormitor, după ce mai aruncă o privire asupra cadavrului.
Femeia de serviciu închise ușa și deschise larg fereastra Deși era încă foarte de dimineață, aerul proaspăt aducea o boare călduță. Se apropia sfârșitul lui martie.
Cei trei chiriași ieșiră din camera lor și căutară cu privirea, mirați, micul dejun; îi uitase toată lumea.
— Unde e micul dejun? o întrebă posac, domnul din mijloc pe femeie.
Aceasta duse degetul la buze și le făcu semn, în tăcere, s-o urmeze repede în odaia lui Gregor. Se duseră și se opriră în jurul hoitului lui Gregor, stând cu mâinile în buzunarele surtucurilor cam ponosite, în mijlocul camerei scăldate de lumină.
Atunci se deschise ușa dormitorului și domnul Samsa apăru îmbrăcat în livrea, cu soția de un braț și cu fiica de celălalt. Toți trei aveau ochii plânși; Grete își lipea, din când în când, fața de brațul tatălui.
— Să plecați numaidecât din casa mea! spuse domnul Samsa arătându-le ușa, în timp ce continua să le țină de braț pe femei.
— Ce vreți să înțelegeți prin asta? întrebă domnul din mijloc, cam consternat, și schițând un zâmbet mieros.
Ceilalți doi domni stăteau cu mâinile la spate și le frecau într-una, așteptându-se la o ceartă aprigă ce trebuia să se termine, bineînțeles, în favoarea lor.
— Înțeleg exact ceea ce spun, ripostă domnul Samsa, îndreptându-se spre locatar împreună cu cele două femei, care mergeau în pas cu el.
Chiriașul așteptă mai întâi liniștit și privi în jos, ca pentru a-și aduna gândurile în vederea unui nou plan.
— Bine, atunci să mergem, zise el într-un târziu și se uită la domnul Samsa cu o privire, de parcă un sentiment neașteptat de umilință îl îndemna să-i ceară voie chiar și pentru această hotărâre.
Domnul Samsa îl aprobă doar din ochi, scurt, repetând gestul de câteva ori. După care chiriașul porni într-adevăr, cu pași mari, spre antreu; cei doi prieteni, care de câteva clipe încetaseră să-și mai frământe mâinile. Se repeziră și ei îndată după el, de parcă s-ar fi temut ca nu care cumva să ajungă domnul Samsa înaintea lor în antreu și să le taie legătura cu șeful. În antreu, cei trei își luară pălăriile din cuier, scoaseră bastoanele din suportul pentru umbrele, făcură o înclinare mută și părăsiră apartamentul. Mânat de o neîncredere – cum se vădi după aceea – neîntemeiată, domnul Samsa ieși împreună cu cele două femei pe palierul din fața apartamentului sprijiniți de parmaclâcul scării, și îi văzură pe cei trei domni coborând încet, dar fără oprire, dispărând la fiecare etaj, pentru câteva clipe, în dreptul unei cotituri, apoi ivindu-se din nou; cu cât ajungeau mai în jos, cu atât slăbea și interesul familiei Samsa, astfel încât, în momentul în care o calfă de măcelar trecu pe lângă ei, cu tava plină de mărfuri pe cap, și urcă mândru mai departe, domnul Samsa și cele două femei părăsiră parmalâcul scării și se întoarseră în apartament, de parcă li se luase o piatră de pe inimă.
Hotărâră ca ziua aceasta s-o închine odihnei și plimbării: nu numai că meritau această întrerupere a lucrului, dar chiar aveau nevoie de ea. Și, astfel, se așezară la masă pentru a scrie trei scrisori de scuze, domnul Samsa către directorul lui, doamna Samsa către patronul care-i da comenzi, iar Grete către șeful ei de raion. În timp ce scriau, intră înăuntru femeia de serviciu, pentru a le spune că pleacă, întrucât și-a terminat treaba. Cei trei, aflați în toiul scrisului, dădură la început doar din cap, fără a ridica ochii de pe hârtie și, abia când văzură că femeia n-avea de gând să plece, priviră spre ea, enervați.
—Ce mai e? întrebă domnul Samsa.
Femeia se oprise în prag, zâmbind de parcă ar fi avut să anunțe familiei cine știe ce mare fericire – dar numai dacă va fi descusută pe îndelete. Pana mică de struț, care era înfiptă drept în sus în pălărie și care-l enervase pe domnul Samsa încă din clipa când femeia începuse să lucreze la ei, se clătina în toate direcțiile.
— Ei, ce mai vrei, la urma urmei? întrebă doamna Samsa, pe care femeia o respecta cel mai mult.
— Mda! răspunse femeia și un râs prietenos o împiedică să continue numaidecât. Nu trebuie să vă mai bateți capul cu ce e dincolo. S-a rezolvat.
Doamna Samsa și Grete își plecară din nou capul asupra hârtiei, vrând parcă să continue cu scrisul; domnul Samsa, care-și dădu seama că femeia vrea să le povestească pe larg tot ce făcuse, o opri cu un gest energic al mâinii. Văzând că nu-i chip de povestit, servitoarea își aduse aminte că e foarte grăbită și le strigă, vizibil ofensată:
— Adio la toată lumea! apoi se răsuci, furioasă, pe picioare și ieși din casă, trântind ușa răsunător.
— În seara asta o concediem, preciză domnul Samsa, dar nu primi răspuns nici de la soția sa, nici de la Grete, a căror liniște abia dobândită părea că fusese din nou tulburată de către femeia de serviciu.
Se ridicară amândouă de pe scaune și se duseră la fereastră unde rămaseră o vreme îmbrățișate. Domnul Samsa se întoarse în fotoliu cu fața spre ele și le contemplă o clipă. Apoi le strigă:
— Hai, să mergem. Terminați odată cu toate poveștile astea vechi. Și mai îngrijiți-vă și de mine.
Femeile îl ascultară numaidecât, alergară lângă el, și-l alintară, apoi își terminară în grabă scrisorile.
După aceea ieșiră tustrei, împreună, din apartament – lucru care nu se mai întâmplase de luni de zile – și porniră cu tramvaiul electric spre marginea orașului, la iarbă verde. Vagonul cu care mergeau era scăldat de un soare călduț. Așezați comod pe banchetă, se sfătuiră cu privire la perspective și ajunseră la concluzia că, privite mai de aproape, ele nu păreau câtuși de puțin rele, mai ales că toate cele trei slujbe – despre care, până acum, nici nu-și puseseră unul altuia întrebări – prezentau avantaje nespuse și erau foarte promițătoare pentru viitor. Primul lucru, și cel mai urgent, pentru a-și îmbunătăți situația, era, firește, schimbarea locuinței; aveau de gând să caute un apartament mic și mai ieftin, dar mai bine situat și mai practic decât acesta, pe care îl găsise Gregor. În timp ce discutau astfel și priveau la fiica lor care se înflăcăra tot mai mult, domnul și doamna Samsa observară, cam în același timp cum Grete – în ciuda tracasărilor din ultima vreme care-i ofiliseră obrazul – înflorise și se transformase într-o fată frumoasă, cu forme pline. Devenind mai tăcuți și înțelegându-se, aproape fără să-și dea seama, doar din priviri, le trecu prin minte că ar cam fi vremea să-i caute un bărbat cumsecade. Noile lor visuri și bunele intenții părură să-și afle confirmarea când, ajungând la capătul călătoriei, fata se ridică prima de pe bancă și-și întinse trupul tânăr.
Table of Contents
Despre autor
Povestiri
Nuvele
Memorialistică
Corespondență
Ediții în limba română
I
II
III