HERVE LE FLOCH Celţii – o civilizaţie originală

HERVE LE FLOCH
Celţii – o civilizaţie originală
Traducere şi note Alexandra-Maria Născutiu
BUCUREŞTI 2002
Colecţia Civilizaţii Dispărute este coordonată de
Lydia Constanţa Ciucă
De ce această carte?

Pană nu demult, strămoşii francezilor cre¬deau că se trag din franci, pe care cu greu îi distingeau de gali. Cine erau francii? Descendenţii troienilor care scăpaseră de dezastrul ce le lovise oraşul…
A fost o mare surpriză când, pe vre¬mea Iluminismului, un istoric intrepid a îndrăznit să sugereze că francii erau teutonii care subju¬gaseră Galia.
A trebuit să mai treacă un secol pentru ca trecutul, plin de teorii fanteziste şi contradictorii, să fie clarificat de un savant, Fustei de Coulanges, pe baza unor informaţii verificabile.
Astăzi, francezii ştiu că prima schiţă a Franţei a fost Galia independentă, de civilizaţie celtică. Dar, deseori, nu ştiu nimic mai mult şi nu bănuiesc că Galia n-a fost decât o faţetă, în timp şi în spaţiu, a unui ansamblu mai vast:
CIVILIZAŢII DISPĂRUTE
Celţia. De fapt, celţii şi galii erau încarnarea unei aceleiaşi identităţi, căreia romanii i-au dat numele de Gallia, de unde şi numele francez de „Gaule”. Din civilizaţia celtică, de originalitate unică chiar şi în vremea ei, şi cu un farmec straniu ce fascinează încă multe spirite, francezii nu reţin altceva decât tabloul convenţional al druidului în rochie albă, care culege vâscul dintr-un stejar, cu o seceră de aur.
Scopul acestei cărţi este să expună succint, fără pretenţii ştiinţifice sau literare, ceea ce a fost realmente această civilizaţie. Nu-i vom atenua nici o trăsătură şi nu vom cenzura nici un citat. Ea ne va apărea în paginile ce urmează în candida ei amoralitate şi întreaga ei autentici¬tate.
1.
în căutarea celţilor
intâi de toate trebuie să înfruntăm cuvântul «civilizaţie» luat ca atare. Există tot soiul de civilizaţii, foarte diferite de a noastră, cărora le acordăm aleatoriu epitetele de primitive sau barbare, lată, de pildă, civilizaţia Maya, ale cărei monumente imense şi calendare astro¬nomice le admirăm atât, nu cunoştea roata, în timp ce noi nu suntem capabili să ne imaginăm un început de civilizaţie fără o căruţă sau o roabă. Ei bine, celţii n-aveau palate, în schimb cunoşteau deja roata. Chiar ei au fost primii care au avut ideea să îi ataşeze nişte piese din fier, făcând astfel prima maşină de arat. Tot ei au oferit în dar romanilor un petotritum, carul lor cu patru roţi.
Oameni care nu vedeau nimic ca noi
Şi totuşi civilizaţia celtică nu înseamnă doar atât. Când începem s-o studiem, pătrundem într-o lume com¬plet străină. Facem un salt în necunoscut, între ea şi noi există urmele culturii greco-latine şi ale impregnării creştine Vechii celţi erau oameni care nu vedeau nimic ca noi. Dacă unui contemporan de-al nostru i-ar veni ideea să propună Administraţiei un model de monedă în stil galic, putem paria că va fi considerat bolnav mental.
Celţii, «pre-oameni de ştiinţă» cum erau, nu aveau aceeaşi viziune asupra cunoaşterii pe care o avem noi. în ochii noştri importantă este doar cunoaşterea obiectivă care se confundă cu achiziţiile ştiinţei. Pe noi ne intere¬sează «cum?». Pe ei îi interesa «de ce?». Pentru ei nu era important să stăpânească forţele naturii, să ţină Pământul „în frâu”, ci să pătrundă din plin în misterul destinului umanităţii şi să se lase îmbătaţi de ei.
De aici decurge un stil de viată, o artă, o literatură şi o istorie în acelaşi timp captivante şi patetice. Cum au făcut-o şi alţii înaintea noastră, vom încerca să ne facem o idee pe care să o prezentăm cititorilor, apelând la efor¬tul de înţelegere pe care îl necesită un subiect atât de neobişnuit.
Cunoştinţele noastre au făcut progrese
Acum un secol nimeni n-ar fi putut imagina sau scrie o carte pe tema aceasta. Nu se ştia despre celţi decât ceea ce spuseseră grecii şi romanii care nu îi cunoşteau întotdeauna direct, ci de multe ori doar prin prisma războaielor purtate cu ei, E ca şi cum i-am întreba pe armeni ce fel de oameni sunt turcii, iar pe indienii
Siouxcare sunt calităţile americanilor.
De atunci, cunoştinţele noastre au progresat. Am adus la lumină arta statuilor religioase galice din epoca romană, am avut revelaţia civilizaţiei de la Tene (nume dat civilizaţiei celtice din timpurile Galiei independente, după locurile unde au fost făcute principalele descoperiri, în Elveţia). Şi, în sfârşit, am avut ecouri ale impresionan¬tei literaturi irlandeze şi galeze din Evul Mediu, reflectare directă a civilizaţiei pe care o studiem.
Dispunem de numeroase criterii de apreciere, dar care nu înlocuiesc întotdeauna absenţa documentelor scrise. Celţii nu scriau despre tot ce ţinea de spiritualitate. Nu erau singurii care gândeau că sentimentul religios sau poetic, sau mai degrabă poetico religios, era mult prea legat de intimitatea omului pentru a putea fi imortalizat în scris. Ei notau pe tăbliţe, în caractere greceşti, socoteala căruţelor şi a vitelor, dar nu şi visele care le umpleau nopţile.
Dintr-o mie de manuscrise — doar trei duzini publicate
La celălalt capăt al teritoriilor indo-europene, în In¬dii, celebrele Veda fuseseră transmise pe cale orală până în secolul ai VINea. Celţii independenţi au început să-şi scrie poveştile fabuloase prin secolul al Vl-lea, adică aproximativ în aceeaşi perioadă. Primele manuscrise s-au pierdut. Nu posedăm decât copii mai recente. Dar, din manuscrisele cunoscute, în număr de o mie, doar două sau trei duzini au fost traduse şi publicate. Să nu ne facem sânge rău. Dintre nenumăratele tablete în carac¬tere cuneiforme exhumate în Mesopotamia între 1888 şi
1900, marea majoritate a rămas încă nedescifrată — operaţiune migăloasă, dar cu roade savuroase.
Dar această savoare nu exclude dificultăţile de in¬terpretare. Călugării irlandezi care au lăsat în scris saga-urile lor în bibliotecile (Scriptoriâ) mănăstirilor au ştiut să elimine referirile prea clare la zei şi la credinţele păgâne. Trebuie să ştii să citeşti printre linii şi să scapi de cap¬canele «evhemerizaţiei»1) care face dintr-un popor mitic o migraţie istorică sau dintr-un zeu strălucitor un erou dotat cu puteri magice.
Trebuie admis, o dată pentru totdeauna, că vizi¬unea celţilor asupra lumii exclude noţiunile de categorie şi de specializare. Olimpul celtic este ambiguu. Arta celtică, de asemenea. Societatea, morala, caracterul celţilor prezintă faţete contradictorii. Civilizaţia celtică scapă definiţiilor tranşante pentru că este o sumă de con¬traste, dar şi pentru că este o civilizaţie fragmentată — unica formulă socială şi geografică ce permite înflorirea fără oprelişti a individualismului. Dar atenţie! un individu¬alism ambiguu şi el şi care nu trebuie să dea naştere la confuzii, pentru că este foarte strâns legat de cadrul im¬permeabil al familiei — vom vedea despre ce familie mare este vorba — şi al societăţii şi pentru că este in¬separabil de respectul necondiţionat al tradiţiei şi al devoţiunii faţă de semeni.
Cu mult timp în urmă normanzii au scos la lumină legenda regelui Arthur şi au arătat-o lumii întregi după ce au savurat-o. Romanele bretone au fost sufletul cavaleri¬lor. Spre sfârşitul Romantismului fantomele din legendele celtice au bântuit imaginaţiile. Astăzi, imaginea acestei societăţi uitate — şi, vai!, cât de renegate — are oare
1) Evhemer – filozof grec din secolul dimensiune sacră istoriei si eroilor.
î.H., care a redat o
puterea să înnoiască modul nostru de-a vedea lucrurile şi poate, oare, să deschidă drumuri noi elanurilor care dor¬mitează în noi?
La început celtomania face furori
în 1757 un poet englez a scris o lucrare care avea să devină celebră, lată subiectul: cel din urmă bard galez îl blestemă, de pe vârful unei stânci, pe regele saxon vic¬torios:
«…Atunci apăru un bard, cu privirea pierdută, înveşmântat în hainele lugubre ale nenorocului. Barba-i hirsută şi păru-i albit fluturau ca un meteor în voia atmos¬ferei tulburi. Aprins de focul profeţiei, îşi luă lira…»
Pe tonul acesta începe marea aventură literară a lui Ossian, publicat de Mac Pherson între 1760 şi 1765. Aceste poeme despre care autorul pretinde că ar fi traducerile baladelor galice culese pe platourile Scoţiei, nu au decât numele celtic, în ele se exprimă marele avânt romantic, într-un decor de torente şi de fulgere. Prin ele instinctul, prea îndelungat constrâns de regulile clasicis¬mului, poate în sfârşit să iasă la suprafaţă. Succesul lui Ossian este mondial. Până şi Napoleon îl ia cu el pe in¬sula Sainte-Helene. Tradus în toate limbile, el este întru¬parea unui celtism-marionetă ce contribuie la atragerea atenţiei asupra originilor etnice ale poporului francez.
Amatorii de celtism, cu nimic mai presus ca înain¬taşii lor, perpetuează vechile confuzii. Trebuie să cităm fraza Iui Malo Corret de la Tour d’Auvergne, originar din Carhaix, frază extrasă din lucrarea sa Origini galice, în care autorul se arată lingvist depăşit şi războinic intrepid.
«Mai multe imnuri galice… sunt cuprinse într-un poern ers, numit Edda… Acest monument runic… este cel
care ne poate arunca o lumină asupra celţilor». Ignora în mod vizibil că «ers» desemnează dialectul gaelic din Scoţia, că Edda este o culegere de legende scandinave şi că runele constituiau vechiul alfabet germanic…
La acea vreme, tot ce era antic şi barbar, păros, de¬lirant şi nordic era «celt». Celţii apar peste tot. Jeanne Becu citeşte în Mercure idila lui Cleomir şi Dalia, «nuvelă galică» şi. când devine contesă du Barry se interesează de Druizii, «tragedie galică», în formele cele mai variate, elucubraţii literare, erudiţie aproximativă, reverii specula¬tive sau sisteme concepute de maniaci, celtomania face furori. Progresele studiilor asupra celţilor vor ajunge să-i diminueze autoritatea de care se bucură pe nedrept, dar nu într-atât încât să cadă în uitare. Vor rămâne câţiva visători incorijibili care vor găsi în celtism, datorită am¬biguităţilor sale, un teren de elecţie pentru a-şi exersa fantezia. Celtismul-kitsch se bucură chiar de un succes permanent de librărie.
Apoi pământul îşi dezvăluie primele secrete
Pe la jumătatea secolului al XlX-lea a apărut ipo¬teza că printre pietrele vechi dezgropate accidental prin diverse locuri s-ar putea găsi informaţii serioase despre trecut. O parte din descoperirile făcute atunci, ca cele două busturi ale zeilor de la Roquepertuse sau fundaţiile templului zeiţei Seine, la izvoarele fluviului, au fost fără vi¬itor: enigmele pe care le reprezentau nu interesau pe ni¬meni, încercările de descifrare a inscripţiilor funerare din Gaiia romană pe care nici o limbă nu le putea explica în întregime au aţâţat curiozitatea savanţilor. Mirarea lor a fost fără limite când au trebuit sa accepte evidenţa; acele
cuvinte stranii erau celtice!
în 1846, Botta dezgropa ruinele de la Ninive (despre care nu se ştia altceva decât ceea ce scria în Biblie) şi, cu aceeaşi ocazie, dezgropa întreaga civilizaţie asiriană. în acelaşi an, Ramsauer explora necropola de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac, descoperind 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complet al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 înainte de Christos. Despre acest lucru se vorbeşte puţin în Franţa, în 1860, Napoleon III a dispus să se facă săpături în Ale-sia, mai mult ca să clarifice unele aspecte ale campaniei lui Cezar în Galia decât ca să se informeze despre poporul pe care Cezar îl învinsese.
De la La Tene la Gundestrup
De abia în 1874 s-a hotărât asanarea ţinuturilor La Tene, acolo unde cu 17 ani în urmă se găsiseră primele piese arheologice, cărora nu li s-a acordat prea multă atenţie. Cercetările vor continua până în 1907, Se vor descoperi arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lun¬gul cejei de-a doua civilizaţii a fierului.
în 1877, o descoperire asemănătoare a fost cea a fortăreţe! de la Stradonitz, în Boemia, care a adus proba concretă a unităţii civilizaţiei celtice din Galia şi din Europa Centrală. Săpăturile din Marzabotto, în Italia, au adus aceeaşi dovadă în ceea ce-i priveşte pe galii cisai-pini: alături de inevitabilele obiecte etrusce, mormintele adăposteau şi întreaga panoplie de război de la Tene.
Anul 1891 a fost marcat de descoperirea întâmplătoare într-o mlaştină din Jutiand a vasului de
bronz zis de Gundestrup, ornat cu figuri şi scene mi¬tologice, ale cărui asemănări cu iconografia religioasă galică erau atât de evidente încât s-a renunţat la ideea de a atribui acest obiect sciţilor.
Descoperiri foarte importante în Franţa
La Roquepertuse, Gerin-Ricard aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul Marii Conflagraţii pentru a relua, în 1919, săpăturile care vor permite stabilirea celtismului evident ai galilor ce locuiau în zona Marsilie! în secolul al ll-lea înainte de Christos. Monumentele scoase la iveală în aceeaşi regiune în anii următori îi vor permite lui F. Benoit să descopere arta plastică galică.
La Graufesenque, în Aquitania, o altă mare surpriză în 1923. Se descoperă însemnări ale galilor olari datate la un secol după cucerirea de către romani: sunt împânzite de cuvinte celtice, dovadă a supravieţuirii limbii. Bineînţeles că s-au găsit şi «savanţi» care să identifice limba olarilor cu o limbă jumătate sumeriană, jumătate egipteană. Lucru ridicol, neputându-se tăgădui că petuar (ios) sau pinpetos corespund vechilor cuvinte bretone petuar şl pimpet(«a\ patrulea» şi «al cincilea»).
Un manuscris din secolul al XV-lea dintr-o colecţie particulară irlandeză a furnizat în 1930 două tratate ju¬ridice datând din secolul VI era noastră şi vorbind despre obligativitatea acordării de ajutor persoanelor bolnave, în fapt un precursor al asigurărilor sociale.
Descoperirile continuă după război. F. Benoit descoperă, la Entremont, capitala Salyenilor, un prim exemplu jde oraş autentic galic denotând un concept ur¬banistic, în 1958 se fac legături între diverse documente arheologice care dovedesc existenţa în Galia romană a
unei maşini de strâns recolta cu tracţiune animală.
în sfârşit, în 1971, la Dineault, în Cornouaille armori-cană, se găseşte într-un dulap o admirabilă statuetă a zeiţei Brigitte, aflată acolo de 50 de ani. Astfel se confirmă descoperirile de la Entremont — în perioada cuceririi ro¬mane arta galică în ansamblul ei evolua spre o expresie plastică, spre deosebire de arta insulară celtică; aceasta avea să rămână ideografică, simbolistică şi decorativă până la dispariţia sa în secolul al Xll-lea.
Pionierii geniali ai celtologiei
Datorăm progresului spiritului ştiinţific din cursul se¬colului al XlX-lea — care n-a fost doar un secol «stupid» — dizgraţia în care au căzut irevocabil celtomania şi efor¬turile pionierilor celtologiei. încetul cu încetul aceşti pionieri ne-au pus în posesia moştenirii etnice franceze. Primul dintre ei a fost probabil Adelung, la sfârşitul se¬colului al XVIII-lea, care a făcut unele greşeli datorită lacunelor documentării sale, dar a avut meritul de a stabili o clasificare exactă a limbilor celtice vii în două grupe: pe de o parte irlandeza şi scoţiană, iar pe de altă parte galeza, comica şi bretona. Şi totuşi este încă marea epocă a etimologiilor la prima vedere. Le Brigant credea că toate limbile de pe glob derivau din bretona vorbită de Adam şi Eva în paradisul terestru. Cuvintele franceze chaîne şi p/vxerau considerate în mod eronat ca prove-nind din cele bretone chadenn şi priz. Este curios faptul că dicţionarul comparat al limbilor celtice publicat de Lhwyd la începutul aceluiaşi secol nu impresionase pe nimeni, cu toate că indica o direcţie bună în cercetare.
