Literatura română veche – Codicele de la Ieud

Literatura română veche – Codicele de la Ieud

 

Codicele de la Ieud

Manuscrisul de la Ieud – Copie facsimil după fila nr. 18

Codicele de la Ieud, sau Zbornicul de la Ieud este denumirea sub care este cunoscut un important manuscris (Codice), găsit în anul 1921 de preotul Arthur Arthemiu Anderco (1882–1932, delegat la Marea Adunare națională de la Alba-Iulia)  în podul bisericii din deal de la Ieud, care are înscris pe prima pagină anul 6900, dată pe care unii cercetători au interpretat-o ca fiind 1391-1392.

Considerat a fi cel mai vechi text scris în limba română, cu litere chirilice, manuscrisul cuprinde Legenda Duminecii și două omilii legate de Joia și Duminica Paștilor și este păstrat de Biblioteca Academiei Române.

Există ipoteze contradictorii în privința datării acestui document, dar fără argumente științifice, unii cercetători plasându-l cu două secole mai târziu.

Astfel, Ioan Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informație preluată și de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. Alexandru Rosetti și Petre P. Panaitescu, prudenți și preciși, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu și Ion Gheție au scos prima carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, București, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alții, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.

În ceea ce privește datarea, academicianul Alexandru Surdu arată că: „Cel mai simplu indiciu pentru datarea unei scrieri este acela de a vedea dacă nu cumva a făcut-o chiar cel care a scris-o. Or, în Legenda Duminicii apar două date: 6900 (1391-1392) și 6000 (491-492), scrise cu litere chirilice pentru cifre.”

În cazul că s-ar confirma că data redactării codicelui este 1391, Scrisoarea lui Neacșu, din 1521, nu ar mai fi cel mai vechi text în limba română, cunoscut până în prezent.

 

Începuturile culturii scrise

 

 

Perioada antică

 

Cultura dacilor: dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe niște blocuri de piatră de la Sarmizegetusa s-au descoperit rudimente de scriere cu litere grecești. La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică latina. Singurul text presupus dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”.

 

Perioada daco-romană: mii de inscripții latinești pun în evidență dezvoltarea limbii române prin transformările suferite de limba latină.

 

Perioada marilor migrații: cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat cîteva inscripții în greacă și latină. Cel mai important document rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît un deget…” Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice românești.

 

 

Limbile de cultură folosite evul în mediu românesc

 

Latina a fost reintrodusă ca limbă oficială a cultului catolic și a cancelariilor voievodale în Transilvania secolului al XI-lea. În Moldova și Muntenia era folosită în relațiile diplomatice cu țările catolice. Cele mai importante documente păstrate sunt: Memoriul lui Vlad Țepeș către Matei Corvin, redactat de Radu Grămăticul în sec. al XV-lea și Hungaria, cea mai valoroasă operă a învățatului umanist transilvănean Nicolaus Olahus. Acesta, descriind principalele regiuni istorice românești, Țara Românească, Moldova, Transilvania, Țara Someșului, Țara Crișurilor și Țara Timișului, formulează ideea originii latine a limbii și a locuitorilor lor, arătînd că au „aceeași limbă, religie și obiceiuri”.

 

Greaca a fost folosită mai mult accidental. Se păstrează un poem în această limbă, compus de Stavrinos, vistiernicul lui Mihai Viteazul, pe cînd era închis la Bistrița după moartea voievodului și intitulat Poveste preafrumoasă a lui Mihai Viteazul.

 

Slavona era limba cultului ortodox și limba oficială în stat.

 

Româna începe să fie folosită mai des abia din sec. al XVI-lea.

 

Primele texte în limba română

 

 

Păreri despre începuturile scrisului în limba română

 

„Torna, torna fratre!” s-a crezut că acest strigăt al unui soldat roman (menționat în documente pentru că se pare că a dus la pierderea unui război, fiind confundat cu semnalul de retragere) ar fi o mențiune din protoromână. Călinescu contrazice afirmația, pentru că nici unul dintre caracterele esențiale ale cuvintelor românești nu se regăsește aici.

