Dramaturgia românească în perioada interbelică

Raportat la celelalte genuri literare din perioada interbelică, teatrul românesc nu reușește să se ridice la nivelul prozei şi al poeziei care ating apogeul în acea perioadă. Deși marii creatori ai vremii – Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu și chiar criticii Eugen Lovinescu și George Călinescu (Șun, 1943) – nu ocolesc specia, dramaturgia rămâne, în mare parte, „aridă și lipsită de interes” (Eugen Lovinescu).

TEME ȘI TENDINȚE Încă de la începuturile sale, teatru s-a orientat spre:

satira politică și socială. Prezentarea realului sub o formă comică rămâne trăsătura de bază a teatrului românesc, chiar și în perioada interbelică.
teatrul de inspirație istorică își găsește și el în expresie în perioada interbelică prin Camil Petrescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga și alții.
Tematică Cele mai multe piese sunt inspirate din contemporaneitate. Autorii scriu despre

târgul de provincie,
periferia marilor orașe,
dramele intelectualilor,
teme folclorice și mitologice.
Speciile dramatice se diversifică, cultivându-se

comedia
drama psihologică
drama istorică
teatrul filozofic și poetic
comedia tragică – gen hibrid lansat de Mihail Sorbul și cultivat de G.M Zamfirescu
Noi formule de construcție dramatică

psihanaliză
sondarea absurdului
teatrul epic
teatrul expresionist
Teatrul interbelic lărgește paleta tipologiilor umane

intelectualul animat de idealuri înalte
eroina care-și caută salvarea în iubire
micul burghez plin de bun simț
creatorul
personajul care alege să-și schimbe destinul
Indiferent de temperamentul lor, aproape toate personajele sunt niște inadaptați, intelectuali interiorizați care refuză o existență meschină. Toate personajele au integritate morală, însă le lipsește forța de a schimba lucrurile. Chiar dacă unele dintre ele se împlinesc în plan material (Spirache Necșulescu din Titanic vals de T. Mușatescu), ele rămân cu nostalgia lucrurilor neîmplinite. Se zbat, dar își mențin atitudinea față de lume (Carmen Anta din Ciuta de Victor Ion Popa, Gelu Ruscanu din Jocul Ielelor de Camil Petrescu). Alteori, eroii trăiesc drama singurătății, cum sunt personajele lui Mihail Sebastian – Ștefan Valeriu din Jocul de-a Vacanța, Marin Miroiu din Steaua fără nume sau Andronic din Ultima oră.

Printre dramaturgii perioadei analizate, merită menționat Camil Petrescu a cărui operă ocupă un loc aparte prin contribuția sa la evoluția dramaturgiei românești.

El este cel care a inventat drama absolută, drama de cunoaștere în care acțiunea este condiționată de conștiința eroilor. Conflictul nu este unul direct, o ciocnire între mai multe caractere, ci unul interior, la nivelul conștiinței care pendulează între lumea reală și idealurile sale. Eroii săi, intelectuali veritabili, trăiesc adevărate crize sufletești.

Lucian Blaga este unul dintre cei mai originali dramaturgi ai epocii. La fel ca și Camil Petrescu, Blaga mută conflictul din planul exterior, în cel interior, al conștiinței. Însă Blaga încearcă în piesele sale să valorifice și domeniul subconștientul (Daria, Tulburarea apelor).

Capodopera sa, Meșterul Manole, se inspiră din folclor, creând mituri dramatice, într-o atmosferă tulburătoare.

G.M. Zamfirescu întregește tabloul dramaturgiei epocii prin formulele experimentale de avangardă, care descriu viața de periferie unde se nasc și mor, neîmplinite, visuri și aspirații către o existență curată. Zamfirescu s-a impus prin comedia tragică Domnișoara Nastasia

Comedia interbelică se distinge prin notele sentimentale, lirismul care temperează notele de sarcasm.

Tudor Mușatescu – satirizează mica burghezie de provincie, în replici memorabile care au intrat în limbajul curent sub numele de mușatisme („Gratis, mamă soacră”, „Fiecare votează cu cine vrea și din urnă iese cine trebuie”) Titanic Vals (1932)

Victor Ion Popa – scrie și el despre târgul de provincie în Take Ianke și Cadîr (1933), oameni simpli fărăr ambiții politice ca eroii lui Mușatescu

Al Kirițescu – scrie comedia de moravuri Gaițele (1931)

Mihail Sebastian – descrie contrastul dintre vis și realitate în comedia lirică Steaua fără nume și satirizează mediul burghez, demască coruptibilitatea presei, mizeria lumii politice și condiția intelectualului în epocă în Ultima oră.

Gh. Ciprian – are o predilecție pentru straniu și parodie în Omul cu mârțoaga – 1927 și Capul de rățoi – 1940

OBSERVAȚII

Dramaturgia interbelică se caracterizează printr-un echilibru moral promovat de dramaturg. În fiecare piesă există cel puțin un personaj care funcționează ca un contrapunct în raport cu celelalte personaje, un element de echilibru care chiar și atunci când este ridiculizat el rămâne același om onest și modest. Spirache Necșulescu, Mircea Aldea, Marin Miroiu, Chirică (Omul cu mârțoaga), rățoii

Teatrul interbelic nu creează prototipuri memorabile, ci doar reliefează atmosfera epocii, stări de fapt, tablouri de epocă. Ele sunt, în mare parte, comedii de moravuri, cu caracter de cronică.