Dar, un secol mai târziu, ideile lui Prichard şi gramatica comparată a lui Bopp au stimulat imaginaţia lui
Gaspar Zeuss a cărui Grammatica celtica, apărută în 1853, a constituit fundamentul studiilor filologice celtice moderne.
LIMBA BRETONA I-A FOST DATĂ DE CĂTRE DUMNEZEU LUI JAPHET…
«Celtica, sau bretona, este o limbă-mamă… Dovada acestui adevăr este că ea i-a fost dată de Dumnezeu lui Japhet… şi nu inventată sau întocmită de oameni. Ea îşi trage toate cuvintele dintr-un fond propriu… Gomer, fiul cel mare al patriarhului Japhet, a transmis-o descendenţilor lui, gomarienii, din care se trag celţii sau galii, după cum spun Callinaque, Joseph în cartea sa Antiquites Judaiques, şi, mai târziu, Eustache d’Antioche, marele sfânt Jerome, sfântul Isidor de Sevilla, cosmograful Merula şi încă alţii…
Este adevărat că înainte de a se numi limba celtică… ea a fost întâi în Asia limba gomarienilor sau gomarlţilor apoi a saques-ilor sau saces-ilor care au cotropit ţinuturile Parthei. în a! treilea rând ea s-a numit limba Titanilor (nume pe care şi l-au dat chiar ei pentru a se face temuţi şi res¬pectaţi de celelalte popoare) în Cappadoria, Frigia, Grecia, Trădaşi insula Creta… unde cinci sau şase generaţii ale acestor Titani au domnit timp de 300 de ani pe vremea… lui Abraharn şi a altor patriarhi şi unde erau numiţi şi celţi, gali, galatei, termeni sinonimi care semnifică toţi războinici puternici, valoroşi…
Ca şi ceilalţi cuceritori ei au introdus legile, obiceiurile şi limba lor. Şi astfel în greacă, teu¬tonă sau germană şi în celelalte limbi europene
‘-%
se găseşte o infinitate de cuvinte celtice care sunt mult mai simple decât ale lor, pentru că marea majoritate nu au decât o silabă, pe când ale grecilor şi latinilor care derivă din ele sunt de câte două… Şi este o regulă generală în mai toate limbile: cuvintele cele mai lungi provin din cuvinte scurte şi simple care sunt chiar rădăcinile lor primitive…»
P. F. Gregoire, prefaţă la Dicţionar francez-celtic. 1732
Cazul acestui universitar este cel al unui geniu care irumpe într-o ramură a ştiinţei şi care. dintr-o singură lovi¬tură, o reînnoieşte şi o aduce pe culmile perfecţiunii. Pen¬tru că, dacă de o sută douăzeci de ani se aflaseră multe despre limbile celtice pentru că se strânseseră o groază de informaţii pe care savantul german nu le poseda, nici una din concluziile sale nu a fost contestată. Rămâne un motiv de uimire pentru cei ce cunosc complexitatea şi dificultatea unui asemenea tip de studiu, cum acest pro¬fesor a reuşit, în intervalul dintre cursurile pe care le preda la liceul din Bamberg, să înveţe singur şi în pro¬funzime cinci limbi celtice, să le înţeleagă mecanismul, să asimileze fonologia, să reconstituie evoluţia lor, să desci¬freze milioane de texte fără să greşească sau să dera¬peze.
Progrese pe toate planurile
Studiile despre celţi sunt începute. Un alt german cu spirit pătrunzător, Kuno Meyer. îl întâlneşte pe teren pe marele d’Arbois de Jubainville. Le datorăm traducerea
şi ilustrarea sapa-urilor care au rupt voalul ignoranţei noastre în domeniul lumii celtice păgâne. Celţii înşişi sunt scoşi din amorţeala lor. După precursorul Whitley Stokes, Eoin MacNeill şi Douglas Hyde reînvie trecutul Irlandei, în Ţara Galilor — John Rhys, în Bretania — Joseph Loth studiază comorile necunoscute ale literaturii bretone. Surprizele nu vor înceta, în 1964, un celtolog breton, Leon Fleuriot, publică o culegere explicativă în bretona veche, culegere ce redă ramurii celtice contemporane gloria trecutului său şi oferă cheia limbii celtice populare din protoistorie.
Studiile celtice avansează pe toate fronturile. Romilly Allen, în 1910, face cunoscută bogăţia artei celtice luată ca întreg, de la producţiile de la Tene până la cele din Irlanda şi Scoţia medievală. Joseph Dechelette începe, în acelaşi an, publicarea unui monumental tratat de arheologie celtică, intitulat cu modestie «manual». De atunci acest tratat de referinţă a rămas de neînlocuit, în ciuda jioilor descoperiri.
în zilele noastre, specialiştii bretoni, irlandezi, scoţieni şi galezi sunt numeroşi; ei au preluat ştafeta de la francezii, germanii şi scandinavii care i-au precedat.
Galii chemaţi în ajutorul Franţei
înfrângerile îi pun pe oameni în faţa unor examene de conştiinţă. După 1871, Fustei de Coulanges a publicat cartea sa Instituţiile vechii Frânte, într-o tradiţie franceză ce datează din Galia romană, în reacţie împotriva tradiţiei contrare a predominanţei elementului franc. Treizeci de ani mai târziu, Camille Jullian publica Istoria Galiei. între cele două apariţii începuse înflorirea arheologiei preisto¬rice şi a sociologiei comparate. Sentimentul patriotic
înflăcărat era acelaşi. Prestigiului ştiinţei germane şi a victoriilor germane al căror merit părea că ţine de o supe¬rioritate rasială, era bine să i se opună perfecţiunea sevei franceze; iar mitului celtic ce! germanic.
Camille Jullian era un meridional din Cevennes, ne¬gricios, care nu semăna cu imaginea pe care o avem despre galii legendari. El a devenit ridicătorul în slăvi al unei epopei galice sub un şef naţional inspirat: Vercinge-torix. Şi tot el a fost cel care a adus în sufletul multor com-patrioţi nostalgia celtismului. Partea cea mai contestată a operei iui este ipoteza sa, devenită rapid certitudine, a ex¬istenţei între Pirinei şi Rin, înainte de sosirea celţilor, a unei populaţii «ligure» pe care aceştia ar fi asimilat-o. Şi n-ar trebui să ne mirăm când Jullian o descrie împru-mutându-i din propriile-i trăsături.
Pentru francezi Istoria Galiei, care rămâne preţioasă pentru documentaţia ei fabuloasă, prezintă vi¬ciul de a atribui membrilor unei societăţi de tip tribal naţionalismul visceral al popoarelor contemporane. Vom avea ocazia pe parcursul acestei cărţi să dezvoltăm acest subiect.
Această orientare a lui Jullian explică de ce nu i-a inclus pe celţii insulari în optica sa. Considerând că celtii proveneau din diverse locuri şi ajunseseră să formeze o unitate, ipoteza apariţiei unui naţionalism distinct într-o singură parte a ţinutului celtic era pur arbitrară. Ea explică şi de ce Jullian aderase la opinia lui Albert Grenier: «Avem dreptul, pentru a descrie civilizaţia celţilor dinainte de epoca romană, să utilizăm informaţii pe care ni le furnizează societatea celtică, literatura britano-celtică din Evul Mediu? Istoricii spun că nu.»
Ar trebui precizat «Istoricii care nu au studiat vechea Irlandă». Cei care au făcut-o spun că da.
Şi totuşi Jullian a dat studiilor istorice o profunzime

pe care n-o avuseseră înainte.
«Defrişarea unei mari păduri, spune el, asanarea unei mlaştini întinse, au aproape tot atâta însemnătate în destinul societăţilor ca şi o revoluţie politică sau o capo¬doperă literară… Răspândirea unei culturi, construirea unui drum lung, formarea unei capitale, duc la consecinţe la fel de durabile ca cele ale unui război sau ale unei legi».
Cele patru surse de cunoaştere
Timp de aproape două mii de ani, lumea civilizată n-a ştiut despre celţi decât ceea ce scriseseră despre ei scriitorii din Antichitate. Se pot observa multe rezerve din partea acestor autori. Şi totuşi aceste dovezi păstrează o valoare informativă, dacă nu pentru ceea ce erau celţii în realitate, atunci măcar pentru ceea ce gândeau contem¬poranii lor despre ei.
A doua sursă este arheologia monumentelor: urme sau resturi de locuinţe, de fortăreţe, de drumuri, de por¬turi, de ateliere, ustensile şi obiecte diverse.
A treia este iconografia: arta de la Tene sub toate aspectele ei, inclusiv prelungirea ei tardivă în insulele bri¬tanice; sculptura preromană până la ultimele ei realizări; sculptura celtico-romană care din punct de vedere celtic este o artă degenerată; numismatica galică ce este o pură splendoare.
A patra sursă este literatura insulară, la început ir¬landeză, în care miturile tradiţionale apar în integritatea lor. apoi cea «bretonă» («galez» este un cuvânt apărut mai târziu, prea limitat după părerea noastră pentru a cuprinde un fenomen istoric şi geografic atât de întins), pe aceasta din urmă cenzura creştină exploatând-o
profund.
Am putea, fără a ezita, să adăugăm o a cincea sursă, care este folclorul actual al ţărilor celtice moderne: Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Bretania, precum şi a două ţinuturi mai puţin întinse: Cornwall şi insula Mân.
Acest folclor, care a fost foarte conservator până în prezent, a vehiculat numeroase elemente de civilizaţie pe care, altfel, nu le-am fi cunoscut: muzică, dansuri, cântece, sporturi, legende şi credinţe populare, vechi obiceiuri.
A cincea sursă: limba
Luate izolat, fiecare din aceste surse nu ne furnizează decât informaţii fragmentare sau neclare. Dar ele se completează şi se luminează reciproc, după cum vom vedea în continuare.
în sfârşit, există limba. Ea ar putea fi considerată şi o sursă de indicaţii preţioase despre societatea celtică, idealurile ei şi idiosincrazia ei. Multitudinea de nume pro¬prii în a căror construcţie intră cuvântul epos «cal», arată importanţa acordată acestui animal, fie în viaţa eco¬nomică, fie în război, fie în mitologie. Este unul din cazurile în care literatura insulară ne poate indica, folo¬sind un lux de amănunte, rolul jucat de cai în ţările celtice. Unele reprezentări iconografice sugerează valorile sim¬bolice care-i puteau fi atribuite. Vocabularul este el însuşi foarte instructiv. Prezenţa anumitor cuvinte abstracte sau de specialitate spune multe despre legi şi obiceiuri.
Adevărul este că dacă ştim să exploatăm aceste di¬verse mărturii şi dacă ţinem cont şi de condiţiile în care au fost descoperite, suntem amplu informaţi despre acest
vVf1′ Wfe^.î
subiect. Toi atât cât putem fi despre oricare alt popor al lumii dintr-o epocă ce corespunde aceluiaşi tip de civi¬lizaţie.
Să le mulţumim grecilor pentru că au fost vorbăreţi
Fenicienii au fost primii care au frecventat insulele Cassiteride — a se citi Britanice — cu câteva secole înainte de greci, ca să aducă de acolo cositorul al cărui comerţ î! monopolizaseră. Ei scriau. Suntem îndreptăţiţi să credem că alfabetul lor este la originea tuturor alfa¬betelor occidentale. Şi cu toate acestea ei nu au povestit nimic despre călătoriile lor nordice. Nu erau vorbăreţi. Din fericire, grecii, succesorii lor, erau.
Hecatus din Milet, în secolul al Vl-lea înainte de Christos, a situat ţinuturile hiperboreenilor la nord de Alpi, fapt confirmat de arheologie. Herodot, un secol mai târ¬ziu, pretinde că celţii se întindeau până la Pirinei şi descoperă prezenţa lor în vestul peninsulei Iberice. Constatăm că făcuseră ceva drum.
Analele preoţilor romani ne arată că galii ieşiseră victorioşi la Allia în 390 înainte de Christos. Heraclit din Pont preia acest zvon şi este de părere că Roma, «oraş grecesc», a fost cucerită de o armată de hiperboreeni. Maestrul său Aristotel ştie mai multe decât el; el numea celţii Kettoi şi avea o idee mai clară despre ţinuturile în care erau răspândiţi; ceea ce nu-l împiedică însă să enunţe prostii la adresa lor, ca de pildă că nu acceptă gu¬vernarea femeilor şi că sunt pederaşti. Dar spune.de ase¬menea, că sunt războinici, că-i scaldă pe noii-născuţi în apa rece ca gheaţa a râurilor şi că-i îmbracă foarte sumar. Le atribuie pretenţia de a nu le fi teamă nici de cutremure,
nici de torente. Un detaliu l-a impresionat pe marele filosof: în Celţia, măgarii nu pot supravieţui: este mult
prea frig!
Ephore, care scria pe la sfârşitul secolului al IV-lea
înainte de Christos, ne învaţă că celţii îi pedepseau cu o amendă pe tinerii prea graşi, atunci când centura lor depăşea circumferinţa admisă. De la el am aflat că celţii ajunseseră până în Ţările de Jos şi că nu le era frică de nimic.
Călătoria marsiliezului Pytheas în Celţia
Este şi epoca în care un grec din Marsilia, Pytheas, întreprinde o călătorie îndrăzneaţă dincolo de Gibraltar, către oceanele misterioase despre care se credea că sunt pline de monştri marini şi acoperite de gheaţă. El voia să ştie de unde venea cositorul atât de necesar fa¬bricării bronzului şi chihlimbarul foarte apreciat pe piaţa oraşului lui.
El trece de coloanele lui Hercule, se îndreaptă spre nord, recunoaşte ţărmurile armoricane, apoi pe cele ale insulelor «Pretanice» unde dă peste minele de cositor pe care le căuta, în Cornwall, o ia un drum mai îndrăzneţ prin Marea Nordului, până aproape de Thule, se întoarce prin Marea Irlandei şi calculează că a parcurs douăzeci de mii de stadii, adică trei mii cinci sute patruzeci de kilometri. Notează că «pretanicii» sortează grâul în hambare şi beau hidromel. Este cu siguranţă adevărat pentru că ei continuă s-o facă şi în zilele noastre.
Pytheas are spiritul marilor descoperitori. Es¬timează că nu ştie încă destule. Indiferent la plângerile marinarilor epuizaţi, reia drumul spre canalul Mânecii şi merge pe malurile continentului până la Elba, apoi până
vorbi mai târziu, nu-i fac pe toţi cercetătorii să-şi schimbe părerile, şi universitarul J. Arnal, în lucrările sale foarte interesante privind Dolmenele din depar¬tamentul Herault (1963), scrie:
„Au fost avansate mai multe ipoteze. Aceea a lui V. Gordon-Childe mi se pare cea mai temeinică. El vede în megalitism o religie adusă din Orientul a-propiat, la fel cum s-a întâmplat cu creştinismul în epoca romană.::
Dezacorduri şi ipoteze tuiburi
încă de la sfârşitul secolului XIX anumiţi autori au ţost de acord cu schema orientală. Un loc deose-Djt îl ocupa scoţianul James Fergusson cu lucrarea nude stone monuments in all countries, their age and uses, apărută în anul 1872 şi tradusă în limba îranceza de abatele Hamard în anul 1873, sub titlul Monumentele megalitice din toate ţările. Această lu¬crare, prima consacrată megalitismului din întreaga lume, este încă luată drept referinţă. „De la cartea lui rergusson — scrie Fernand Niel — ale cărui concluzii sunt de altfel discutabile, nu cunoaştem altă
S S’nte2ă aSU monumente
Fergusson, despre care vom mai vorbi, refuză
atât schema celtică, cât şi cea orientală. Pentru el. aceste monumente din piatră sunt recente şi datează din primele milenii ale erei noastre, în special monu¬mentele britanice de la Stonehenge şi Avebury sau cel irlandez de la New Grange. Despre camera de la Maeshowe, din Scoţia, el scrie că ar fi greu s-o con¬siderăm dintr-o epocă anterioară secolului X. Câmpu¬rile de menhire de la Kongsbacka, din Suedia, se leagă de „bătăliile care s-au dat între secolele V şi XII.”
El scrie de asemenea: „în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu avem nici un motiv să pre-supunem că dolmenele spaniole ar fi anterioare erei actuale; ştim însă, că dolmenele din Cangas de Onis şi de la Arrichinaga au fost venerate până în secolul VIII, poate chiar până în secolul X; dacă au fost vene¬rate, este posibil să fi şi fost ridicate în acsa epocă.:!
Printre t jorii.e pe care le-arn numi „tulburi”, în¬trucât nu se bazează pe nimic prdcisi o cităm pe aceea a iui Anure de Parriagua, care în lucrarea sa, intitulată Poporul dolmenelor (Pc.r;s, 1897), situează originea celtică a constructorilor de megaliţi tocmai în India. El susţine că perioada dolmenică s-ar afla cu 15 000, poate 18 000 de ani înainte de era noastră, epocă în care „poporul dolmenelor” ar fi pornit din In¬dia spre Occident. Rasa celtă, cu piele neagră, ar fi devenit treptat, „mai puţin neagră, ca urmare a in¬fluentelor mediului şi ale climei” (sic!); ea ar fi invadat sudul şi nordul Europei, ajungând în Africa de nord, Portugalia, Anglia, Belgia şi Suedia.
i-a denigrat pe gali. Deci trebuie citit cu precauţie.