 

Dosoftei a însemnat pe marginea unei psaltiri un cîntec de vitejie pe care-l punea pe seama lui Ștefan cel Mare: „Hai, frați, hai frați, la năvală dați/ La năvală dați, țara s-apărați;/ Hai, frați, hai frați, la năvală dați/ La năvală dați, crucea s-apărați;/ Hai, frați, hai frați, la năvală dați/ La năvală dați, steagul s-apărați” afirmația nu poate fi argumentată științific.

 

În documentele sibiene se găsește însemnarea că la 1495 s-a dat suma de un florin unui preot român care a compus o scrisoare în limba română. Din păcate, documentul s-a pierdut.

 

P. P. Panaitescu crede că jurămîntul făcut de Ștefan cel Mare la Colomeea a fost tradus în latinește pe baza unei versiuni românești care s-a pierdut.

 

Codicele de la Ieud are pe prima pagină o dată pe care unii cercetători au descifrat-o ca fiind 1391 – 1392.

 

 

Documente păstrate în limba română

 

Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung, adresată judelui Hanăș Bengner al Brașovului, în 1521.

Scrisoarea a fost descoperită de către Friedrich Wilhelm Stenner în Arhivele Brașovului în anul 1894. Neacșu era cunoscut din timpul domniei lui Vlad cel Tînăr, pentru că avea un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Împăratul despre care informează scrisoarea este Soliman al II-lea Magnificul. Valoarea stilistică à documentului este susținută de:

 

Precizia și laconismul expresiei (introducerea rapidă în subiect prin construcția cu dativul: „…dau știre domniei tale…”).

 

Caracterul oral al mesajului.

 

Limbă foarte puțin deosebită de cea vorbită astăzi, cu excepția formulelor de început și încheiere, cerute de protocol în limba slavonă. Fondul latin este de 89,47℅.

Valoarea morală a scrisorii constă în gestul unui român de dincoace de munți de a-i preveni pe ardeleni de pericolul invaziei turcești.

 

Textele maramureșene sau rotacizante denumesc patru cărți religioase: Codicele voronețean, Psaltirea scheiană, Psaltirea voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi. Autorii lor sunt originari din Maramureș, ceea ce explică fenomenul de rotacism: în cuvintele de origine latină litera n este înlocuită cu r. Pentru că traducătorii se țin prea aproape de originalul slavon, textele sunt greoaie, aproape de neînțeles.

 

Primele tipărituri. Cei mai importanți tipografi ai sec. al XVI-lea au fost:

 

a) Macarie, care în 1508 tipărește prima carte în Țara Românească, Liturghierul (în limba slavonă);

 

 

b) Dimitrie Liubavici, împreună cu ucenicii Oprea și Petre, tipărește în 1547 Apostolul, din porunca lui Iliașcu-voievod;

 

c) diaconul Coresi tipărește între 1559 și 1583 nouă cărți în limba română: Întrebare creștinească, Evangheliarul, Praxiul, Cazania I, Molitvenicul, Psaltirea, Cazania II, Liturghierul, Pravila Sfinților Apostoli. El a mai publicat în Brașov Psaltirea slavo-română, în al cărei epilog își exprimă profesiunea de credință referitoare la istoria culturii românești și evoluția limbii literare, afirmînd că destinația cărții este să învețe „pre mișelamea”.

 

Palia de la Orăștie. Tipărită în 1582, cuprinde primele două cărți ale Vechiului Testament (Facerea și Exodul). Este unul dintre primele monumente ale limbii române literare. Aici apare pentru prima dată numele român în locul muntenescului rumân.

 

Alte scrieri considerate monumente ale limbii:

 

Însemnarea autografă à lui Mihai Viteazul pe spatele unui document din 1600, uimitoare prin laconism: „Și hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit: Moldova, Țara Rumânească”:

 

Scrisoarea soldatului Cocrișel care, prins de dușmani, se roagă să fie răscumpărat.

