A fi in sau a fi intr(un)

Ce am gasit eu in mine? sau mai bine zis A fi in sau a fi intr(un)

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?,  că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă, deoarece oamenii îţi cer să-i confirmi, nu să-i trimiţi mai departe. Orice sfat dat cuiva apropiat e impur: te priveşte şi pe tine. Dar trebuie să-l dai, dacă trimite mai departe pe celălalt, dacă-l sporeşte. Dintre toate roadele pamântului, omul e singurul care nu se coace niciodată. Nu există maturitate, doar tinereţe. Pentru societate e un dezastru: de aici conflicte, catastrofe şi inadecvări de tot soiul – ideologii şi ştiinţe perfecte pentru oamenii necopţi -. Pentru ins e o binecuvântare – ramâne ingenuu toată viaţa-. Orice om la sfârşitul vieţii trebuie să scrie autobiografia unei idei chiar daca e sa o faca ca pe un manej. Ce e mai adânc în noi decât noi înşine este gândul. Ce gând te-a purtat? Ce gând ai slujit? Autoritate (augeo) are cel care te sporeşte, te adevereşte, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul. Trei lucruri ne pot lăsa indiferenţi: politica, istoria şi timpul. Tot ce e bun, tot ce e cultură iese din timp. E o mutilare să-ţi identifici şi dezvolţi o vocaţie unilaterală. E o mutilare a mutilării să n-o identifici şi să rămâi în sărăcia ta. Nu ştim unde ne este esenţialul. Alegem între una şi alta, în fiecare ceas al vieţii, dar fără controlul legii noastre. Sau poate: fugim de propria noastră lege, alegând. Trebuie să te preferi, permanent, iar acum la propriu: să nu mai citeşti cărţile altora, cât să le scrii pe ale tale. Şi totuşi ce mult e din gândul tău într-unele cărţi ale altora. Singurul drept de a te prefera: că nu sunt acolo şi cele negândite încă de tine. Oamenii de azi nu sunt apropiaţi unul altuia de un liant, ci doar de un conectiv. Lamentabilul principiu “nimeni nu e de neînlocuit”. Dar tocmai la asta trebuie să tinzi, la o societate cu oameni de neînlocuit, ca un organism. Pe când aşa, omul e piesă de schimb şi totul e mecanism. Creierul nu-şi reface celulele. Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat. Am rămas faţă în faţă, încordaţi, cu ochii ţintă unul la altul, traşi parcă de firul acesta întins care ne lega privirile, el omul şi eu omul. Simţeam că-i e frică de mine şi nu mă putea împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mişca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simţeam că suntem, el omul şi eu omul, feţele unui aceluiaşi act existenţial. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relaţii metafizice cu omul. În fizică nu contează mişcarea, nu viteza, ci, precum la Galilei, acceleraţia. La fel şi in viata: dacă poţi accelera destinul cuiva. Fă ce-ţi place ţie – plus ce le place altora. Dacă nu le place altora, nu-ţi place nici ţie, în fond. Ce vrea oricine? Să îmbrăţişeze aceea ce îl îmbrăţişează. Un fizician să fie fizica, un poet poezia, aşa cum Isus a tins să fie Fiul omului, omul. Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume. “Staţi să vă spun ceva”, spunem fiecare. După care trebuie să ne cerem scuze şi să ne retragem. În rest? Suntem un stomac, un sex, în cel mai bun caz o curiozitate, care se plimbă prin lume. De învăţat înveţi multe şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care te învaţă să înveţi. Cum să-i convingi pe tineri că-i aşteaptă vreo treizeci–patruzeci, chiar cincizeci de ani, înăuntrul cărora se pot pregăti şi trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor şi speră să obţină dintr-odată, ba sunt dezamăgiţi că nu obţin cel puţin în ochii altora, ceva care să despice lumea în două. Numai că se despică ei în două, prin nerăbdarea lor – şi intră apoi în statistică. Fie-ţi milă de alţii: trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine — trebuie să spui fiecărui om tânăr. Alţii au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine. Contrastele vieţii. Cel mai superficial lucru în om, numele, e şi tot ce devine mai adânc legat de fiinţa lui, spunea Goethe. Sunt oameni care citesc o singură carte, experienţa vieţii, şi oameni care citesc mai multe – asta e tot.

Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: “acum ne putem despărţi”. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor – devine acum posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei. Până la proba contrarie, orice om are o sămânţă de geniu. Toată problema e să fie amabil cu societatea şi să se supună la încercare, să aibă o formă de pietate, să vadă dacă nu cumva are să ne spună o noutate. Devenim ceea ce suntem. Pe toţi ne preia pustia generalităţii. Puterea de făptuire pe care o ai când nu ţi-a reuşit răul. Vezi, spui conştiinţei tale întunecate, sunt blestemat să fiu bun. Dar nu eşti bun – şi de aceea făptuieşti. De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: “Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Toţi gânditorii au fugit de dogme, autorul nostru le cultivă. Cei mai mulţi nu îşi explică lumea şi lucrurile decât în planul raţionalităţii, d-l Blaga îl depăşeşte. Nimeni nu se mulţumeşte cu misterul metatizic ca mister, d-l Blaga îşi propune să-l cerceteze ca atare. Tu eşti o noapte, eu o stea. Eu sunt un haos, tu o lumină; eu sunt cuget, tu o problemă; caută-mă şi, mai departe, am să mă ascund în tine. Te iubesc, spunem, dar de ce iubim, cum iubim? Pai cam asa: eşti contemporan, ai simultaneitate în timp, spun teologii, cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot – şi înseamnă înfrângerea umană a timpului. Îmi plac curbele căilor ferate. Sunt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor. Ştiu şi inginerii ceva. Dar tot mai mult ştie viaţa. Am dat cuiva bogăţia câtorva gânduri şi m-am întors în sărăcia mea. Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe celalalt. Fiecare se vede pe sine în celălalt. De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă directia adevărului. Vorba lui Kant: ca să ştii care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Deci, orice adevăr e despre ceva; orice adevăr e material. Ce poate să însemne adevărul, aşa formal? Există realităţi, nu realitate. Există adevăruri, nu adevăr. Adevărul nostru e cuvântul, vorbirea. Nu se poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el. Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu adevărat, acela care te iubeşte cu adevărat. Celălalt, prea aproape, îţi ţine doar umbră. Pentru viaţa spirituală a omului, cultura este oglinda măritoare. Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că, dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc, sa mai glumim putin. Când spiritul se trezeşte în lume, el o pune pe aceasta sub semnul întrebării. Imposibilul meu e posibilul. Revin si spun, visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii. Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. De învăţat înveţi multe şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care te învaţă să înveţi. Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers, şi nu o împleticire? Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează. Ce salbatică e viaţa, e sălbatic de frumoasă si eu am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viaţa. În actul de învăţare, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: “Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă!”. Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i – dacă ai de spus ceva. Singuratatea omului modern nevazuta, neperceputa de el insusi se defineste in acest citate care mă sperie, ma sperie o vorbă din Luca: “Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici. Pentru că voi sunteţi ca mormintele, care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie”. Căci mă gândesc că tocmai asta vor cărturarii şi fariseii: să existe ei. Şi când sunt în morminte, să fie mormintele lor. Ce durere mai mare decât să fie mormintele neştiute despre care vorbeşte Luca? Călcăm poate, la tot pasul, peste mormântul neştiut al fratelui risipitor. In fapt vorbin si despre uitare, uitarea pe care o dam celuilalt inainte de a se naste, si cu siguranta, dupa moartea sa, este apanajul simplist al superficialului. Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit. Înţelepciunea? Este o stare sau un demers, în speţă unul de armonie, echilibru, măsură. Se poate vorbi de esenţa, firea ei, dar nu de adevărul ei. Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară. Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. Ce vrea filozofia, această “cenuşăreasă”? Să readucă lumea din dezordinea ei actuală în ordine, s-o scoată din bezmeticeală, haos şi stres, să trezească în om sentimentul responsabilităţii. Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii însetat de omul nou, aşa cum eşti de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee. Şi-ţi place să vezi care e gustul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea. Dacă te baţi, bate-te cu zeii, nu cu valeţii. Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens. Nu cine eşti interesează ci care-ţi este sinele căci sinele tău este mai vast decât tine şi adevărul tău devine într-un sens dezmintirea ta. Iar sinele care a rupt cercul eului devine întodeauna susceptibil de lărgire ca fiind orizontul mişcător cu care te adevereşti în adânc. Dragostea e o închidere ce rămâne închisă, iubirea, una ce se deschide. Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât. Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere. Fiecare creaţie e o mărturisire de sine, aşadar o bucurie. Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr? Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui. Neantul e mai raţional decât fiinţa. E omogen, reversibil, indiferent. Exact ce vrea raţiunea. Răzbunarea reprezintă doar setea de justiţie rămasă în stadiul sălbăticiei. Prin formaţia sa, “dor” are în el ceva de prototip: este o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, nici nu pricepi bine cum. De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se priveşte totuşi nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul – care o priveşte. Nu ne putem lăsa gândiţi de alţii, care nu ne gândesc din “sinea” noastră românească; şi nu mai putem nici întârzia de-a ne gândi, căci, dacă n-o facem, vine gândul altora peste noi. Să te concentrezi asupra unui gând, asupra unei fiinţe, asupra câtorva dimineţi înseamnă să sustragi viaţa din efemer şi fericirea din simpla trecere. Dacă o durere concentrată în focarul ei devine mai suportabilă pentru că e mai locală, o fericire concentrată în obiectul ei devine mai intensă şi tocmai de aceea mai vastă. Concentraţia dă expansiune. Fructul pe care l-aţi mâncat azi nu-l veţi mai mânca niciodată. Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul. Cunoaşte şi fă ce vrei. O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate. Mai adânc decât mine în mine însumi este gândul. El îmi dă bucuria – dacă mi-o poate da ceva. E destul să te uiţi la ceilalţi, ca să poţi regăsi încrederea în tine. Fiinţa se manifestă peste tot în ceea ce se distribuie fără să se împartă. Dacă te-ai aşezat în viaţă în condiţii absolute, practică absolutul: creaţia. Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Ce este Punctul , este inima cercului. Punctul = cubul din spaţiul tridimensional este pătrat în cel bidimensional, segment de dreaptă în spaţiul unidimensional şi punct în spaţiul zero dimensional. Extrapolând consecinţa, se poate spune că în spaţiu zero dimensional există orice corp geometric, oricât de complicat, în ultimă instanţă întreaga infinitate de obiecte, fiinţe şi informaţii ale universului. Nu le cere oamenilor ce nu le poţi tu da. Ştiinţa şi cultura, iubirea si dragostea, nu sunt dincolo de noi, ne sunt endemice. Omul nu este propriul lui prezent. El este propriul său viitor. Cultura creşte din excesul vieţii asupra ei înseşi, deci prelungeşte viaţa. Se poate înălţa o cetate fără stâlpi de susţinere, în speţă, cu necredinţă? Trebuie să crezi în ceva, ca să poţi zidi. Oamenii se definesc după felul cum se pierd. Spiritul e punctul unde se sting diferenţele Eului simplu. Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv. A te vindeca nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială. Văzul conspiră cu auzul pentru a face pe om conştient de ordinea care-l înconjoară, adică de propriul său prizonierat. În fiecare dintre noi stă un Adam, care aşteaptă să fie iarăşi singur. Orice răspuns trimite la o întrebare, la o întrebare trezită din răspuns. Contrastele vieţii. Cel mai superficial lucru în om, numele, e şi tot ce devine mai adânc legat de fiinţa lui, spunea Goethe. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, deşi pare plină de rezonanţe metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creaţiune. Nevinovăţia e o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul bun nu vede răul pentru că refuză să-i înveţe numele, să-l individualizeze, să-l ştie. Există răul şi în el, dar intră, nu ştiu cum, în altă compoziţie. Pedagogie, psihologie, sociologie, estetică, atâtea discipline care continuă să-şi zică filozofice, deşi mânuitorii lor nu se mai interesează de filozofie. Ţin ei totuşi la titulatura lor? Atunci să poftească să arate câtă filozofie ştiu. Iar dacă nu ştiu prea multă, de ce mai seamănă confuzie – şi încă de la catedră? Era destul de discreditată filozofia şi aşa. Cu puţină strategie, viaţa poate fi transfigurată. Viitorul nu aduce desăvârşirea, o făgăduieşte doar. Viaţa n-ar trebui trăită decât alături de ea însăşi. Spaima de a fi părăsit numai muzica ţi-o dă cu adevărat. Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici alt om, seamanul meu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură, a fi om, e a sta într-un picior. În fotografía vietii şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul. Istoria ne totalizează. Nu te poţi sustrage timpului tău. Să fii rudă cu oamenii. Să ai atâta omenesc în tine încât să te recunoască toţi oamenii. În modalitatea persoanei este o contradicţie între devenirea trăită întru fiinţă şi devenirea anunţată întru devenire. Între o statuie şi o icoană e deosebire de ordin, în sens pascalian. O statuie ţine de lume, o icoană transcende lumea. Dar icoane, nu tablouri! E absurd să spui că există preocupări dezinteresate. Nu cunosc nimic mai pasional, iar uneori mai meschin, decât aşa-zisele preocupări dezinteresate. Totul e interesat, pe o dimensiune sau alta, la început. Puritatea se obţine abia mai târziu, dacă se obţine vreodată. Înainte exista sofistica. Învăţau oamenii cum să gândeşti despre orice şi ce să răspunzi oricui. Pe urmă, veacuri întregi, s-a învăţat retorică. Învăţau copiii cum să vorbeşti, care sunt părţile unui discurs, şi cum să spui ceva, chiar când nu ai nimic de spus. Azi nu se mai învaţă sofistica şi retorica. Dar ceva trebuie să le fi luat locul. Oamenirea nu renunţă aşa de ajutor la dreptul ei de a schimba învăţătura vie în învăţătură moartă. Ce le-a înlocuit? Am crezut multă vreme că e dreptul. Nu, e pedagogia. În jurul omului pivotează totul.