Constantin Noica , MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE

Constantin Noica , MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE, Humanitas, 1992

CONSTANTIN NOICA se naşte la 12/25 iulie 1909 la Vitaneşti (Teleorman). Este elev la liceele bucureştene „Dimitrie Cantemir“ şi „Spiru Haret“ — în a carui revista, „Vlastarul“, debuteaza în 1927. Între 1928 şi 1931 urmeaza cursurile Faculta      ii de Litere şi Filozofie din Bucureşti; ulterior, va face un an de specializare în Franţa (1938–39). În perioada1932–34 lucreaza ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei; devine (în 1932) membru al asociaţiei „Criterion“; din 1933 îşi începe îndelungata colaborare la revista „Vremea“. În 1934 este premiat pentru prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple. Îşi da doctoratul în filozofie la Universitatea din Bucureşti în 1940, cu teza Schiţa pentru istoria lui cum e cu putinţa ceva nou. În anii 1940–41 e referent pentru filozofie la Institutului român‑german de la Berlin; reîntors în ţara, editeaza împreuna cu C. Floru şi Mircea Vulcanescu patru din cursurile lui Nae Ionescu şi anuarul „Izvoare de filozofie“ (1942–43). Între 1949 şi 1958 are domiciliu forţat la Cîmpulung‑Muscel, iar din decembrie 1958 pîna în august 1964 e deţinut politic. Începînd din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logica al Academiei, de unde se va pensiona în 1975. Îşi petrece ultimii 12 ani ai vieţii la Paltiniş (Sibiu), devenind un veritabil mentor spiritual al tinerei generaţii de intelectuali români. Moare la 4 decembrie 1987 la Sibiu. Este înmormîntat la Schitul din apropierea Paltinişului.

TITLURI importante (enumerate în ordinea apariţiei primei ediţii):

Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), Schiţa pentru istoria lui cum e cu putinţa ceva nou (1940), Doua introduceri şi o trecere spre idealism (1943), Douazeci şi şapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofica româneasca (1970), Creaţie şi frumos în rostirea româneasca (1973), Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Desparţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea întru fiinţa (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

CONSTANTIN NOICA

MATHESIS

SAU BUCURIILE SIMPLE

Ediţia a doua

HUMANITAS

BUCURESTI, 1992

Colecţia j

  • Marile carţi mici ale gîndirii universale•

Coperta colecţiei: Ioana Dragomirescu Mardare

Prima ediţie a carţii de faţa a aparut la Fundaţia pentru literatura şi arta „Regele Carol I“ (Bucureşti, 1934), în seria „Operele premiate ale scriitorilor tineri needitaţi“.

Ediţia a doua:

© HUMANITAS, 1992

ISBN 973‑28‑0321‑5


Prefaţa

De ce ne place sa spunem lucruri pe jumatate adevarate? Ma gîndesc la toate actele de eroism, la marile agonii şi victorii din planurile diferite ale vieţii, şi am impresia ca le vad decurgînd dintr‑o nesiguranţa, dintr‑o şovaiala, dintr‑o jumatate de adevar. E ceva care nu ne inspira nici macar noua încredere, la începutul lucrurilor; un raţionament pe care‑l simţim greşit sau o hotarîre pe care‑o vedem bine ca nu e cea buna.

Si pe urma, fara sa ştii cum, ceva obscur şi fara forma vine şi‑ţi îmbraca nesiguranţa, prefacînd din centrul acela de nelinişte şi pendulare un sîmbure de mistica şi adevar. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeţi, traind şi patetizînd pentru jumataţile lor de adevar. Sau, poate, au dreptate?

Nu. Cum ar putea sa aiba? Dar ne place tuturor sa mimam starile sufleteşti ale omului închipuit de noi ca spune adevaruri. Îi furam gesticulaţia şi retorica, îmbolnavindu‑ne de frigurile unei sinceritaţi îndoielnice. De multe ori ne lasam prinşi, uitînd ca nu avem dreptate. Dar cîteodata nu uitam…

Autorul acestor rînduri n‑a pierdut din vedere faptul ca nu are întotdeauna dreptate. Ar fi vroit sa aiba — şi i‑a fost ciuda. A cazut în exces, a cau tat excesul, ca o uşurare. Dar sînt atît de multe excese împrejurul nostru, formele de viaţa, toate, par a fi atît de nefireşti din punctul de vedere al adevarului — încît aceasta încercare nefireasca de aci poate fi şi ea iertata.

De altfel, cineva spunea odata: „Oricine, ratacit într‑o padure, urmareşte cu neostenita energie o direcţie oarecare, descopera un drum nou.“ E o invitaţie la exces. Caci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de vieţuiri, de drumuri, pur şi simplu, — într‑o lume în care desigur nimeni nu ştie prea mare lucru.


 I

Despre culturile de tip geometric

Este astazi un lucru bine asigurat în ştiinţa faptul ca, din punct de vedere al formei, tot universul, ca şi orişice parte a lui, pot fi înglobate într‑o expresie de forma f(x, y, z). Ba un om de ştiinţa contemporan se gîndea chiar la posibilitatea de a scrie ecuaţia unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pilda. Negreşit, ar fi o ecuaţie lunga şi foarte probabil ca ar fi respingatoare ca aspect. Atîtea cifre, într‑o frumuseţe simpla şi directa ca statuia aceea! Dar ce importa lucrul acesta? Ar fi o ecuaţie, nu este aşa? Ar fi o noua frumuseţe, cealalta frumuseţe a Venusei din Milo. Vom învaţa vreodata sa o vedem şi pe ea?

Si totuşi întreaga cultura, pe care o avem în s patel e nostru, nu face decît sa ne duca spre aceas ta înţelegere a realitaţii, spre aceasta noua frumuseţe a ei. Constatînd ca orice parte a lumii, ca şi lumea toata, sînt ştiute, ne aparţin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeana, sau greaca, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia sa dovedeasca şi a fi sfîrşit cu propriile ei întrebari. Cultura noastra a raspuns astfel la întrebarile pe care şi le‑a pus, d escoperind totdeodata noua frumuseţe, cea formala, cea lineara, de adevar matematic, pe care o cauta în lucruri. De acum înainte ramîn numai anumite calcule de facut…

Bineînţeles, trebuie adaugat ceva aci, pentru sinceritatea discuţiei: nu se poate pune în formula nici un lucru decît dupa ce se va fi oprit mişcarea. Apele nu se pot scrie decît cînd au îngheţat. Viul nu poate fi atins — cel puţin pe caile pe care s‑a angajat de la început cultura noastra, prin problemele carora le‑a cautat o soluţie. Dar în afara de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu şi l‑a propus, ea este pe cale sa le atinga pe toate celelalte pentru care cu adevarat şi în mod explicit s‑a straduit ea. În cultura noastra se gasesc, sau sînt indicii ca se vor gasi, într‑o fericita zi ştiinţifica, raspunsuri la toate întrebarile bine puse. Daca cineva vrea raspunsuri la alte întrebari, trebuie sa le caute într‑alta parte.

Vrem sa spunem, cu alte cuvinte, ca, în ansamblul ei, sau macar într‑una din orientarile ei precumpanitoare, cultura noastra ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lamurit de cum a fost pîna acum. În buna parte, cartea aceasta vrea sa‑l realizeze pe planul vieţii interioare. Dar tipul nostru de cultura sufera şi o discuţie ştiinţifica, pe care ar trebui odata sa o întreprindem.

Fara îndoiala ca nici un tip de cultura nu sta singur şi nu se realizeaza pe cont propriu. Astfel, tipul de cultura pe care vrem sa‑l descriem aci a convieţuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat întotdeauna împreuna şi s‑au jenat reciproc. Întrebarile unuia s‑au trecut asupra celuilalt şi multe cugete, obosite de atîta neînţelegere, au cazut în scepticism, pur şi simplu pentru ca n‑au ştiut la ce porţi sa bata.

Afirmaţia pe care o înaintam este: în buna parte totuşi cultura noastra e de tip matematic şi tipul acesta se opune culturii de tip istoric.

Ni se pare, aşadar, ca surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a carui polemica, transpusa pe planul culturii, e opoziţia celor doua tipuri de cultura.

Propriu vorbind, nu se înţelege aci în mod necesar conţinutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei. Cultura noastra pare ca nu se poate realiza pîna la capat decît în aceasta atmosfera. Caci geometria nu e numai desfaşurare silogistica pe baza cîtorva principii. Ea e şi: idee de ordine, un anumit stil, imanenţa şi o serie întreaga de probleme, de care va trebui pîna la capat sa dam socoteala. Iar cultura noastra pare a crede în cîteva din aceste lucru ri.

Nu e vorba deci nici un moment de conţinutul propriu‑zis al geometriei, de teoremele, problemele şi desfaşurarile ei în timp logic. De aceea şi spunem deseori geometrie, în loc de matematici: pentru ca geometria e ştiinţa elementara, în primul rînd, şi aci nu e vorba decît de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; şi pentru ca, în al doilea rînd, termenul de geometrie a calificat întotdeauna şi alte lucruri decît lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pilda, afirmaţia lui Platon ca „Dumnezeu geometrizeaza“). A fost întotdeauna puţina poezie, ceva lirism, altceva decît simpla ştiinţa sub rubrica: geometrie.

Cultura noastra este aşadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcatuit din creaţii spirituale de diferite ordine —, în justificarile şi înţelesurile ei. Bineînţeles ca acest conţinut cultural poate fi matematic, şi e preferabil, pîna la un punct, sa capete un aspect matematic. N‑a vroit o şcoala filozofica, aşa cum era cea a pozitivismului francez, sa matematizeze toate ştiinţele? Totuşi n u aspectul decide de lucruri. Exista ceva mai adînc şi mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre sa încapa într‑o singura familie. E, poate, un destin şi în culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza.

Am vroi sa spunem ca, într‑un anumit înţeles, creaţiile noastre în ordinea spiritului duc numai la geometrie, deşi geometria nu este întotdeauna simpla geometrie. Caci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le întreprindem. Si de aceea e poate cazul sa spunem: spiritul rector e geometric.

Si e foarte adevarat ca avem dreptul sa discutam în cultura mai mult decît: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricîte libertaţi am fi înzestraţi, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.

Ceea ce caracterizeaza de la prima vedere o cultura de tip geometric este idealul ei: ştiinţa universala, Mathesis universalis.

Si toata cultura noastra, catre ce tinde ea decît catre o expresie finala simpla, catre un sistem care sa dea socoteala de tot ce se întîmpla în univers, eventual catre o formula atoatecuprinzatoare?

Idealul culturii noastre e unificaţia. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor în mod explicit. Dar ce disciplina particulara, care efort ştiinţific susţinut şi conştient de sine nu se lasa dominat de aceeaşi pornire unificatoare? Toata cultura noastra pare ca sufera dupa nostalgia unului. Staruie ceva din spiritul monoteist şi în cultura.

E demn de observat cu acest prilej ca monoteismul, sub forma lui definitiva, n‑a fost totuşi atins atîta vreme cît omul a privit în afara, spre lume; ci ochii au trebuit sa se întoarca înauntru, pentru a capata de acolo revelaţia pe care natura exterioara nu vroia sa le‑o dea. Si astfel s‑a putut spune ca fapta cea mare a creştinismului a fost de a înlocui Dumnezeul‑natura prin Dumnezeu‑spirit şi raportul de transcendenţa prin cel de imanenţa.

Cultura noastra pare sa nu fi facut într‑alt fel. Si era firesc sa fie aşa, caci ordinea religioasa e solidara cu ordinea culturala în genere. Posedata de idealul ei de ordine stricta, cultura l‑a cautat multa vreme în lume, pentru a‑l gasi, la urma, în om însuşi. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sînt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine şi el ritmeaza realitaţile pe care le ia în consideraţie.

Daca o Mathesis universalis poate fi înfaptuita, elementele ei trebuie sa zaca în noi înşine, în primul rînd, şi sa fie universal omeneşti, în al doilea rînd. Grupate şi constituite, aceste serii de elemente stau sub doua discipline vaste: logica şi matematica. Acestea sînt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi sa le inseram în lume, pentru a o face mai clara şi mai umana; pentru ele alergam, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemîna, alergam în spaţii, peste sute de mii de ani lumina.

S‑a întîmplat, în istoria gîndirii omeneşti, un proces care nu poate fi prea bine urmarit, întîi pentru ca se asociaza cu tot felul de alte orientari şi idealuri umane, apoi pentru ca nu lucreaza la suprafaţa, ci în adîncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, conştient de sine, în istoria culturii: gînditorii, anume, au început sa‑şi dea seama ca ştiinţa e a omului, cultura e a sa, legile universului şi geometriile acestuia sînt toate ale sale.

Daca experienţa religioasa a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experienţa sa ştiinţifica i‑a scos la iveala toate rezervele de culturalitate.

Cultura e omeneasca; e adevarul nostru, e ordinea dupa chipul şi asemanarea noastra. Nu înseamna, de aci, ca adevarul e relativ la conştiinţa omeneasca şi constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevar absolut. Dar adevarul pur şi simplu nu are sens în afara de conştiinţa noastra. Stiinţa şi cultura nu sînt dincolo de noi. Orice s‑ar face, un anumit antropologism ne domina toate creaţiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamna a o considera pe aceasta drept altceva decît este. Cultura nu e decît omul însuşi.

De aceea Kant a putut afirma, într‑o zi, un lucru care da socoteala pentru toata cultura noastra: „Stiinţele nu s‑au constituit, scria el, decît în clipa cînd au devenit conştiente ca raţiunea nu afla de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele.“

„Raţiunea nu afla de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele“… Aşadar spiritul se cauta pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne‑o reveleaza lumea. Caci lumea nu este — nu este pentru noi, nu exista pentru ştiinţa şi pentru cultura — daca nu este şi în spirit. Lumea nu are nici un înţeles, pentru noi, fara conştiinţa.

Dar, întreba cineva, daca e adevarat ca lumea nu se constituie decît prin conştiinţa, atunci ce era cînd nu exista nici o conştiinţa? Ce era în lipsa oamenilor?

Ce era atunci? Nu era ştiinţa, atîta tot. Daca e adevarat ca exista lum ea? Dar existenţa nu are nici un înţeles în afara de ştiinţa. Existenţa e o presupoziţie a calculelor noastre, o ipoteza data în problemele pe care le discutam. A, existenţa mai are un înţeles: de prezenţa. Dar cine sa spuna ca lumea era prezenta atunci cînd nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine sa ne vorbeasca de o prezenţa, daca nimeni nu era prezent?