 

Lectură suplimentară

 

Istoria literaturii Române vechi, Ioan Șiadbei, Editura Albatros, 1975

 

Istoria literaturii române vechi, Nicolae Cartojan, Editura Minerva, 1980

 

Istoria literaturii române vechi, Ștefan Ciobanu, Dan Horia Mazilu, Editura Eminescu, 1989

 

Istoria literaturii române: Perioada veche, Al. Piru, Editura didactică și pedagogică, 1970

 

Probleme de bază ale literaturii române vechi, Ion Constantin Chițimia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972

 

Recitind literatura română veche: Privire generală, Dan Horia Mazilu, Editura Universității București, 1994

 

Recitind literatura română veche: Genurile literare, Dan Horia Mazilu, Editura Universității București, 2000

 

Vocația europeanǎ a literaturii române vechi, Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, 1991

 

Contribuții la istoria literaturii române vechi, Dan Zamfirescu, Editura științifică și enciclopedică, 1981

 

Studii și articole de literatură română veche, Dan Zamfirescu, Editura Edit. pentru Literatură, 1967

 

Crestomație de literatură română veche, Vol. 2, Ion Constantin Chițimia, Stela Toma, Liliana Botez, Editura Dacia, 1989

 

Cartea românească veche: studia bibliologica, Dan Râpă-Buicliu, Editura Alma, 2000

 

Cronicarii munteni: cîteva modele de retorică a povestirii, Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, 1978

 

Contribuții: literatură română medievală, Dan Simonescu, Editura Eminescu, 1984

 

Literatura română în epoca Renașterii, Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, 1984

 

Arta cărții: cartea românească veche 1508-1700, Ana Andreescu, Editura Univers enciclopedic, 2002

 

Un veac de aur în Moldova, 1643-1743: contribuții la studiul culturii și literaturii române vechi, Pavel Balmuș, Virgil Cândea, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, 1996

 

Istoriea literaturii romîne din secolul XVII., Giorge Pascu, Editura Institutul de arte grafice “Viaṭa romîneascǎ” s.a., 1922

 

Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea (1688-1821), Nicolae Iorga, Editura Institutul de Arte Frafice și Editurǎ ; Minerva, 1901

 

Istoria literaturii române: Epoca premodernă, Al. Piru, Editura didactică și pedagogică, 1970

De la Țara Luanei la Ieud

De la Țara Luanei la Ieud este o carte a lui Paul Lazăr Tonciulescu apărută în 1998 la editura Miracol, care vehiculează câteva teorii îndrăznețe cu privire la inscripțiile din grota Fundul Peșterii din Munții Buzău și zona adiacentă acesteia, precum și cu privire la posibile mărturii ale scrisului în limba română, mult mai vechi decât scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung.

Cartea este structurată în patru capitole („Țara Luanei”, „Inscripția de pe vasul nr. 21 de la Sânnicolau Mare, cel mai vechi document epigrafic în limba română”, „Manuscrisul de la Ieud; considerațiuni noi privind vechimea scrisului în limba română” și „Abecedarul de la Brașov”) la care se adaugă un cuvânt înainte semnat de autor (în care este reluată, pe scurt, problema tăblițelor de la Tărtăria) și 12 tabele cu semne alfabetice, ligaturi și ideograme.

 

Capitolul II. „Inscripția de pe vasul nr. 21 de la Sânnicolau Mare, cel mai vechi document epigrafic în limba română”

 

În acest capitol autorul prezintă ipoteza sa cu privire la inscripția de pe vasul nr. 21 din tezaurul descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare

Articol principal: Tezaurul de la Sânnicolau Mare.

Inscripția de pe vasul cu nr. 21 se citește, după părerea autorului, astfel: “+BUILA ZOAPAN TECI DIRETOIRI BUTAUL ZOAPAN TARGORI ITZIRI TAICI”. Analizând cuvânt cu cuvânt, a ajuns la următoarele concluzii:

BUILA și BUTAUL: Sunt plasate înainte de zoapan și, deci, nu sunt nume comune, ci niște antroponime. Aceasta, deoarece sensul inscripției, luată în ansmablu, se referă la drepturile unor persoane conducătoare de obști.

