Romania interbelica

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale. A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Perioadă: 1918 – 1939. 

România Mare (România interbelică, România Întregită) – termenul „România Mare” („România Întregită”) a intrat în uz după Tratatul de la Versailles din 1920, nu ca un concept iredentist sau expansionist, ci ca o stare de fapt obiectivă, în comparație cu dimensiunile geo-politice anterioare. România dintre cele două războaie mondiale a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa, 295.641 km2 (în timp ce în prezent extinderea teritorială a României este de 238.397 km2). România Mare a existat în această formă până în 1940. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940) și Dictatul de la Viena (30 august 1940) – România a pierdut o treime din țară fără să fi tras un foc de armă . Termenul nu a fost niciodată denumirea oficială a statului român, nefiind înscris în constituție. În 1918, la sfârșitul primului război mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României (vezi: Marea Unire din 1918). Această unire a fost ratificată în 1920 prin Tratatul de la Trianon (în cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului), prin Tratatul de la Versailles (în cazul Basarabiei) și prin tratatul de la Saint Germain (în cazul Bucovinei). România anexase de asemenea Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei in 1913 in cadrul celui de-al doilea război balcanic. Astfel, suprafața și populația României s-au dublat în numai 5 ani, iar cel mai important, întreg poporul român era cuprins pentru prima oară între granițele unui singur stat.