Timagene, în schimb, se află la polul opus. Cu certi¬tudine el a cunoscut literatura mitologică şi poemele epice ale galilor, de a căror existenţă fără ajutorul lui noi nu am şti. El ne povesteşte cum, cu trei secole înainte de intervenţia romană, Celţia era ca un imperiu ce stăpânea o treime din Europa. Ne spune cum Ambigat, regele su¬prem, văzându-şi poporul suferind din pricina su-prapopulaţiei, i-a însărcinat pe cei doi nepoţi Bellovese «cel care ştie să omoare» şi Segovese «cel care ştie să învingă» să-şi ia cu ei oamenii în căutare de noi ţinuturi. Soarta I-a condus pe primul spre Italia, iar pe al doilea spre Boemia. Timagene, ca şi Titus-Livius, comite greşeli enorme de cronologie, uşor de rectificat prin metode comparative.
Titus-Livius a fost într-un fel un Michelet roman. O seamă de pagini din povestirile sale «istorice» de¬naturează faptele spre marea glorie a Romei. Polyb face dreptate, domolind lăudăroşeniile colegului său.
Galul Trogue Pompei serveşte drept interpret unuia dintre locotenenţii lui Cezar în bătălia de la Tongres împotriva eburonilor. El contrazice afirmaţiile celor pentru care belgienii erau germanici şi nu vorbeau aceeaşi limbă cu celţii Pomponius Mela ne informează despre per-secuţiile de pe vremea lui Tiberius ale căror victime au fost druizii.
Mai există şi alţi autori care lasă în scrierile lor in¬formaţii interesante despre celţi. Niciuna n-a fost negli¬jată, tocmai pentru a se face un tablou complet al civilizaţiei lor.
Materialul arheologic
Mai întâi există ruinele monumentelor din piatră, în ţările nordice unde se construia în lemn, ele sunt puţin numeroase şi aparţin unor state cu civilizaţie mixtă. Se pot semnala acele fanum, mici temple galice caracteris¬tice, inspirate fără îndoială de templele greco-romane. Dar trebuie menţionate în special locuinţele particulare şi fortăreţele sau refugiile fortificate. Arheologia este cate¬gorică asupra unui fapt: Celţia, până la intrarea în contact cu lumea mediteraneană, nu cunoştea oraşe propriu-
zise.
Moştenirea cea mai vastă lăsată este cea a mormintelor. Prin conţinutul lor în arme, bijuterii, mobile, ustensile, oase umane şi de animale, ele ne dau in¬formaţii despre nivelul de civilizaţie atins de defuncţi, despre ritualurile lor funerare, despre tipul lor de comerţ. Dar nu ne dau informaţii despre limba pe care o vorbeau şi nici despre relaţiile cu celelalte popoare.
Grupurile statuare galo-romane reprezintă în mod clar personaje divine, în cea mai mare majoritate a cazurilor, fără o explicaţie scrisă. Metodele folosite pentru identificarea lor sunt un soi de joc foarte apreciat de specialişti, dar care trebuie să facă apel la alte surse de cunoaştere.
Fotografiile făcute din avion ne-au arătat lucruri care ar fi putut rămâne necunoscute. Micile reliefuri pe terenuri vaste scapă privirii, dar nu şi camerei de luat ve¬deri care le accentuează contururile graţie umbrei lor. Aşa au apărut urme de aşezări romane importante în regiuni în care nu se cunoştea existenţa lor. Tot din avion s-au putut trage concluzii despre populaţia anglo-saxonă a Angliei. S-a demonstrat că văile erau cultivate pe tere¬nuri vaste, neîngrădite, aşa cum o făceau anglo-saxonii,
pe când terenurile accidentate erau parcelate, aşa cum obişnuiau celţii. De asemenea, parcelele din Hanovra şi Westfalia, care contrastează cu terenurile din nordul Ger¬maniei, confirmă că acele regiuni au aparţinut multă vreme celţilor, înainte de a fi ocupate de teutoni.
Geniul unui popor se reflectă în limba lui
Ar părea ciudat să dorim ca o limbă pe care nu o cunoaştem să ne dea informaţii despre poporul care o vorbea. Romanii nu s-au sinchisit niciodată să noteze particularităţile lingvistice ale popoarelor pe care le coio-nizau. Franciscanii, dominicanii şi iezuiţii spanioli au fost primii care au dorit să înveţe şi să predea limbile indi¬genilor supuşi. Nici galii nu s-au preocupat să salveze de la uitare limbajul lor naţional odată ce au învăţat să scrie. Vom încerca în rândurile ce urmează să găsim motivele psihologice ale acestei renunţări, care i-a intrigat pe isto¬rici. Dacă în afara numelor proprii ştim puţine despre gali, totuşi formele vechi ale limbilor celtice vii, vechea irlan¬deză şi vechea bretonă (premergătoare galezei, bretonei şi comicii moderne) prezintă bogăţii şi particularităţi comune. Ele previn în mod clar dintr-un limbaj comun, căruia i se asociază celtica veche, ale cărei diferenţe dia¬lectale nu-i afectează structura şi nici bagajul ideologic şi literar.
Dacă e să ne referim doar la bretona veche, vo¬cabularul abstract pe care-l cunoaştem are aproape întotdeauna echivalenţe în irlandeză şi demonstrează că celţii din Evu! Mediu târziu, care aparţineau încă unui statut social puţin diferit de cel al Gaiiei, uneori chiar mai arhaic din anumite puncte de vedere, erau familiari cu idei de genul indisolubil/taie, opoziţie, aprehensiune, a
întreprinde, compasiune, neglijentă, privilegiu.
în ceea ce priveşte numele proprii, ele confirmă spiritul belicos al celţilor pe care-l ştiam din scrieri. Nume bretone precum Fierul-victoriei, Prinţul-luptei, Cavaler-al-războiului. Victoriosul există în galică sub o formă mai veche sau se pot compara cu acelea care au aceeaşi origine cum ar fi Rege-al-cailor-rapizi sau Cel-ce-e-puternic-ca-Esus.
Dar, bineînţeles, nu toate numele aveau legătură cu virtuţile militare. Bretonii se numeau şi Fiul-verii sau Rasă-bună.
O lume în afara timpului: literatura insulară
Irlanda primelor şase secole ale erei creştine ne învaţă multe despre civilizaţia celţilor, în mod special despre cea a Gaiiei dinainte de Christos. Ea a fost Celţia legendară, insularitatea ei punând-o ia adăpostul in¬fluenţelor exterioare, în cele şase secole ce au urmat, ea s-a schimbat în suprafaţă, dar a conservat un fond imuabil pe care nu a reuşit să-l suprime decât politica engleză de exterminare din vremea lui Cromwell.
«Se spune, a afirmat Georges Dottin, că nu avern decât documente în copie despre Celţia păgână. Este o eroare. Posedăm mii de manuscrise irlandeze care ex¬primă aceste credinţe prin intermediul literaturii, deoarece aproape nimic în celţi nu este creştin.»
în ciuda ravagiilor făcute de vikingi, fervoarea lite¬raţilor irlandezi a reuşit să păstreze textele principale. Pe lista fragmentelor epice conservate în Cartea din Leinster (secolul al Xll-lea) figurează cel puţin 35 de fragmente care aparţin importantului ciclu Conchobar şi Cuchulain,
__. WfcA1 ^ ^ i^.i_j piciuui UUclf l v3.
Marea majoritate a manuscriselor a fost redactată în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, în scriptoriile mănăstirilor. Faptele istorice evocate ne duc în urmă, la perioada bronzului şi chiar la cea a pietrei. De altfel, evenimentele ulterioare secolului al Vlll-lea nu au fost subiecte pentru cicluri epice. Anacronismele limbii aduc o confirmare ştiinţifică acestei păreri.
TICĂLOŞIA FIILOR LUI TOURENN
«Fii lui Tourenn. Brian şi cei doi fraţi ai săi, l-au urmărit pe «ian, ca să se răzbune. Ca să le scape, Kian, folosindu-şi bagheta magică, s-a transformat în porc, dar Brian l-a rănit cu lancea. Kian le-a cerut celor trei fraţi permisiunea să reia forma omenească şi a obţinut-o.
— Bun, spuse Kian, v-am păcălit. Dacă aş fi fost omorât sub formă de porc, atunci aţi fi fost datornici doar cu un porc. Dar, pentru că mă veţi omorî sub formă de om, trebuie să plătiţi pentru un om. Şi nimeni n-a fost şi nu va fi omorât pe un preţ mai mare ca mine. lată de ce: armele cu care mă veţi ucide vor povesti fiului meu ceea ce mi-aţi făcut.
— Nu te vom omorî cu armele, răspunse Brian, ci cu pietrele care sunt pe jos.
Şi începură să-i lovească atât de crud şi de brutal că nu mai rămase din războinic decât un maldăr de carne şi de oase sfărâmate. Şi acest maldăr îl băgară în pământ.
Dar pământul refuză să ascundă nelegiuirea şi respinse cadavrul.
Brian fu de părere că trebuia înmormântat
încă o dată.
Fu pus în pământ a doua oară. Dar pământul îl refuză din nou.
De şase ori la rând fiii lui Tourenn puseră cadavrul în pământ, de şase ori pământul îl respinse. A şaptea oară însă îl acceptă.
Şi fiii lui Tourenn plecară.»
Tradus din Oidhe Chloinne Tuirann, publicat de R.J. Duffy
Un labirint psihic
încercările de a clasifica manuscrisele irlandeze sunt inutile pentru că nu ţin cont de genurile literare ale literaturilor clasice şi neo-clasice. Un traducător erudit care le cunoaştejDine s-a rezumat la clasarea lor în or¬dine alfabetică, în general ele sunt povestiri ale unor evenimente, dar, indiferent de pretenţiile lor istorice, per¬sonajele sunt sau ascund figuri mitologice, iar evenimen¬tele pe care le povestesc, spectacolele pe care le descriu, nu sunt altceva decât scenarii ale mitologiei. Nu au sens decât privite din perspectivă mitologică, chiar şi atunci când pun în scenă personaje care au existat de fapt. ^
fn aceasta constă şi dificultatea lor, fără a mai vorbi de limba în care sunt scrise, limbă ce rămâne în parte greu de înţeles, multe cuvinte şi expresii având un sens ezoteric care ne scapă.
Literatura bretonă, înveşmântată mai feudal şi mai conformist (din punctul de vedere al bisericii) este în esenţă identică. Identică până într-acolo încât maniacii influenţelor au vrut să vadă în ea simple transpuneri ale
,”. t’£
*• – “Vri-i •jj&t
temelor irlandeze. Ipoteza e inutilă pentru că irlandezii şi bretonii au moştenit aceleaşi tradiţii etnice.
Pentru motivele pe care le-am enumerat, este logic că personajele întruchipate nu prezintă nici o individuali¬tate de caracter. Ele servesc la personalizarea forţelor ce conduc lumea şi nebunia oamenilor. Nimic nu este mai departe de voluntarismul elen sau de mesianismul orien¬tal.
A pătrunde în labirintul psihic al acestei literaturi înseamnă o dezrădăcinare totală, iar cel ce începe să se simtă în această dezrădăcinare ca la el acasă, acela a înţeles esenţa celtismului.
Ne aflăm în marea tradiţie indo-europeană
A descoperi secretul celtismului înseamnă a pătrunde în spiritul vechilor civilizaţii tradiţionale pe care omul modern, prin schimbarea mentalităţii, le găseşte greu de înţeles.
Anumite concepte creştine care ne sunt familiare sunt străine tradiţiei: zeu personal, legi morale cu sancţiuni în viaţa de apoi, natura supusă unui zeu unic, credinţă într-o dogmă, noţiunea de culpabilitate atavică…
în plus, civilizaţia celtică; în marea tradiţie indo-europeană, se distinge prin arhaismul său. Nu este o civi¬lizaţie în care să lipsească noţiunea de stat. ci este o civilizaţie care, asemeni celei germanice, o exclude. O seamă de trăsături distinctive o apropie de perioadele mai vechi: vânătoarea de cranii, alianţele de sânge, legăturile în clanuri, sistemul de „dare” sau potlach care este ceva asemănător renunţării eroice la dreptul de pro¬prietate.
Foto 1 – Plata impozitului către romani
Singurele referinţe care luminează temele irlandeze şi bretone sunt sfintele scrieri hinduse. Forma de ex¬presie a celor două este aceeaşi, cea a unei tradiţii cu origine unică: texte în proză lăsate la libera inspiraţie a povestitorului, interpuneri de fragmente în versuri şi dia¬loguri transmise şi învăţate pe dinafară.
în afara timpului şi a raţiunii: miturile
O asemenea literatură nu poate să ne lămurească asupra istoriei. Trecerea timpului nu avea pentru «bar¬bari» o valoare măsurabilă, ci una calitativă şi simbolică. Nu-i prea interesa pe aceşti strămoşi îndepărtaţi împărţirea timpului după un calendar. Timpul nu se evalua în bani. Ceea ce era important era emoţia întâmplărilor pe care le povesteau, a lecţiilor pe care le predau, senzaţia de infinit şi de transcendere pe care is¬toria o lăsa în spirite. Numărul de zile, luni şi ani trebuia şi el să aibă o valoare simbolică. Trei sau şapte nu erau nu¬mere ci calităţi. De unde frecvenţa acestor cifre şi a multi¬plilor lui trei în evaluarea cantităţilor sau a timpului, fără a avea o valoare concretă.
Miturile nu sunt poveşti inventate de primitivi mai mult sau mai puţin obtuzi. Ele au fost prezente dintot-deauna şi reprezintă întâlnirea dintre idee şi dorinţă. Con¬temporanii noştri cu literatura SF n-au nimic de invidiat la antici din punct de vedere subiectiv. Omul este o con-stantă. Miturile sunt un mod de exprimare a necesităţilor umane în afara raţiunii şi a experienţei practice. Ele nu dau informaţii despre evenimente. Ele luminează natura umană şi atmosfera unei civilizaţii.
Povestiri irlandeze, ca Tain, bretone precum Kou-louc’h şi Olwen sau Tristan, care nu se pot încadra în
vreo perioadă istorică şi ale căror personaje n-au nici o situaţie socială, posedă imensa calitate de a ne arăta care erau chemările inimilor strămoşilor. Şi poate şi ale noastre, dacă ştim să citim în sufletele noastre.
înalţi şi blonzi, de preferinţă
Virgil, în Eneida, cântând gloria consulului Claudius Marcellus, îi descrie pe gali cu plete blonde, purtând coliere de aur în jurul gâturilor albe precum laptele. Tipul celtic admis de Antichitate era într-adevăr cel al oamenilor înalţi şi blonzi. Istoricii moderni, constatând că această descriere nu corespunde majorităţii francezilor, care sunt de talie mijlocie şi au părul castaniu, au conchis că invadatorii celţi, ca şi francii de mai târziu, de aseme¬nea «înalţi şi blonzi», nu erau decât o minoritate.
Aceasta pentru că se uită că talia şi tenul sunt noţiuni relative. Azi spaniolii, în majoritate scunzi şi bruneţi, îi descriu pe turiştii francezi ca pe nişte blonzi înalţi, neputându-i deosebi, la prima vedere, de confraţii germani sau olandezi.
Desigur, galii nu erau cu toţii nişte roşcovani înalţi, dar toţi doreau să lase această impresie şi îşi vopseau părul. Aveau, am putea zice, o idee preconcepută privind tot ceea ce este blond.
De fapt, regiunea unde s-a format etnia celtică a fost, din timpuri preistorice, un loc de trecere, unde rasele antropologice, în măsura în care au existat, s-au încrucişat. Celţii, peste tot unde se instalau, găseau populaţii de agricultori datând din epoca neolitică, pe care le dominau şi le asimilau, diversificând, prin încrucişări, o rasă deja departe de a fi omogenă. Se pare că anumite regiuni ale Franţei deţin un procentaj de
A
«sânge galic» mai ridicat decât Bretania unde totuşi conştiinţa celtică a rămas mai vie.
Individul celtic: o seamă de criterii
Dacă tipul fizic nu este determinant, atunci cum putem să-i recunoaştem pe celţi? Unii spun că limba este singurul criteriu indiscutabil. Pentru ceea ce ţine de vremurile străvechi, ei au dreptate: galii nu mai exis¬tau acolo unde nu se mai vorbea galica. Dar, mai târ¬ziu, când, sub presiunea circumstanţelor, celţii au încetat progresiv să-şi vorbească limba, am putea spune că şi-au pierdut particularităţile spirituale? atavismele lor? obiceiurile şi gusturile lor? Ar fi ridicol să pretindem aşa ceva. Fără gali, temperamentul francez tipic este inexplicabil. Bretonii de limbă franceză, irlandezii de limbă engleză nu sunt întru nimic mai puţin bretoni sau irlandezi în comparaţie cu compatrioţii lor ce continuă să folosească limba naţională. Limba este instrumentul unei culturi, semnul unei societăţi, dar nu ea este cea care le constituie.
Pentru noi, calitatea celtică a unui popor este dată de o sumă de trăsături distinctive, lăsate la aprecierea fiecăruia, cu toate că apartenenţa la limbă rămâne un criteriu privilegiat.