ZOAPAN: Acest cuvânt trebuie citit fonetic. Astfel, zoapan dă zupan, jupan. Deci zoapan corespunde cuvântului românesc zupan, atestat documentar încă din secolul al X-lea (“…omnibus Zupanis…” și “jupan Dumitru”).

TECI și TAICI: Corespunde bănățeanului tăce, toate, căci inscripția va fi fost realizată chiar în Banat.

DIRETOIRI: Dreptuiri sau drepturi.

TARGORI: „Nu poate deriva dintr-un tardiv slav trugu, deoarece avem atestarea documentară a pre-existenței cuvântului etrusc terg, „târg”, păstrat în românescul terg, de unde a apărut toponimul Tergoviște > Târgoviște”. Aici autorul face o paranteză și relevă că, de altfel, cuvântul terg nu este singurul existent și în română și în etruscă, alte câteva fiind moștenite „încă din perioada când etruscii locuiau în Munții Apuseni, înainte de deplasarea lor spre Albania și apoi în Italia”.

ITZIRI: Adică iviri, cu alte cuvinte “apariții de scurtă durată sau intrări ale unor străini în târguri”. Acest cuvânt reprezenta “vama târgurilor” care, în Evul Mediu, se plătea conducătorilor obștii de către cei care intrau cu mărfuri în târguri, astfel cum menționează multe documente ungurești, printre care și diploma din 1211 a regelui Andrei al II-lea, prin care acesta cedează cavalerilor teutoni vama târgurilor din Țara Bârsei: “…Pe lângă târgurile libere, le-am lasat în întregime dările târgurilor din acea țară…”.

Deci “Jupan Buila [are] toate drepturile, jupan Butaul [are dreptul de] ițiri [în] toate târgurile”.

În concluzia autorului, „inscripția de pe vasul nr. 21 din tezaurul de la Sânnicolau Mare prezintă numele a doi români din secolul al IX-lea sau poate chiar din secolele anterioare, precum și drepturile pe care aceștia le aveau în calitate de conducători. Cronologic, existența lor este confirmată de menționarea zupanilor/jupanilor în documentele citate, precum și de faptul că ne aflăm într-o perioadă în care ungurii de-abia ajunseseră în Pannonia și nu-și începuseră expansiunea dominației politice la est de Dunăre și Tisa. Ca atare, vama târgurilor încă mai aparținea conducătorilor români de tipul zoapanilor.”

În continuare, Tonciulescu spune că inscripția este un document în limba română arhaică și consemnează un act de recunoaștere a puterii politice și militare din partea obștilor unui conducător feudal local, conducător din neamul căruia, după cum va afirma mai târziu Anonymus, se va naște Ahtum, ucis în cetatea sa de la Cenad.

 

Capitolul III. „Manuscrisul de la Ieud; considerațiuni noi privind vechimea scrisului în limba român”

Manuscrisul de la Ieud a fost remarcat de Andrei Bârseanu în august 1921 la expoziția organizată la Sighetul Marmației cu ocazia Adunării generale a societății ASTRA. Acesta conține trei texte în limba română: Legenda sfintei dumineci, Învățătură întru sfânta și marea dumineca Paștilor și Învățătură despre sfânta cuminecătură. Cercetătorii au ajuns la concluzia că cele trei texte sunt copii, și nu originalele traducerilor românești, și au datat manuscrisul ca fiind din jurul anului 1392. Însă mai cu seamă primul text, o scrisoare de mustrare din partea Domnului către păcătoși, a ajutat la stabilirea vechimii originalului și a putut servi ca premisă pentru estimarea anului traducerii în limba română.

