Moartea lui Custer

Moartea lui Custer

MISTERE ALE ISTORIEI
GENERALUL-FANFARON – Batalia de la Little Bighorn, confruntarea dintre pieile rosii si omul alb

In inferioritate numerica si fara arme suficiente, Custer a ordonat un atac ce s-a soldat cu un dezastru. Noi dovezi arheologice impun acum revizuirea opiniei asupra bataliei de la Little Bighorn.
In primele luni ale anului 1876, regiunea Black Hills din Dakota de Sud era in fierbere. Fragila intelegere care existase intre indieni si omul alb incetase.
TENSIUNE. Conflictul incepuse cu doi ani inainte, cand regimentul 7 Cavalerie, condus de George Armstrong Custer, facuse incursiuni de recunoastere in asa-numitul teritoriu repartizat tribului Marilor Sioux din partea de vest a Dakotei de Sud. Scopul oficial fusese amplasarea de noi posturi militare care sa protejeze teritoriile indiene. Dar misiunea reala a lui Custer era sa gaseasca aur, iar tanarul ofiter fanfaron trimisese vorba ca exista atat de mult aur, incat oricine il putea gasi “si la radacina ierbii”.
A urmat o invazie de prospectori, iar in 1876 sute de albi cutreierau terenurile sacre de vanatoare ale siouxilor, ignorand Tratatul de la Fort Laramie, care garantase in mod explicit pamanturile din Dakota indienilor.
REPLICA. Cand a devenit evident ca nu vor avea nici o protectie, mii de indieni au parasit rezervatia ca sa vaneze si sa traiasca in teritoriile inca salbatice din Montana vecina. Biroul pentru indieni a trimis un ultimatum, somandu-i pe siouxi sa se intoarca imediat. Dupa 31 ianuarie 1876, orice indian gasit in “teritoriile nealocate” avea sa fie considerat inamic si impuscat. Considerand ca nu aveau alta solutie decat razboiul Crazy Horse din tribul sioux Ogala si Sitting Bull din tribul sioux Hunkpapa s-au intalnit cu celelalte capetenii sioux si cu aliatii lor cheyenni. Cu circa 1.500 de razboinici, aveau de gand sa reziste aici pana la moarte.
CAMPANIE. Armata americana primise, la randul ei, ordin sa duca la indeplinire hotararea Biroului pentru indieni. La sfarsitul lui 1875 si inceputul lui 1876 se planuia trimiterea a trei coloane militare care, printr-o ofensiva puternica, sa-i incercuiasca pe indieni si sa-i impinga inapoi in rezervatie. Coloana generalului Alfred H. Terry avea 600 de oameni din puternicul regiment 7 Cavalerie condus de Custer, care primise ordin scris sa porneasca inaintea celorlalti intr-o misiune de cercetare si localizare a indienilor despre care se aflase ca se asezasera in zona canionului Little Bighorn. Unii experti au sustinut totusi ca ordinele verbale ale lui Terry i-ar fi permis lui Custer sa actioneze pe cont propriu. A plecat la 22 iulie 1876, dar i se ceruse sa stea ascuns pana la 27, cand urmau sa ajunga in zona si celelalte coloane. Atunci cele trei forte ar fi putut ataca simultan. O asemenea strategie promitea o victorie sigura, caci indienii erau, prin traditie, luptatori de gherila.
Dar Terry nu luase in calcul firea imprevizibila a lui Custer. Probabil ca ar fi trebuit, caci Custer avea printre ofiteri proasta reputatie a unui insubordonat cu accese de vedetism. Cu un deceniu inainte, ofiterul de 36 de ani ajunsese chiar in fata Curtii Martiale si fusese gasit vinovat ca plecase fara invoire sa-si vada sotia. Desi absolvise West Point si dodandise multa glorie in timpul Razboiului Civil ca fiind cel mai tanar general al armatei unioniste, Custer nu dovedise nici un fel de talent de strateg sau de comandant militar.
Asa cum aflasera oamenii lui din proprie experienta, pe Custer nu-l interesa deloc siguranta lor in timpul bataliei. El prefera sarjele asupra inamicului si adesea pusese in mare pericol viata subordonatilor sai prin manevre riscante.
IMPARTIND COMANDA. Dar, asa cum avea sa consemneze istoria, Custer nu a asteptat. Din momentul in care a parasit tabara a condus trupele in mars fortat ziua si noaptea pana cand oamenii abia mai stateau in picioare. In dimineata de 25 iunie, Custer si oamenii sai epuizati se aflau, conform informatiilor primite de la cercetasi, la cativa kilometri de tabara indiana. Temandu-se ca fusese descoperit, Custer a inceput sa-si instaleze trupele pe pozitii. L-a trimis pe capitanul Frederick W. Benteen, cu 125 de oameni, intr-o misiune de cercetare care il scotea, astfel, din zona centrala de actiune. Pe urma, maiorul Marcus Reno a fost trimis, cu alti 140 de oameni, pe un alt traseu care urma sa-l duca in partea de sud a taberei indiene. In fine, Custer a ordonat celor cinci companii cu 210 oameni ramasi sa-l urmeze, pregatindu-se sa atace inamicul la iesirea din canion.