Vom vedea că vechii celţi nu se caracterizau doar prin felul de a vorbi, ci şi prin organizarea lor socială, credinţele lor religioase, obiceiurile juridice, or¬ganizarea politică, genurile şi tehnica literaturii, stilul lucrărilor plastice şi lirice, jopurile şi dansurile, obice¬iurile în timp de pace şi de război…
De unde vin celţii?
După spusele lui Timagene, druizii susţineau că o parte din celţi erau indigeni, iar cei care nu erau, proveneau fie dinjnsule îndepărtate, fie din regiuni situ¬ate la est de Rin. în ceea ce priveşte originea geografică a celţilor între Rin şi Dunăre, arheologia este de acord. Ei s-au constituit acolo ca un popor distinct în timpul primei perioade a epocii fierului.
Iar în ceea ce priveşte insulele, se pare că Timagene şi-a luat visele drept realitate, lulius Cezar va fi cel care ne va lămuri, explicându-ne că druizii credeau că galii se trăgeau din Dispater, zeul morţilor. Legenda irlan¬deză confirmă acest lucru şi declară că Tethra, regele morţilor, domnea dincolo de ocean. Nu există con¬tradicţie între cele două afirmaţii. Punctul de vedere celtic este foarte clar. Celţii erau «fiii nopţii», asemeni soarelui care ia naştere din ea. Filosofia lor fundamentală era aceea a eternei reîntoarceri, a vieţii ce se naşte din moarte, asemeni primăverii ce se naşte din iarnă.
Cezar indică şi el că pătura dominantă a populaţiei galice este originară din nişte insule foarte îndepărtate. O confuzie, pe care o vom explica ceva mai încolo, a dat în vileag că aceste pământuri îndepărtate erau de fapt pământurile Spaniei. Confuzie probabil dorită, pentru că era cazul să fie distruse credinţele vii ale irlandezilor despre originile lor mitice păgâne. Aducând pe pământ lumea lor invizibilă, aceasta era suprimată fără a trebui să fie negată.
Intre 800 şi 500 înainte de Christos, poporul care lo¬cuia în regiunea europeană centrală unde a fost reperată civilizaţia numită de la Hallstadt, este incontestabil de origine celtică. Nu există nici o soluţie de continuitate între prima şi a doua civilizaţie a fierului, aceasta din urmă fiind
cunoscută ca civilizaţia de la Tene. Nimic nu indică în descoperirile arheologice nici cea mai mică schimbare în populaţie. Ori, populaţia de la Tene era celtică. Inscripţiile pe care le-a lăsat, mărturiile tuturor celor care au cunos-cut-o sunt de necontestat.
Un fenomen demografic extraordinar s-a produs în pragul erei noastre. Acest nou popor care se formase încetul cu încetul în Europa Centrală, începând cu epoca bronzului, a devenit o sursă de migrare cu un dinamism irezistibil, ceea ce va duce în câteva secole la schim¬barea completă a aspectului Europei, între Atlantic şi Marea Neagră.
Marea invazie celtică
Asemenea unui torent ce-şi părăseşte brusc vadul obişnuit, marea invazie celtică se extinde în toate di¬recţiile, întâi spre vest, ocupă Renania şi estul Franţei unde înfloreşte civilizaţia de la Tene ale cărei urme im¬presionante au făcut să se spună despre departamentul Marnei că ar fi un «vast cimitir celtic».
Apoi se întinde spre vest şi sud-vest, zona prin exce¬lenţă a monumentelor megalitice. Acolo, căsătorindu-se cu populaţia ce ridicase dolmenele şi menhirele, celţii s-au impregnat de o religiozitate profundă, necaracteristică nordicilor.
în elanul lor, trec de Bidassoa şi se luptă cu ibericii. Are loc un fenomen foarte curios. Nu se mai întâlnesc cu ţărani paşnici şi uşor de dominat ca în văile marilor fluvii occidentale, ci cu o rasă la fel de mândră şi de belicoasă ca a lor. Se întrunesc toate condiţiile pentru un război de exterminare. Acesta însă nu are loc. Cele două popoare se întrepătrund, galii asimilând civilizaţia materială mai
avansată a ibericilor şi aceştia adoptând limba invadato¬rilor. Rezultă o naţie solidă, care se va lăsa greu de în¬frânt de către romani. E discutabilă afirmaţia anticilor că «galaţii» nu aşteptau decât un pretext minor ca să pună mâna pe arme.
Se dezbate încă ipoteza producerii unei mişcări de reflux dinspre centrul suprapopulat al Galiei spre Europa Centrală. Legenda regelui Ambigat seamănă însă cu o explicaţie plauzibilă a prezenţei galilor la est de Rin.
O altă cauză a migrării populaţiilor celtice a fost ori¬entarea triburilor teutone către căldura şi soarele din zonele sudice. Acestea, care nu mai aveau suficient pă¬mânt ca să se hrănească în ţările lor de origine, Scandina-via de Sud şi malurile septentrionale ale Germaniei, i-au împins pe celţi să migreze. Linia de oppidumuri galice care delimitează înălţimile Harzului şi, ceva mai încolo, cele din Turingia, sugerează linii de rezistenţă succesive pe un ax mergând dinspre nord-est spre sud-vest, împotriva unui inamic sau a unei ameninţări venite din Nord. Această ameninţare nu putea fi decât cea a teutonilor, a căror înaintare către sud este dovedită de istorici.
Datarea precisă a migrărilor este dificilă. Nu sunt decât doi celtologi care s-au pus de acord asupra subiec¬tului, la diferenţă însă de câteva secole. Vom vedea mai târziu când vom discuta despre goi’deluri.
Spre Nipru, Asia Mică, Italia, Bretania şi Irlanda
în orice caz, invazia celtică a luat şi alte trei direcţii, întâi de-a lungul Dunării cu oprire la sciţi (pe Nipru) şi în Asia Mică, unde douăzeci de mii de războinici s-au con¬stituit într-o confederaţie autonomă de trei «regate»,
corespunzând celor trei triburi diferite. Aceşti galaţi s-au suprapus peste populaţia autohtonă frigiană, de limbă greacă, fără ca să ne fi parvenit mărturii scrise despre conflicte sau ciocniri.
S-a produs, ca şi în Spania, un fel de civilizaţie mixtă, aici greco-celtică, acolo ibero-celtică, ce nu avea să se menţină prea mult după ruptura de trunchiul princi¬pal celtic, înglobaţi în lumea elenistică, galaţii urmau să dispară prin căsătorii mixte şi asimilare lingvistică.
Alte două curente migratoare puternice au vizat Sudul, înspre valea râului Po, ducând la întemeierea Galiei cisalpine care a fost timp îndelungat motiv de coşmare pentru romani. Celălalt curent s-a îndreptat spre Nord-Vest în direcţia insulelor Cassiteride, dând naştere Bretaniei1′ şi Irlandei, regiunea de predilecţie a celţilor după dispariţia Celţiei continentale.
Cât de mulţi erau celţii?
Este greu de apreciat, întrucât recensământul me¬todic al locuitorilor unei ţări este o inovaţie recentă, în vechea Franţă, oamenii se mulţumeau cu numărarea «focurilor». Se ştia în mare câte guri de hrănit se reu¬neau în jurul unui foc şi de aici se afla numărul locuitorilor unei provincii. Pentru a stabili totuşi o cifră cât de cât aproximativă vom folosi metode similare. Vom face apoi o medie.
Să folosim întâi metoda cea mai simplă, aceea a densităţii probabile pe care putea s-o prezinte o populaţie
1) Cuvântul Bretania era folosit până-n Evul Mediu ca să desemneze Marea Britanie, iar cel de Mică-Britanie pentru a desemna Armorica. Folosim aceşti termeni în lucrarea noastră.
rurală lipsită de oraşe şi hrănindu-se dintr-o agricultură primitivă. O densitate de 30 de locuitori pe kilometru pătrat pare o ipoteză acceptabilă pentru regiunile cele mai bogate ale Celţiei maxima, în secolul al lll-lea înainte de Christos. Această densitate se poate reduce la jumătate în regiunile mai împădurite sau în zonele montane.
Această evaluare dă pentru 800.000 kilometri pătraţi şi respectiv 400.000 kilometri pătraţi, 24, respectiv 6 milioane de locuitori, în total 30 de milioane pentru întreaga Celţie. Cifra este probabil scăzută dacă ne gândim că Franţa secolului al XlV-lea număra 22 de milioane de locuitori pe o suprafaţă de 425.000 kilometri pătraţi, adică aproape o treime din vechea Pan-Celţie care, contrar unei convingeri destul de răspândite, nu era mai împădurită ca în zilele noastre.
O altă evaluare se poate obţine pornind de la numărul de popoare sau de naţiuni. Importanţa lor era foarte variată, mergând de la 50.000 la 500.000 de membri. O medie de 100.000 poate fi un minimum. Ex¬istau aproximativ 60 de popoare în Galia transalpină, o jumătate de duzină în Italia, trei probabil în Spania de Nord-Vest, vreo treizeci în Marea Britanie şi o duzină în Irlanda, probabil aproape o duzină de la izvoarele Dunării până-n Galaţia. In total cam 120 de popoare, dintre care unele e posibil să nu fi însumat mai rnult de câteva mii de capete, în orice caz, dacă împărţim numărul deja obţinut de 30 milioane la 120, obţinem o medie de 125.000 pentru fiecare popor, ceea ce este evident prea puţin. Este mai indicat, deci, să estimăm populaţia celtică globală, în epoca celei mai vaste ex¬pansiuni, între 30 şi 50 milioane de oameni.
Ne-am putea întreba de ce o atare masă umană s-a dovedit neputincioasă în impunerea ei pe continent
şi a cedat în faţa Romei, a cărei demografie era mai mică. Dar Roma era, înainte de a fi un popor, un principiu de organizare pus în slujba unei voinţe de putere. Celţii nu i se puteau opune şi vom vedea mai târziu de ce.
2.
Celtia continentală
V;
anualele şcolare prezintă Galia ca pe o prefigurare a Franţei. Afirmaţia e de¬parte de realitate. Denis din Halicar-nas, în lucrarea scrisă la jumătate de secol după cucerirea galilor de către romanii lui lulius Cezar, spune că Celtia se întinde de la sciţi până la traci, că este împărţită de Rin în două părţi egale şi că Germania este o regiune a părţii orientale. Romanii nu¬meau de altfel Gallia tot nordul şi estul Italiei, Tran-spadanul şi Cispadanul.
E drept că la începuturile intervenţiei romane, celţii pierduseră deja, pe lângă pământurile din Sud, cea mai mare parte a domeniului transrenan şi i-au lăsat pe vecinii lor întreprinzători să se instaleze pe malul occi¬dental al bătrânului fluviu galic (după spusele lui Viturviu).
Rinul n-a fost niciodată o frontieră lingvistică sau etnică, ci doar o poziţie strategică uşor de apărat, pe care de altfel Marc Aurelius, două secole mai târziu, a considerat avan¬tajos să o părăsească mai sus de gura fluviului Main, pentru a-şi stabili frontierele la estul Câmpurilor Decu-mate, teritoriu tampon pe care îl crease. Dar Celţia sau Galia era mult mai întinsă decât actuala Franţă.
Nici una din regiunile ei nu cunoscuse organizare administrativă centralizată înainte ca romanii să împartă teritoriul cucerit în patru zone, dintre care doar cea cen¬trală — şi cea mai importantă — a avut voie să se nu¬mească «celtică».
Şi totuşi unitatea Galiei, în interiorul frontierelor care variau fără încetare, este sigură. O civilizaţie însă nu este un stat. Nici grecii, care au fost civilizatorii romanilor, nu au reuşit să se reunească într-un stat comun.
Unitatea celţilor a venit întâi de toate dintr-o unitate a originii mitice şi a limbajului. Ei se ştiau un tot unitar uman. Instituţia druidică veghea pentru întreţinerea aces¬tui sentiment şi a culturii comune.
O unitate constituită din amestecuri ierarhizate
Unitatea a rezultat şi din amestecurile care au avut loc în cele şase sau opt secole de migraţie. Cenomanii care au fondat Trenta şi voicii care au ocupat Garona veneau din Germania centrală. O ramură a volcilor, tri-denţii, au fondat oraşul Trans în Mayenne. E de reţinut că vechiul nume al oraşului Trenta era Tridentes. Boemii, care au dat numele lor Boemiei, au lăsat urme în bazinul Arcachonului, Burgundia, valea P6-ului şi… împrejurimile Ankarei. Senonii au avut colonii aproape peste tot, de la
Bordeaux până în Artois şi de la Main până la Meuse. Biturigii care au lăsat numele lor Berry-ului, au populat malul stâng al Girondei. Aceste amestecuri constante pun sub semnul întrebării ipoteza încă neverificată a existenţei dialectelor în limba galică. Vom avea ocazia să vedem că mişcări comparabile au avut loc de o parte şi de alta a Mânecii şi între insulele britanice. Mai târziu, în timpul invaziilor germanice, se vor produce aceleaşi fenomene: ele ţin de tipul social al popoarelor numite barbare.
Există o ierarhie în rândul celor şaizeci de popoare ale viitoarei Galii romane. Totul se petrece ca şi cum naţiuni importante s-au scindat în mai multe fracţiuni, în realitate, relaţiile între toate aceste popoare erau com¬plexe, în special când se declarau consanguini, ceea ce probabil că nu era decât o figură de stil pentru că o parte dintre ei, alăturaţi lui Cezar, se declarară «consanguini» ai poporului roman!
Ierarhia care exista între ei şi care făcea din velavi (Velay), din Gabali (Gevaudan) subordonaţi ai arvernilor, din ossimi (Ouessand) sau namneţi (Nantes) aliaţi ai veneţilor (Vannes) era o trăsătură a organizării politice a celţilor. Avea să aibă pentru ei consecinţe din cele mai grave.
Belgienii erau germanici?
Se ştie că Cezar a denumit Belgia partea Galiei si¬tuată la nordul Senei şi a notat că mai multe popoare care locuiau în acea zonă se mândreau de originea lor «ger¬manică». Era cazul belovacilor (Beauvais), al suesonilor (Soissons), al atrebaţilor (Arras) şi al ultimilor sosiţi pe malul drept al Rinului, eburonii, morinii şi menapii. Acelaşi
lucru se întâmpla şi cu puternica naţiune a trevirilor (Treves) care nu ţinea de Belgia pentru că ţinutul între Ar-deni şi Rin aparţinea Celţiei.
Numele «germanic» se pretează la confuzii pen¬tru că în Antichitate el nu avea nicidecum sensul pe care i l-a dat Tacitus, explicându-i originea foarte re¬centă când a descris cucerirea Galiei la o sută cincizeci de ani după ce aceasta a avut loc. Până atunci numele de celt folosea la desemnarea tuturor barbarilor blonzi care trăiau dincolo de Alpi. Germania nu era deci decât un concept geografic, în consecinţă, atunci când popoarele belgiene care erau de limbă şi cultură celtică se denumeau germanice şi o spuneau cu mândrie, prin aceasta ei înţelegeau că nu fuseseră atraşi de in¬fluenţele nocive venite din Sud şi că îşi conservaseră toată virilitatea rasei lor. De altfel, Cezar a observat aceasta pentru că nicăieri în afară de Belgia nu i s-a opus o rezistenţă aşa de mare.
Când romanii au făcut apel la triburi teutone veri¬tabile cu titlul de membri ai federaţiei ca să le apere frontierele imperiului, au creat pentru batavi şi tongrii provincia Germaniei inferioare, distinctă de Belgia. Ceea ce arată că acest cuvânt căpăta un sens nou. Germania superioară, ce îngloba Celţia de la Mayence la Elveţia nu are nici o semnificaţie etnică. Dacă este probabil ca la această epocă să fi avut loc infiltrări te-desce în valea Rinului şi nordul Elveţiei, este evident că galica a fost înlocuită de latină şi nu de alemană în aceste două treimi ale «Germaniei». «Membrii fe¬deraţiei» fuseseră asimilaţi. De abia după marile invazii din secolul al V-lea, ale francilor şi ale alemanilor, în principal, s-a produs o retragere a romanilor până la Moselle şi Vosgi.
Celţi şi «germanici» imposibil de deosebit
După cum ne sugerează naţionalismul şi rasismul modern, linia de demarcaţie nu a existat niciodată între celţi şi «germanici», ci între romani şi barbari. Până la lati¬nizarea celţilor, cei care urmau să poarte numele de ger¬manici nu încercau să se distingă prin nimic. Regii cimbrilor şi ai teutonilor purtau nume celtice. Ariovist, re¬gele suavilor, vorbea galica cu trimişii lui Cezar. După ce francii au trecut prin procesul de latinizare, ei s-au înfrun¬tat în chip de romani cu fraţii lor rămaşi mai la nord. Carol cel Mare, care se voia împărat al romanilor, a masacrat alţi germanici, pe saxoni, care se încăpăţânau să rămână păgâni.
Cazul eburonilor, în Belgia, nu ridică nici o îndoială. Trogus Pompei, tovarăş de-al lui Cezar, a servit ca inter¬pret pentru ei la Tongres, în ciuda afilierii lor la teritoriul Germaniei inferioare.