Legenda sfintei dumineci conține varianta în limba slavonă și cea în limba română. Interesant este faptul că nici una nu o traduce pe cealaltă, fiind versiuni independente. La începutul celei românești stă scris “Vă leat 6900 povestea fu de demult întru sfânta cetate Ier(usa)l(i)mului întru atâția ani vă leat 6000”. După o argumentare logică, cercetătorii au ajuns la concluzia că originalul a fost conceput în anul 6000 de la facerea lumii (492) și a stat la baza tuturor variantelor în diferite limbi, iar 6900 (1392) reprezintă anul la care a fost copiat textul aflat în Manuscrisul de la Ieud. Copiat sau tradus? O analiză lexicală, gramatică și de istorie a vocabularului lasă să se întrevadă o vechime mult mai mare a textului. Trebuie menționat de la început că, în acele vremuri, cei care scriau astfel de scrisori aveau predilecția de a le lansa la ani “rotunzi”, din 100 în 100 de ani. Și catastrofele semnalate între 492 și 1392 au îndreptățit de fiecare dată punerea în circulație a câte unei copii din “Legenda sfintei dumineci”. O astfel de copie a apărut și în Codex Sturdzanus, cu circa două secole mai devreme, având text cu rotacism arhaic. Și cele două învățături, rotacizate și ele, sunt mai vechi decât legenda din Manuscrisul de la Ieud, dar mai noi (după tipul rotacismului) decât cea din Codex.

 

Așadar cercetătorii au stabilit următoarea cronologie:

“Legenda sfintei dumineci” ieudene (text nerotacizat) – 1392

Cele două “Învățături” (text rotacizat) – 1292

“Legenda sfintei dumineci” din Codex Sturdzanus (text cu rotacism arhaic) – 1192

Copia care a stat la baza legendei ieudene – 1092

Copia care a stat la baza cele din Codex – 992

Copia comună celor două legende – 892

Traducerea în limba română a “Legendei sfintei dumineci” (originalul românesc) – 792

Exemplarul care a stat la baza traducerii în limba română – 692

Copiiștii au păstrat forma arhaică a textului, schimbând rareori vreo formulare care li se părea nelalocul ei. Astfel putem constata că traducătorul legendei din Codex a păstrat elemente lexicale din originalul latin, într-o vreme în care slujba de cult se mai practica în latină: “Tremeșu și a doao carte, iară nu-și vă încredzut cuvântului meu. Tremeș și a treia scriptură, multe lucrare și seamne lăsaiu pre voi, e voi nu și vă încredzut și nu vă pocăit nec cuvântul îngerului meu n-ați ascultatu, nece înțeleasetu!” Îl vedem aici pe latinul e alături de românescul și; același fenomen s-a întâmplat cu nec (NEK) plasat în aceeași frază cu nece (NEЧE). La noi s-au pierdut primele forme, rămânând în uz doar cea de-a doua. Mai trebuie remarcată folosirea formei arhaice a perfectului compus, doar cu participiu, fără verbul a avea. În legenda ieudeană, mai nouă, a mai scăpat doar un ae, citit e, pe post de și.

Această analiză a confirmat încă o dată concluzia anterioară, și anume că traducerea Legendei sfintei dumineci s-a făcut într-o perioadă foarte veche, atunci când limba vorbită pe meleagurile ardelene mai păstra forme lexicale și gramaticale comune cu latina arhaică din Lex XII Tabularum.

La 399, patriarhul Ioan Chrysostomos (Ioan Gură de Aur) afirma într-o cuvântare că sciții, tracii, schiromații, maurii și indii au tradus scripturile în limba lor națională.

Constantin Kostenețchi, denumit “Filosoful”, a scris pe la 1420 o lucrare intitulată “Despre scriere”. Iată ce ne spune acesta: “Așa în limba română se scrie corect bea (Бѣ), cu ѣ (ea) și nu cu e”. Așadar Constantin Filosoful cunoștea limba română și văzuse destule texte scrise, astfel încât să desprindă o regulă generală de ortografie.

 

 

Ieud – campionul datarilor false sau gresite (partea I)    

Ieud – Biserica din dealCine a fost mai întâi, oul sau găina, adică Ieudul sau biserica din Deal?

 

Ieudul deţine supremaţia în domeniul datărilor istorice false, imprecise sau greşite. Întrebări:

1.Ce a fost mai la început, satul Ieud (atestat la 1365), sau Biserica Balcului (Ieud-Deal) amintită cică la 1364? Este şcoala din Ieud atestată în 1364? 2. Mănăstirea de aici e de secol XI? 3. Codicele de la Ieud a fost scris cumva la 1391?