Atunci, spiritul se cauta pe sine în lucruri. Ar putea parea surprinzator faptul ca se cauta altundeva decît în el; dar nu e nevoie sa credem ca lucrurile sînt atît de departate de spirit. Spiritul se cauta în lucruri, aşa cum se cauta într‑o figura geometrica, pe care el singur şi‑o construieşte, pentru a‑şi explicita propriul sau silogism, demonstraţia pe care vrea sa o dea teoremei sale. Spiritul se cauta în lucruri numai pentru atît: pentru a se explicita. Natura e un pretext. „Natura, scria un om de ştiinţa contemporan, pune spiritul la încercare. El raspunde, constituind matematicile.“

Cum poate da valori omul acestui univers imens? Toate lumile astronomice, distanţele în faţa carora sîntem atît de mici — cum putem sa credem ca ele nu se ţin decît prin semnificaţiile date de spiritul nostru? La care s‑a putut raspunde ca universul legal, universul acesta articulat, deşi imens, e înca o construcţie a minţii noastre. Atunci nu e decît firesc ca omul sa‑i dea valori.

Eu, parintele lucrurilor… Cum de nu s‑a vazut ce mult spirit geometric este în tendinţa aceasta constructivista a culturii noastre!

Pîna acum, cultura noastra se dovedise a fi de tip geometric prin aceea ca nazuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedeşte de tip geometric şi prin aceea ca e constructiva, nu simplu interpretativa sau descriptiva.

Cultura noastra introduce un primat al „facutului“ asupra datului. Oamenii de ştiinţa s‑au întrebat, de pilda, ce cunoaştem noi asupra exis tenţei lucrurilor? Noi nu luam în consideraţie decît mişcarea lor — arata într‑o zi filozoful Hermann Cohen —, şi mişcarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a minţii noastre. În loc sa consideram lucrurile, consideram mişcarile, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le‑a pus în lucruri. Caci mişcarea — cea ştiinţifica — noi nu o simţim, ci o gîndim: o gîndim punînd în ea deplasari infinit de mici, o gîndim graţie metodei infinitezimale. Prin metoda infinitezimala spiritul reface, în planul ştiinţei, toata mişcarea şi deci toata natura. Natura din ştiinţa nu este, aşadar. Natura se face, o construieşte intelectul, calculul.

Cu toate acestea, în mod curent se afirma ca lumea e data. Ce înseamna însa dat, în ştiinţa? Dat, raspundea acelaşi Hermann Cohen, reprezinta ceea ce îmi pun eu pentru a construi o tema. Datul e o metoda de lucru. Îmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, şi prin ele pot sa fac lumea. Caci lumea, lumea din ştiinţa, este o lume facuta. Daca ipotezele mele n‑au reuşit bine, darîm lumea şi ridic alta în loc. Nu opereaza în felul acesta toata ştiinţa contemporana? Si nu este, atunci, „facutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?

În sfîrşit, alaturi de ideea de ordine şi de efortul constructiv, cultura noastra închide în ea un ultim înţeles geometric: imanenţa.

Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela ca el nu transcende. Daca‑ţi dai un triunghi şi consideri asupra lui o problema, nu te gîndeşti nici o clipa la o existenţa exterioara oarecare şi la vreo depaşire posibila a cadrelor pe care ţi le‑ai impus. Faptul geometric nu face intelectul sa iasa din sine. Nu‑l sileşte sa accepte ceva strain de sine. Într‑un anumit sens, toata geometria e în noi şi niciodata nu iese din noi, oricîte desene pe hîrtie am face.

La fel, faptul cultural în genere tinde sa ramîna închis veşnic într‑un cerc: în conştiinţa.

Exista o anumita orientare catre subiect, care poate fi urmarita în tot planul culturii, peste toata întinderea lui. Tendinţa aceasta este însa clara în filozofie. Astfel, s‑a constatat de o buna bucata de vreme ca, în locul lucrurilor din afara, filozofia a început sa cerceteze intelectul şi, în locul naturii, ştiinţa asupra naturii. Si s‑a spus, pe drept cuvînt, ca obiectul filozofiei este mai puţin lumea decît ştiinţele. Filozofia pare, mai mult decît orice, o orientare catre subiect, catre ceea ce se petrece acolo, înauntru. Dar tot înauntru se realizeaza şi celelalte fenomene de cultura. De la Kant încoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operaţii al tuturor activitaţilor spirituale. Nu numai ştiinţa e în conştiinţa, dar moralitatea şi arta sînt şi ele în conştiinţa; iar cultura întreaga nu se ţine decît datorita unitaţii pe care o da „conştiinţa de cultura“.

Conştiinţa nu se poate depaşi, aproape. Cum ar face‑o, şi încotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare ca raspunde acestei vaste subiectivitaţi, dupa cum nici un fel de ontologie nu raspunde întrebarilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouasprezecelea credea ca desfiinţase metafizica facîndu‑se ca nu vrea sa o ia în consideraţie. Dar astazi are loc cealalta moarte a metafizicii, adevarata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.

Ca şi geometria, cultura începe sa se lipseasca de ceea ce s‑a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea? Lucrurile ramîn în mine, împreuna cu toate desfaşurarile lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune în evidenţa. Dar nici o depaşire nu e realizata pe aceasta cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveşte în nimic. Sistemele de cunoaştere sînt, ca monadele, simple puncte de vedere. Î nchise, fara ferestre. Cu un sistem de cunoaştere nu ajungi nicaieri — decît unde eşti. Spiritul nu se mişca din loc. Iata de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru conştiinţa noastra ca ceva efectiv nou sa existe în lume.

Ce înseamna, de pilda, acest lucru nou, altul decît mine: realitatea? S‑ar putea sa însemne ceva, dar metodele mele de lucru nu ma duc catre ea. Lumea ca prezenţa, ca fapt viu, dat, este o presupoziţie a culturilor istorice, culturile acelea în care curgerea, destinul şi actualitatea primeaza. Lumea culturilor de tip geometric, însa, este un ideal de ordine, facut de conştiinţa omeneasca şi pastrat în conştiinţa omeneasca.

Aşadar, acestea sînt notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanenţa.

Este exagerata afirmaţia ca toata cultura noastra se dovedeşte a fi de acest tip? Poate ca da. Exista, într‑adevar, atîtea sisteme de filozofie care nu sînt idealiste şi atîtea nostalgii, în tot cuprinsul culturii noastre, dupa un „dincolo“…

Dar am voit sa deosebim categoric acest tip de cultura de celalalt, cu care obişnuit convieţuieşte. În amestecul lor, problemele s‑au confundat şi toate apele sînt acum tulburi. Tipurile noastre de cultura trebuiesc desfacute din îmbraţişarea lor şi puse sa stea aşa cum le e locul: faţa în faţa.

Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a cîtorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria ştie multe lucruri, dar n‑are nici o posesiune efectiva. Culturile de tip geometric au legi, au cîte o Mathesis sau tind catre una, au construcţii grandioase şi fac necontenit altele noi; dar nu au, în schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decît concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru înalta glorie a spiritului.

Geometriilor pe care şi le da conştiinţa nu li se opune decît istoria care se da singura. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.

Dar ce sens are atunci o cultura de tip istoric? Spuneam ca e o cultura în care primeaza destinul. Ea e deci o cultura oarba. Plina de prezenţe, e adevarat. Dar a trai nemijlocit printre prezenţe, a te confunda cu ele, a fiinţa o data cu ele — înseamna a renunţa la omenie, sau a o depaşi.

A trai ca om al unei culturi de tip istoric înseamna, poate, a trai ca arborii, ca pasarile sau — cine ştie? — ca îngerii. E alta viaţa, în planul culturii vorbind, decît viaţa omului. E mai puţin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologica sau, atunci, e angelica. Religia ne‑a fagaduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea sa ne reîntoarca la perspectivele biologiei?

Dar — ni se raspunde la aceasta observaţie — nu e simpla biologie. E o biologie transfigurata cea care ni se propune.

Biologie transfigurata? Ni se pare ca tot respect faţa de biologie se ascunde în dosul acestei transfigurari. Iar cultura s‑a nascut din nesocotirea biologiei, dintr‑un exces faţa de ea. Cel puţin jumatate din cultura noastra, tot ce e geometrie şi geometric în ea, sta dincolo de biologie.

Cultura pare a se fi nascut între doua batai de puls ale vieţii; într‑o pauza. De unde nu rezulta ca, în mod necesar, cultura nu mai este viaţa. Cultura e înca viaţa — şi anume ceea ce are mai generos viaţa în ea, anume excesul. E nepotrivit sa se spuna: cultura şi viaţa. Cultura creşte din excesul vieţii asupra ei înseşi, deci prelungeşte viaţa.

Exista anumite exemple, în istoria culturii, care ar trebui afişate peste tot, ca sa se ştie adevarata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui sa ne fie veşnic prezenta. Pe Pascal îl dureau dinţii, şi biograful spune ca suferinţa lui era îngrozitoare. Ce putea sa faca? Putea sa strige, ca noi toţi, putea sa dea curs suferinţei sale fizice. Dar el a preferat sa faca altceva: geometrie. În orele acelea cînd durerea îl exaspera, el desena figuri regulate şi, în dezordinea suferinţei lui, gîndea lucruri regulate.

Cîta umana demnitate nu era în gestul lui… E necesar cîteodata sa uiţi viaţa. Sînt anumite împrejurari cînd trebuie sa te depaşeşti pe tine prin cultura. Sa te înstrainezi prin cultura. Sa pui distanţe înlauntrul tau. Nu face aceasta, cultura?

Cîţi oameni, de pilda, nu s‑au „pierdut“ în ştiinţa? Si‑au lasat deoparte tot ce au purtat pîna atunci cu ei, toata zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastra locala, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s‑au şters toate dintr‑o data sub pata mare şi omogena a ştiinţei.

Am reuşit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“ Toata cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetica şi înnobilarea religioasa, ce sînt lucrurile acestea decît locuri comune pentru toate structurile individuale, întîlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume?

Ne întîlnim toţi într‑o piaţa mare, parca. Fiecare a avut ceva de uitat şi, cu cît a reuşit sa uite mai bine ce a lasat în urma lui, cu atît a reuşit sa se apropie mai bine de ceilalţi. În acest sens, ar trebui sa ni se para întotdeauna ceva nebunesc în tendinţa de a ne istoriciza, de a ne divide. Sa ne dividem, întru ce? E nebunesc sa nu vrem a vedea ca lucrurile şi noi înşine sîntem mai mult sau mai puţin aceiaşi. Sa ne dividem, poate, numai în micile noastre singularitaţi de fiecare zi. Dar nu a simţit nimeni cîta trivialitate este aci? Cum, noi sîntem noi înşine pentru ca avem anumite rezonanţe particulare, emotivitatea asta, boala asta car e ne face o ameni rai şi mic i la s uflet; numai pe ntru atît? Si cînd este Pascal el însuşi: cînd îl dor dinţii sau cînd face geometrie?

Noi sîntem, poate, spirit. Sîntem capacitate universal emotiva; noi, divizaţi în lume, aşa cum stam, sîntem totuşi ritmuri. Sa lasam ritmurile sa ne solidarizeze. Daca avem ceva de aşteptat de la cultura, e sa ne scape de ruşinea de a sta în afara de ritmuri.

Dar de ce sa se creada ca a trai ritmic înseamna a nu trai din plin? De ce viaţa sa nu poata fi traita efectiv şi cu întregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului? Ce idee surprinzatoare aceasta — ca, daca nu mai e triviala, viaţa nu mai este. Viaţa este, întreaga, pe toate planurile pe care o punem în joc. Ea nu poate fi parţiala, dar se poate lepada de anumite conţinuturi de hic et nunc.

Si totuşi exista un fel de convingeri oficiale dupa care, daca nu e traita cu toate conţinuturile ei imediate, viaţa trebuie sa fie neaparat parţiala. Aşa ni se spune, de pilda, ca oamenii întreprind anumite acţiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispoziţii, numai. Se spune: oamenii fac ştiinţa pentru adevar, atîta tot. Restul vieţii lor, atunci cînd fac ştiinţa, e mort.

Dar nu e deloc aşa! Oamenii nu cred atît de mult în abstracţiuni cum se spune cîteodata. Ei fac ştiinţa ca sa uite o dragoste, pentru ca îi dor dinţii, pentru ca îi încînta cîte o metoda de lucru. Daca adevarul e o metoda de lucru, atunci a face ştiinţa pentru adevar are un sens, caci facem ştiinţa din toata inima: putem iubi o metoda şi putem crede în ea. Daca adevarul e ordine, punere sistematica de probleme şi reuşita — atunci înca are un sens sa ne gîndim la adevar. Dar aşa, simpla abstracţiune? E necesar sa promovam abstracţiunile, bineînţeles. Dar cine crede ca abstracţiunea e seaca de simţiri, ca ştiinţa e anemie şi ca, în laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n‑a învaţat nimic din rosturile culturii.

Pentru ca, din imprudenţa, oamenii ştiinţei şi ai culturii şi‑au facut un titlu de nobleţe din aceasta aparenţa de calm şi uscaciune — de aceea au reuşit sa dezguste atîţia oameni, cu privire la cultura, şi sa‑i faca sa creada ca a promova cultura înseamna a pierde din viaţa. Sau, cu alte cuvinte: pentru ca oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s‑a facut întotdeauna necesara.

Dar a promova formele nu înseamna a ucide viaţa. Nu trebuie crezuţi oamenii de ştiinţa cînd spun ca sînt calmi şi netulburaţi. Nu trebuie crezut Pascal cînd spune ca exerciţiul lucrurilor pure îi calmeaza durerile. E alta nelinişte liniştea sa aparenta, atîta tot. E o deplasare, e translaţia de la biologie şi dramele ei la formalism şi dramele formale. Strigatul devine cîntec şi dezechilibrul dans.

Cine a spus ca pierde prin aceasta viaţa? Afirmaţia nu are nici un sens. Cum sa pierzi viaţa? Ea poate fi uitata, asta‑i altceva. O uit şi ma pierd în forme, în formele care nu ma devitalizeaza totuşi, ci ma vitalizeaza pe alt plan. Nu sînt mulţumit cu c onţinutul vieţii. Nu‑mi convine, pur şi simplu , ceea ce se întîmpla şi de aceea caut alt conţinut, chiar daca el va fi un conţinut de forme. Caci ce pot sa gasesc altceva în mine decît forme? Cine, renunţînd la lume, a putut sa puna o alta lume în loc, o lume efectiva, de prezenţe, şi nu una de fantome?

În definitiv, toata polemica dintre cultura de tip geometric şi cea de tip istoric la acelaşi lucru se reduce. Saturat de prezenţe, de actualitate, de conţinutul imediat al vieţii lui, omul şi‑a încercat norocul în inactual şi a început elaborarea formelor. În locul trairilor a pus crearile. Dar nu înseamna ca s‑a sinucis prin aceasta. E adevarat ca geometrul, în general, e ceva mai palid la faţa decît omul din padure. Dar de viaţa aceasta era vorba? De viaţa elementara a ţesuturilor?