Era necesară reducerea la neant a pretinsei opoziţii esenţiale între celţi şi germanici într-un context în care ea introducea noţiuni false şi confuzii. Intricarea nordicilor aparţinând celor două etnii era aşa de mare în epoca păgână ce ne interesează, încât putem citi în Tacitus despre estienii de la ţărmurile Balticei: «Au tradiţiile şi obiceiurile suavilo/, dar limba lor se aseamănă mai mult cu a bretonilor, îşi manifestă adoraţia faţă de Mama zeilor, iar emblemele religiei lor sunt porcii mistreţi (trăsătură tipic celtică)», în sfârşit, la cimbrii se va găsi, în secolul al XlX-lea, cea mai frumoasă piesă arheologică celtică, vasul de la Gundestrup, care permite să presu¬punem, pe lângă unele legături pe care le cunoaştem deja, şi existenţa unor practici religioase comune.
Celtismul era o lume deschisă
Obişnuiţi cum suntem să vedem în celţi rămăşiţe ale unor popoare trăind din amintirile trecutului lor şi ostile influentelor exterioare, ne este greu să ne imaginăm până la ce punct era lumea celtică deschisă tuturor curentelor ce-i băteau ia uşă. O descoperire nemaipo¬menită, făcută în 1942, în inima Franţei, aproape de Châtillon-sur-Seine; ne-o dovedeşte din plin.
S-a dezgropat din mormântul unei femei de rang înalt, datând din prima perioadă a fierului, într-o epocă în care galii trăiau într-o civilizaţie dintre cele mai rudimen¬tare, o operă de artă grecească senzaţională, pur şi sim¬plu craterul de bronz cel mai frumos şi cel mai mare care există în lume, putând conţine 1100 de litri şi având greu¬tatea de 208 kilograme. Am putea oare să ne imaginăm sacrificiile, truda şi timpul necesar comandării, plăţii şi transportului unui asemenea obiect de la magazinul comerciantului grec ca/e nu putea fi pe atunci în altă parte decât la Marsilia? în lipsa unei curiozităţi avide pen¬tru civilizaţiile diferite de a lor, fără o dorinţă arzătoare de «progres», fără un gust înnăscut pentru frumuseţe şi grandoare, o asemenea întâmplare n-ar fi avut loc. Multe alte semne ne arată că între celţi şi eleni existau relaţii neîntrerupte de naturi diverse, începând cu secolul al Vll-lea înaintea erei noastre. Craterul de la Vix nu este un martor izolat. Numeroase obiecte greceşti şi etrusce fac parte din „mobilierul” mormintelor nobililor celţi.
în perioada descoperirilor de la Vix. la extremitatea orientală a Celţiei, la Heuneburg, s-a găsit o incintă mili¬tară din cărămidă, cu fundaţie de piatră, construită după proiect şi tehnică elenică. Ca să ridice acest oppidum, galii preferaseră zidului lor tradiţional din piatră, pământ şi grinzi, construcţia unui inginer grec. Este plauzibilă şi
ipoteza după care galii s-ar fi lăsat îmbrobodiţi de un abil comis voiajor, pentru că murus gallicus nu era cu nimic inferior zidurilor elenice.
începând cu secolul ai lll-lea înainte de Christos comerţul cu metale (cupru, cositor, fier), cereale, carne afumată, practicat de populaţiile din Nord în schimbul obiectelor prelucrate, uleiului şi vinului celor din Sud era intermediat de romani. Limba latină a pătruns în Galia prin comercianţii care au pregătit terenul victoriei rapide şi totale a romanilor.
Revelaţia artei galice
Când a avut loc la Paris, la Palais de Chaillot, prima expoziţie de artă galică, criticilor parizieni nu le venea să creadă ceea ce vedeau. Se aşteptaseră la imitaţii stân¬gace ale artei greco-romane şi se găseau în faţa unei de¬monstraţii de artă abstractă.
Descrierea pe care intenţionăm s-o facem referitor la organizarea Galiei şi la criza prin care trecea în apro¬pierea erei creştine nu ar putea fi înţeleasă de cititor decât cu condiţia deschiderii unei paranteze prealabile care să-l pună în contact cu geniul celtic, întrezărit prin prisma manifestărilor sale cele mai limpezi: cele artistice.
Egiptul, Asiria, Asia khmerilor, America aztecă şi mayaşă înseamnă arta monumentală. Grecia este sim¬bolul artei plastice; Roma reprezintă arhitectura. Celţia este arta simbolică. Deseori s-a pus în mod ironic între¬barea: prin ce se disting celţii? Trăsătura distinctivă a celţilor este aceasta: spiritualitatea exprimată prin mij¬loace decorative. Nici o altă artă din lume nu i se poate compara.
Formulele care caracterizează această artă încep
să se prefigureze în prima parte a epocii fierului. Ele înflo¬resc în timpul epocii latene. După înfrângere şi după ce spiritele s-au împăcat după şocul convertirii la creştinism, arta reînvie în forrne noi şi triumfătoare în insulele celtice, dar şi pe continent, în arta medievală opusă celei medite-raneene.
înainte de toate, celtui, contrar elenului, nu se lăsa dus doar de simţuri. E! presimţea că adevărul era dincolo de ele. Cuvintele erau improprii pentru a-l evoca. Artistul, asemeni poetului, naratorului sau ambasadorului se ex¬primă prin simboluri care vorbesc imaginaţiei. «Vorbirea lor este concisă, spunea Diodor, enigmatică, folosindu-se de aluzii şi subînţelesuri, de multe ori hiperbolice…» Cu¬vintele nu li se păreau cel mai bun mijloc pentru a-şi comunica gândurile cele mai elevate. Ei preferau ca prin reprezentări simbolice, figurative sau descriptive, să-şi pună auditorul sau cititorul pe calea ce conducea la aceste gânduri, făcându-i să intre în starea de graţie prin procedee prozodice şi stilistice.
Nici repaus, nici progres: un cerc fără sfârşit
Această artă, indiferent de registrul în care este exersată, ascultă de un ritm profund care te duce cu gân¬dul la o compoziţie muzicală fără sfârşit, asemeni dan¬surilor bretone care farmecă prin repetiţiile infinite. Nu întâlnim nimic care să semene cu liniştea plină de satis-facţie a artei greceşti. Mitul primordial care o inspiră este cei al eternei reîntoarceri, al vieţii care irumpe din moarte într-o mişcare ciclică fără început şi fără sfârşit, asemeni curbelor împletite care se răsucesc pe bronzurile de la La Tene sau în miniaturile din Cartea din Kells.
Convingerea că viaţa este un etern început şi că există o ordine a lucrurilor fixată pentru eternitate, îndepărtează în mod fatal orice demers politic, acesta bazându-se pe credinţa în posibilitatea ameliorării, re¬formării sau, într-un cuvânt, pe progres, sau mai exact pe progresia lineară spre un ţel utopic. Viziunea celtică im¬plică o atitudine foarte concretă faţă de realităţile exis¬tenţei care sunt apreciate fără iluzii sau concluzii moralizatoare. Această viziune a dat naştere la sisteme juridice foarte stricte, aşa cum vom vedea mai încolo.
Galia, ce ne apare în primu! rând sub aspectele-i galo-romane ce fac mari concesii modului de expresie mediteranean, ne-a furnizat totuşi forma de artă cea mai reprezentativă pentru măiestria celţilor pe care încercăm să o analizăm: numismatica.
Gătii descoperă moneda şi o reinventează
Galii făceau schimburi cu produsele lor agricole şi artizanale în târguri ca cel de !a Mont Beuvray, încă înfloritor în Evul Mediu. Comercianţii nu se despărţeau de balanţele lor care le permiteau să verifice greutatea obiectelor din aur şi argint care serveau drept monedă, adică fibuleie sau b roşele ce serveau la prinderea pele¬rinelor. La contactul cu grecii, au descoperit rapid avanta¬jele monezilor marcate şi titrate, faţă de greutăţile anevoioase sau faţă de trocul al cărui etaion era… vaca. Bretonii îşi mai amintesc şi acum de acele trocuri, folo¬sind cuvântul saout (de la soldus, ban de aur roman) pentru a desemna animalele cornute.
Copia lor după staterul de aur a! iui Filip al Mace¬doniei este atât de perfectă încât e deseori dificil de
deosebit de original. Bătută de arverni, care în secolul al lll-lea înainte de Christos îşi impuneau hegemonia pe o mare parte a teritoriului, moneda a fost de uz general. Apoi, începând cu 120, apar ateliere locale şi tipuri de monezi diferenţiate în funcţie de popoare. Arvernii s-au mulţumit cu o deformare decorativă a caracterelor greceşti şi adăugarea unui motiv celtic. Dar totul se va schimba. Vechiul model cade în uitare. Se produce o adevărată revoluţie. Piesele încep să fie decorate cu mo¬tive enigmatice, care adeseori sunt contorsionate cu vârtejuri scânteietoare ce-l fac pe privitor să creadă că ar¬tizanul fusese în transă. Ce s-a întâmplat? Enigma este pe jumătate descifrată în zilele noastre, iar la explicaţiile iniţiale s-a renunţat.
Stângăcii ale primitivilor, au spus primii descoperi¬tori! Este o ipoteză gratuită, nejustificată de abilitatea re¬cunoscută a gravorilor şi dăltuitorilor gali şi de excelenţa primelor imitaţii. Era clar că desenele doreau să reprezin¬te ceva, dar la început acest lucru nu a fost înţeles.
Atenţia a fost captată mai întâi de mărturia istorică pe care o aducea exhumarea într-un anumit teritoriu a unui depozit de monezi de origine identificabilă. De pildă la Jersey se dezgroapă comori conţinând mii de monezi, aparţinând în majoritate poporului curiosoliţilor care lo¬cuiau la nord de veneţi şi ţineau de confederaţia aces¬tora. Avem astfel dovada, întâi că Jersey făcea parte din teritoriul curiosoliţilor sau era în relaţii strânse cu aceştia şi apoi că o astfel de cantitate de monezi e mărturia unei bogăţii publice care a fost ascunsă pentru a nu fi găsită de inamicii jefuitori. Imediat a apărut ideea că ar putea fi vorba despre fondurile trupelor curiosolite care se retrăgeau împinse de trupele romane învingătoare în Morbihan. Prima ipoteză e consolidată având în vedere că în momentul delimitării diecezelor galo-romane,
insulele din Marea Mânecii vor fi atribuite evecului din Aleth (Saint-Malo), în chip de vechi pământ al cu¬riosoliţilor.
Mai mult de 100.000 de monezi galice abstracte şi delirante
Descoperirile s-au multiplicat. Mai bine de 100.000 de monezi galice din aur, argint şi bronz umplu muzeele şi colecţiile particulare, ridicând problema enigmei inevi¬tabile a decorării lor. Ceva s-a petrecut atunci când artis¬tul celt, «copiind profilul lui Filip», a transformat buclele lui în spirale, în covrigi, în coarne extraordinare şi i-a impri¬mat pe obraz un soare rotund, în final, din profilul elenic n-a mai rămas nimic, ochiul a fost înlocuit cu trei puncte, nasul cu un T întors şi gura cu un Z aşezat invers. Şi acestea nu sunt motivele principale. Există duzine de varietăţi. Ele se îmbină, contrastează şi se compun într-un mod exaltant. Un cap încoronat cu lauri aparţinând belovacilor are splendoarea unor sculpturi mexicane. Abstractizarea este împinsă la limite maxime la belgienii din Nord şi din Armorica. Ramurile de copaci care înconjoară capul cerbului de la Kernunnos reprezin¬tă un complex de linii tumultuoase, demn de o expoziţie de artă modernă nonfigurativă. Chiar şi neiniţiaţii văd o compoziţie decorativă extraordinară.
Totu! se petrece de parcă galii ar fi ales numis¬matica pentru a-şi demonstra incompatibilitatea dintre geniul artistic al rasei lor si cel al popoarelor din sud.
Este cert că ei au descoperit moneda la vecinii lor, dar au reinventat-o în manieră proprie. Nu toate atelierele locale au făcut-o cu aceeaşi forţă şi aceeaşi originalitate. In general, şi este logic să fie aşa, zonele cele mai puţin
expuse influenţei clasice prezintă tipul cel mai caracteris¬tic şi de altfel cel mai frumos. Aceeste zone ţin de la valea Garonei până la gura de vărsar«e a Escahtului şi de la ţărmurile armoricane până la Châarolais, cuprinzând şi o parte din Elveţia.
Codui de descifrare: mitoologia celtică
Scenele de pe monezi nu ssunt totuşi o compoziţie decorativă întrucât sunt mereu aeceleaşi motive care re¬vin. Este deci vorba despre o îmbinare de semne sim¬bolice care lasă loc pentru o interpretare individuală a artistului şi reprezintă o mitologie constantă şi precisă. Este clar că în spatele acestor ficguri există o învăţătură religioasă unică şi vigilentă, car&* nu poate fi alta decât cea a druizilor.
Nu dispunem de nici un manual de mitologie ce!tică: dar literatura insulară din Evul Mediu târziu o re¬flectă atât de corect, încât putem căuta în ea explicaţiile de care avem nevoie. Aceasta .a fost ideea unei cer¬cetătoare în celtologie, Sjoestedt-.Jonval şi a unui numis¬mat, Lanceiot Lengyel, de un e ntuziasm care trebuie amendat cu unele rezerve.
Nu ştim cu certitudine care este semnificaţia pe care o dădeau galii acelor simboluri acum două mii de ani, dar suntem siguri de faptul că exprimă credinţe esca¬tologice. Motivele sunt ghicitori a căror soluţie este de¬seori evidentă, de multe ori însea admiţând mai multe răspunsuri. Ambiguitatea era fără îndoială admisă, dacă nu chiar dorită.
Un disc, o roată, evocă fără “îndoială soarele, iar un covrig — luna. Dar semnul lor grafic poate, în funcţie de caz, să păstreze sensul simbolic pur sau să trimită la o
temă al cărui element este. Dar pentru a putea interpreta corect figurile surprinzătoare, ca faţa umană cu coarne de cerb sau şarpele cu cap de berbec aparţinând sculp¬turii gaio-romane. este necesară o cunoaştere în pro¬funzime a tradiţiei indoeuropene.
Ştim deja că ceaunul este simbolul absolut al re¬surecţiei. Prezenţa lui sub burta calului completează semnificaţia acestuia de animal sacru. Pe majoritatea monezilor armoricane se vede un cavaler călare care aruncă o lance care are la capăt un motiv format dintr-un pătrat tăiat de două diagonale şi ornat cu cinci sfere. Ar¬heologii au recunoscut Vexillumul, însemnul militar ro¬man. Ipoteza este îndrăzneaţă pentru că era greu ca armoricanii care nu-i întâlniseră pe romani să se inspire din acest motiv. Semnificaţia este evidentă într-o scenă clasică reprezentând un cavaler pe un măgar, căruia îi arată un morcov înfipt la capătul unui băţ pentru a-! face să pornească înainte. Iar cifra 5 este semnu! mişcării neîntrerupte. Suntem deci în prezenţa unei reprezentări a cursei vieţii spre resurecţie, după moarte.
Nu există limite
pentru a scăpa legilor naturii
Un motiv ce revine cu insistenţă este oul, a! cărui sens este universal; un altul — capul uman, a fost obiec¬tul unui cult la celţi, cult despre care vom mai vorbi. O linie învăluitoare poate fi înţeleasă ca simbol al matricei, iar policarul ridicat al cavalerului ca un simbol al virilităţii.
Cultul soarelui şi al lunii, exprimând cercul ce merge de la naştere la moarte, trecând prin viaţă, asociat fer¬tilităţii ce o întreţine, utiliza o simbolistică a numerelor care, pe medalii, ia forme diverse: trei virgule, nouă sfere,
“Vx-rM
cinci bastonaşe (degetele mâinii), etc. Ne dăm seama de ce Diodor iega druidismul de doctrinele pitagoreice.
Nu există limite pentru a scăpa legilor naturii: mâini cu şase degete, cai cu cinci picioare, trăsături ale feţei re¬duse la semne geometrice care nu respectă nici o formă anatomică. (Cubismul este încă foarte figurativ, prin com¬paraţie). Cum s-ar putea sugera că un om este nemuri¬tor? O inscripţie ar fi mult prea banală. Ochiul lui devine atunci un însemn solar şi nasul îi este înlocuit cu semnul resurecţiei!
Am putea să dăm înapoi în faţa unor ipoteze atât de îndrăzneţe? Filamentele în volută care ies din fruntea, ochii, gura şi profilul acelei monezi pariziene este sim¬bolul fluxului vital în funcţiile sale spirituale, oculare şi ver¬bale. Iar cele ce ies din burta calului nu sunt altceva decât fluxul seminal.
O coafură deloc banaiă este făcută din cornurî de lună. Am putea să ne întrebăm pentru ce, dacă nu am avea răspunsul într-un text irlandez: «Luna eroului a apărut pe capul lui.»
Unde pozitivismul cade în ridicol
«în spatele calului, spune un savant, se află o roată care reprezintă carul pe care vizitiul se presupunea că îl conducea». Cuvântul «presupunea» nu este întâmplător, pentru că «roata» devine motiv solar plasat în faţa hamu¬lui, iar vizitiul se transformă într-o pasăre superbă ale cărei gheare nu ating spatele animalului. O explicaţie naturalistă este categoric insuficientă. De multă vreme fusese uitat modelul grec iniţial al carului cu două roţi.