Nimic din cele de mai sus nu este adevărat, deşi aceste “datări” sunt vehiculate peste tot. Să vedem însă ce spune istoria şi de unde au plecat mistificările.

Satul, biserica şi şcoala

 

Primul act care aminteşte satul Ieud este cel emis la 2 februarie 1365, prin care regele Ludovic cel Mare îi dăruieşte voievodului Balc un număr de nouă sate de pe Iza superioară şi Vişeu, printre care şi villa Jood (satul Ieud). Atât. În acest act nu se menţionează nici o biserică, preot, mănăstire, şcoală sau altceva în afara numelui satului. Pentru cei suspicioşi, informăm că următoarele acte în care este menţionat Ieudul sunt emise în 1373 respectiv 1384, din nou fără a se menţiona vreo biserică, şcoală etc.

Abia în anul 1451 la Ieud este menţionat un diac Iuga, în timp ce primul preot apare în documentele păstrate la anul 1579. În ce priveşte şcoala din Ieud, aceasta apare menţionată prima dată abia în anul 1788!

Şi atunci, de unde provine mistificarea? De la Tit Bud şi Alexandru Filipaşcu.

Tit Bud, în lucrarea „Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911, pag. 47) menţionează anul 1364 ca an al înfiinţării bisericii. După el s-a luat Alexandru Filipaşcu, care a „inventat” în plus şi anul înfiinţării şcolii de aici.

În prima sa carte, “Istoria Maramureşului” (apărută la Bucureşti în 1940), Filipaşcu scrie că biserica Ieud-Deal a fost atestată în anul 1360 ! (asta la pagina 24), pentru ca mai la vale, la pagina 39, să scrie că biserica Ieudului datează din anul 1411!

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, acelaşi Filipaşcu (la pagina 18 din cartea “Le Maramureş”, apărută la Sibiu în 1944) spune că biserica Ieud-Deal a fost construită în 1364, tot atunci înfiinţându-se acolo şi o şcoală! Pentru a fi mai credibil, autorul face o trimitere fantezistă la “Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apşa pagina 93, deşi acolo nu este vorba nici despre Ieud, nici despre vreo biserică!

Ceea ce frapează este inconsecvenţa lui Filipaşcu, care menţionând de trei ori biserica Ieud-Deal, i-a atribuit de fiecare dată un alt an de înfiinţare.

Informaţia a fost preluată apoi de Istoria Academiei RPR (volumul II, Bucureşti, 1961), care la pagina 688 scrie despre şcoala din Ieud, întemeiată la 1364, dar la pagina 738 proclamă că datările timpurii propuse pentru bisericile din Bănişor şi Ieud sunt inacceptabile!

Ce să mai înţelegi de aici?!

Ulterior, o pleiadă de autori au preluat anul 1364 ca fiind cel al edificării bisericii Ieud-Deal şi al şcolii de aici. Dintre aceştia, îi menţionăm doar pe academicianul Ştefan Pascu, pe Ioan M. Bota, Terezia B. Tătaru, Mihai Dăncuş sau Nuţu Roşca, ultimii patru, foarte prolifici, continuând să difuzeze peste tot aceste informaţii total nefondate. Pentru a ilustra ignoranţa unora, exemplificăm cu un citat din Nuţu Roşca („Onomastică din Valea Izei”, Cluj Napoca, 2004, pagina 89): „Dar oricum, diferenţa de timp dintre cele două date, 1364 şi 2 februarie 1365 (n.n., referitor la atestarea bisericii din Ieud-Deal) poate fi considerată fără însemnătate”! Probabil că domnului Roşca îi este indiferent faptul dacă acum suntem în 2008, 2007 sau, de ce nu, în 2009. Nouă însă, ne pasă.

Pe de altă parte, istorici prudenţi, solizi şi deţinători ai unui serios discernământ critic (Radu Popa, Alexandru Baboş, Marius Diaconescu etc.), nici nu vor să audă de asemenea „aberaţii”.