Nu s‑a gîndit nimeni sa refuze viaţa dintr‑o „pudoare metafizica“. Ceea ce însa a parut întotdeauna evident a fost faptul ca ataşarea exclusiva de viaţa n‑a dus la nici un înţeles nou. Conţinutul imediat al vieţii nu intereseaza, pur şi simplu pentru ca nu e problematic. Arborele din faţa mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sînt indiscutabile. Ceea ce aş vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot îmbogaţi cu un înţeles nou. Moartea e o prezenţa? Bine. Atunci sa tacem şi s‑o aşteptam. Dar, daca e şi o problema, atunci nu o putem pune decît în termeni de problema: în termenii ştiinţelor naturale, de pilda, sau s‑o cercetam în filozofia culturii şi în folclor. Restul e indiscutabil.

Iata de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, cîţiva au încercat sa puna în joc lucruri oscilatorii, fantome între care sa poţi alege şi indiferenţe pentru care sa poţi opta. Iar singura cultura de tip geometric a putut crea un material de discuţie indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfîrşeşte niciodata. Ea nu merge cu necesitate catre nimic, caci în locul necesitaţilor interioare ale duratei istorice, a pus libertaţile fara durata ale eternitaţii geometrice.

De aceea, în locul conţinutului imediat al vieţii, pe care cultura de tip geometric îl respinge de la început ca neproblematic, ea şi‑a creat singura materialul ei de discuţie, problematic, incert, dar dezinteresat. Si l‑a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr‑un adînc de viaţa neştiuta; din voinţa neîntrerupta a omului de a se depaşi.

De aceea ar trebui odata protestat împotriva unei categorii de oameni care, închinîndu‑se biologie i imediate, se cred singurii deţinatori de via ţa.

Hotarît, nu. Nu aceştia sînt singurii deţinatori de viaţa. Viaţa pe care o deţin ei, de altfel, e joasa şi triviala. Acestei vieţi, într‑adevar, vroim sa‑i punem un capat. Dar ramîne viaţa cealalta, viaţa omului. Si aceasta se petrece dincoace, printre scheme.

Iata un singur exemplu: omul moral al lui Kant.

Omul acesta nu traieşte? Omul acesta n‑are drama, nu sufera, nu rîde, nu moare? Si, cu toate astea, el pare multora atît de absurd.

Cum — ni se spune —, un om care nu traieşte prin instincte, care nu da curs liber pornirilor sale… Un om care traieşte prin imperative. Ce absurd! Ce absurd sa încorporezi maxime şi reguli, în loc sa încorporezi nervi şi patimi. Ce absurd sa te formalizezi. Sa renunţi la toate mobilurile imediate ale vieţii şi sa crezi în „binele suveran“. Sa fii lege, sa fii schema….

Da, sa fii schema. De ce nu? Cultura noastra, omenia noastra aşa ne vrea: schematizaţi, formalizaţi, geometrizaţi.

E o insanitate, se va spune. Dar toata cultura noastra e insanitate, atunci. Se gîndeşte cineva la barbarie sau reîntoarcere la natura? Bine. Dar atunci fiţi, nu spuneţi; muriţi, nu declamaţi. De ce ne furaţi felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastra — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?

Dar, orice s‑ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar daca nici un om în istorie n‑a fost aşa programatic cum îl voia el — acesta e totuşi omul reprezentativ al culturii noastre, şi viaţa lui e adevaratul nostru destin.

Cu un adaos, însa. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mo ral. Ci revoluţia lui Kant trebu ie generalizata. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul şi formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vieţii, pîna la exces.

Iata care ar putea fi, pîna la un punct, justificarea paginilor de viaţa interioara care urmeaza. Ele cauta noul exces, noua absurditate, omeneasca noastra absurditate cu putinţa. Ele descriu o viaţa interioara adevarata, o viaţa care rimeaza cu premisele culturii noastre. Dar ele sînt doar sugestia trairilor geometrice, retorica exterioara a noilor geometrii. Caci, altfel, cum s‑ar putea descrie dintr‑o data universul întreg de acte pure pe care îl viseaza cultura noastra, cum s‑ar putea descrie, în cîteva pagini numai, miracolul omului care se întîlneşte cu soarta sa?

Paginile acestea sugereaza, numai. O singura pretenţiune au: sa faca uneori pe ceilalţi sa surîda. Daca nu vor face pe nimeni sa surîda, atunci au fost scrise degeaba. Caci avem convingerea aceasta ca ad evaratul sens al culturii noas tre — despre care ar vroi sa fie vorba aci — şi ade varata soarta a omului trebuie sa fie ridicole. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie sa fie şi el ridicol. E cea mai înalta înţelegere a vieţii istorice, poate, sa simţi tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, sa te simţi tu însuţi ridicol, tu, care încerci sa te faci, care trebuie sa încerci singur facerea ta — cînd tot restul este.

Alaturi de noi, în lume, sînt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu vad şi nu înţeleg. Dar daca într‑o zi ar înţelege, cu siguranţa ar rîde puţin de noi. Iar dincolo de lume sta un zeu vesel, care înţelege cu adevarat lucrurile şi rîde cu adevarat.


 II

Despre bucuriile simple

Sa fii o data sau sa fii de mai multe ori? Ceea ce este astazi sa nu mai fie niciodata, sau sa fie înca o data, înca de doua ori? Ziua de azi şi cu ziua de mîine sa fie ceva şi altceva, sau sa fie unu şi unu, unu plus unu?

Vreau sa întreb: sa fii în istorie sau sa fii în adevar?

Ceea ce e tragic, în întrebarile acestea, e ca pun probleme vii, probleme de comportare zilnica. Un om plin de conştiinţa istoricitaţii e un om care se risipeşte, care traieşte de azi pe mîine, aşa cum au trait toţi oamenii de azi pe mîine. Ce‑i pasa ca viaţa sa nu dovedeşte nimic? Nici o viaţa n‑a dovedit nimic. Sa traim frenetic viaţa noastra, caci n‑avem de dat socoteala nimanui.

Si ma gîndesc la ceilalţi oameni, la cei cîţiva care s‑au trudit sa faca din viaţa lor o dovada şi un adevar; care şi‑au trait‑o liniştit, fara exasperari, o data azi, înca o data mîine, de atîtea ori în acelaşi loc, de cîte ori le‑a fost cu senina putinţa…

Adevar? Nimeni nu se gîndeşte propriu‑zis la adevar. Un anumit adevar exista şi în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevarul şi nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba sa adunam viaţa aceasta din toate parţile — disiecta membra — şi s‑o supunem unor ritmuri ma ri, unor jocuri stricte. E vorba sa facem ceva cu viaţa, şi sa n‑o lasam pe ea sa se faca singura.

Stiu ca viaţa e bogata. E chiar mai mult decît îmi trebuie. Aş putea trai atît de bine cu mai puţin… Gîndurile acestea pornesc dintr‑o necesitate de „mai puţin“. Mi‑a venit în minte sa întreb şi pe ceilalţi: lor cîta viaţa le trebuie? Dar întrebarile nu folosesc la nimic.

E surprinzator şi totuşi explicabil faptul ca oamenii nu ştiu cum sa se poarte în faţa bogaţiei. Aţi observat ca bolnavii, oamenii saraci, oamenii cu viaţa puţina şi posibilitaţi puţine de viaţa în ei ştiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor şi ştiu în ce Dumnezeu sa creada. Pe cînd oamenii bogaţi în viaţa, oamenii sanatoşi, oamenii puternici întîrzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic. Creaţia, sensul, ideea sînt ale omului sarac.

Sa nu te pierzi în faţa bogaţiilor vieţii. Sa nu te laşi facut. Sa nu crezi ca istoria este singura realitate şi sa te laşi nascut, trait, asasinat, în consecinţa. Ar trebui sa încercam, odata, o rezistenţa împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate ca nu e atît vorba de ales între istorie şi adevar, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie.

Viaţa e bogata, bine. Tocmai de aceea voi cauta s‑o simplific. De ce sa apropii ideile de viaţa, sa le multiplic la infinit, sa le calitativizez, sa fac din ele lucruri colorate local — şi sa nu fac ceastalalta revoluţie: sa apropii viaţa de idee, s‑o modific pe ea în sensul ideii?

Simplifica viaţa. Ia din ea bucaţi mari, concentrari, toturi — şi opereaza cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune ca nu exista un rest în afara de idee. Dar, cu sau fara el, înţelesul lumii este acelaşi. Rezista. Cînd vine viaţa peste tine, fii gata pregatit cu schemele. N‑o lasa niciodata sa te acopere. Ai întotdeauna cu ce sa ieşi la suprafaţa: ideile.

Ideile… Cum se cuminţesc acum lucrurile. Cum se simplifica deodata toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginaţi ei. Imaginaţia — trista facultate de a renunţa la un univers care e simplu.

Ar trebui scris înca o data un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care viaţa se poate reface complet, mai bine chiar decît în rosturile imediate. Pentru ideile triste şi vesele, anemice şi atletice, gratuite şi eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — şi pentru toate geometriile care se pot face cu ele.

Sa arunci ideile în viaţa ca nişte poli magnetici, care sa grupeze în jurul lor tot ce a fost disident pîna acum. Sa distribui ideile ca centre de omotetie, grupînd într‑o aceeaşi ordine realitaţile de acelaşi fel. Sa fie fascicule luminoase peste tot. Sa fie fîşii de realitate, nu una singura, imensa, monstruoasa, prodigios de incalculabila. Sa calculezi…

E adevarat ca, la prima vedere, saracesc realitatea procedînd în felul acesta. E adevarat ca ramîne un rest, ca prima mea acţiune e de a pierde ceva, de a cauta „mai puţin“. Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vieţui viaţa aceasta, am bucuria de a vieţui toate vieţile care nu au fost. Pentru a fi parasit o singura realitate, primesc toate realitaţile cu putinţa. Cine vrea sa traiasca o singura data, n‑are decît s‑o faca. Exista totuşi un mijloc de a trai de mai multe ori.

Si, pe urma, cît dureaza lucrurile acestea „vii“? Cîteva clipe sau o zi. Mîine va fi altceva. Fructul pe care l‑aţi mîncat azi nu‑l veţi mai mînca niciodata. Veţi mînca un altul. Din acelaşi pom? Nu, dintr‑altul, caci şi pomul traieşte. Aci va sta greşeala: aţi vroit unicitate, dar aţi uitat sa cereţi şi eternitate. La voi lucrurile se consuma, ard, mor. Dar, în schimb, ce idee a murit de la facerea lumii încoace?

Nici una. Ideile, aceste „eternitaţi care umbla printre oameni“. Cine vorbea aşa? Lumea nu poate masura eternitatea, caci singura ei masura este viaţa, care e prea scurta. La ea nu e de gasit nimic rezistent, nimic fix. Iata, universul ideilor e fix şi incoruptibil. În planul lui nimic nu se altereaza.

Istoria e numai alteraţie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întîmplari, toate se altereaza local. Totul este aci şi nu este dincolo. Dincoac e şi dincolo de Pirinei. C um se mai pot înţele ge oamenii între ei? Îmi închipui ca numai prin aproximaţii, niciodata prin acoperirea unui moment dintr‑o viaţa sufleteasca cu un moment dintr‑alta, niciodata printr‑o verita bila coincidenţa. Acea disciplina sclava istoriei, filozofia culturii, a aratat îndeajuns ca nimic în epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datoresc unor corespondenţe vagi de vîrsta. Ducînd mai departe sistemul acesta de a da vîrsta lucrurilor, am putea spune ca exista şi o vîrsta a zilei. Iata, de pilda, am acum vîrsta foamei de azi; daca o are şi vecinul meu, ne înţelegem. Daca nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.

Cum ne putem înţelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place al tcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi‑a placut mie. Înţeleg aşadar ceva local, al sau, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce ştiu e ca altul a avut o bucurie care facea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Si asta poate fi coincidenţa, intersecţie de vieţi sufleteşti, comunicaţie?

Pentru ca oamenii nu mai pot comunica, pentru ca îşi închipuie ca sînt prea mult în istorie, pentru ca acorda prea multe drepturi vieţii iraţionale, individualului, lui „o data“, nebuniei lor — de aceea propun aceasta senina, aceasta deliberata închinare catre o Mathesis universalis a sufletescului. Ca ştiinţele de azi nu şi‑au gasit înca „ştiinţa lor universala“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte şi cu ele însele — asta nu înseamna prea mult. Viaţa, care de atîtea ori a întrecut ştiinţa, îşi poate gasi o Mathesis a ei. Sa renunţe, doar, la formele ei joase şi sa înceapa exerciţiul actelor pure. Sa încorporeze ideile. Sa faca din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, de a coincide unii cu alţii, între ei şi, toţi împreuna, cu eternitatea. În locul bucuriilor regionale sa instauram bucuriile generale, mai simple şi mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primeaza destinul, durata specifica şi moartea, sa aducem spiritul matematic, în care primeaza creaţia libera, generalitatea şi veşnicia. În locul nascutului sa punem facutul.

„Caci tu eşti mîntuirea noastra, idee facuta iar nu nascuta, care te‑ai pogorît dintre ceruri, printre oameni, şi te‑ai facut viaţa.“

*

Acum aştept sa cada peste lucruri noaptea. A fost o zi atît de luminoasa şi vedeam tot îngrozitor de bine, aşa ca n‑am mai înţeles nimic.

Prea multe sînt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingator, paianjenul cu atîtea picioare — Pamîntul.

Aştept noaptea. Ea vine încet, cu „liniştea ei ştiinţifica“, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, pastreaza doar raporturile mari, adevarurile de contur ale realitaţii.

Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot sa înţeleg. Acum vad, pentru ca e întuneric. Urmaresc contururi, sfîrşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite; ştiu, încep sa ştiu, vag, şters, estompat, atîta cît îmi trebuie. Simţurile se libereaza de obsesii, nici o culoare nu mai e insistenta, nici un ţipat prea asurzitor. Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe.

Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea ca a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii — stelele au început sa se noteze una cîte una, ca nişte puncte luate la întîmplare în geometria întunericului…

III

Despre istorie

Se pare ca originea geometriei e legata de unul din evenimentele pe care istoria le‑a proslavit cel mai mult: revarsarile Nilului. Egiptul, un dar al Nilului… Dar daca şi geometria ar fi un dar al apelor sale, de cîte ori mai mult atunci n‑ar trebui sa fie glorificat Nilul. Si cum ar trebui uitat darul celalalt, primul, darul de apa saraca: Egiptul! Caci ce a mai ramas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din înţelesurile ei de viaţa? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?

Geometria, un dar al Nilului… Caci Nilul — ni se spune — se revarsa peste cîmpurile vechilor egipţieni, acoperea hotarele, facea una tot locul, iar oamenii nu mai ştiau bine, atunci cînd se retrageau apele, cît loc le mai aparţine lor şi cît vecinului. Si atunci au început sa masoare şi sa deseneze. Aşa s‑a nascut, poate, adevarul linear, actul pur, ideea.

Daca geometria s‑a nascut într‑alt fel şi nu atît de accidental, cu atît mai bine. Dar, adevar sau simpla legenda, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabila sa ofere o semnificaţie neaşteptata pentru destinul omului.

Trebuia sa vina Nilul, sa ştearga toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia sa alunge toata istoria materiei dimprejur, ca sa poata aparea ideea.