Cavalerul, la rândul lui, a trecut prin influenţa celtică. O monedă îl reprezintă cu trei coarne ataşate capului,
dintre care cele două exterioare au forma unei lire. într-o mână ţine soarele, în alta luna. Astfel i-a venit unui gravor să reprezinte omul universal. Cele trei elemente care-i încoronează capul se regăsesc de altfel şi în alte com¬poziţii.
Animalele târâtoare, şopârla, şarpele, «crocodilul» exprimă ideea originilor, conform tradiţiei, în consecinţă, un cal al cărui spate se transformă într-o coadă sinuoasă va fi, fie calul originilor, zeul cal, fie simbolul drumului soarelui plecând de la o renaştere. Pe scurt, este destul
de simplu.
Pozitiviştii secolului al XlX-lea se credeau serioşi şi deasupra oricărei posibilităţi de a ii se reproşa că sunî spiritualişti, când făceau reflexii de tipul: «Mărturia monezilor cu un cal în galop, roata şi figura înaripată (fai¬mosul vizitiu roman), cu toate că sunt figuri convenţionale (sic) derivate din modelele greceşti, se referă la (…) exis¬tenţa unui sistem rutier».
Explicarea unui motiv celtic prin împrumuturi de la civilizaţii cunoscute a fost metoda folosită până în ultimii ani. Prima şcoală care s-a emancipat a fost cea de la Rennes. O monedă ambiană (Picardia) reprezintă un cal cu un cap mare şi cu un bot alungit. A fost numit «calul cu cap de elefant» şi se presupune că e vorba despre un model african sau oriental. Asta dacă se uită că mai sus-amintitul cal este înaripat şi că are o crinieră. Iar în ceea ce priveşte trompa, este un motiv banal al monezilor galice — de ce nu râtul unui mistreţ? Dar de ce n-ar fi călăreţuS-elefant sau pasărea-elefant?
Fantezia celţilor nu are limite. Ea există în sânge. O mie de ani mai târziu ea reapare în miniaturile scotice (numele clasic al irlandezilor era cei de scoţi).
O atare viziune asupra lucrurilor este inaccesibilă cuceritorului roman, fie ei în îogă, fie în straie bisericeşti.
Cum învinsul adopta întotdeauna limbajul învingătorului, artiştii gali au făcut concesie la forme, însă arta galo-ro-mană a fost. prin conţinutul ei, ocazia unei revanşe as¬cunse.
Cum măsurau celţii timpul
Celţii îşi organizau x’iaţa în funcţie de fazele lunii, stăpâna fecundităţii pământului şi a femeilor, şi o ritmau cu patru mari sărbători. Anul începea la 1 mai, cu sezonul cu zilele cele mai lungi, în bretona modernă, iunie se nu¬mea mez-Heven «jumătatea verii». Iarna începea la 1 noiembrie, în bretonă începutul «lunilor negre» după cum anunţa chiar numele de octombrie, gou-Here «sub-toamnă». Calendarului cu luni i se suprapuneau anotim¬puri stabilite după ciclul solar. Ceie două procedee de măsurători astronomice ale timpului erau sincronizate prin luni intercalate care recuperau diferenţa între anul lu¬nar de 354 de zile şi anul solar de 365 de zile şi o fracţiune.
în 1897 s-au descoperit la Coligny în Bourgogne rămăşiţele unei mese galice din bronz pe care erau gra¬vate 62 de linii, împărţite în 5 ani succesivi a câte 12 luni. la care se adăugau două luni intercalare, una ia început iar alta la mijlocul seriei.
Textul este scris în celtica veche populară, dar multe cuvinte sunt prescurtate şi ridică probleme. Ordina¬torul de la College de France, la care lucra profesorul Pierre-Marie Duval în 1972, a confirmat şi completat în jumătate de oră ceea ce arheologii au găsit în mai mult de şaizeci de ani. Dar s-a împotmolit la determinarea unui ciclu de menţiuni care revin cu regularitate. Şi dacă rămâne foarte mult de lucru în perspectivă, nu trebuie să
Foto 2 – Simbol sau zeu? Statuie găsită la Ruffigneix, care poartă un basorelief reprezen¬tând un porc mistreţ
-^
“V
«4,
•;«?
uităm că trei generaţii de specialişti au trudit ca să desci¬freze enigmele calendarului mayaş. Marea dificultate nu este de ordin filologic, ci ţine de înţelegerea unui mod de a gândi, care nouă ne este complet străin.
Un calendar metafizic viu
O lună celtica ce durează treizeci de zile n-are nimic în comun cu o lună modernă de treizeci de zile. Chiar dacă, din întâmplare, perioadele din an pe care le indică coincid. Un calendar metafizic se suprapune peste calen¬darul astronomic, conferind lunilor, zilelor sau anumitor grupe de zile o calitate particulară, favorabilă sau nu unor acţiuni. Şi romanii aveau zile «faste» şi zile «nefaste». Această preocupare merge până într-acolo încât calen¬darul are o serie de schimbări de date pentru a amâna de la o lună la alta o zi remarcabilă, astfel încât să cadă într-o zi «bună». Paul-Marie Duval ne dă un exemplu:
«Ziua de 19 mai, ziua sfântului Yves, va împrumuta conotaţia zilei de 19 iunie, ziua sfântului Gervais, urmată de numele acestei luni. Astfel vom avea în mai: 19, sfân¬tul Gervais din iunie, în loc de «19, sfântul Yves», şi reci¬proc, în iunie: 19, sfântul Yves din mai.»
Este vorba în fond despre un ansamblu organic şi viu. «Durate egale cantitativ, spune lulius Evola, ar putea fi considerate ca fiind egale în momentul în care fiecare conţine şi reproduce toate momentele tipice ale unui ci¬clu. De aceea vedem că se repetă numere fixe, ca şap-tele, nouăle, doisprezecele şi mia, care nu exprimă cantităţi, ci structuri tipice de ritm, permiţând ordonarea unor durate diferite material, dar echivalente simbolic.»
Astfel, fiecare zi a unei luni intercalare purta numele uneia din cele treizeci de luni care urmau. Obiceiul s-a
mai perpetuat, tradiţia gourdeziou a «zilelor mari» din Bretania stipulând că vremea din primele douăsprezece zile ale lui ianuarie o prevesteşte pe cea din cele douăsprezece luni ce urmează.
Pentru cei ce cunosc astăzi o limbă celtică şi credinţele tradiţionale pe care o vehiculează în forme fol¬clorice, calendarul celtic evocă rezonanţe profunde care, chiar dacă nu sunt urmate de adeziune intelectuală, măcar îi impresionează, comunicându-le sentimentul profund al originilor lor.
O mare schimbare politică
Societatea celtică era monarhistă, aşa cum s-a conservat până acum în insulele ei. Galia, începând cu primul secol precedând era creştină, declanşase o verita¬bilă schimbare politică. Monarhia semi-teocratică fusese aproape peste tot înlocuită de guvernarea colectivă a aristocraţiei. Era victoria celor «mari» asupra regelui şi a Bisericii. Această schimbare a făcut ca druizii să-şi piardă influenţa pe care o aveau direct asupra executivului, prin rolul pe care-l jucau în preajma regelui. Pentru a continua influenţarea evenimentelor, druizii au fost constrânşi să intre individual în jocul politic. La sosirea lui Cezar nu mai rămân decât doi regi, la nitiobrogi, la vest de Toulouse şi la senoni. Cel de-al doilea, care şi-a pierdut tronul, n-a avut altă soluţie decât fuga.
La secuanii din Jura, fiul ultimului rege nu a reuşit să-şi recupereze coroana. Orgetorix, la elveţi, are o ten¬tativă asemănătoare care însă eşuează. Romanii, în 56 înainte de Christos, îl reinstalează pe Tasgetios, în rolul unui El Glaoui pe tronul carnuţilor (Chartres). Dar, doi ani mai târziu, el este omorât de inamicii lui, cu acordul
supuşilor săi care nu au ridicat un deget când Cezar a venit şă-i pedepsească pe criminali.
în secolul care precede pierderea independenţei sale, Galia îşi vede popoarele cele mai importante şi mai deschise curentelor istoriei luând fizionomia unor naţiuni cu constituţie proprie si un început de administraţie.
Aceste schimbări nu s-au făcut fără o conştiinţă a bunurilor publice, pe baze nu tradiţionale ci voluntariste. Aceste popoare-naţiuni sunt guvernate de adunări pe care romanii le numesc «senate», care deleagă puterea pe timp de un an unui vergobret De frica unei stăpâniri personale, eduenii numesc chiar doi mandatari. Vergo-bretul este sprijinit de «principali», adică de un cabinet. Fiecare familie (în sens larg) propune un senator, un cavaler şi zece fantasini în caz de război. La nervieni există 600 de senatori. Nu vor mai rămâne decât trei după represiune. La veneţi, toţi au murit de sabie.
Provenienţa vasalilor
Marea masă a poporului este formată din ţăranii plebei. Ei sunt săraci, înglodaţi în datorii şi lipsiţi de soli¬daritate cu nobilii/Acestora nu le pasă de ej. Ei îi au pe «ambacţi», camarazi de arme şi amici fideli, în plin război ai galilor, eduenul Litavicos, nevoit să fugă de răzbunarea lui Cezar, este urmat de întregul său grup, «pentru că, spune Cezar, este considerat un lucru nedemn la gali să-ţi părăseşti conducătorul, chiar şi în momente ex¬treme». Existenţa acestei fraternităţi în luptă fusese deja remarcată de Polyb la galii cisalpini. Ei o nurnea eteria, Cezar îi numeşte soldari. Acest aspect se întâlneşte şi la aquitani, la celtiberi, ceea ce demonstrează că societatea celtică avusese o puternică perioadă de înflorire. S-ar
putea eventual asocia la această influenţă instituţia teu¬tonică a geselilor, devotaţi şefului lor pe viaţă şi pe moarte. Numele galic pentru aceşti fideli era vassos, ceea ce a dat vassalus în latină, vassai m franceză şi gwas în bretonă, cuvânt ce cu timpul a căpătat sensul de bărbat, apoi de soţ.
Lupte intestine pentru dominare
Egalitatea între popoare, fie ele mici sau mari, este o noţiune care ar fi părut absurdă în Antichitate, în acea vreme conceptele filosofice nu erau puse mai presus de realitate. Şi aceasta era inegalitatea între popoare, în putere şi prestigiu, în Galia se va produce un fenomen dublu: mai întâi atracţia exercitată de grupurile principale, care aduc deja a naţiuni, asupra celor mai puţin impor¬tante care caută o protecţie, iar pe de altă parte, o rivali¬tate acerbă între popoarele principale pentru întâietate.
Nu trebuie să deplângem cu sentimentalism aceste «divizări» din care aviditatea romanilor şi ambiţia per¬sonală a lui Cezar îşi vor trage cu abiiitate un profit, pen¬tru că acesta este procesul natural de formare a unei naţiuni-stat. Altul nu există.
Când, în 121 înainte de Christos, arvernii se luptă împotriva romanilor, ei au aliaţi care sunt răspândiţi până la Pirinei, ocean, Marea Mânecii şi Rin. Dar aceste alianţe sunt încă mult prea slabe pentru a consolida o coaliţie eficace, înfrânţi, arvernii se regăsesc singuri.
Şi nervienii şi trevirii au avut aliaţii lor, Suesonii. în secolul l înainte de Christos dominau chiar o parte a insulei bretone.
Prezenţa romanilor în Galia nu calmează rivalităţile, ba dimpotrivă. Secuanii, care au fost principalul aliat al
arvernilor, se substituie acestora ca şefi ai fracţiunii opuse eduenilor. între timp mai multe popoare mici, inamice ale eduenilor, după ce au fost succesiv aliatele arvernilor şi ale secuanilor, cer sprijin remilor pentru a se asigura de bunăvoinţa invadatorului, în ciuda faptului că remii erau belgieni. Printre ei se aflau şi carnuţii, despre care se spunea că sunt buricul Galiei!
Eduenii, la rândul lor, oprimaţi de suavii lui Ariovist şi dornici să scape de tutela secuanilor, nu ezită să-i cheme pe romani în ajutor, în mentalitatea gaiică, trebuie ca un popor să exerseze principatul. Roma, care era îndepărtată, cu siguranţă le părea eduenilor mai puţin periculoasă în comparaţie cu un popor vecin galic sau germanic. Istoricii francezi naţionalişti l-au considerat pe Diviciac, ambasadorul eduen la Roma, ca un trădător al galilor. Este un anacronism. Patria galică nu exista decât pentru câţiva vizionari minoritari.
Vercingetorix, primul om politic
Popoarele de importanţă medie se zbăteau fără încetare ca să scape de sub tutela unui popor mai puternic,, dar cădeau în supremaţia altuia. Belovacii, ca să scape de remi, s-au aliat cu eduenii care-i pierduseră ca aliaţi pe trevirii ce trecuseră de parteAa suesonilor. Geloşii fac întotdeauna opinie separată, în 58, lingonii furnizează legiunii grâu, iar în 52 refuză să-l urmeze pe Vercingetorix, fiind alături de remi şi de trevirii care făcuseră aceeaşi alegere. Invidia era motivul pentru care, în 57, remii au dat un exemplu prost: n-au putut suporta ideea unei conduceri suesone a armatei belgienilor. Vic¬toria romană a fost profitabilă pentru remi deoarece până şi astăzi Reimsul domină Soissons.
Vercingetorix este la fel de ambiţios ca adversarul său. El le oferă alobrogilor principatul provinciei romane, dar aceştia se eschivează. Consiliul general al galilor răzvrătiţi este cel care, dând dreptul suprem de con¬ducere unui arvern, retrage principatul de sub stăpânirea eduenilor. Aceasta explică pentru ce Vercingetorix, or¬donând segusiavilor să atace alobrogii cu zece mii de fantasini, îi subordonează unui eduen, în ciuda antipatiei sale personale pentru acesî popor rival poporului său. Talentul politic a dominat vendetta pentru prima oară în Celtia.
Tentaţia romană
Am văzut motivele negative pentru care atâtea popoare galice s-au orientat spre Roma. Dar existau şi motive pozitive. Nimeni nu se gândea să nege prestigiul de care se bucura Oraşul Etern pe tărâmurile galice: prestigiul ordinii şi al eficacităţii. Când o civilizaţie de tip arhaic, cum era civilizaţia celtă, se găseşte în contact cu o civilizaţie mai evoluată, care îi oferă imaginea unui mult dorit progres, ea încearcă o schimbare bruscă în speranţa ajungerii la acelaşi grad de putere şi la acelaşi randament în toate domeniile. Exista, fireşte, ceva fasci-nant pentru gali în spectacolul oferit de eficacitatea ro¬manilor. Vercingetorix însuşi, înainte de a realiza care este destinul propriu al Galiei, nu rezistase tentaţiei şi făcuse parte din suita iui Cezar câţiva ani buni.
Cezar nu era omul care să neglijeze nişte circum¬stanţe atât de favorabile intervenţiei sale. Nu avea nevoie decât de un pretext. Pretenţia helveţilor ds a se instala în interiorul Galiei a fost un pretext suficient. Şi n-ar fi de mi¬rare să fi ştiut şi de conspiraţia lui Orgetorix (helvet),
Dumnorix (eduen) şi Casticos (secuan) care încercau să formeze o federaţie care să domine Galia. Unirea galilor era ultimul lucru pe care Cezar l-arfi tolerat.
Ideea unei patrii galice încă nu prinsese contururi
în 52 înainte de Christos, Vercingetorix s-a ridicat !a luptă împotriva voinţei autorităţilor oraşului lui, cu sprijinul aliaţilor săi. Aveau să fie în cadrul arvernilor două fracţiuni; cea care era împotriva lui Vercingetorix era de partea lui Cezar. Acelaşi lucru se petrecea la majoritatea popoarelor antrenate în conflict. Galia, surprinsă în plină transformare politică şi psihică opune intervenţiei romane o armată ale cărei defecte vor fi funeste. Patriotismul ei va oscila pentru că galicul simte că naţiunea lui regională nu mai este ia înălţime, dar îi lipseşte credinţa în patria galică; ideea este bună, dar încă nu a prins contururi.
în faţa previziunilor şi calculelor romanilor, a planurilor lor vaste, ezitările şi miopia politică a celţilor sunt de un contrast izbitor. Când cartaginezii atacă Roma şi pătrund victorioşi în Italia, nici un galic nu-i urmează, în ciuda dărniciei lui Hanibal, nici măcar cisalpinii care urăsc oraşul-caracatiţă. Abia când apare Hasdrubal şi armata sa, boenii (Bologna) se hotărăsc s-o facă, dar sunt sin¬guri. E mult prea târziu şi ocazia nu e bună.
Când, cu 75 de ani înainte de campania lui Cezar, consulul Sextius, chemat de grecii din Marsilia care se simţeau încercuiţi în mod periculos de gali, debarcă şi nimiceşte poporul salian şi-i distruge capitala unde era pe cale să se nască o nouă Celţie, nimeni nu se simte intere¬sat. Căpeteniile saliene care scăpaseră se refugiaseră la alobrogi, strămoşii savoiarzilor. Romanii îi urmăresc şi-i
pedepsesc pe cei care i-au ascuns. De abia după re-traqerea alobrogiior se hotăresc arvernii să intervină. Sunt învinşi la rândul lor, învingere mult mai gravă, întrucât pe vremea aceea, naţiunea arvernă se localiza preponderent în Galia. Şi nimeni nu a sărit în ajutorul arvernilor. în acel moment Roma a subjugat tot sudul ţării din care a făcut o singură provincie anexă: Provincia, de unde a rămas şi numele actual al Provencei.
