Viaţa cotidiană din România interbelică

george-popescu

După 1918 exista sentimentul general că România Mare trebuie să fie o Românie nouă. Asta însemna abandonarea societăţii autarhice, tradiţionale şi racordarea la fluxul civilizaţiei europene. Deşi procesul de reconstrucţie a societăţii româneşti postbelice a beneficiat de toate elementele de modernitate care s-au făcut resimţite în lume, lumea satului a rămas încremenită în tiparele ei conservatoare. Noul pătrunde aici cu greutate, îndeosebi datorită tinerilor care învăţau la oraş. Jumătate dintre ţărani sunt însă în continuare analfabeţi, comparativ cu o treime dintre orăşeni. Legea agrară din 1921, care i-a împroprietărit pe ţărani, a îmbunătăţit pentru un timp situaţia materială a acestora. Satul începe acum să-şi contureze un centru civic, alături de piaţă – locul unde se adunau oamenii duminica-şi de biserică, apar acum edificii ca primăria, căminul cultural, şcoala, prăvălia, cârciuma sau chiar monumentul eroilor – în memoria celor căzuţi în primul război mondial. Casele erau simple, cele mai multe cu o singură încăpere. Patul era mobila cea mai importantă, acoperit cu perne şi pături înflorate. Masa era scundă ca şi scaunele care o înconjurau. La baza alimentaţiei ţărăneşti se afla mămăliga, pâinea întrebuinţându-se rar, iar cozonacii şi plăcintele numai în zilele de Paşti şi Crăciun. Starea de igienă a satului era foarte precară: un doctor revenea la mai multe mii de ţărani. Orăşenii reprezentau abia o cincime din populaţie. Oraşele româneşti sunt în continuă transformare, dar prezintă încă puternice contraste între centrul oraşului, cu construcţii elegante şi solide, şi periferia acestuia sau mahalaua, cu locuinţe improvizate, lipsite de confort şi uneori cu aspect deplorabil. Mahalaua era locuită de o populaţie pestriţă, provenind în genere din noii sosiţi în mediul urban. Oraşele româneşti îmbinau deci aspecte occidentale dintre cele mai moderne cu atmosfera orientală, prin prezenţa florăreselor la colţurile străzilor, a vânzătorilor ambulanţi şi a ţăranilor în costume populare. Schimbările urbanistice româneşti începuseră încă înainte de 1918, o dată cu întoarcerea de la şcolile străine a tinerilor arhitecţi români cu excelente cunoştinţe profesionale. Au venit însă şi arhitecţi şi lucrători străini. Pe de altă parte, numeroasele instituţii bancare şi de credit care s-au format acum au ieftinit şi înlesnit creditele, dând un mare avânt construcţiilor. Arhitectura românească interbelică este dominată de stilul neoromânesc, inspirat din arhitectura populară tradiţională, dar începe să pătrundă şi stilul internaţional modern, ca şi construcţiile proiectate în stil cubist. Bucureştiul, devenit capitala statului naţional unitar, a cunoscut în perioada interbelică o nouă etapă de dezvoltare căpătând renumele de „micul Paris”. Aici puteau fi admirate construcţii precum: Palatul Regal, Palatul Consiliului de Miniştri, Facultatea de Drept, Şcoala de Război etc. În afara schimbărilor în arhitectura oraşelor, un alt aspect care i-a surprins pe orăşenii acelui timp a fost legat de răspândirea echipamentelor electrice: tramvaiul electric înlocuieşte tramvaiul tras de cai, încep emisiunile regulate ale postului de radio, se generalizează iluminatul electric etc. Numărul automobilelor era în continuă creştere. Desigur, în oraşele mici birja rămâne mijlocul de transport predilect. Modernizarea societăţii s-a reflectat şi în viaţa cotidiană a oamenilor. Au apărut multiple şi variate moduri de petrecere a timpului liber: baluri, curse de cai sau automobile, călătorii în ţară şi străinătate, tenisul, echitaţia, pilotajul etc. Apar şi ceaiurile dansante, dansurile cele mai la modă fiind valsul, tangoul, charlestonul sau fox-trot-ul. La ţară însă, ca şi la marginea oraşelor, se dansau şi dansurile româneşti: hora, sârba, bătuta. Un mod frecvent de a petrece timpul liber, indiferent de starea socială, era cititul presei şi chiar participarea la diferitele concursuri organizate de ziare. Teatrul, opera, cinematograful, expoziţiile erau şi ele modalităţi de petrecere a timpului liber. Au apărut şi „athenee populare”, unde în faţa unui auditoriu foarte divers erau invitaţi să conferenţieze renumiţi scriitori, oameni de ştiinţă, ziarişti, medici etc. Viaţa culturală este deci caracteristică unei metropole europene. Perioada interbelică a fost şi una de emancipare a femeii. Ea începe să se impună şi în unele domenii profesionale rezervate mai înainte bărbaţilor: medicină, avocatură etc. Preocupările pentru modă devin frecvente, atât din dorinţa de frumos cât şi din cea a etalării statutului social. În epocă se spunea că rochia unei femei este oglinda prosperităţii soţului. Tot acum, în ton cu moda apuseană, fetele îmbracă pantaloni şi se tund băieţeşte. Costumele populare româneşti sunt îmbrăcate doar la baluri sau serbări câmpeneşti. Arta de a fi frumoasă înseamnă pentru femei în aceste vremuri şi a face sport, a-ţi petrece cât mai multă vreme în natură: pielea bronzată, odinioară semn al „condiţiei umile”, devine acum un semn al reuşitei sociale. Pentru întreţinerea frumuseţii femeile apelează tot mai mult la coafor, croitoreasă, manichiuristă etc.