E atît de greu sa gîndeşti viaţa, sa o ridici pîna la planul adevarului? Nu. Trebuie doar sa cureţi terenul vieţii tale. Sa laşi apele sa se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vieţii tale, peste toata istoria ta. Geometria — adica sistemul, adica viaţa ordonata, lucida — vine pe urma, ca refluxul. Geometria e raspunsul meu catre ape.

Trebuie, atunci, sa învaţam uitarea. Omul care nu ştie sa uite nu poate fi lucid niciodata. Drama omului contemporan ni se pare ca nu e alta decît aceasta: nu ştie sa uite. Nu abandoneaza nimic. Nu arunca în urma nimic. Vrea sa poarte tot în braţele lui, toate pacatele lui şi ale lumii. Aşa l‑a învaţat istoria, spiritul istoric, maladia istorica. Aceasta a fost morala ei: fiecare sa caute omul într‑alta parte, cînd îl avea în el.

De aceea trebuie sa sfîrşim, într‑un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineşte mai bine decît prin atitudinea pe care o ia faţa de ea. De aci încep toate: din voinţa de a te îngropa în lume sau voinţa de a‑i întoarce spatele.

Cînd încep sa consider mai atent istoria, mi se pare, nu ştiu cum, ca o am înauntru, în mine, şi ca ea circula de la stînga la dreapta. Desigur pentru ca o citesc, pentru ca o gasesc în carţi, şi foile citite ramîn toate la stînga. Cînd sfîrşeşti o carte, toata cartea, cu întreg conţinutul ei, a ramas la stînga. E suparator, poate, dar aşa este. Am nevoie de un sens unic, pentru ca aşa cere istoria. Sensul unic trebuie sa fie psihologiceşte ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stînga la dreapta.

Aşadar, cînd ne întoarcem ochii înauntru şi privim secolul al XVIII‑lea, nu facem, cel puţin în primul moment, decît sa‑l vedem mai la stînga secolului al XIX‑lea . Ca acesta din urma rezulta, iese, se desface din cel dintîi? Dar cum? Aşa cum se desface un adevar din altul? Dar acestea nu au loc în spaţiu şi nici nu au „sens“. În timp ce istoria se petrece într‑un anumit spaţiu închis şi are un sens unic. Exact sensul de la stînga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urma. Si vine dupa legile adevarului, acelaşi peste tot, în istorie ca şi în geometrie.

Platon vine mai la stînga lui Aristotel, niciodata mai la dreapta. Cauzele unui razboi vin mai la stînga lui, niciodata altfel. Aci sta toata ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singura data“ s‑ar putea sa nu fie decît atîta tot. Sensul de la stînga la dreapta, aceasta e extraordinara lecţie pe care ne‑o da istoria. Restul? Restul îl gaseşti în orice alt cîmp de cercetari.

A, istoria! Cum sa n‑o urasc, cum sa n‑o refuz cu toata simţirea regulata care mai e în mine! Istoria aceasta neregulata. Istoria asimetrica; fapta aceasta care atîrna mai mult la stînga decît la dreapta; care o ia într‑o parte, dezechilibrata. Aceasta non‑geometrie…

De ce atrage atît de mult pe oameni perspectiva istorica? Ce are faptul istoric încît sa fie atît de convingator?

Am aratat ca unicitatea lui e iluzorie. Ca e viu, suplu, fluent? Sa încercam atunci sa aratam ca nu e nici viu, nici suplu şi nici fluent.

Exista în ştiinţa un anumit principiu, numit principiul solidificarii. Daca avem o funcţie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dîndu‑le valori anumite, solidificîndu‑le adica, şi cercetînd apoi variaţia funcţiei. În urma se libereaza, rînd pe rînd, fiecare din elementele solidificate şi se obţine astfel variaţia funcţiei prin raport cu toate variabilele sale.

Confruntaţi acum faptul istoric, despre care se spune ca e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificarii. Este viu faptul istoric? Este el abundent şi bogat în valori? Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile; e moartea egala şi omogena a tuturor vieţilor posibile.

Este el macar suplu? Dimpotriva, cel mai puţin dintre toate. Cum poate fi suplu şi cît poate fi de suplu, din moment ce se mişca într‑un spaţiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într‑un anumit timp şi loc?

Fluent? Într‑un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgator; dar curge ca un metal topit, ca o lava care se va împietri cîndva, pentru ca a fost creata sub zodia solidificarii. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasa.

M‑am întrebat întotdeauna de ce sa admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarba şi nu un Dumnezeu geometru. Caci staruieşte, parca, în toata istoria, un fel de calcul, o vasta aplicaţie a principiului solidificarii. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator şi‑a impus‑o, pentru ca nu vedea, dintr‑o data, variaţia unei funcţii depinzînd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulara, luata la întîmplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu. V‑aţi gîndit vreodata ca noi toţi, cu istoria no astra întreaga în spate, s‑ar putea sa nu fim altceva decît un „de exemplu“?

Atunci, de ce atîtea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru întîmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu gasim în istorie decît solide. Pentru a fi vie, supla, fluenta, istoria ar trebui liberata, în înţelesul principiului solidificarii, de toate valorile care i s‑au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, sa procedam tocmai pe dos de cum se procedeaza de obicei: sa renunţam la universul nostru solidificat şi sa înţelegem lumile care sînt prin lumile care nu sînt; sa gîndim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întîmplare a unui fapt viu şi nu faptul viu însuşi.

Iata o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne‑am grabit cu toţii sa abdicam în faţa ei. Stiinţa s‑a umilit, declarînd ca participa la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competenta sa dea socoteala de sistemele noastre de viaţa; iar omul contemporan pare a fi cîştigat în istorie o noua dimensiune a existenţei sale, chiar.

S‑a ajuns atît de departe, încît omul nu numai ca se simte solidar cu istoria, dar are conştiinţa clara ca el face istorie, ca gestul lui are perspectiva, ca ceea ce face astazi dureaza şi modifica realitatea. Numai ca exista o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu ştia ce este adevarul —, o întrebare în faţa careia istorismul n‑ar trebui sa reziste.

Într‑adevar, fie în înţelesul ca o conştiinţa omeneasca se simte traind într‑o cultura oarecare, deci într‑o perioada de istorie oarecare, fie în înţelesul ca o alta conştiinţa, mai orgolioasa, una de om politic, sa‑i spunem, socoteşte ca graţie sie se scrie o pagina de istorie — întreb area: care est e anume adevarul istoric? poate fi decisiva.

Care este adevarul istoric? În plina actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de alta parte însa se petrec şi o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului şi care nu vor avea nici un fel de filiaţie. Dar nu putem vedea ce deosebeşte astazi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da într‑o linie moarta; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Caci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceşte distinct de celelalte fapte. Viaţa este egala peste tot. Dintre doua fapte vii, nu e deloc adevarat ca cel mai sonor sau cel cu aparenţa mai bogata are mai multe şanse de reuşita istorica. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într‑o cotitura a malului şi ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, şi ele vor fi apele vii. Apele vii şi apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astazi, cînd înca toate lucrurile curg? Care sînt faptele care se vor prelungi, care sînt faptele intrate pe filonul adevarat al curgerii? Si care este, atunci, adevarul istoric de astazi, din moment ce toate lucrurile sînt adevarate acum şi numai cîteva vor fi adevarate mîine?

Nu ştim ce este „adevarat“ acum. Dar credeţi ca ştim mai mult ce a fost adevarat altadata? Sau, şi mai bine, credeţi ca ştim cele ce s‑au întîmplat altadata? Caci adevar şi întîmplare nu înseamna acelaşi lucru.

Sînt convins ca daca nu putem face lucid istoria, o putem macar desface, bucata cu bucata, ca pe un ceas stricat, ale carui piese sa le punem pe urma într‑o mai buna ordine. (Dar mi se pare ca aşa se şi face, de cele mai multe ori.)

De ce n‑ar conveni oamenii, istorici sau simpli ştiutori ai unui fapt, sa faca o conspiraţie a tacerii împotriva‑i? Nu spunem sa minta, dar spunem sa taca. Sa ascunda faptul acela, sa‑l elimine, ca şi cum n‑ar fi fost. Presupuneţi ca ar fi un razboi, de pilda, ceva crucial în existenţa unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s‑ar mai şti nimic. Si atunci, va întreb, credeţi ca s‑ar simţi aci un gol? Credeţi ca istoricii din vremurile acelea n‑ar arunca punţi sau n‑ar umple, cu ce material ar gasi ei, prapastia? Ar face întocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goala pe dinauntru, în care vîrîse tot felul de materiale, numai ca sa ţina. Credeţi ca viziunea istoricilor s‑ar ţine mai puţin? A, de cîte ori ar putea fi mai frumoasa decît asta, de cîte ori mai justa istoria lor facuta aşa!

Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singura dintre toate lumile posibile. Si atunci de ce sa refuzam discuţia lumilor posibile şi sa o discutam mai ales pe aceasta, care nu e mai buna, care nu se ţine mai bine decît altele şi care nu e decît mai întîmplata?

Oameni buni, matematica n‑ar fi fost cu putinţa daca ne‑am fi mulţumit sa numaram miile de pietre, sutele de mii care sînt pe pamînt, şi nu ne‑ am fi gîndit sa numaram infinit de multele care nu sînt.

De aceea istoria ni se pare nu numai neştiinţifica, d ar şi irelevanta pentru om. Caci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gîndul lui Dumnezeu pe pamîntul oamenilor“. Nu reprezinta pe nimeni şi nimic. E o fabula care ar fi putut sa nu fie inventata.

Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.

Lepadaţi‑va de istorie. N‑aţi învaţat nimic de la ea, nu ştiţi prin ea decît cîteva legende în plus, mai proaste decît ale poeţilor. Uitaţi. Adormiţi. Practicaţi somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cîte un lucru, uitare speciala a lui. Dar practicaţi mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toata lumea trebuie parasita, toate actele oprite, caci fiecare act e o eroare şi drumul care te duce la adevar este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi şi opera.

Sa oprim orice mişcare, sa omitem tot, sa ne dormim somnul general — şi pe urma sa visam. Poate, ca egipţienii din legenda, sa visam despre formele pure.


 IV

Despre imposibilitatea  de a face orice

Aşadar sa întorc lumii spatele. De ce sa nu încerc? Am vazut atîţia oameni care au intrat în lume şi s‑au pierdut acolo.

Imposibilitatea de a face orice.

Nu v‑a fost niciodata frica? N‑aţi avut niciodata o frica, aşa, fara conţinut, o frica formala, frica de tot, groaza de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu fa pasul acesta. Nu te du, sa nu te duci acolo! Va fi rau. Ce? Nu ştiu. Va fi rau, atîta îţi spun.

Nu e vorba de cea mai mica superstiţie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotriva, dintr‑un exces de luciditate. Am stat şi m‑am gîndit bine: ce se poate face? Si am vazut ca nu se poate face nimic. Am cîntarit prea mult în balanţa mea şi acum — nu ştiu ce are — nu mai atîrna nici într‑o parte, nici într‑alta.

Am ramas suspendat deasupra acestei gropi mari: viaţa. Dar de ce suna atît de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Caci nu ma gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viaţa aceea cu majuscula, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmpla, de materialul neinterpretat al vieţii comune. Sa fie adevarat ca viaţa de toate zilele este atît de uşor posibila?

Sînt unele experienţe curioase, care ar trebui sa ne dea de gîndit. Sau, mai degraba, gîndind ne dam seama ce curioase sînt unele din experienţele noastre. Iata, de pilda, întîlneşti un om pe care l‑ai mai întîlnit o data. Rîndul trecut a parut ca se simţise bine în tovaraşia ta. Dar ce‑l facuse sa se simta aşa? Îţi aminteşti perfect de bine tot ce i‑ai spus şi tot ce ai facut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i‑a placut? Cel puţin, de cînd încolo începuse sa se simta bine?

Trebuie ca se petrece, cu viaţa sufleteasca, ceva asemanator cu apele care se coloreaza dintr‑o data. E ceva care cade în apa, sta puţin acolo şi pe urma, aşa, fara nici un traseu anumit, se desface într‑o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creşte în apa; e o culoare care creşte în suflet.

Dar ce anume a crescut deodata în sufletul tovaraşului tau, ce i‑a transfigurat toate mişcarile sufleteşti? Poate, cînd te‑ai ridicat atunci şi l‑ai privit drept în faţa; sau cînd ai facut gestul acela aspru; sau, cine ştie, faţa ta, ceva de al tau i‑a amintit deodata de altcineva. Sa‑i fi placut ce i‑ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…

Dac‑ai şti? Dac‑am şti cu toţii ce a hotarît în anumite situaţii! Ce siguri am fi pe viaţa noastra, atunci; cum am şti sa reluam, sa refacem temele pe care le ştim temele noastre tari.

Nu spun ca viaţa ar fi mai uşoara atunci. Dimpotriva, am fi responsabili faţa de noi înşine daca ni s‑ar întîmpla ceva rau; am şti ca din vina noastra nu se întîmpla ceva. Dar spun: ce precisa ar fi viaţa atunci! Cum am putea sa operam cu ea, sa ştim ce sa facem cu ea… În timp ce acum traim viaţa asta pe ghicite. Cine traieşte în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?

Dar e ridicol. E viaţa mea totuşi. Aş vrea sa pun ceva în ea, n‑o pot lasa aşa, nerezolvata. Aş vrea ca deciziile sa‑mi aparţina, înfrîngerile şi victoriile sa‑mi aparţina.

De obicei oamenii nu raspund de nimic. Tot ce se întîmpla în lume e fara participaţia lor. Daca lumea curge, daca lumea cînta, daca lumea moare, ei curg, ei cînta, ei mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndeşte, acela nu raspunde de ele. Eu vreau sa pun idei în lucruri şi de aceea raspund: de ordinea, de cuminţenia, de eficienţa lor.

Vreau raspundere, ceea ce înseamna ca vreau libertate. Caci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iata un lucru care n‑a fost acceptat pîna acum. Liber e actul deliberat.

Ma gîndesc ce sanatos ar fi daca am delibera tot timpul, fara cruţare. Oamenii cred prea mult în inspiraţie, într‑un anumit noroc al momentului, şi, de cele mai multe ori, nu‑l au. Ar trebui sa gîndim mai mult situaţiile în care ne aflam, sa gîndim eventual atît de mult încît sa nu mai ştim de unde începem, pe ce sa punem accentul, unde sa lovim. Ar trebui sa deliberam atît de mult încît sa nu mai facem nimic.

Într‑o aşa serioasa masura mi se pare de negîndita viaţa, încît daca m‑aş gîndi efectiv ce sa raspund la o înt rebare uzuala ca: ce mai faci? aş constata ca întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţa. Caci „fac“ o mie de lucruri: aş putea sa spun ca gîndesc, ca sînt bine, ca gîndesc ceva, ca gîndesc altceva, ca am fost pe strada, ca nu fac nimic.

