Legenda lui Robinson

Legenda lui Robinson

Robinson Crusoe a stapanit imaginatia a milioane de cititori din lumea intreaga vreme de aproape trei decenii. Putini stiu ca remarcabilul aventurier a avut pandant in realitate.

Este unul dintre cele mai uluitoare momente din istoria mondiala a literaturii. Intr-o zi dupa pranz, in timp ce Robinson Crusoe isi face plimbarea in jurul insulei pustii pe care traieste de mai bine de doua decenii, descopera in nisip urma unui picior descult. “M-am oprit ca trasnit”, scrie eroul romanului din 1979 al lui Daniel Defoe. “E cu neputinta sa descriu cate forme mi s-au ivit in minte, inspaimantandu-ma, cate idei nebunesti mi-au strabatut imaginatia, cate fantezii stranii, fara margini mi-au strabatut gandurile.”
AVENTURI. Acest soc, care survine cam la jumatatea povestirii, va conduce la si mai multe aventuri, pentru ca naufragiatul izolat va salva un bastinas de o banda de canibali si il va boteza “Omul Vineri”, in cinstea zilei cand s-au cunoscut. Dar Crusoe deja isi intalnise marea provocare. Fiul unui om de afaceri englez de succes, tanarul erou a fost sedus de romantismul marii. Inainte de aventura sa de pe insula, aproape ca si-a pierdut viata intr-o furtuna, a fost capturat de piratii turci si vandut sclav, a fugit in Brazilia, unde a cumparat o plantatie, si in cele din urma a intrat in comertul cu sclavi africani. In timpul unui transport de sclavi, corabia a naufragiat pe un recif din apropierea varsarii fluviului sud-american Orinoco. Toti ceilalti au murit, dar Crusoe a fost purtat de ape pe tarmul unei insule aparent nelocuite.
FIDELI ETICII PURITANE. Pana la Defoe nici un autor nu a indraznit sa scrie vreodata o poveste despre singuratatea unui om, dar incercarile lui Crusoe erau menite sa puna in evidenta virtutile britanice. In loc sa se lase cuprins de disperare, Crusoe se apuca imediat sa “civilizeze” salbaticia, gata oricand sa munceasca din greu si sa gaseasca o solutie practica. Nu numai ca reuseste sa cultive grane, sa fabrice mobila si sa imblanzeasca tapi salbatici si papagali, dar invata chiar sa faca oale. Si mai important, nu-si pierde niciodata credinta crestina, multumind lui Dumnezeu in fiecare dimineata si in fiecare seara pentru ca l-a salvat de la inec. El insusi credincios protestant din clasa de mijloc, Defoe il pune pe eroul sau sa infrunte singuratatea, intrebandu-se: “Ce sunt eu printre toate creaturile, salbatice sau domestice, fiare sau oameni? Din cine ne tragem noi?”. Crusoe isi raspunde singur la intrebari, afirmand ca orice creatie exprima vointa lui Dumnezeu si ca supunerea in fata Providentei ii va aduce fericire in viata.
DETALII. Cititorului ii place insa povestea, detaliile ei naturaliste facand-o sa para convingator de reala. Desi Defoe sugereaza ca romanul s-ar baza pe propria experienta, el este simbolic. Tribulatiile si incercarile personale l-au condus pe autor nu pe o indepartata insula pustie, ci pe marea si populata insula Anglia, unde si-a petrecut viata ferindu-se de creditori si rezistand atacurilor adversarilor politici. Printre esecurile sale s-a numarat pierderea unei fabrici de tigle si caramizi, o afacere care a inspirat probabil descoperirea personajului sau legata de modul in care se poate face ceramica pe o insula pustie. De trei ori insultele politice i-au adus tintuiri la stalpul infamiei, dar indraznetul lui “Imn pentru stalpul infamiei” a atras multimea de partea sa. In timp ce beau in sanatatea lui, oamenii aruncau voiosi cu flori si acopereau instrumentul de pedeapsa. Jurnalist foarte prolific, eseist si pamfletar, cu mai mult de 500 de articole, nu s-a apucat de scris fictiune decat la varsta de 59 de ani.
INSPIRATIE. Romanul cel mai important al lui Defoe s-a bazat pana la un punct pe extraordinarele aventuri ale unui contemporan, Alexander Selkirk, a carui dramatica supravietuire a fost relatata de Woodes Rogers in “O calatorie pe mare in jurul lumii”.