PANICA IN CANION. Se stie acum ca, intr-un anumit moment al dupa-amiezei zilei de 25, in timp ce caldura zilei era maxima, Custer, probabil ridicand teatral sabia in traditionalul semnal de inaintare, si-a intors calul si companiile spre nord-vest, indepartandu-se de celelalte doua batalioane. Cei 210 oameni ai sai, probabil mult mai putin siguri de victorie, l-au urmat, indreptandu-se spre confruntarea cu indienii.
In acelasi timp, conform ordinelor lui Custer, Reno si detasamentul lui au atacat asezarea. In loc sa sarjeze, descalecau si se aliniau in formatie de tragatori, imediat flancati de razboinici. Se retrageau apoi pentru o jumatate de ora intr-o zona impadurita relativ sigura. Dar curand Reno si-a dat seama ca multi indieni se infiltrau rapid in pozitiile sale si a hotarat sa le paraseasca. In acel moment, oamenii au constatat cu surprindere ca sunt atacati din toate partile.
Urmariti de razboinici, Reno si oamenii lui au intrat in panica si batalionul a cedat. Supravietuitorii – circa 30 de oameni murisera in ciocnire – si-au imprastiat prin rapele din susul canionului. Timp de ora s-au reorganizat, apoi au pornit sa-l intalneasca pe Custer. Un masiv atac indian i-a silit sa revina pe pozitiile initiale din canion, unde au ramas ascunsi, in defensiva. Unii au raportat mai tarziu ca auzisera impuscaturi, dar in acel moment batalia lui Custer luase deja sfarsit.
UN EROU MARTIR? Nu s-a descoperit cum au fost distruse companiile lui Custer. Dar, in 1993, rezultatele unui studiu de zece ani asupra ramasitelor arheologice si a marturiilor unora dintre razboinicii indieni aruncau o lumina noua asupra evenimentelor din acea zi.
In timp ce Reno ataca, Custer isi impartea cele cinci companii in doua aripi. Statul sau major si aripa stanga plecau calare in recunoastere in josul canionului. Aripa dreapta ramanea sa astepte pe mal, in partea de sus a canionului. Era descoperita si curand atacata de catre indieni. Soldatii au intrat in panica si s-au imprastiat. Doar 20 au reusit sa scape si s-au intalnit cu Custer sus pe colina, unde revenise dupa sumara recunoastere. Atacul a durat doar cateva minute. Inconjurat de indieni, Custer si cei vreo 40 de soldati care ii mai ramasesera au fost doborati in timp ce incercau sa raspunda schimbului de focuri adapostiti in spatele cailor lor ucisi. Nu a existat nici o ultima rezistenta eroica.
In ochii publicului, Custer a devenit un erou martir. Ofiterii lui nu au marturisit niciodata nimic care sa sustina contrariul – cel putin nu in mod public. Cand o comisie de ancheta a incercat sa stabileasca cine se facea vinovat de teribilele pierderi, partizanii lui Custer s-au straduit sa-l scoata tap ispasitor pe maiorul Reno.
In cele din urma, doar indienii sioux au fost declarati raspunzatori de moartea lui Custer, iar represaliile impotriva lor s-au intensificat. Vreme de doi ani, cei mai multi indieni au fost vanati sau alungati in Canada. In 1877, Crazy Horse, intelegand ca nu are alta solutie, i-a condus pe supravietuitorii tribului sioux Ogala intr-o rezervatie; a fost imediat acuzat de instigare la revolta si impuscat pe loc – s-a spus ca s-a impotrivit arestarii.