Ce sa spun? Care e lucrul pe care trebuie sa‑l spun celui care ma întreaba? Si nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie sa i‑l spun lui, acum? Si mai mult: ce trebuie sa‑i spun lui, acum, despre mine? Aşadar ar trebui sa respect mai multe serii de adevaruri: a) adevarul lucrului, sa aleg, adica, un lucru dintre cele o mie pe care le‑am facut realmente; b) sa aleg adevarat pentru cel care ma întreaba, adica sa aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) sa aleg un lucru adevarat pentru clipa de faţa, pentru ceea ce se întîmpla acum între el şi mine; d) sa fie totuşi un lucru al meu.

Si credeţi ca astea sînt singurele adevaruri de respectat? Atunci ce sa‑i raspund? Ma cuprinde o panica, panica mea formala…

Ce pot sa fac? Am o pofta grozava cîteodata sa fiu imediat productiv, direct eficient: sa fac un scaun, un vas de pamînt, sa ascut un lemn. Dar, alta data, nu am pofta decît sa calculez, adica sa nu fac nimic. Între aceste doua posibilitaţi de viaţa, singurele sincere, mi se pare ca ar trebui, noi toţi aceştia, sa alegem.

Trebuiesc dezaprobaţi totuşi oamenii care nu fac nimic dinainte, fara calcul. Calculul e singura noastra virtute. Simt precis ca toţi oamenii mari au fost calculatori mari şi n‑au facut, ca atare, nimic. Nu‑mi cereţi exemple, caci ar trebui sa le gasesc în istorie, şi istoria spune tocmai ceea ce au facut oamenii, nu ceea ce nu au facut ei.

Voi da totuşi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenţa suprema, calculatorul cel mare, care nu a mai facut nimic de o buna bucata de vreme.

Sa vorbim atunci despre diversele imposibilitaţi.

Sa luam, de pilda, imposibilitatea de a face bine. Caci ce pot face pentru vecinul meu? Îi pot da o bucata de pîine. Asta e tot? Aş vrea sa‑i spun ca viaţa e frumoasa, ca nu trebuie sa se sinucida, ca şi alţii au suferit, tot aşa ca el, dar la urma, aci sau în împaraţia cerurilor, au fost mulţumiţi. Încep sa‑i povestesc despre un tînar care iubea o fata nespus de frumoasa şi care era iubit de ea. Si tinerii nu puteau fi fericiţi, caci viaţa le punea tot felul de piedici. Dar omul care ştie sa înfrunte greutaţile trece prin toate şi tinerii au învins toate şi la urma au fost fericiţi.

Vecinul meu asculta, aşa cum a ascultat fiecare din noi aceeaşi ridicola poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Ma uit la el. E ceva curios, ceva neaşteptat. De ce n‑are el capacitatea de a înţelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, şi înţelege atît de bine suferinţele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt şi ale noastre şi de ce, în schimb, suferinţele lor sînt atît de mult ale noastre?

Daca eroul unei carţi fumeaza o ţigara buna, eu nu simt nimic. Dar daca rabda de foame, ma doare, ma doare îngrozitor, oricît aş fi eu de satul. Fiindca îmi dau seama ca aci sta o suferinţa omeneasca. O înţeleg perfect, îi ştiu perspectivele, ştiu cîta mizerie închide în ea. Ba îmi vine sa spun chiar ca eu, satulul, sufar mai mult decît flamîndul de aievea. Cel de acolo sufera de o singura foame, cea a lui, pe cînd eu sufar împreuna cu toţi cei care au fost înfometaţi vreodata, sufar cu tot ce e suferinţa pe pamînt.

De ce durerea altora se echivaleaza, daca nu chiar se amplifica în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabila pentru noi? Ce‑mi pasa de fericirea altora? Ma şi doare, îmi da un gust amar în gura. Dar cum sa nu‑mi pese de suferinţa altora? E în mine. Sta aci, gata sa ţîşneasca. Ma pîndeşte, pe mine ca şi pe ceilalţi.

Vroiam sa fac bine. Dar daca aş fi ştiut cît rau îi fac vecinului meu, nu i‑aş mai fi spus nimic. Fara sa ştiu, l‑am învaţat acum mai multe despre viaţa. I‑am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i‑am dat vreo bucurie noua, vreun conţinut nou de fericire? Nimic. Bucuriile nu se învaţa; le ştim cu toţii de la început. Ceea ce nu ştim de la început e ca sînt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai buna.

Binele nu se poate face. Cine vrea, sa povesteasca înainte întîmplarile sale de dragoste, întîmplarile cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în carţi; altfel cartea n‑ar putea fi scrisa, caci nu se poate începe cu fericire, nu se poate calatori în viaţa cu fericire, nu se poate decît sfîrşi cu fericire. Aşa ca fericirea trebuie sa vina prea tîrziu în carţi. Pîna la ea a fost o suferinţa, şi eu m‑am ratacit în suferinţa aceasta şi n‑am mai ştiut cum sa ies la capat.

Dar ce sa vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sînt atîtea alte imposibilitaţi evidente. Iata, imposibilitatea aceasta vulgara, deşi pare plina de rezonanţe metafizice: imposibilitatea de a adauga ceva la creaţiune.

Cum am putea adauga ceva? Si totuşi oamenii cred ca pot întregi natura. De pilda, au ideea aceasta fixa ca pot „ajuta natura“. Vedeţi, ni se spune, un om este bolnav şi ştiinţa îl vindeca. Nu înseamna un adevarat ajutor care se da naturii în cazul de faţa? Natura e imperfecta: ne creeaza bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin ştiinţa, o perfecţioneaza; vindeca bolile, mareşte longevitatea şi întregeşte astfel opera naturii.

Dar atunci sa întrebam un lucru: de ce sîntem bolnavi? Cineva raspundea, poate nu tocmai fara dreptate, ca sîntem bolnavi fiindca ne‑am departat de natura. „Omul este cea mai bolnavicioasa dintre fiinţe, fiindca s‑a îndepartat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz însa bolile nu sînt atît de mult ale naturii, cît sînt ale noastre, întrucît nu mai sîntem natura. Iar a te vindeca nu înseamna a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificiala.

Pe cale artificiala, asta e ceva grav. Închipuiţi‑va ca trupul nostru nu mai poate fi „natura“ decît pe cale artificiala. Închipuiţi‑va, cum au mai aratat şi alţii, ca nu mai putem fi sanatoşi decît cu preparatele ştiinţei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecam în felul acesta bolile, nu e firesc sa ne cream aceasta noua natura?

E absurd, poate, dar ma gîndesc ca, de fiecare om care traieşte, aşa cum traim noi azi, cu ştiinţa noastra glorioasa, de fiecare om sanatos de azi e un om pe moarte, în viitor. Ma gîndesc ca, într‑o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fara cîrje, de orice fel ar fi ele. Si aceasta pentru ca noi, cei de astazi, n‑am vrut sa ne sacrificam, sa murim daca natura vroia, sa scapam cu viaţa daca natura vroia — în orice caz s‑ o lasam sa‑şi vada singura de treaba. Ci am „ajutat‑o“.

E absurd, dar acesta mi se pare totuşi pacatul originar: nu ştiinţa, cum spune teologia, dar ştiinţa care nu mai e dezinteresata.

Adam a vrut sa traiasca prea mult. Nu s‑a mulţumit sa ştie ceva, ci a vrut sa opereze cu ştiinţa lui. Dar nu vedeţi nici acum ca nu se poate face nimic? Daca faci pentru individ, moare speţa. Daca faci pentru ziua de azi, compromiţi ziua de mîine. Atîta tot înseamna a „ajuta natura“. Ar trebui sa renunţam şi la prejudecata aceasta.

Cînd ma gîndesc la numarul mare de lucruri prejudecate care compun viaţa noastra zilnica, nu ma mir ca oamenii sînt atît de activi. Îi vad cum traiesc, iau decizii, pleaca, se întorc. Ce le pasa daca lucrurile nu raspund nici unei chemari efective?

Am impresia, cîteodata, ca vor sa umple un gol. Ce gol? Nu ştiu. E totuşi ceva care trebuie umplut şi atunci punem acolo tot ce se întîmpla în lume. Cînd s‑a facut o gramada mai mare, chestiunea începe sa se numeasca : istorie. Istoria ne totalizeaza. Ca şi cum deciziile, absurditaţile, evadarile, plictiselile, nopţile şi zilele noastre s‑ar putea totaliza…

Cînd ma gîndesc, iaraşi, cît de puţin se poate face în lume, ma îngr ozesc ca s‑a facut atît de mu lt. Aceeaşi istorie e cea care aşaza în aşa fel faptele unele lînga altele, încît ele sa para legate. Dar, daca am cerceta lucrurile fara interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într‑o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte leneşe, au fost în lume. Toata lenea lumii ni s‑a ascuns.

Astfel, cîţi oameni n‑au plecat, în toate timpurile, în lume? S‑au d us sa vada ceva nou. Dar ce‑ au vazut? Alte oraşe, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou în ele? Se schimba doar proporţiile, cresc, se stilizeaza, converg într‑alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice şi mai actuale. Dar — noi? Toata lumea aceasta, cu oraşele, cu macaralele şi cu dramele ei, o ştiam de la început. O purtam cu mine. N‑a scris nimeni note de drum sincere. N‑a vrut sa recunoasca nimeni ca s‑a pacalit. Ar fi trebuit sa scrie atunci: Oraşul acesta? turnurile lui? Stiam. Morala din ţara aceea? Stiam. Stiam totul. Daca ar fi ceva nou, n‑aş mai înţelege. Daca înţeleg, ce mai e nou?

Îmi dau seama ca lucrurile suna ridicol. Si cu toate acestea, ele nu sînt decît excesive. Caci exista noutaţi imediate, surprize, realitaţi pe care nici nu le banuiai — e adevarat. Dar, într‑un anumit plan al adevarului, este o imposibilitate ca ceva nou sa existe.

Stiu ca lumea crede îndeobşte altfel. Sa ramîna, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrşitul lumii ne vom întîlni cu toţii, şi fiecare va spune atunci ce a vazut.

Pastrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însaşi a vieţii asociate. Vreau sa spun: imposibilitatea dialogului. Nu ştiu bine daca oamenii pot sa vorbeasca între ei, dar ştiu sigur ca ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înţeles. Nu se poate înţelege o piesa de teatru, cu atît mai puţin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viaţa scenica; viaţa însaşi nu se ţine pe plan logic. Daca pui doi oameni sa vorbeasca, o data simţi împreuna cu unul, o data eşti celalalt. Cînd eşti unul, celalalt sta. Cînd treci la acesta, trebuie sa‑l uiţi pe primul. Daca revii la primul, al doilea este oprit iaraşi. De cîte ori? De o mie de ori. N‑ai sa poţi fi niciodata amîndoi, amîndoi deodata. Daca viaţa e teatru, dialog, ea nu are sens şi eu n‑o înţeleg.

Poate e simfonie? Dar nu înţeleg nici simfonia. O data sînt vioara, o data sînt pian. Nu ştiu bine ce se înţelege prin muzica.

Dar nu‑i absurd? Oamenii cînta, oamenii îşi vorbesc, oamenii „ajuta natura“, fac binele, se decid, se înţeleg, traiesc, fac. De ce sa ma opun la facerea de fiecare zi a lumii?

De ce? Pentru ca trebuia odata sa se vorbeasca despre desfacerea ei.

Vreau sa arat, numai, ca a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viaţa, de a pauza viaţa. Vreau sa arat ca noi putem rezista creaţiei, ca putem fi duşmanii ei, duşmanii lui Dumnezeu.

Oameni buni, de ce sa nu încercam? Poate ca Dumnezeu ne‑a facut înadins aşa, sa‑l duşmanim. Poate avea nevoie sa echilibreze lumea, care ar fi fost prea buna fara de rautatea noastra. Poate i‑a fost frica sa n‑o ia lumea prea repede la vale, şi atunci ne‑a facut pe noi, ca s‑o mai încetinim puţin. Sau poate, de unde ştiţi? — poate el singur a avut nevoie de duşmani, ca sa se ţie veşnic treaz.

De ce sa nu încercam? De ce sa parasim ceea ce avem mai o menesc în noi, pentru a trai în schi mb ca arborii între arborii padurilor, ca apele între vînturile cerului?

Omul e singura fiinţa care poate sa stea. Toate curg, omul poate sa nu curga. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreţi sa i‑o luaţi?

Omul poate sa stea. Poate sa opreasca, puţin, bataile vieţii şi sa încerce în rastimpul acesta altceva decît viaţa. Sînt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreţi sa stam puţin pe loc?

…Am întors lumii spatele. Am vazut ca ea e imposibila şi acum stau.

Ce vad cînd stau? Vad ca toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai înşira, nu se mai numara, se împietresc. Vad un solid mare, o lume fixa, statatoare. Vad unul.

V

Despre Dumnezeu

Fie, de pilda:

2ab X 3a.

Efectuînd acest produs, obţinem:

6a2b.

Am gasit aşadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce sa plecam mai departe? Graba noastra în toate este cu desavîrşire necritica. Ar trebui sa vedem daca nu e ceva de cîştigat şi din întîrzieri.

Mai întîi, sa cercetam mai cu grija cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de înmulţit doua expresii algebrice simple, doua monoame. Deschid un tratat gros de algebra şi citesc: „Ca sa înmulţim doua monoame, înmulţim coeficienţii, scriem o data fiecare litera şi îi dam de exponent suma exponenţilor ce a avut ea în monoamele date.“

E adevarat ca, daca urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare mulţumitoare.

„Ca sa înmulţim doua monoame, înmulţim coeficienţii…“ Numai coeficienţii? Restul nu se înmulţeşte, se scrie într‑un fel anumit, numai? Regula aceasta pare într‑adevar mai mult un fel de a scrie rezultatul decît de a opera. Si noi am vroi sa ştim, în primul rînd, cum operam.

E iaraşi adevarat ca, de multe ori, în algebra a opera se reduce la a scrie. Caci, de pilda, a efectua înmulţirea dintre a şi b înseamna a scrie ab. Dar, daca n‑am facut decît sa scriem, atunci nu s‑a întîmplat propriu‑zis nimic. Scriu aXb sau ab, cu conştiinţa ca n‑am facut nimic efectiv.

Atunci, cînd se opereaza cu adevarat? Matematicile au un raspuns sigur la aceasta întrebare: cînd e vorba de cantitaţi de acelaşi fel. Iata, 2 şi 3 sînt de acelaşi fel, fac parte din aceeaşi familie restrînsa, familia aritmetica, şi anume din seria obişnuita a numerelor aritmetice. A înmulţi pe 2 cu 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevarat fel de a opera, caci obţinem 6. La fel, a înmulţi pe a cu a nu înseamna a scrie un a alaturi de celalalt, ci a calcula, în adevar, obţinînd a la puterea a doua. Bineînţeles ca cineva ar putea sa spuna: a2 e un fel de a scrie aXa. Dar face o metafora, nu spune un adevar riguros. Caci pentru a obţine a2 am facut un adevarat calcul: am adunat 1+1, exponenţii fiecarui a, ca sa obţin exponentul lui a2. Deci am facut ceva, am calculat, n‑am scris pur şi simplu, n‑am suprimat doar un semn.

