CAIUS VALERIUS CATULLUS

CAIUS VALERIUS CATULLUS

 S-a născut în anul 87 î.e.n. la Verona, un oraş important din regiunea transpadană, unde se află şi Mantua, oraşul natal al lui Vergilius.

Se trăgea dintr-o familie înstărită, cu posibilităţi materiale şi relaţii de rang înalt (Caesar).

Fiind adus la Roma de familia sa, şi-a făcut o educaţie îngrijită. A fost apreciat pentru calităţile lui şi sprijinit, pentru a se dezvolta, de persona­lităţi recunoscute din punct de vedere cultural şi politic, precum: Cornelius Nepos, Hortensius, Asinius Pollio, Quintilius Varus etc. Dar relaţii strânse a avut cu întregul grup de scriitori care-şi orientau operele literare după modelul poeziei alexandrine şi purtau numele colectiv de „poeţii noi”, în frunte cu P. Valerius Cato, şi care pre­ferau genurilor clasice mari poemele scurte numite epyllia (epyllion) cu subiecte mitologice (şi unele istorice naţionale); în locul satirei dezvoltate, epigrama, iar în locul discursurilor ample şi împodobite cu elemente literare şi artistice, cuvântări scurte, lipsite de figuri stilistice, după exemplul atic (de aceea se numeau neoatici, precum în poezie „poetae novi”). Din punct de vedere literar, ceilalţi, în afară de Catullus, au scris o serie de lucrări: P. Valerius Cato:poemele — Lydia, Diana; Caius Licinius Calvus: poemul Io; Helvius Cinna: poemul Zmyrna; Furius Biba-culus: Războiul gallic; Hostius: Războiul Istriei (Bellum histricum); P. Teraitius Varro din Atax: Războiul cu Sequanii (Bellum Sequanicum).

Din viaţa lui Catullus, istoria literară a reţinut trei evenimente mai deosebite: relaţiile sale de dragoste cu femeia pe care a cântat-o, în poeziile sale, sub numele de Lesbia (numele ei adevărat: Clodia, sora tribunului P. Clodius Pulcher şi soţia lui Quintus Metellus); pierderea unui frate iubit la Troada, pe când se afla în această regiune; la mormântul acestuia a făcut un popas fiind într‑o campanie împreună cu Memmius, pretorul Bithyniei; împăcarea cu Caesar, căruia-i sînt adresate unele epigrame usturătoare.

Opera lui Catullus prezintă o importanţă recunoscută de toţi criticii şi istoricii literari atât prin conţinutul şi forma ei, cât şi prin faptul că este singura care ne-a parvenit din grupul „poeţilor noi”, pentru a putea aprecia caracteristicile acestui gen de poezie. Opera lui Catullus se împarte în două mari capitole:

  1. Poezia impersonală sau alexandrină cuprinde: a) Poemele (epyllia): Attis (soarta tînărului Attis, care, cuprins de delirul orgiastic al zeiţei Cybele, se mutilează) ; Nunta zeiţei Thetis şi a lui Peleus (dragostea dintre Peleus şi Thetis, căsătoria — episodul renumit: Ariadna şi Theseus); Cosiţa Berenicei — tradus după Calimach— (regina Berenice, pentru a determina sosirea norocoasă a soţului ei din Siria, dedică zeiţelor o cosiţă care devine constelaţie).
  2. Poezia personală oglindeşte viaţa poetului, bucuriile şi necazurile pe care i le oferă dragostea sa faţă de Lesbia (sentimentul lui Catullus este sincer, duios, pasionat, dar şi violent); dragostea faţă de fratele său (durerea provocată de moartea acestuia, duioşia amintirilor la vederea mormântului); dragostea faţă de prieteni; atacuri violente la adresa adversarilor (Egnatius, Furius, Caesar, Mamurra, Aure-lius) cărora le scrie epigrame.

Poeziile lui Catullus, mai ales cele personale, se disting prin sinceritate, delica­teţe, duioşie, fiind scrise într-o limbă evoluată, pe care Catullus a cizelat-o pentru a răspunde cerinţelor lirice. Catullus a contribuit mult şi la încetăţenirea variatelor tipuri de versuri, adaptându-le la forma şi cuvântul latin al poeziilor sale [senarul iambic, choliambul, septenarul iambic, adonius, asclepiadul mare şi hendecasilabul falecian].

A folosit şi hexametrul dactilic şi distihul elegiac.

Prin cultura largă pe care şi-a format-o, prin puterea imaginaţiei sale, prin mijloacele artistice folosite, prin stilul variat, figurat, în care-şi compune opera, prin limba sa distinsă, nemaiîntâlnită până la el, prin versificaţia bine aleasă şi adaptată conţinutului tematicii, Catullus, cu toate unele defecte care aparţin poeziei alexandrine în general (abuz de mitologie, accent pe perfecţiunea limbii), rămâne un mare poet al literaturii latine, model în multe privinţe pentru scriitori care vor urma.

 

 

Bibliografie

 

Eugen Cizek – Istoria literaturii latine