Selkirk, al saptelea fiu al unui cizmar scotian, a preferat sa fuga pe mare decat sa infrunte acuzatia de comportament indecent in biserica. La sfarsitul anului 1704 naviga intr-o flotila aflata sub comanda lui William Dampier. Din motive necunoscute, Selkirk ajunge intr-un conflict atat de acut cu capitanul vasului sau, incat cere sa fie debarcat pe o insula pustie din arhipelagul Juan Fernandez, in apropiere de coasta statului Chile. Inainte ca vaporul sa plece, se razgandeste si implora sa fie luat inapoi, dar superiorul il refuza. Urmatorii patru ani, scotianul abandonat supravietuieste singur, ajutat doar de strictul necesar care incapuse intr-o lada de marinar. Asta insemna cateva haine, ceva mancare, jumatate de kilogram de tutun, o muscheta, un ceainic, un topor si un cutit. Spre frustrarea lui, pesemne, mai avea instrumente si manuale de navigatie. Conform marturisirii sale, ii ramasese si Biblia, care avea sa devina cea mai pretioasa comoara a neintreruptei lui singuratati. Crusoe avea si el lucruri asemanatoare, cu ajutorul carora a reusit sa injghebe o pluta si sa mai aduca alte lucruri de pe vasul naufragiat – inclusiv trei Biblii. Citea Scripturile cu mare atentie, gandindu-se la cat de mult mai avea de stat.
ACTIUNE. La fel ca si Crusoe, Selkrik a gasit izvoare cu apa buna de baut si capre salbatice. Avea in plus porci si gaini, care se adaugau hranei compuse din peste si fructe exotice. Desi apasat de singuratatea izolarii, puternicul aventurier a izbutit sa-si improvizeze haine din piei de capra, folosind un cui vechi in loc de ac. Din resturi de ciorapi si o bucata de panza si-a facut o camasa noua. Si, la fel ca replica lui literara, Selkrik isi construia incaperi de dormit si de gatit si invata sa aprinda focul frecand una de alta doua bucati de lemn de pin.
A fost salvat la inceputul lui 1709 de catre Rogers, care conducea o expeditie in Marile Sudului, avandu-l pe Dampier ca navigator. Rogers s-a imprietenit cu Selkrik si mai tarziu i-a oferit comanda unui vas capturat, The Increase. Curajosul scotian a murit pe mare in 1721, dar inainte – ori de cate ori petrecea ceva vreme in tara natala – prietenii il gaseau profund schimbat. Se spunea ca si-ar fi facut o hruba ca sa-si poata petrece ore lungi in meditatie solitara, parca regretand plecarea de pe izolata insulita din Pacific.
PIERDUT DIN GRABA. Printr-o coincidenta, si Dampier scrisese despre un naufragiat in cartea lui “O noua calatorie in jurul lumii”, publicata in 1967. In timp ce facea piraterie, la inceputul deceniului precedent, in apele acelorasi insule in care avea sa-si duca zilele mai tarziu Selkrik, trimisese cativa marinari pe tarm sa caute mancare si apa proaspata. Pe neasteptate, a aparut la orizont o fregata spaniola ostila, indreptandu-se direct spre nava englezeasca. Oamenii lui Dampier au alergat inapoi, la bord, si au luat-o repede din loc.
In confuzie si in zapaceala, se pare ca toata lumea a uitat de un indian credincios, membru al tribului central-american Miskito, care se aventurase mai in interiorul insulei, sa vaneze capre. Silit sa se bazeze doar pe sine, nefericitul bastinas a supravietuit numai datorita inteligentei. Singurul lucru pe care il avea cu el era pusca. Dupa ce a facut focul ajutandu-se de un fitil si de o bucatica mica de metal, a incalzit teava pustii ca sa o poata sparge mai usor in bucati cat mai mici. Din ele a improvizat harpoane, carlige, varfuri de sulita si un ferastrau.
A durat trei ani pana cand Dampier a reusit sa se intoarca si sa-si salveze marinarul. La fel ca, mai tarziu, Selkrik, si fictivul Crusoe, acest naufragiat plin de resurse, si-a facut singur o coliba si a vanat capre, folosindu-le pieile ca sa-si acopere adapostul si sa-si faca haine.