De unde rezulta ca nu se opereaza efectiv decît cu elemente de acelaşi fel, din aceeaşi familie.

Aşadar pentru a obţine efectiv, nu literal, -6a2b, am înmulţit elementele de acelaşi fel din expresiile: -2ab şi 3a. Am înmulţit, mai întîi, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, înmulţit cu plus, de la coeficientul celei de a doua, a dat, dupa regula semnelor, minus; 2 înmulţit cu 3 a dat, dupa tabla înmulţirii, 6; a din prima expresie înmulţit cu a din a doua, facînd parte din aceeaşi familie algebrica a lui a, a dat, conform regulii de înmulţire a puterilor aceleiaşi cîtimi, rezultatul de a2. La rîndul sau, b din prima expresie…

Da, ce face b?

Sa nu ne grabim. În tratatul meu cel gros de algebra, autorul se grabea sa spuna: b ramîne neschimbat. Dar ce sens are sa ramîna neschimbat?

Noi sîntem acum în plina operaţie. Expresiile ‑2ab şi 3a sînt în mişcare. Am vazut ca, pentru ca ele sa fie în mişcare, elementele lor trebuie sa fie în mişcare. În expresia ‑2ab, minus se mişca, 2 se mişca, a se mişca. Prin ce miracol sa ramîna b neschimbat? Cum se poate ca totul sa se deplaseze prin deplasarea parţilor şi o parte totuşi sa nu se deplaseze? Cum se poate ca toata expresia ‑2ab sa sufere o dilataţie, fara ca un element al ei sa se dilate?

Ca, atunci cînd scriem rezultatul, b se scrie ca şi cum nu s‑ar fi mişcat, asta e altceva. Dar cu adevarat nu s‑a întîmplat nimic cu el?

Sa judecam. Elementul b se gaseşte în expresia ‑2ab şi lipseşte în expresia 3a; cel puţin nu se gaseşte acolo sub o forma explicita. Nu s‑ar putea totuşi sa existe ceva din familia lui b în expresia 32a? Ar fi necesar, în orice caz, caci altfel b s‑ar condamna la imobilitate şi ar fi inoperant, în timp ce noi operam totuşi cu el. Aceste fiinţe vii care sînt expresiile algebrice, mişcatoare, schimbatoare, cre atoare, cum pot ele purta un os mort în fiinţa lor?

Ni se pare, atunci, ca 3a trebuie sa conţina un fel de b în el. Iar acest b trebuie sa fie de aşa natura, încît înmulţit cu b, din expresia ‑2ab, sa dea tot b. Aşadar trebuie sa fie un factor de efect nul.

Dar cine cunoaşte alt factor de efect nul, în universul algebric, decît unu? Unu este atunci un fel de b care se gaseşte în 3a. Ca sa obţinem ‑6a2b din produsul lui ‑2ab cu 3a, trebuie sa recunoaştem ca 3a, în mod explicit, se scrie 3a1, în care 1 este un fel de b. Altfel nu operam complet. Altfel scriem numai.

Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Si lucrul este mai clar daca îl verific printr‑o împarţire oarecare. De pilda, . Iata‑l, sus, felul acela al lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.

Dar nu este unu, în aceeaşi masura, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui x? Si nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?

De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci cînd ele nu sînt.

Aceasta este presupoziţia algebrei. Altfel ea nu opereaza, ci doar noteaza, scrie.

Aşadar, pentru a fi posibila algebra adevarata, cea operatorie, trebuie consemnat faptul ca fiecare cantitate algebrica este prezenta în tot locul. Acolo unde se gaseşte o singura cantitate, ea le trage dupa sine pe toate celelalte. De pilda, a nu sta singur: el duce dupa sine o infinitate de unuri, fiecare însemnînd cîte un lucru algebric particular. Deci a ar trebui sa se scrie:

a1111111…

Fiecare lucru poarta cu sine toata lumea.

În sensul ace sta, nu facem doar sa scriem, atun ci cînd înmulţim pe a cu b. Caci b e în a şi a e în b. Avem: a1X1b. Aşa ca, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodata, ci opereaza întotdeauna.

Cum? Prin unu. Daca n‑ar fi unu, cîteodata lucrurile ar trebui sa stea pe loc. Crede cineva ca într‑o operaţie poate sa stea un singur lucru, macar, pe loc? Nimic nu sta, totul se mişca prin unu.

Daca un lucru nu este, unu este înca şi cu el toata lumea. Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu. El este a, el e b şi tot el z. El este alfa şi omega. O lume întreaga e în el, toata lumea cantitaţilor e în el. Caci toate sînt în unu, şi unu este peste tot.

E neîncetat nou, caci este cînd din familia lui a, cînd din familia lui b, cînd dintr‑a lui z. Si e totuşi acelaşi. Unule nou, unule mereu acelaşi, unule din ce în ce mai mare dar mereu egal cu tine însuţi — cum nu te‑au adorat mai mult geometrii pîna acum?

Fara el calculul n‑ar fi fost cu putinţa. Ce înţeles ar avea lumea şi cantitaţile, daca n‑ar exista un unu care sa le puna în mişcare, pentru ca apoi tot el sa le adune pe toate la un loc?

Ar trebui sa ne oprim cu toţii din calculele noastre grabite şi sa cîntam. Sa cîntam pentru gloria unului, marelui, nemişcatului. Toate curg, el nu curge. Toate încep, el era. Toate sfîrşesc, el va fi.

Cîteodata se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el îl conţine. Fiecare numaratoare pe el îl numara.

Lucrurile nu sînt ele însele decît datorita sie : aX1=a. Daca n‑ar fi el, a n‑ar mai fi a. Toata lumea s‑ar altera. Caci toate sînt în el.

Seamana cu suferinţa lui Osiris risipit în lume, care vrea sa se reîntregeasca. Pare strigatul lui Dionysos, care‑şi cheama parţile plutind pe ape.

Nu spun ca e Dumnezeu. Ce ar cauta Dumnezeu în: ‑2abX3a? Dar seamana cu el. Spun ca, daca Dumnezeu este, el nu poate fi într‑alt fel.

Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Într‑alt fel nu înţeleg lumea. Caci aşa este facut gîndul meu, atîta lumina sta în mine.

Daca ceilalţi îl înţeleg cu inima pe Dumnezeu, cu atît mai bine. Fericiţi cei ce pot vedea dintr‑o data lucrurile, fericiţi cei care le vad din treacat, din mers. Eu trebuie sa ma opresc pentru a vedea ceva.

De altfel, mi se pare ca şi vedem alte lucruri. Ceilalţi cunosc existenţa lui Dumnezeu, au o prezenţa, un suflu, în goana lor catre el. Vocile lor launtrice sînt dovezi pentru ceva care este.

Aci, în schimb, nu e nici o dovada. N‑am înmulţit pe a cu b ca sa arat ca Dumnezeu exista. Ci am înmulţit pe a cu b ca sa arat ca, daca Dumnezeu ar exista, el ar trebui sa fie aşa.

Adica, sa fie aşa cum îl pun eu. Cînd mi‑am facut algebra mea, l‑ am pus întîi pe unu. Nu cred în algebra mea; nu spun ca e adevarata. Dar, daca ea are vreun înţeles, atunci unu este singurul ei datator de înţeles.

Tot aşa îl pun şi pe Dumnezeu. „Sa‑ţi faci ţie un idol drept“, mi‑am zis, şi mi‑am facut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred în lume, nu spun nici despre ea ca este adevarata. Dar, daca o gîndesc uneori, n‑o pot gîndi decît aşa: cu Dumnezeu, acolo, la începutul ei, cu Dumnezeu, aci, la prefacerea ei.

Iar daca pe lumea aceasta o pîndeşte sfîrşitul, daca mi‑e frica sa nu se piarda lucrurile din ea unul cîte unul, atunci voi spune ca, dincolo de orice pierdere, exista un „apoi“. Sînt zilele — nu ziua — de apoi. Si a sfîrşea, şi z sfîrşea. Dar unul era felul lor de a fi atunci cînd ele nu mai erau.

Tot aşa, la sfîrşitul fiecarei parţi din lume şi al lumii întregi sta veşnicia lui Dumnezeu.

Cînd vad lumea, o vad ca şi cum ea ar fi. Cînd n‑o mai vad, mi se pare ca ea este înca, în Dumnezeu.

Iar Dumnezeu — el este ca şi cum cu adevarat ar fi.

VI

Despre omul care nu este

Cîteodata nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile îmi par ca şi cum ar fi. La ce bun mai mult? Daca pot sa traiesc bine între fantome alerte, de ce sa ma îngrop între realitaţi de plumb?

ºineţi minte povestea celor trei zîne? O nascocise un poet[1], într‑o zi.

Era odata un om care povestea frumos. Seara, cînd se întorceau oamenii de la munca, toţi se adunau împrejurul lui, şi el le povestea. Ce ai vazut azi? — îl întrebau ei. Am vazut acolo, în padure, un moşneag care cînta din fluier; şi toate vietaţile padurii se adunasera împrejurul lui şi jucau. Si ce ai mai vazut? Jos, la malul apei, am vazut trei zîne care‑şi despletisera parul şi care şi‑l pieptenau în oglinda apei… Dar, într‑o zi, omul care povestea a auzit cu adevarat cîntecul moşneagului, a vazut jocul vietaţilor padurii şi, mai la vale ceva, a întîlnit trei zîne care‑şi jucau parul în oglinda apei. Si, în seara aceea, cînd oamenii îi cerura sa le spuna ce vazuse, el le‑a raspuns: „N‑am vazut nimic.“

Cine a vazut ceva şi n‑a orbit? Cine ştie cu adevarat un lucru şi mai poate sa‑l spuna? Cine a întîlnit adevarul, un adevar oarecare, şi n‑a fost strivit de el?

O, ce bine ca Dumnezeu nu exista cu necesitate. Toate cîntecele lumii, toata închinarea ei s‑ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care sa stea în faţa noastra. Uite muntele! — ar spune cîţiva dintre noi. Si pe urma am tacea.

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Ma apasa, ma înabuşa, ma acopera. E o lume fara scapare. Nu se poate trai decît cu lumea care ar putea fi. Si atunci traieşti ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevarat, ca şi cum ai iubi‑o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s‑ar întîmpla ceva în ea.

Ne jucam. Nu trebuie sa se întîmple nimic cu adevarat. Sa ne jucam numai. Cine nu ştie sa se joace, acela nu‑şi traieşte omenia.

Într‑un anumit sens, nu vreau sa spun decît ca viaţa nu trebuie efectuata pîna la capat. O putem trai în virtualitate; de ce s‑o actualizam? Ea se poate începe, numai; de ce s‑o şi sfîrşim? Lucrurile care se sfîrşesc, te sfîrşesc şi pe tine. Daca te predai lor — cînd au încetat ele de a mai fi, încetezi şi tu de a mai fi.

Nu e nevoie sa vezi trei zîne pe malul apei. E destul sa începi sa le vezi, sa poţi, sa poţi sufleteşte sa le vezi. Pe urma, întorci capul şi fugi cît poţi de repede. Daca deschizi ochii mari şi‑i aţinteşti acolo, daca întinzi mîna sa apuci, atunci, în loc sa prinzi ceva, te prinzi tu singur.

Toate lucrurile întîmplate, actualizate sînt apasarile vieţii tale. Viaţa trebuie sa nu se întîmple ca sa ai cîteva libertaţi în ea. Cînd faci ceva, te laşi facut o data cu acţiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatra pe care ţi‑o legi de gît. Cînd o arunci, apoi, ea te trage dupa ea şi aşa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.

Am impresia ca oamenii nu sînt decît ceea ce spun sau fac. Sîntem scoşi din noi şi proiectaţi altundeva, cu fiecare gest pe care‑l întreprindem. E un salt, sînt mii de salturi care ne constituie aşa cum sîntem. Sarim o data cu fiecare gest. (Cartea asta e şi ea un salt, ştiu: un salt în necunoscutul lucid.)

De aceea nu sîntem, în lume, decît ceea ce se întîmpla sa fim. Un prieten, o dragoste, carţile, luna de ieri‑noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastra risipire. Fiecare om este dezordinea sa.

Cum sa ne pastram? Asta ar trebui ştiut.

Ma gîndesc cîteodata la soluţia pe care ne‑o ofera ataşarea de marile probleme. Prezenţa lor nu te consuma niciodata. Sînt atît de vaste, încît te uiţi pe tine, în ele. Febra ta dureroasa de pîna a tunci, sau febra ta placuta, dureroasa înca , cedeaza. Marile probleme se discuta cu patimile înabuşite.

Nimic nu te angajeaza în ele. Moartea vecinului tau te doare. Moartea cosmica are ceva grandios, în faţa caruia fiinţa ta înceteaza de a mai avea orice veleitate. Iata, atunci, ca pot sa ma pastrez. Iata un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea sa se risipeasca, cine nu vrea sa se lase aruncat în toate parţile, de toate vînturile — sa se ascunda sub marile probleme.

E locul sa transcriu aci aceasta observaţie ridicola: daca sufla vîntul mai cu putere, te mişca din loc. Dar mişcarea grandioasa a pamîntului te lasa în pace. Nimeni n‑a cazut jos din cauza rotaţiei pamîntului — a constatat odata un om neserios.

Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Daca vrei ca viaţa sa nu te oboseasca şi sa nu te doara niciodata, daca vrei s‑o ocoleşti, ca sa fii liber, ca sa fii tu — pierde‑te în marile probleme sau cheltuieşte‑te în micile aventuri. Caci ele te costa atît de puţin…

Micile aventuri sînt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viaţa suportabile, realizabile fara durere, practicabile fara consumaţie efectiva. Actul gratuit e actul, pur şi simplu, caruia nu‑i lipseşte decît încrederea ta. Activezi ca şi cum ai obţine ceva, dar ştii bine ca n‑ai sa obţii nimic. Si, de aceea, deşi gestul tau e la fel de ferm, deşi cheltuiala exterioara e aceeaşi, efectiv totuşi nu te cheltuieşti cu nimic.

Pentru ca e o valoare care nu consuma, gratuitatea ar trebui practicata pe o scara întinsa. Exista, de pilda, un fel de sinucidere inutila, sinuciderea în care nu pui nici un dezastru, nici o panica, o sinucidere în care aproape ca nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a ramas netulburat, cu conştiinţa inutilitaţii lucrurilor în el. Nimeni nu s‑a sinucis pentru ca printr‑un punct dat nu se poate duce decît o singura perpendiculara la o dreapta data. Pacat.

Dar creaţia inutila? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, în arta, a fost creat aşa. Oamenii care, depaşind categoria gratuitaţii, vor sa spuna neaparat ceva, sa dovedeasca ceva — oamenii aceia sînt trişti şi rai.