Regele arvernilor, Bituit, nu înţelege mai nimic din ceea ce se petrece. Acceptă să meargă să negocieze cu romanii. Este pus în lanţuri. Din nou, nimeni nu reacţionează.
Galia îşi sapă singură groapa
După ce a respins invazia suavilor lui Ariovist care pătrunseseră în Gaiia ca să ia pământurile locuitorilor, în 58 înainte de Christos, Cezar s-a asigurat de încrederea mai multor naţiuni. Jucase rolul unui salvator. La noua iui intervenţie rezistenţa a fost frânată. De la început căpe-teniile s-au declarat în favoarea Romei; nu doar cele ale eduenilor, ci şi ale arverniior, carnuţilor, pietonilor şi tre-virilor, La cei mai îndărătnici se simte încă ezitarea. Am-biorix era prietenul lui Cezar şi a încercat să folosească această prietenie pentru a se eschiva de la obligaţiile pe care le avea faţă de atuatuci. Aceştia, când au fost înfrânţi, au cerut să li se lase armele pentru a se putea apăra de vecinii gata să se năpustească asupra lor.
Unii au mers chiar mai departe. Toată iumea s-a in¬dignat când Cezar a folosit cavaleria germanică în lupta împotriva lui Vercingetorix. Dar cavaleria^eduenă era, conform ordinelor sale, în luptă cu helveţii! împotriva bel¬gienilor, aceşti campioni ai independenţei, Cezar a trimis
edueni şi remi. împotriva înspăimântătoarei naţiuni a ner-vienilor a folosit contingente serioase aparţinând altor popoare belgiene şi trevirilor. împotriva bretonilor insulari a luat cu el «întreaga cavalerie galică». Astfel, în toate campaniile sale de cucerire a Galiei, legiunile îi sunt pline de trupe galice.
Fiecare pentru sine şi ură faţă de vecini
E limpede că galii nu mai au timp şi chef pentru glo¬rie militară şi ambiţii imperiale ca pe vremea lui Ambigat. Multele lupte fără însemnătate, multele capitulări precipi¬tate duc cu gândul la nişte lupte pentru salvarea onoarei. Peste tot — fiecare pentru sine şi o ură faţă de vecini. Când helveţii învinşi încearcă să fugă, Cezar ordonă populaţiilor ţărilor pe care aceştia le străbat să-i prindă: este ascultat fără obiecţii. Senonii îi informează pe ro¬mani despre trupele belgienilor şi locurile lor de adunare. Remii fac acelaşi lucru. Auzind de efectivele pe care fie¬care popor vecin voia să le ridice la revoltă, ei le comu¬nică lui Cezar. Pietonii şi santonii, din Loire până la Gironde, construiesc vapoare pentru Cezar permiţându-i astfel o victorie. Jurând să extermine eburonii, dar nereuşind singur, proconsulul cheamă popoarele vecine să participe la devastare. Acestea răspund rapid şi fac masacre după ce devastează tot.
Dar inexistenţa unei patrii galice sau a unui «im¬periu» celtic, resimţită de toţi, nu infirmă existenţa unei civilizaţii celtice. Ideea de naţiune nu exista nici la Roma unde era mai importantă expansiunea prin forţă sau prin diplomaţie., aşa cum s-a întâmplat două mii de ani mai târziu cu imperiul britanic.
Ceea ce a adus superioritate unor imperii din
Antichitate a fost ambiţia unui om — Darius, Alexandru, Qezar__sprijinită pe o organizare puternică. O atare for¬mulă nu se putea naşte decât în ţări unde se guverna cu putere absolută şi nicidecum la nordicii barbari, cu atât rnai puţin la celţii iubitori ai unei vieţi fără îngrădiri.
Şi totuşi spiritul subadiacent civilizaţiei celtice era mult prea legat de obiceiuri şi nici un cuceritor nu putea să-l schimbe pe loc. Acest spirit şi-a continuat viaţa sub¬terană şi a profitat de toate ocaziile pentru a se manifesta, până în zilele noastre.
Mobilizare celtă
Diferenţele între armatele celte şi romane erau nu¬meroase şi fundamentale. Fiecare naţiune celtică, când se angaja într-un război, îşi chema la luptă oamenii în putere. Numărul lor era ridicat, aproximativ un sfert din populaţie. Doar posibilităţile de aprovizionare cu alimente limitau înrolarea. Gaiia ar fi putut mobiliza cu uşurinţă un milion de oameni dacă ar f i putut să-i strângă, să-i organi¬zeze, să-i antreneze şi să-i hrănească, toate acestea fiind imposibile fără mijloace de transport care nu existau la epoca respectivă şi fără un sistem organizatoric pro-fesionist, condus de un stat major, lucru pe care l-ar fi pu¬tut realiza doar un stat central. Şi, nu în ultimul rând, fără un cult al disciplinei pe care o civilizaţie ce-l avea pe cel al fanteziei nu-l putea concepe decât cu dificultate.
Se fixa deci un contingent pentru fiecare popor pen¬tru a se ajunge la un total uşor de mânuit. Trupele statelor aliate se contopeau de regulă cu cele ale statului domi¬nant. Trei dintre statele aliate eduenilor au furnizat şi contingente separate, ceea ce indică o conservare a unei autonomii complete: biturigii (12.000 de oameni), senonii
(tot atâţia), parisienii (10.000). Au fost mai târziu re¬cunoscuţi ca «aşezări» de către romani. Dimpotrivă, cei mai modeşti aliaţi ai eduenilor, segusianii, ambivareţii şi branovicii au furnizat un contingent comun. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi de partea arvernilor cu cadurcienii, gabalii şi velavii.
La declanşarea semnalului, cei mobilizaţi trebuiau să se îndrepte fără ezitare la locul de adunare. Ultimul sosit era sacrificat în onoarea zeilor. Apoi se pornesc la luptă sub conducerea unui şef ales. Nobilii, călare, se adunau separat pentru a forma un corp de cavalerie. Ple¬bea constituia infanteria. La insulari întotdeauna fideli obiceiurilor tradiţionale, nobilii luptau alături de clanul lor. între secolele al lll-lea şi ai îV-lea, celţii continentali încetaseră să se folosească de carele lor de război ia care vor rămâne fideli bretonii şi scoţienii care încă nu adoptaseră această noutate: cavaleria.
DISTRUGEREA SANCTUARULUI DRUIDIC DE LA MONA (Anglesey)
«Armata (ades) inamică era despărţită de râu de o masă densă de războinici armaţi şi de femei strigând ocări, îmbrăcate în negru ca vrăji¬toarele, cu părul în dezordine, agitând torţe. In jurul lor, druizii, cu mâinile ridicate spre cer, pro¬ferând blestemăţii înspăimântătoare, îi stupefiau pe soldaţi prin noutatea spectacolului: era ca şi cum ar fi avut membrele paralizate şi corpul imo¬bil expus loviturilor. Dar, la chemarea şefului lor, şi îmboldindu-se să nu tremure în faţa unei adunări de femei fanatice, ei avansează stin¬dardele, distrug orice rezistenţă şi înconjoară cu flăcări inamicul. S-a instalat o garnizoană la cei
învinşi şi s-a distrus pădurea lor sacră plină de superstiţii feroce…»
(Tacitus, Anale XIV, 29-30)
«Ceea ce romanii au luat drept armată (sau au vrut să ia) cu siguranţă că nu era o armată, căci Tacitus nu povesteşte despre nici o luptă. Legiunile au cucerit fără dificultate o insulă sacră care nu era apărată şi despre care bretonii nu-şi imaginau că urma să fie atacată vreodată. Ades este un cuvânt eronat care îi desemnează pro¬babil pe druizi, elevii lor şi soţiile unora şi a celor-laltora (sau, mai simplu, druidesele) dispersaţi de-a lungul râului. Pentru a se apăra ei nu s-au folosit de mijloace militare clasice, ci de mijloace magice…
…Druizii şi-au îndreptat blestemele către oameni care nu erau pregătiţi să li se supună sau să creadă în ele, concepţiile lor religioase fi¬ind mult prea diferite. Romanii nu s-au retras aşa cum ar fi făcut-o fără îndoială o armată celtă. Simple formule de imprecaţie sau torţe — era mult prea puţin în faţa puterii militare romane din primul secol…»
(Ogam, XII, 225-226)
Bătălii stupide…
Nici o strategie savantă, nici o tactică rafinată nu era accesibilă acestor armate improvizate. Atacul avea loc sub forma unei îmbulzeli frontale care se însoţea de un scenariu psihologic ce cuprindea blesteme, formule
magice, urlete teribile, gesticulări, insulte înspăimântătoare care de multe ori aveau efect.
Dar romanii ştiau să-şi revină în fire la timp şi să acţioneze. Prin mişcări şi poziţii alese, prin utilizarea abilă a terenurilor accidentate, intrarea în joc a rezervelor, ei ştiau să-şi pună adversarul în poziţie proastă şi să obţină victoria, chiar şi când erau unul la şase gali. Pentru că odată term.nat asaltul, galii nu mai dispuneau nici de an¬trenamentul, nici de lanţul de comenzi necesare unor schimbări de formaţie, unor convergenţe de front sau unor încercări de degajare a terenului. Ei nu-şi reiuau avantajul decât în gherile, dar acestea nu-i atrăgeau pen¬tru că ie lipsea panaşul.
Din 201 până în 190, cisalpinii s-au lăsat măcelăriţi în bătălii stupide, unu[ din popoarele lor, cenornanii, lipsind chiar de la apel, în 197. insubrii au pierdut 35.000 de oameni, iar anul următor 40.000. Boemii au pierdut 61.000 în patru ani. Aceste popoare nu puteau supra¬vieţui după atari masacre.
în 225 înainte de Christos_ cisalpinilor le-au venit întăriri din îndepărtata Belgie, în timpul bătăliei de la Telamon, degeaba se aruncă în luptă gesaţii cu piepturile goale pentru ca vitejia lor să-i impresioneze pe inamici, ei pierd 40.000 de oameni şi Milano este cucerit. De ase-menea proporţii a fost prima mare înfrângere a celţilor care a marcat refluxul marii lor invazii.
… dar progrese rapide
Nu se ştia nimic de aceasta în Galia transalpină. Ajungând în apropiere de locul ocupat de legiunile ro¬mane în vecinătatea localităţii Orange, regele Bituit se lăuda: «Dacă vin ca soli, sunt prea mulţi. Dacă vin ca să
se lupte, de abia dacă vor ajunge ca hrană pentru câinii mei». «Câinii» lui şi-au rupt colţii şi praful s-a ales de toată grandoarea arvernă.
Armatele celţilor se bat pentru pământ, ele nu fac politică. Cezar, în schimb, face. Dumnorix încearcă să se reproclame rege al cduenilor. Cezar dispune asasinarea lui pentru că n-are nevoie de un inamic unit. E! manipu¬lează triburile galice precum Lyautey le manipula pe cele berbere. Adversarii nu-i sunt la înălţime, în 54, Ambiorix,. care pusese la cale un complot ce urma să ducă la o ex¬tindere fatală pentru romani, comite greşeala de neiertat de a declanşa insurecţia chiar înainte de plecarea lui Cezar spre Italia. Replica este fulgerătoare şi Galia cen¬trală, impresionată, nu-i mai urmează pe belgieni. Nouă înfrângere şi represiune necruţătoare. Dar am putea spune că Cezar a avut noroc câştigând bătălia, pentru că galii făceau progrese rapide. Deja Bituit îşi constituise corpul de militari constructori de poduri. Iar în ceea ce-l priveşte pe Vercingetorix, e! îi egalase pe romani în câteva luni în materie de tactică şi de atac.
Galii consternaţi în faţa înfrângerii
Romanii nu prevăzuseră însă ce mare schimbare ar însemna pentru gali dominaţia lor, Trecerea de la sistemul galic al legii «private», de ia aranjamentele şi înţelegerile de la om ia orn într-un anturaj cunoscut, la sistemul unei guvernări autoritare, reprezentate de funcţionari irnpu.şi; aplicând legi vrute de străini, constituia o schimbare derutantă pe plan psihologic, Galii, consternaţi, s-au predat chiar ei latinizării. Aici este secre¬tul încorporării ior relativ rapide în imperiu şi nu într-o pre¬tinsă absenţă de antagonism între geniul celtic şi ce!
roman, dezminţit de altfel de toate cunoştinţele pe care le avem despre cele două popoare.
Cezar, în imposibilitatea de a menţine puterea ro¬mană prin forţă într-o ţară atât de vastă, mai bogată şi mai populată decât Italia, a adoptat o politică abilă ce a semănat mai mult a protectorat decât a alipire. După vic¬torie, el a avut grijă să respecte ierarhia tradiţională dintre «aşezări» şi să obţină recunoaştere din partea popoare¬lor mai importante, acordându-le un tratament de fa¬voare.
Prizonierii edueni şi arverni nu au fost făcuţi sclavi ai soldaţilor romani, ci eliberaţi. Arvernii au beneficiat de o scutire de impozite şi şi-au conservat titlul şi privilegiile de federaţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu eduenii, în ciuda «trădării» lor. Popoarele mai mici, din contră, au fost su¬puse în mod dur şi puse la plăţi mari.
«Crimele de război» au fost repede uitate. Obiceiu¬rile timpurilor erau dure şi, între adversari, nu se ţinea cont multă vreme de «atrocităţile» comise, între ei, de alt¬fel, celţii se purtau cu asprime. Când helveţii au pătruns pe teritoriul edueniior care le refuzaseră trecerea, i-au transformat din prizonieri în sclavi. Atuatucii, când i-au luat ca ostateci pe fiul şi nepotul lui Ambiorix, nu numai că i-au tratat ca pe nişte sclavi, dar i-au şi ţinut în lanţuri.
Galii treceau multe cu vederea, fericiţi că beneficiau de pace din partea romanilor. Dar aveau să-şi spulbere iluziile.
Perceptorul, acest cadou roman
Sistemul de impozite stabilit de Augustus a substi¬tuit proprietatea privată celei publice. Cezar ceruse Galiei un impozit de 40 milioane de sesterci (8 milioane în aur),
repartizat între diferitele «aşezări». Augustus i-a substituit censul, care viza deopotrivă persoanele şi pământurile, după măsurători care au durat 16 ani şi care au constituit baza impozitului funciar. Oamenii care îi combătuseră pe romani cu spada în mână aveau să le plătească acestora pentru simpla lor prezenţă.
Galia apăru formată din 305 de «popoare» pe care împăratul le-a redus la şaizeci de regiuni, divizate în ţinu¬turi şi acestea la rândul lor în terenuri. Toate terenurile vor avea o villa şi un proprietar. Numele terminate în -ac (Sevignac), în -e (Sevigne) şi în -y (Savigny) vin de la fun-dus (Sabiniacus). Villa a devenit «village» (sat), sau a căpătat terminaţia -viile. Feudalismul francez care se baza iniţial pe proprietatea individuală asupra pământului provine din sistemul roman şi nu celtic, chiar dacă siste¬mul de vasalitate păstrează încă urme celtice.
E de ia sine înţeles că acest cadou al romanilor, perceptorul, avea să determine consternaţie în rândul galilor. Tot ce mai rămăsese din comori a fost îngropat. Monezile au început să dispară. Un număr redus, din aliaje nepreţioase, erau de circulaţie generală. Rapid au trebuit să se rezume doar la monezile din bronz. Şi, cu toate acestea, galii s-au încăpăţânat să-şi folosească propria monedă. I-au trebuit trei secole ca să dispară.
O oarecare rezistenţă…
Când, la începutul primului secol al erei noastre, Claudius i-a pus pe druizi sub interdicţie, rezistenţa a început să se manifeste. Rezistenţa ia forme diverse. Druizii, primii interesaţi, se refugiază în caverne şi în adâncul pădurii unde continuă în mod clandestin să-şi transmită învăţătura şi să celebreze ritualurile, în timp ce
,, A.
tinerii bogaţi se înghesuie la şcoala romană de la Autun. Mulţi ţărani şi artizani rămân în oraşele-fortăreţe de pe înălţimi, unde romanii nu vin să-şi murdărească co-turnele. Noile oraşe construite din piatră, în preajma dru¬murilor comerciale, sunt lăsate comercianţilor şi oportuniştilor. Au loc şi fugi clandestine nu spre Londra care este şi ea supusă Romei, ci spre Germania unde oamenii sunt încă liberi şi au obiceiuri primitive care le amintesc celţilor de vremurile grandioase. Drusus inter¬ceptează trupele galice care trec Rinul cu arme şi bagaje, ridicând un «zid a! ruşinii». Pentru ca pacea romană să dureze, trebuie împiedicată cu orice preţ o alianţă celto-germanică. După ce trecerea Rinului a fost închisă, Drusus va pleca în campanie pentru a tăia răul de la rădăcină.