PRIZONIER IN PARADIS. O alta sursa reala de inspiratie pentru romanul lui Defoe ar fi putut fi amintirile publicate de catre londonezul Robert Knox, care a fost retinut vreme de 20 de ani, impotriva vointei lui, in regatul Ceylon (azi Sri Lanka). Obiceiurile nationale exotice si frumusetea naturala a muntilor impaduriti cu arbori de treizeci de metri aveau sa-i fascineze pe cititorii volumului publicat de Knox in 1861, “O relatare istorica despre Insula Ceylon”.
In 1659, pe cand avea 19 ani, Knox, tatal sau si ceilalti marinari de pe un vas comercial fusesera capturati de catre ceylonezi. Dar prizonieratul lor se dovedise ciudat de placut. Niciodata inchisi, puteau calatori liber, puteau face comert si isi puteau construi case proprii – atata vreme cat nu se apropiau de tarm si nu incercau sa fuga. Knox a pus pe picioare o plantatie si cativa dintre prietenii lui s-au casatorit cu localnice. Hotarat tot timpul sa se intoarca acasa, s-a stabilit intr-un catun, respingand ofertele regelui de a-l face secretar la Curte. In cele din urma, a reusit, impreuna cu un prieten, sa insceneze o falsa calatorie de afaceri care le cerea sa traverseze insula, ajungand acolo, pe coasta, la timp ca sa se imbarce pe un vas britanic ce pleca spre casa.
Desi monarhul autocrat al Ceylonului putea fi foarte aspru la manie, iar societatea se baza pe un riguros sistem de castre, observatiile lui Knox denota limpede ca insula era pasnica si civilizata. Pe de alta parte, canibalismul – cel mai oribil exemplu de comportament prezentat de Crusoe – se baza si el pe marturiile navigatorilor.
RAZVRATITII
Pitcairn, o insula vulcanica, cu faleze de 330 de metri inaltime, este un punct izolat, greu accesibil, din partea sud-centrala a Pacificului, la circa 2.200 de kilometri de fabuloasa Tahiti. In mod neasteptat, aspectul ei salbatic ascunde un veritabil paradis de pamant roditor, binecuvantat cu o clima calda, subtropicala. Dar Pitcairn este o insula faimoasa, sau mai degraba notorie, ca refugiu al marinarilor britanici care s-au revoltat in 1789 fata de capitanul William Bligh, comandantul de pe Bounty. Dupa ce i-au imbarcat pe zbirul de capitan si pe cativa dintre sustinatorii lui intr-o barca, timonierul Fletcher Christian si alti opt membri ai echipajului au hotarat sa se ascunda, intrucat era evident ca Marina britanica avea sa faca tot posibilul sa-i trimita la esafod. Insotiti de 19 polinezieni, barbati si femei, razvratitii s-au refugiat in Pitcairn. Bligh a supravietuit in mod incredibil, dupa ce a strabatut pe mare 5.789 de kilometri in 41 de zile, pana la Insula Timor. Se dovedea mai norocos decat unii dintre adversarii lui. Alcoolismul si lupta pentru femei aveau curand sa le aduca moartea celor mai multi dintre razvratiti, inclusiv lui Christian. Unul dintre participantii la revolta a fost arestat, dar Regele George al III-lea l-a iertat. In 1800 mai supravietuia pe insula un singur rebel, John Adams.

capra folosind un cui vechi in loc de ac. Din resturi de ciorapi si o bucata de panza si-a facut o camasa noua. Si, la fel ca replica lui literara, Selkrik isi construia incaperi de dormit si de gatit si invata sa aprinda focul frecand una de alta doua bucati de lemn de pin.
A fost salvat la inceputul lui 1709 de catre Rogers, care conducea o expeditie in Marile Sudului, avandu-l pe Dampier ca navigator. Rogers s-a imprietenit cu Selkrik si mai tarziu i-a oferit comanda unui vas capturat, The Increase. Curajosul scotian a murit pe mare in 1721, dar inainte – ori de cate ori petrecea ceva vreme in tara natala – prietenii il gaseau profund schimbat. Se spunea ca si-ar fi facut o hruba ca sa-si poata petrece ore lungi in meditatie solitara, parca regretand plecarea de pe izolata insulita din Pacific.
PIERDUT DIN GRABA. Printr-o coincidenta, si Dampier scrisese despre un naufragiat in cartea lui “O noua calatorie in jurul lumii”, publicata in 1967. In timp ce facea piraterie, la inceputul deceniului precedent, in apele acelorasi insule in care avea sa-si duca zilele mai tarziu Selkrik, trimisese cativa marinari pe tarm sa caute mancare si apa proaspata. Pe neasteptate, a aparut la orizont o fregata spaniola ostila, indreptandu-se direct spre nava englezeasca. Oamenii lui Dampier au alergat inapoi, la bord, si au luat-o repede din loc.