Aventura inutila. Excesul inutil. M‑am gîndit într‑o zi la o vijelioasa revoluţie populara împotriva legii gravitaţiei. N‑ar fi frumos? Am ieşi cu toţii pe strada, cu placarde mari pe care sa stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem sa atîrnam!“. Si lumea ar ieşi la balcoane, emoţionata. S‑ar varsa poate şi sînge. Dar, spuneţi‑mi: cine s‑ar cheltui în toata afacerea aceasta? Toţi am pleca intacţi de acolo — chiar daca am sfîrşi pe targi.

Dar de ce sa ieşim intacţi, de ce sa ne pastram? — va întreba cineva. Atunci, de ce sa ne cheltuim? Ce sens are sa daruim cele ce avem în noi, mai degraba decît sa le pastram cu prudenţa?

E un stil nou de viaţa, un stil cu totul nou cînd traieşti aşa, prudent. Cu puţina strategie, viaţa poate fi transfigurata. Am putea s‑o traim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine ştie? Daca lumea nu este, nu se întîmpla, daca nu se efectueaza în cazuri particulare, în acţiuni particulare, atunci începi sa prinzi anumite rosturi ma ri şi calme ale vieţii.

N‑ar trebui întotdeauna sa ştim cine sînt oamenii dimprejurul nostru. Daca i‑am lasa fara nici un nume şi fara nici o fişa, atunci am avea un sentiment de vaga universalitate în raporturile noastre cu ei. Exista ceva de fiinţa în genere în noi, un vast ş i nobil an o nimat, care constituie demnitatea noastra de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atît de uşor din vedere. Ne aruncam în viaţa, ne adîncim pîna la gît în fapte particulare şi uitam, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.

Cînd vrem sa regasim universalul pierdut, activam înca, în loc sa sistam. Procedam aşa cum faceau calugarii aceia tibetani care ţineau femei pe lînga mînastirile lor şi îşi închipuiau ca, în actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regasind speţa.

Dar speţa nu trebuie cautata în alta parte şi nu e regasita niciodata. Speţa eşti, speţa sîntem cu toţii. Daca era sincer, gîndul acela al calugarilor tibetani care nazuiau spre eternitate era un gînd frumos. Dar atunci cînd nu gaseşti eternitatea în tine, n‑o mai gaseşti nicaieri. Cum îţi poate da gustul eternitaţii un lucru care dureaza, un lucru care sfîrşeşte?

Si, în genere: orice act sfîrşeşte, non‑actul nu sfîrşeşte niciodata. Cine nu ştie adevarurile astea nu trebuie sa traiasca printre oameni.

Dar stilul cel nou de viaţa — pe care îl gîndesc paginile acestea — nu‑l realizezi interzicîndu‑ţi cu desavîrşire actul, nefacînd nimic, adica. Nu spun imediat sa stam întru totul, deşi susţin ca nu trebuie sa activam deosebit. Între a sta şi a activa exista un termen mediu: a trai lucrurile ca şi cum le‑ai practica.

Ar trebui încercata reabilitarea lui „ca şi cum“. În „ca şi cum“, la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca şi cum —, activezi, dar nu te cheltuieşti. Toate mişcarile se fac, dar înauntrul tau stai pe loc. Trebuie sa fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totuşi nu le‑ ai facut. Caci fericirea nu poate fi decît comentata. Cine încearca actualizarea ei, acela şi‑o fura singur.

Cea mai mare înţelepciune nu sta în act, ci în comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poeţii şi oamenii Bisericii, şi nici nu poate fi gasit vreodata. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problema prost pusa. Nu se poate decît vorbi despre ea ca şi cum ar fi fost, sau ca şi cum va fi, sau ca şi cum este.

Ce infima şi ce elementara ar fi feri cirea dragostei, de pilda, daca am fi lipsiţi de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne‑o face frumoasa nu sînt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sînt toate caile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fara ceva. Viaţa n‑ar trebui traita decît alaturi de ea însaşi.

De altmintrelea, o astfel de viaţa este aproape cu neputinţa: i‑ar trebui prea mult umor cuiva ca s‑o traiasca. „Sa vorbeşti despre ceva, fara ceva.“ Hotarît, e vorba despre biografia unui om care nu este!


 VII

Despre singuratate

În cîteva rînduri, fiecare om se opreşte şi contempla. Vezi, îşi spune singur, asta e viaţa mea. Atîta tot?

Am trait fiecare dintre noi cîteva zile fericite, cu stari de corp placute, cu soare şi natura. Mica noastra luciditate ne‑a aparut deodata. Eşti fericit? Da. Si nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioara a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?

Nu, am greşit drumul. Nu sînt acestea caile vieţii. Soarele care urca şi coboara, pofta care cere şi se satisface, senzaţia care începe şi oboseşte, bucuria care striga şi deodata tace — nu lucrurile astea care se consuma rezolva viaţa noastra, daca viaţa noastra trebuie sa aiba vreun înţeles.

Ci lucrurile care n u se consuma, care nu sfîrşe sc niciodata; lucrurile acelea care dureaza cît dreptele paralele de mult. Adevarurile care îmi preexista şi ma lasa în urma; ideea care nu oboseşte niciodata; bucuria care sta. Eternitatea. Caci lucrurile acestea nu încep de nicaieri şi au fost de totdeauna.

Daca cineva cauta placeri care sa semene cu fericirea, aci le‑ar putea afla. În acest sens, poate, spunea un poet într‑o zi ca „geometrii sînt fericiţi, deoarece creaţiile lor dureaza“. Dar fericirea de fapt nu priveşte decît lucrurile care sînt azi şi nu mai sînt mîine. Bucuriile durabile depaşesc întotdeauna astfel de întrebari.

Atunci, toata truda noastra trebuie sa duca la eliminarea materialului care este azi şi nu este mî ine. A privi lucrurile sub specie durationis în seamna a te rataci singur în durata. Viaţa noastra trebuie semnificata cu lucruri care sa nu dureze.

Bucuria care sta. Ce just fixeaza verbul „sta“, aşa scurt şi categoric cum este, toata acţiunea de a te bucura! „Bucuria care sta“ e formula potrivita a eternitaţii noastre.

Dar care sînt bucuriile statatoare? Ele se afla la îndemîna oricui. De pilda, un triunghi oarecare. Nu sta el? Nici nu creşte, nici nu scade, nici nu s‑a nascut şi, iaraşi, nu va muri. Nu e nici un progres în el şi nici o prefacere. Progresul şi prefacerea sînt valori istorice, nu logice.

Atunci, contemplînd triunghiul statator, omul poate deveni şi el fiinţa statatoare. Din punctul de vedere al ideii în general, omul — am mai spus‑o — este singura fiinţa care poate sa stea. Iata, în acest caz, de ce biografia n‑are sens, de ce istoria este alaturi de realitatea spirituala: pentru ca ea e în planul duratei, şi nu al adevarului.

Sa spunem din nou ca nu e vorba de cine ştie ce adevar astronomic, ci de adevarul nostru omenesc. Omeneşte vorbind, noi putem trai în eternitate. Noi traim chiar în eternitate. E cea mai inexplicabila nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia în biologie şi deci de a cauta cu voinţa singura durere care nu le este data: aceea de a fi muritori. Caci nu sîntem muritori, e clar. Dar sîntem nişte zei proşti, nişte nemuritori care ne‑am uitat destinul. Cît de inutil încercam sa ne sinucidem!

*

Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein[2], care vroia sa rezume morala stelelor. Dar de ce sa fie vorba numai despre stele, nu şi despre oameni?

Este un lucru curios ca oamenii nu vor sa ştie unde e puritatea lor, de cînd încep ei sa fie puri. Dar ştiţi de cînd? De la singuratate înainte.

Ma gîndesc iaraşi la acel Pascal, care a dat atîtea lecţii de omenie lumii. Faptele sînt ştiute, dar sa le povestim înca o data, sa le povesteasca toţi de nenumarate ori.

Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatal sau — care vrea ca tînarul Blaise, în vîrsta frageda înca, sa se cultive sistematic, asimilînd întîi literatura latina şi greaca — este acela care deschide lui Pascal drumul catre creaţia libera. Tînarul e curios sa afle ce se ascunde în domeniul acel a care‑i e interzis. Pune întruna întrebari, iar tatal sau nu‑i raspunde decît ca geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal ramîne singur, cu definiţia aceasta, în odaia lui de lucru. Începe sa deseneze figuri regulate, pe jos. Le boteaza aşa cum se întîmpla, numeşte cercul un rond şi opereaza, pe cont propriu, mai departe.

Cînd, peste cîtava vreme, tatal sau îl surprinde, Pascal refacuse geometria euclidiana pîna la propoziţiunea treizeci şi ceva, încercînd sa dovedeasca teorema ca suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte.

Toata lumea ştie exemplul acesta şi tuturor ne place sa‑l repetam. De ce însa nu se scoate adevarata semnificaţie din el?

Caci, în definitiv, cine este Blaise Pascal operînd? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.

Iata, în fiecare din noi sta un Adam care aşteapta sa fie iaraşi singur. Nu trebuie sa vina lucrurile spre noi, peste noi, caci lucrurile adevarate sînt înauntru. Lumile toate sînt geometriile care aşteapta, nedesfaşurate, în spiritul nostru. De ce totuşi se desfaşoara ele atît de greu? Poate pentru ca nu sîntem toţi Pascal. Dar, mai ales, pentru ca lumea nu vrea sa ne lase singuri.

Ne‑am învaţat, aşa, sa ne fie frica de singuratate. Toata educaţia noastra e facuta din aceeaşi groaza de singuratate. Sîntem crescuţi pentru a trai între oameni, şi am putea trai atît de bine singuri… Cadrele sociale, şcoala, legile, prejudecaţile — toate ne încarcereaza spiritul. Vor sa ne faca gregari. Se cheltuiesc sa perfecteze ceea ce avem mai prost în noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.

Numai Mîntuitorul a ştiut ca destinul nostru era de a fi singuri — şi de aceea mîntuirea lui vine prin conştiinţa, şi nu prin turma.

Ne e frica de singuratate. Cînd ramînem singuri, luam o carte, sau scriem o carte, sau fluieram. De ce sa ne fie frica? Poate de la singuratate înco lo începem noi înşine.

E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut şi eu ca trebuie sa traim printre fantome, dar n‑am propus niciodata fantomele imaginaţiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitaţi‑va la fiecare om care ramîne astazi singur, vedeţi panica de care este deodata cuprins şi apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care stapîneşte, regina, imaginaţia confuza.

Pacatul faţa de omenia noastra, care ar fi trebuit sa fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeşte a fi astazi exces de imaginaţie. Nimeni, desigur, nu are dreptul sa condamne arta şi nobilele ei funcţiuni; dar abuzul acesta de ficţiuni şi de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri şi cu toţi monştrii apocalipsului n‑au servit, poate, la nimic. Ne‑ar servi de infinit mai multe ori singuratatea şi ieşirea din turma. Valoarea cea mai înalta de care am avut parte în turma a fost spiritul cinematografic, vizionar şi ficţionalist. Între atîtea imagini, omul devine şi el o imagine, şi se îneaca.

Sa concediem o data toata aceasta lume dezgu statoare şi miriapodica. Trebuie sa întoarcem hotarît spatele celorlalţi. Trebuie sa ne parasim şi pe noi, sa ne lepadam de toata falsa bogaţie a vieţii noastre imaginative şi de conţinuturile noastre tulburatoare. Aci e o pisica moarta: viaţa mea.

Decantare, perfecta decantare chimica. Limpezirea generala a apelor. Abandonarea tuturor conţinuturilor. Ceea ce îţi va ramîne de spus cînd nu vei mai avea nimic, aceea este al tau.

Ale tale dintru ale tale — şi numai din ele.

Singuratate şi geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu ştiu. Poate un titlu pentru viaţa omului pe pamînt.

Singuratate şi geometrie. Ar trebui sa spun numai singuratate. Caci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decît geometrie? Sau poate ar trebui sa spun numai geometrie. Caci unde se nasc formele, de unde încep elaborarile pure ale spiritului, daca nu din pustiurile sufletului, din nopţile sale omogene şi albe?

Dar trebuie sa spunem împreuna: geometrie şi singuratate, pentru ca abia aşa, cînd sînt puse împreuna, oamenii pot înţelege ceva din sensul lor aparte.

Singuratate, geometrie şi eternitate. Exista o dialectica a spiritului pe care nimeni n‑o poate înfrînge, careia nimeni nu‑i va pune capat niciodata. De aci, din aceasta linie a spiritului se desfac drumurile adevaratei vieţi. Bucuriile ei sînt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul veşnic al vieţii noastre spirituale nu se întîlneşte decît în zonele singurataţii, noaptea, cînd încep sa joace ielele.

…Si abia acum înţeleg de ce spunea Platon ca Dumnezeu geometrizeaza. Caci Divinitatea e singura, nu‑i aşa? Prin excelenţa singura. Si ce poate face fiinţa singura, inteligenţa singura, pura, decît geometrie?

Nu din frica. Lui Dumnezeu nu‑i e frica de singuratate, ca noua. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu exista necesitate.

Ci din voinţa de a trai, într‑ un fel, veşnicia din auntrul lui.


VIII

Despre problema totului şi a parţilor

Cînd treceam pe lînga casa aceea care se darîma, fumegînd de praf, şi din care nu mai ramasese întreg decît golul unei uşi — mi‑am adus aminte de problema totului şi a parţilor, de întrebarea glorioasa a lui Leibniz: poate casa fugi printr‑o uşa? — pe care nu reuşea nimeni s‑o înlature. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucata cu bucata, prin uşa care nu mai era o parte, în timp ce lucratorii darîmau, senini, cîteva ziduri şi un început de problema.

De ce staruie totuşi problema?

Sînt oameni care cred ca problemele stau în ziduri şi, daca acestea din urma se darîma, acopera sub ele şi problemele. Sînt alţii care cred ca soluţia zidurilor hotaraşte de soluţia problemelor şi, daca o casa nu poate fugi printr‑o uşa, atunci problema totului şi a parţilor este sfîrşita. Nu mai vorbim despre cei care cred ca problemele nici nu exista, ci doar zidurile.

E o speciala încapaţînare a oamenilor aceasta de a se ataşa de durata şi lucruri durabile. Li se pare ca totul e prefacere, pieire, chiar problemele şi semnificaţiile lucrurilor. În loc sa traiasca ei viaţa fara de sfîrşit a semnificaţiilor, le pun pe acestea din urma sa traiasca, sa încorporeze durata omeneasca. De cele mai multe ori nu gîndim; dar întotdeauna cînd gîndim, legam gîndul de noi înşine, de alţii şi de lucruri.

Nici macar cuvîntul, logosul, faptul pur al ideii, nu sta pentru noi dincolo de lucruri. Aşa, de pilda, oamenii nu gîndesc niciodata cuvintele. Ei nu ştiu sensul lor şi nu le vad, poate, implicaţiile. Ei nu ştiu nici macar filologie, acest regres ad finitum, care e totuşi un regres, al lucrurilor cuvîntate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca şi lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne‑am gîndit într‑o zi ca oamenii ar trebui sa cînte în loc sa vorbeasca. Cel puţin în felul acesta viaţa ar fi mai directa, mai spontana şi mai nemijlocit vie.