Tot la capitolul “afirmaţii nefondate”, s-a spus că biserica a fost pictată în secolele XV-XVI în stil “bizantin primitiv”. Nimic mai fals, deoarece aceasta a fost zugrăvită de către Alexandru Ponehalschi, în anul 1782, în stil postbizantin. Acest lucru este menţionat şi în documentaţia UNESCO (biserica face parte din Patrimoniul mondial, începând cu anul 1999), care la capitolul “Istoric şi dezvoltare”, aminteşte data 1364 ca fiind una ireală, propunând pentru construcţie un an posterior invaziei tătare din 1717 (asta deoarece, la momentul întocmirii documentaţiei UNESCO, studiul dendrocronologic de datare precisă a monumentului nu era încă finalizat şi nici publicat).

Biserica de lemn din Dealul Ieudului a fost supusă cercetărilor dendrocronologice, în anii 1996-1997, de către Alexandru Baboş de la Universitatea Lund-Suedia, şi Olafur Eggertsson de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, stabilindu-se data exactă a tăierii lemnului din care aceasta a fost construită. Ei bine, data construcţiei se încadrează în intervalul 1610-1621, ceea ce înseamnă că, în Maramureşul istoric, Ieud-Deal este abia a şasea ca vechime (topul vechimii reale a acestora va fi publicat într-un alt articol).

Conform aceloraşi datări, biserica a fost reparată cu lemn secţionat în anul 1760. Aceasta o spune ştiinţa, şi încă una imbatabilă.

Dendrocronologia, cea care a dus la datarea precisă a bisericii Ieud-Deal (şi a multor altora), mult mai precisă decât datările cu Carbon 14, Cesiu 137 sau Stronţiu 90, este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere ale masei lemnoase. Se poate astfel afla în ce perioadă a trăit un arbore, şi când exact anume a fost tăiat acesta, comparând o secţiune microscopică transversală cu secţiunea de referinţă pentru o anumită zonă. Pentru Europa de Est, avem secţiuni de referinţă care pornesc de pe la anul 1200, astfel că orice construcţie sau obiect din lemn masiv, poate fi datat cu precizie de maxim un an.

Cât despre scuzele unora (de fapt biserica Ieud a fost reconstruită pe locul uneia mai vechi etc.), afirmăm doar că unu: explicaţiile amatoristice nu ţin loc de istorie. Doi: orice datare trebuie probată ştiinţific. Trei: reconstrucţia timpurie a bisericii Ieud-Deal poate fi, până la proba contrarie, valabilă pentru oricare altă biserică din lumea asta.

Concluzionând, biserica Ieud-Deal a fost construită în anii 1610-1621 şi nu în 1364 (1360 sau 1411, după Filipaşcu), în timp ce şcoala din sat, atribuită tot anului 1364, apare prima dată în documentele anului 1788.

-În ce priveşte formula „cea mai veche biserică de lemn din ţară”, atât de des folosită de unii pseudoistorici contemporani nouă, îi informăm pe această cale că cea mai veche biserică de pe teritoriul românesc, atât din punct de vedere al tradiţiei cât şi al vechimii dovedite, este biserica de lemn din Volovăţ-Putna (jud. Suceava). Aceasta, supranumită „biserica lui Dragoş Vodă” (fiind o presupusă ctitorie a sa) se spune că a fost construită în anul 1353.

În anii 2002-2003, Alexandru Baboş şi Hans Linderson de la Universitatea Lund-Suedia, au prelevat şi datat precis 16 probe de lemn de la biserică. Conform datelor obţinute dendrocronologic, biserica Volovăţ a fost construită cu lemn tăiat în anii 1345-1346!

Aşa că, până la noi descoperiri în acest sens, supremaţia merge în Bucovina.

-Referitor la expresia „cea mai veche biserică de lemn din Europa” (sau chiar din lume!), care este des vehiculată atunci când se vorbeşte despre Ieud-Deal, trebuie să se ştie: în Anglia (Greensted) există o biserică de lemn datată între anii 1063-1108 (reconstruită pe locul unei alte biserici de lemn ridicată la sfârşitul anilor 600 (!), iar în Norvegia, biserica Urnes a fost ridicată după anul 1130, multe altele din această ţară fiind ridicate înainte de 1400 (la fel ca în Suedia, unde cea mai veche-Granhult, a fost construită în 1220).