In confuzie si in zapaceala, se pare ca toata lumea a uitat de un indian credincios, membru al tribului central-american Miskito, care se aventurase mai in interiorul insulei, sa vaneze capre. Silit sa se bazeze doar pe sine, nefericitul bastinas a supravietuit numai datorita inteligentei. Singurul lucru pe care il avea cu el era pusca. Dupa ce a facut focul ajutandu-se de un fitil si de o bucatica mica de metal, a incalzit teava pustii ca sa o poata sparge mai usor in bucati cat mai mici. Din ele a improvizat harpoane, carlige, varfuri de sulita si un ferastrau.
A durat trei ani pana cand Dampier a reusit sa se intoarca si sa-si salveze marinarul. La fel ca, mai tarziu, Selkrik, si fictivul Crusoe, acest naufragiat plin de resurse, si-a facut singur o coliba si a vanat capre, folosindu-le pieile ca sa-si acopere adapostul si sa-si faca haine.
PRIZONIER IN PARADIS. O alta sursa reala de inspiratie pentru romanul lui Defoe ar fi putut fi amintirile publicate de catre londonezul Robert Knox, care a fost retinut vreme de 20 de ani, impotriva vointei lui, in regatul Ceylon (azi Sri Lanka). Obiceiurile nationale exotice si frumusetea naturala a muntilor impaduriti cu arbori de treizeci de metri aveau sa-i fascineze pe cititorii volumului publicat de Knox in 1861, “O relatare istorica despre Insula Ceylon”.
In 1659, pe cand avea 19 ani, Knox, tatal sau si ceilalti marinari de pe un vas comercial fusesera capturati de catre ceylonezi. Dar prizonieratul lor se dovedise ciudat de placut. Niciodata inchisi, puteau calatori liber, puteau face comert si isi puteau construi case proprii – atata vreme cat nu se apropiau de tarm si nu incercau sa fuga. Knox a pus pe picioare o plantatie si cativa dintre prietenii lui s-au casatorit cu localnice. Hotarat tot timpul sa se intoarca acasa, s-a stabilit intr-un catun, respingand ofertele regelui de a-l face secretar la Curte. In cele din urma, a reusit, impreuna cu un prieten, sa insceneze o falsa calatorie de afaceri care le cerea sa traverseze insula, ajungand acolo, pe coasta, la timp ca sa se imbarce pe un vas britanic ce pleca spre casa.
Desi monarhul autocrat al Ceylonului putea fi foarte aspru la manie, iar societatea se baza pe un riguros sistem de castre, observatiile lui Knox denota limpede ca insula era pasnica si civilizata. Pe de alta parte, canibalismul – cel mai oribil exemplu de comportament prezentat de Crusoe – se baza si el pe marturiile navigatorilor.
RAZVRATITII
Pitcairn, o insula vulcanica, cu faleze de 330 de metri inaltime, este un punct izolat, greu accesibil, din partea sud-centrala a Pacificului, la circa 2.200 de kilometri de fabuloasa Tahiti. In mod neasteptat, aspectul ei salbatic ascunde un veritabil paradis de pamant roditor, binecuvantat cu o clima calda, subtropicala. Dar Pitcairn este o insula faimoasa, sau mai degraba notorie, ca refugiu al marinarilor britanici care s-au revoltat in 1789 fata de capitanul William Bligh, comandantul de pe Bounty. Dupa ce i-au imbarcat pe zbirul de capitan si pe cativa dintre sustinatorii lui intr-o barca, timonierul Fletcher Christian si alti opt membri ai echipajului au hotarat sa se ascunda, intrucat era evident ca Marina britanica avea sa faca tot posibilul sa-i trimita la esafod. Insotiti de 19 polinezieni, barbati si femei, razvratitii s-au refugiat in Pitcairn. Bligh a supravietuit in mod incredibil, dupa ce a strabatut pe mare 5.789 de kilometri in 41 de zile, pana la Insula Timor. Se dovedea mai norocos decat unii dintre adversarii lui. Alcoolismul si lupta pentru femei aveau curand sa le aduca moartea celor mai multi dintre razvratiti, inclusiv lui Christian. Unul dintre participantii la revolta a fost arestat, dar Regele George al III-lea l-a iertat. In 1800 mai supravietuia pe insula un singur rebel, John Adams