Dar nu v‑a durut niciodata viaţa? N‑aţi simţit cum se încheaga ceva înauntru, cum se întregeşte în trup o semnificaţie şi cere sa iasa la lumina? Caci, într‑o zi, toate lucrurile acestea disparate, trairile, carţile citite, emoţiile regionale sau generale, tristeţile sau neînţelegerile, toate se organizeaza într‑o b ucata, simfonic. Ce a fost mai obsc ur şi mai inexplicabil în noi prinde deodata viaţa, înţeles şi unitate. E adevarul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s‑a cautat pe sine şi s‑a reîntregit. E adevarul din noi care se aduna.

De aceea viaţa ar trebui sa ne doara cîteodata. Nici nu ştim cît adevar avem în noi şi unde e. Dar într‑o zi simţim o durere undeva, în piept, şi atun ci abia înţelegem de ce spunea misticul acela ca simte pe Dumnezeu în pieptul lui.

Am observat ceva curios: nu e nevoie sa ai dreptate pentru a putea trai. Dar, dimpotriva, ar trebui sa nu putem trai în ziua în care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui sa ne dea rauri fizice; exerciţiul greşit al ideii ar trebui sa pagubeas ca vieţii noastre. Nu e admisibil sa fim aşa nesimţitori faţa de desfaşurarea silogismelor şi de eficienţa lor logica. Ideea însaşi, cea justa chiar, ar trebui sa fie suferinţa, pasiune adînc resimţita de fiinţa trupului nostru.

De altfel facem necontenit imprudenţa aceasta de a gîndi mai departe decît sensibilitatea noastra; sau, şi mai bine, de a nu urmari cu sensibilitatea parcursurile înalte ale gîndului. Ne desfacem în parţi şi trimitem o parte, înzestrata cu antene subtile, sa inspecteze regiunile departate ale universului logic, în timp ce viaţa din noi curge pe albia ei. De ce sa nu fim întregi peste tot? Sînt unele dezvoltari nefireşti în fiinţa noastra, atît de nefireşti încît au facut din noi o dizarmonie. De pilda, noi ştim, cunoaştem mintal mult mai multe lucruri decît ni s‑au întîmplat afectiv. Iata un lucru care ar trebui sa ne puna pe gînduri.

Mi se pare, cîteodata, ca nu sîntem noi oamenii adevaraţi. Sîntem un fel de schiţa, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit sa fie sau care va fi, poate, vreodata. Cel care ne‑a facut s‑a gîndit la alta umanitate şi a pus pîna şi în inimile noastre nostalgia altor forme de viaţa, mai reuşite decît cele de azi. E bine sa ne amintim ca nu sîntem decît drumul catre altceva.

Dar s‑ar putea naşte din noi o alta umanitate? N‑am greşit noi prea mult, prea adînc? Cine ştie, poate ca tot mai e ceva bun în noi. Ar trebui, numai, cautat cu îngrijire, iar ochiul care privegheaza ar trebui sa ştie cum sa recunoasca.

E odihnitor sa constaţi ca, în dese rînduri, oamenii s‑au gîndit la alta umanitate, la alte forme universale de viaţa. Sînt oameni care au propus chiar crearea unei umanitaţi artificiale, a unei umanitaţi absurde, poate, numai din gîndul acesta legitim al înnoirii. Montaigne propunea, într‑o zi, sa se creeze sate în care oamenii sa vorbeasca latineşte. Nu avea dreptate s‑o ceara? Respectam prea mult omul, facem prea puţine experienţe cu el şi de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atîtea secole. Gîndiţi‑va ca, între timp, s‑au realizat cîteva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atît de inatacabila?

Am închipuit, de pilda, o plaja cu nisip fin, cu soare şi copii jucîndu‑se întru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de masura şi ordine, simetrie şi lege. Poate ar aşeza pietricelele în numar determinat, cu o forma determinata, care sa raspunda unor adînci înţelesuri aritmetice, şi ar cauta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numarul constitutiv al calului şi al celorlalte vieţuitoare. Privind peste întinsul marii inutile, ar simţi zilnic prezenţa problemei totului şi a parţilor, şi dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor launtrica. De ce sa nu fie cu putinţa o astfel de viaţa, în care sensibilitatea şi imaginaţia şi‑ar lua drept aliment schemele spiritului şi, pe de alta parte, spiritul s‑ar servi necontenit de interesele şi fervoarea imaginaţiei?

Ce tip nou de umanitate ar ieşi din aceasta viaţa excesiva! Ceea ce pentru noi astazi este adevar greu dobîndit, problema tulburatoare şi deseori neînţeleasa, pentru oamenii tipului nou ar fi adevar imediat manevrabil, tot atît de imediat ca un reflex. Penibila noastra adîncire în desfaşurarile adevarului ar fi pentru ei joc uşor şi spontaneitate. Problemele s‑ar naşte de la sine, ar exista pe toate caile şi în toate spiritele. Ele ar constitui viaţa de toate zilele a oamenilor. Nu merita odata oamenii o astfel de viaţa zilnica? Si tîrziu, murind, oamenii aceia îmbatrîniţi în scheme şi aventuri pure ar contempla înca marea întinsa şi inutila, prin care vor fi deprins, în sfîrşit, lumina care zace în problema totului şi a parţilor.

Sa nu spuneţi ca a promova formele, a încorpora ideile, a gîndi şi a vieţui geometric nu înseamna traire. E cu putinţa şi o astfel de traire. E pasiune şi febra şi aci. Emoţia îndeletnicirilor stricte suspenda provizoriu exerciţiul vital, pentru a‑l relua apoi pe alt plan de existenţa, mai curat, mai uman. Iar daca exerciţiul formelor pare a sfîrşi la calm şi netulburare, sa ştiţi ca acestea sînt numai masca, aşa cum era masca faţa liniştita a zeului marii din antichitate, aşa cum e aparenţa suprafaţa neteda a marii agitate în adîncuri.

E absurd sa se creada ca vieţuirea în forme nu este înca vieţuire. Ca, lipsita de caracterul iraţional, de ceea ce e tulburator şi insesizabil în ea, viaţa nu este. Formele pot f i foarte bine înţelese dre pt conţinuturi de viaţa, dupa cum, pe alt plan, formele au putut fi înţelese drept conţinuturi de cunoaştere. Astazi ne este îngaduit sa gîndim felul nostru de a gîndi, sa cunoaştem felul nostru de a cunoaşte, sa reflectam, întorcîndu‑ne privirile î nauntru, as up ra intelectului însuşi, asupra propriului nostru intelect. De ce gîndirea sa se poata rasfrînge asupra ei, şi viaţa sa nu se rasfrînga şi ea înauntru?

Am trait prea mult în afara, înrîuriţi de lucruri straine noua. Lucrurile din afara ne cheama în toate parţile şi ne amagesc. Sînt prea multe, şi fiinţa noastra este una. Ar trebui sa le mai împuţinam, sau macar sa nu ascultam de chemarea lor, pentru a nu vedea cît sînt de multe. Entia non sunt multiplicanda.ütatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adica: „Cele ce sînt nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“ (N. ed.)>

Singurul lucru de încercat, în aceasta monadologica lume, este sa punem ferestre peste tot. Sa punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, caci aşa ne‑am departa şi mai mult de noi înşine; ci pentru a face lucrurile sa ne vada.

Sîntem noi, peste tot, şi nicaieri nu trebuie sa gasim altceva decît propria noastra substanţa. Sa nu ne mai „pierdem în lume“. Sa ne strîngem bine împrejurul înţelesurilor noastre, sa le încorporam şi sa facem din ele hrana zilnica a vieţii noastre launtrice.

Si aşa precum, privitor la totul organic, durerea parţii este obsesia totului — aşa sa fie şi la noi exerciţiul ideii: o obsesie a întregului, o posesiune organica, totalizatoare. Caci de ce mîna mea stînga sa ştie de durerea piciorului meu drept — şi coapsele mele sa nu ştie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?


IX

Despre pacat

M‑am gîndit multa vreme cum am putea face ca ideile noastre sa devina starile noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului şi imnurile prin care sa‑l însufleţeasca. Ei singuri ştiu sa‑şi treaca voinţa în sînge. Cum aş vroi sa le fur arta lor de a patimi!

Mi‑ar fi placut sa îmbolnavesc realitatea cu idei — şi atunci cel dintîi suferind aş fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevarul o emoţie sau o patima?

Poate pentru ca sînt prea multe reţineri în corpul nostru. Adevarul nu poate înca tulbura viaţa, pentru ca viaţa e salbatica; nu asculta de nimeni. Ne‑ar trebui o pregatire biologica anumita, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca sa putem face corpul sa raspunda la toate chemarile gîndului.

Între timp, viaţa tulbura adevarul. Tot ceea ce se refera la întîmplarile propriu‑zise de viaţa e nesigur şi neştiinţific. Un gînditor spunea odata: daca morala n‑ar privi pasiunile omeneşti şi viaţa noastra sufleteasca în genere, atunci ea ar putea fi tot atît de riguroasa şi sigura ca oricare ştiinţa deductiva. Si adauga: „iar daca geometria s‑ar opune atît de mult patimilor noastre pe cît o face morala, atunci am contesta‑o şi viola‑o şi pe ea tot atît de mult“.

Ca adevarul e incert din cauza vieţii şi viaţa, la rîndul ei, nu poate deveni certa prin adevar — iata un lucru pe care niciodata nu‑l regretam îndeajuns.

E comun tuturor oamenilor cu adînca viaţa interioara idealul de a face spiritul sa patrunda în carne. E una din constantele voinţei de a fi om aceasta de a voi sa dai semnificaţii materiei brute din tine. Si într‑adevar, daca spiritul nu reuşeşte sa patrunda în carne, daca voinţa mea libera nu se poate insera în biologie, daca absurditaţile şi excesele omului nu pot deveni ereditate — atunci lucrurile nu servesc la nimic.

Caci la ce servesc lucrurile? La ce servesc arborii din faţa noastra şi întinsurile şi apele, atîta vreme cît nu le organizam? Ele sînt tot atîtea obstacole pentru noi, sînt zidurile grele şi înalte ale lumii. Dar cît de uşoare devin toate cînd inima ţi se deschide şi crezi , de pilda, în Dumnezeu şi‑l vezi peste tot în lume… Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu ştim întotdeauna ce sa facem cu dînsa.

Cum am putut ajunge sa fim straini de propriul nostru corp? Sa gîndim una şi sa ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus şi el în slujba gîndului; trebuie sa fie copilul lui, faptura dupa chipul şi asemanarea lui.

Dar pentru aceasta e poate nevoie de o noua definiţie a ideii de experienţa. Nu‑mi dau seama prin ce neînţelegere poate fi calificat drept experienţa de viaţa un cerc de întîmplari adunate din toate colţurile lumii, rasarite în drumul nostru catre lucruri şi cazute deodata aci, în zonele noastre felurite de viaţa. Oamenii cred ca experienţa e numar de fapte şi ca se masoara cu anii. Dar anii sînt proşti şi întîmplaţi; iar numai neîntîmplarea poate da un r aspuns întrebarilor noastre. De ace ea trebuie sa organizam experienţa vieţii. Trebuie sa cream artificial, am mai spus‑o, ca într‑un laborator. Sa facem din viaţa un laborator unde sa experimentam deliberat ipotezele noastre.

Iata de ce, de‑a lungul acestor rînduri, am gîndit tot timpul o ipoteza a carei experimentare o încercam. Era ipoteza ca ideile nu au o singura dimensiune, ci mai multe. Ca ele nu traiesc numai în planul logic, dar raspund întregului nostru sufletesc: sînt şi necesitate de adevar, dar şi emoţie; sînt schema şi bucurie. Ideea nu este lineara, sau atunci, este prin greşeala. Am încercat aci sa desfacem braţele unui unghi prea multa vreme lipite unul de altul; am transformat o falsa linie într‑o cuprindere, pe un nou plan, a vieţii.

Si totuşi simt acum, la capat, ca viaţa nu se lasa cuprinsa. Trebuie sa încerci o data, trebuie sa în cerci de doua ori. Peste tot în tine sînt rezisten ţe, peste tot empiria te întîrzie. Nu e nimic de facut, decît sa iei truda de la capat. De cîte ori?

Nu, nu putem muri aşa. Trebuie sa trecem cui va adevarul nostru, ceea ce a fost bun şi drept în noi. A ltfel nici noi n‑am servit la nimic. Trebuie sa prelungim modul nostru de a fi, voinţa noastra de a fi.

Ce curioasa e aceasta necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca şi în spirit; de a prelungi pîna şi logicul!

Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Ieşim din cercul actelor pure ale geometrizarii şi ideaţiei, patrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface alta data viaţa pura pe care o vroisem. Ieşim — pentru a cadea astfel în pacat. E un pacat lucid, voluntar, calculat, dar este o ieşire din legile jocului nostru, deci e înca pacat. Caci pacatul e activitate, e non‑geometrie.

…Dar acum s‑a sfîrşit. Trebuie sa te pleci. Trebuie sa refaci viaţa cu desavîrşire, de la biologie în sus. Trebuie sa pui calculul tau cît mai adînc în detrimentul firii, aşa ca nimic din omul care se va naşte sa nu mai fie reţinere.

Tu ai avut prea multe reţineri — e adevarat. De aceea viaţa ta n‑a fost cu putinţa. Dar celalalt va fi liber, caci va gasi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Aşa te‑aş fi vroit pe tine. Dar elaborarile tale erau prea tîrzii. Veneau dupa ce biologia îşi sfîrşise conspiraţia.

Nu e nimic, acum începi din nou. Si iata istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic…


 Nota

Prezenta ediţie reproduce ediţia princeps din 1934 în limitele modificarilor de rutina (actualizarea ortografiei, unificari de lexic, eliminarea unor evidente greşeli de tipar etc.). S‑au adaugat totodata titlurile de capitole, care în ediţia princeps apareau numai în Cuprins.

Editura


Cuprins

Prefaţa / 5

I Despre culturile de tip geometric / 7

II Despre bucuriile simple / 29

III Despre istorie / 36

IV Despre imposibilitatea de a face orice / 45

V Despre Dumnezeu / 58

VI Despre omul care nu este / 66

VII Despre singuratate / 74

VIII Despre problema totului şi a parţilor / 81

IX Despre pacat / 88

Nota editurii / 93

Aparut 1992

Culegere şi paginare pe calculator: ADISAN S.R.L.

Imprimat la ROMCART S.A.

Bucureşti, România

Conversie în format Winword 2.0 IBM-PC:

Ioan-Lucian MUNTEAN (muntean@physics.pub.ro).

[1]           E vorba de Oscar Wilde . (N. ed.)

[2]           „Doar o poruncå pentru tine: fii pur“ — germ. (N. ed.)