 

Ieud – campionul datărilor false sau greşite (II) 

 

Vechimea mănăstirii

Tot Tit Bud, în lucrarea amintită mai sus, scria la 1911 că „mănăstirea Ieudului este mai veche cu 200 de ani decât biserica”, adică de pe la 1164 (!). După el, alţi scribi plini de fantezie au plusat suplimentar, datând chipurile mănăstirea în secolul XI, fără nici cea mai mică bază ştiinţifică.

Pentru a lămuri această problemă, reputatul arheolog Radu Popa a întreprins în 1965 cercetări la mănăstirea Ieudului (situată în locul Crucişoare, nu departe de biserica Ieud-Deal, care este inaccesibilă săpătorilor, datorită cimitirului activ de aici).

Ei bine, săpăturile arheologice au relevat doar existenţa unui modest lăcaş mănăstiresc de secol XVIII, care a şi fost distrus în anul 1787, suprapus peste vestigii din epoca bronzului.

 

Şi o vorbă despre Codice

Codicele, Codexul, Manuscrisul sau Zbornicul de la Ieud, este o altă piesă cu care se mândresc ieudenii în particular, şi maramureşenii în general. Această scriere (24 de file de manuscris românesc, introduse într-un volum miscelaneu ce conţine 211 pagini) a fost atribuit (de un singur cercetător) anilor 1391-1392. Ulterior, unii autori locali (precum Grigore Man în „Biserici de lemn din Maramureş”, Baia Mare, 2005) au declarat că este vorba despre „cea mai veche pravilă scrisă în limba română”, fără a şti măcar ce conţine textul. Conform DEX, “pravilă” înseamnă „lege, dispoziţie, regulament sau hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc)”. Or, acele pagini de manuscris românesc din Codice conţin de fapt „Legenda Duminecii”, „Tâlcul Evangheliei din Dumineca Paştelui” şi „Învăţătura despre Sfânta Cuminecătură”. Pravila despre care vorbesc aceştia sunt de fapt două: o pravilă slavonă în manuscris, şi o alta românească (tipărită de Coresi), prezente într-adevăr în Codice, dar nu ca manuscrise româneşti!

Codicele de la Ieud a fost descoperit în podul bisericii Ieud-Deal în anul 1921, ajungând ulterior în Biblioteca Academiei. Ce spun specialiştii despre vechimea acestuia?

Manuscrisul de la Ieud

Manuscrisul de la Ieud

Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informaţie preluată şi de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu, prudenţi şi precişi, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu şi Ioan Gheţie au scos prima şi până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alţii, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.

Pe de altă parte, D. Şerbu, într-o comunicare ţinută în 1974 la Academie, a afirmat că manuscrisul ieudean a fost copiat în anii 1391-1392!

Această afirmaţie hazardată, se baza pe anii 6000 respectiv 6900 de la Hristos, scrişi pe fila 170 din Codice. Dacă anul 6900 ar corespunde intervalului 1391-1392, anul 6000 are ca şi corespondent anul 491 d.Cr! Pentru a nu cădea în derizoriu, Şerbu a omis această dată, preferând să o adopte pe cea de-a doua, care părea ceva mai credibilă.

În afara lui Şerbu, doar câţiva cercetători clujeni şi locali (Ioan M. Bota, Mihai Dăncuş etc.) au îndrăznit să preia această datare care nu corespunde nici din punct de vedere al hârtiei, al grafiei, al lexicului sau formei, cu vechimea reală a manuscrisului. Nu întâmplător, fără nici cea mai mică urmă de teoria conspiraţiei, se consideră că prima scriere românească datată precis este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (anul 1521) şi nu vreo scriere maramureşeană.

Asta pentru că Manuscrisul de la Ieud a fost scris în prima jumătate a secolului XVII, cel mai probabil între anii 1610-1640.