… dar proiect colonial reuşit
Preocupându-se de ştergerea veleităţilor războinice, armata romană face recrutări. Din moment ce druizii constituiau pătura intelectuală,. Rorna hotărăşte să nu-i împingă într-o sumbră disperare şi le oferă o alterna¬tivă: reconvertirea măgulitoare. Cei care erau slugarnici aveau să devină profesori sau poeţi oficiali. Noile drumuri care măresc reţeaua galică, permit avântul comerţului. Sudul cumpără metale, piei, ţesături, lemnărie, carne afu¬mată, cereale. Vinde obiecte de lux şi de confort, ulei şi vin. care sosesc întâi în amfore din pământ ars, asemănătoare celor pe care scufundătorii le găsesc pe coasta provensală, apoi în butoaie trimise de gali. Populaţia este antrenată în activitatea economică.
In rest, ocupanţii s-au mulţumit să împânzească or¬ganizarea galică cu oamenii lor de încredere, capabili de
a ajuta la evoluţia ei în sensul dorit de imperiu. Intervenţia instituţiilor romane a fost minimă. Galia se bucură de autonomie locală şi provincială. Noua clasă con¬ducătoare a ofiţerilor municipali, formată din vechi artizani si comercianţi, a luat locul nobilimii, mutată disciplinar oe pământurile ei sau trimisă în armată, şi este ferm legată de noua ordine.
Aşadar, cucerirea Galiei a fost o operaţiune colo¬nială reuşită^ spre deosebire de Africa romană, niciodată resemnată. In secolul al lll-lea este nevoie doar de trei mii de oameni pentru a o păzi.
Şi astfel, în anul 70, când marele consiliu al Galiei se reuneşte pentru a hotărî dacă a venit momentul să fie decretată o răscoală împotriva dominaţiei romane, el se pronunţă în favoarea acestei dominaţii. Este mult prea speriat de ideea că imediat după aceasta vor izbucni dis-cordii între naţiile galice avide de supremaţie.
Celţia moare încetul cu încetul
Multă vreme s-a crezut că limba latină înlocuise rapid celta. Acum se ştie că lucrurile nu stau chiar aşa. Majoritatea celor de la ţară şi-au păstrat limba naţională timp de mai multe secole. Două sute de ani după cucerire, fideicommis-un\e pot fi redactate în galică, ceea ce dovedeşte că se ştia scrie şi citi şi deci că această limbă era predată, mai mult sau mai puţin. Credinţele populare suferă influenţa culturilor orientale care^erau la modă, dar rămân categorice pe anumite principii, în 1956 s-a descoperit la Montmaurin, un monument funerar din secolul al IV-lea al erei creştine, unde era îngropată o preoteasă împreună cu obiectele dintr-un templu, ceea ce este o mărturie a unui ritual din perioada latene II,
adică, din secolul al V-lea înainte de Christos.
Dar un şantaj subtil avea să înfrângă până !a urmă orice rezistenţă. Demnitatea şi opulenţa aparţineau cetăţenilor romani. Dar orice gal putea deveni cetăţean roman. Aceasta însemna despărţirea de identitatea celtică. Primind cetăţenia, celtul trebuie să-şi latinizeze numele şi să se înscrie într-una din cele treizeci şi cinci de grupări care alcătuiesc teritoriul municipal al Oraşului Etern. Narbonezii sunt adoptaţi de tribul l/o/f/n/a, aiţii de Quirina.
Cei din urmă druizi s-au transformat în vindecători, unele druidese au devenit profete, una din ele având chiar un cabaret! Tinerii, prin tradiţie şi din dorinţă de opoziţie, fac uneori banchete nocturne în păduri şi se împodobesc cu coarne de cerb. Mamele le povestesc copiilor din leagăne despre zâne. Celţia continentală moare încetul cu încetul.
CUVÂNTAREA LU! CALGACOS: VIAŢA SAU ONOAREA
«Oricare ar fi lucrul pentru care ne luptăm sunt convins că adunarea noastră splendidă de astăzi ar putea însemna începutul libertăţii pen¬tru întreaga Bretanie… în trecut am pierdut şi am câştigat bătălii împotriva Romei, dar niciodată nu ne-am pierdut speranţa: am aşteptat întot¬deauna. Noi, crema Bretaniei, am stat ca o co¬moară ascunsă… Dar iată că până şi Bretania este ameninţată: în spatele nostru nu mai există alt popor, sunt doar valuri şi stânci, iar în faţa noastră sunt romanii, mult mai aducători de moarte decât acestea.
Jefuitori ai lumii, ei au nenorocit ţara prin
devastările lor dezordonate şi iată-i că fac acum acelaşi lucru şi pe mări. Bogăţia unui inamic le sporeşte lăcomia, iar sărăcia lui le creşte setea de dominare… Hoţie, masacre, jafuri — aceasta este realitatea unui cuvânt: Imperiul. Ei pustiesc totul şi numesc aceasta pace.
Instinctual ne iubim copiii şi fraţii de sânge mai presus ca orice. Ei sunt luaţi de la sânul nos¬tru pentru a deveni sclavi în ţări îndepărtate. Fe¬meile şi surorile noastre, dacă nu sunt violate de inamicii romani, atunci sunt seduse de ei. Bunurile şi comorile noastre sunt reduse la nimic pentru a plăti tribut, recoltele noastre sunt re¬chiziţionate, cu mâinile noastre se construiesc drumuri prin păduri şi mlaştini. Şi toate acestea sub o ploaie de lovituri şi de insulte. Sclavii născuţi în captivitate îşi câştigă existenţa mun¬cind la stăpânii lor. Dar în cazul Bretaniei, nu trece o zi fără ca ea să plătească celor care o subjugă.
…Noi suntem curajoşi şi avem spirit războinic, dar acestea nu sunt calităţi pe care să le apre-cieze stăpânul la un sclav… Să abandonăm deci orice speranţă de milă şi să ne întrebăm ce pre¬ferăm: viaţa sau onoarea…»
(Tacitus, Agricola, XXX-XXXI)
3.
Ce/f/a insulară
alurile succesive de populaţii au atins şi insulele britanice. Este greu însă să le identi¬ficăm şi să stabilim o ordine cronologică,
încercările de a asocia un anumit ritual sau un anumit mobilier funerar, un anumit tip de vase şi de ustensile cu un anumit popor au fost întotdeauna neconcludente. A vorbi despre un popor al «câmpurilor de urne» sau de o «rasă a monumentelor megalitice» ar f i la fel de hazardat cum ar fi ca peste o mie de ani să se vorbească despre un popor al lămpilor de petrol sau despre rasa halbelor de bere.
Cu toate că unii au încercat, este şi mai temerar să atribui o anume limbă unor populaţii cu existenţă fabu¬loasă ce nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre cultura lor.
Studii insuficiente
Este imposibil să ne facem o idee precisă despre aceşti înaintaşi atât de îndepărtaţi fără ca sursele de in¬formaţie cum ar fi antropologia, arheologia, documentele scrise, studiul comparativ al religiilor, miturilor şi so¬cietăţilor, toponimia documentată de lingvistica istorică şi comparată, etc., să aducă o contribuţie care să con¬veargă cu celelalte. Doar astfel se poate stabili probabili¬tatea unei ipoteze.
Studiile despre celţi sunt însă muit prea la început pentru a fi avut timpul să descopere ceea ce ne-ar putea ajuta. Georges Dottin a scris în 1920 o carte de 360 de pagini despre limba galilor. Douăzeci de ani mai devreme, această carte n-ar fi avut mai mult de 50 de pagini. Toate documentele despre celţi, despre credinţele lor şi despre limbile pe care le vorbeau, despre instituţiile, dar şi despre obiceiurile lor, au fost strânse la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Şi încă ne rnai rămân multe de aflat. Ţări precum Irlanda adăpostesc în mod cert în soiul lor documente capitale care încă n-au văzut lumina zilei.
In schimb lingviştii, mândri de ştiinţa lor, au încercat să rezolve cronologia popularii Irlandei pornind de ia un raţionament ce se bazează exclusiv pe tehnici ce ţin de specialitatea lor. Acest raţionament merită să fie cunos¬cut.
Greşeala lingviştilor
Irlandezii, spun lingviştii, vorbesc un dialect celtic, naelicul1) care conservă o consoană, Q, pe care bretonii din Marea Britanie au înlocuit-o, cu secole în urmă, cu litera P. Valul migrator goidel, care a adus acest dialect, este deci ce! mai vechi şi probabil primul care a populat Irlanda. Dacă alte populaţii vorbind dialectul bretonilor, britonicul, cu litera P adoptată, au fost semnalate pe teri¬toriul irlandei de către călătorii greci şi au lăsat amintiri şi urme, este evident că aceste populaţii au ajuns după cele care utilizează litera Q şi au fost asimilate.
Aici este şi eroarea. Se aplică o cronologie valabilă pentru un aspect lingvistic unor fenomene istorice. Pen¬tru că dacă o fracţiune a unui popor îşi schimbă modul de a vorbi, aceasta nu semnifică neapărat că această fracţiune s-a deplasat geografic şi nici că ar fi o ramură a unei alte fracţiuni lingvistice mai consen/atoare.
De altfel nu ştim nimic despre cum s-a făcut această schimbare lingvistică. Nu existau doar celţii P şi ceiţii Q, dar şi italicii Q, romanii, care şi-au dominat vecinii, italicii P, oscii şi ombrienii. Comparaţi latinescul quinque cu gaelicul coic şi ombrianul pompe cu galicul pempel încâiceala este mare.
Galii ar trebui să fie clasaţi în grupul P? Nimic nu este mai nesigur pentru că există în Galia urme serioase ale vorbirii Q, care sugerează o altă teorie: cele două moduri de a vorbi coexistă în popor. Urmare a izolării ei insulare, irlanda a evoluat separat şi s-a calat pe dialectul Q, în vreme ce marea parte a Celţiei, Bretania (Marea
1) Gaelicul este limba gaelilor. Dar, în sensul strict lingvistico-istoric, se utilizează de preferinţă cuvântul „goidelic”, delagoideli. popor protoistorie ce vorbea această limbă.
Î.W;
Britanie) şi Galia au preferat varianta P,
Altfel spus, nu se poate trage o concluzie clară despre diviziunea ceită în gcidelic şi britonic. Din fericire există şi o altă sursă de informaţie: enorma cantitate de literatură tradiţională. Iar arheologia are şi ea un cuvânt de spus.
Misterul Picţilor
încă din preistorie populaţia insulelor a fost impor¬tantă numeric. Constructorii ei de megaliţi ne-au lăsat surprinzătorul ansamblu de la Stonehenge, care este Carnac-ul britanic. Epoca de bronz este reprezentată prin câteva descoperiri, în special bibelouri din aur, în Irlanda. Prima epocă a fierului reprezentată de civilizaţia de la Hallstatt ce le este atribuită celţilor nu a lăsat prea multe urme. Este dificil de afirmat că celţii ar fi sosit în insule înaintea secolului al V-lea care marchează începutul epocii de la La Tene ale cărei vestigii sunt abundente şi variate.
Cezar notase că locuitorii coastei sudice a insulei sosiseră mai recent decât locuitorii «din interior». Dar nimic nu indică faptul că aceştia ar fi fost de origine dife¬rită. Toţi se consideră bretoni şi vorbesc aceeaşi limbă. Remarca e valabilă pentru caledonieni, nume vechi dat scoţienilor. Tacitus, când povesteşte campania lui Agri¬cola, vorbeşte despre bretoni ca despre oricare alţii. Ptolemeu, pe harta sa, situează un popor «cornuaiez» la extremitatea nordică a Highlands. Faimoşii picţi nu sunt încă prezenţi la întâlnirea cu istoria. Se va vorbi despre ei prima oară abia în secolul al lll-lea după Christos când cronicarul Gildas ne spune despre actele de vandalism pe care le comit aceşti fioroşi locuitori ai nordului insulei
asupra populaţiilor «romane» mai meridionale.
Acelaşi tip de raţionament care făcuse din gaeli sau qoideli primii locuitori ai Irlandei avea să intervină în mod inevitabil şi pentru rezolvarea acestei probleme. Sus-numitii picţi se manifestă ca un popor mai sălbatic şi mai primitiv decât bretonii, vorbesc o limbă care, deşi celtică, este modificată faţă de bretonă şi nu pot fi alţii decât primii locuitori ai Bretaniei. Ipoteza, neconfirmată, a fost totuşi admisă ca adevăr revelat.
în latină Picţi desemnează «oameni pictaţi». Dacă ar fi vorba până la urmă doar despre o poreclă? Arheolo¬gia nu ne ajută cu nimic. E drept că nici săpăturile n-au fost prea multe până acum. Savanţii scoţieni au săpat mult, dar în Orient.
Teza care susţine că goidelii sunt primii locuitori ai Irlandei, veniţi acolo străbătând Bretania, este contrară poveştilor legendare. Tradiţia spune că gaelii sau goidelii au sosit direct de pe continent pe Insula Verde unde au găsit populaţii ale căror nume le cunoaştem şi deci ştim că aparţin de dialectul britonic.
O treime din numele de râuri citate de Rolemeu în secolul al ll-lea înainte de Christos a supravieţuit: sunt britonice. Dat fiind că aceste date se bazează pe călăto¬ria lui Pytheas care avusese loc în 325, putem crede că goidelii au sosit mai târziu.
Punctul slab al acestei ipoteze este că dacă pretanii din nordul şi din sudul Bretaniei vorbeau aceeaşi limbă, atunci picţii, care nu o vorbeau, trebuia neapărat să fi ve¬nit din altă parte, pentru că este imposibil ca o fracţiune a bretonilor să formeze un popor distinct în numai trei se¬cole.
O nouă ipoteză rezolvă problema. Primii celţi ajunşi în Irlanda s-ar fi contopit cu populaţia preistorică non indo-europeană pentru a forma o civilizaţie mixtă, după
———-, a^,^i^ v,,^,. Vi ^luucno. VCKŞIIIO împinşi apre nora
de noile valuri migratoare care îi considerau drept străini, ei au ajuns să ocupe doar partea nord-estică a Ulsterului de unde nu vor înceta să migreze în rnasă spre nordul Bretaniei, evacuat aproape complet de bretonii care ur¬mau să migreze spre sud. Acolo au format în primele se¬cole ale erei noastre nişte regate numite Pieţe.
Aceste probleme nu sunt minore pentru că este im¬posibil de vorbit despre civilizaţia celtică fără a identifica popoarele din care se trage.
Cum scriau celţîi istoria
Istoricii din Antichitate au scris o mulţime de fabule pe care le-au amestecat deseori cu fapte adevărate, dar ştiau să facă deosebirea dintre adevăr şi ficţiune şi aveau grijă să fie obiectivi.
Cu istoricii celţi, dificultatea este dublă. Cât timp au fost păgâni şi-au expus miturile sub formă istorică iar de¬veniţi creştini au început să amestece evenimentele isto¬rice cu poveşti mitice. Ei «umanizează» miticul pentru a-l debarasa de semnificaţia lui religioasă.
O deformare suplimentară a lucrurilor provine şi din manipulările făcute de istoricii şi genealogiştii irlandezi din Evul Mediu pentru a dovedi că goidelii au fost primii locui¬tori ai ţării sau că o anumită familie regală avea mai multe drepturi la tron decât alta.
Linguşitorii jucau tare. Fiecare mare familie pe care o serveau avea o serie neîntreruptă de strămoşi, care ajungeau fără greş la Mii al Spaniei — despre care vom mai vorbi — sau la Ith, unchiul său. Şi nici aici nu s-au oprit pentru că au inventat şi pentru Mii un pedigree care mer-gea până la Noe şi de la Noe până ia Adam. Şi acest lucru
fost acceptat mai mult de o mie de ani ca adevărul pur.
Motivul acestor fabulaţii era să se asigure gaeliior o
riqine prestigioasă, iar triburilor supuse şi asimilate de ei
ă li se atribuie o origine gaelică pantru a se uita nişte
amintiri care puteau fi fermenţii unor conflicte. Atribuirea
invaziei goidelice mileniului al doilea înainte de Christos
era cea mai bună soluţie.
invers, compilatorii pedigreeului Laginilomu au evi¬tat să facă dintr-un personaj mitic bunicul unui rege real al secolului al V-lea. Procedeul era obişnuit. Conn era unul din numeroasele nume atribuite zeilor de pe celălalt tărâm din care celţii credeau că se trag. Gaelii din centrul insulei, pentru a se alinia lor, s-au denumit Connachta, «descendenţi ai lui Conn». Acesta este motivul pentru care specialiştii în genealogie fac din Conn un rege!
Un adevărat talmeş-baîmeş
Şi totuşi conservatorismul înnăscut al cronicarilor joacă b festă genealogiştilor. Lista cu suveranii şi vechile documente arată că gaelii au venit pe la începutul secolu¬lui l înainte de Christos, fie în timpul secolului următor, în orice caz cu puţin înainte de revelaţia creştinismului.
Chiar şi în Lebor Gabala, compilaţia istorică cea mai veche şi cea mai importantă, invazia gaelică este posterioară celei a laginilor, domnoneenilor şi a altor «gali» şi celei a «belgienilor» care a fost contemporană debarcării lor în Bretania.
în secolul al V-lea al erei noastre, goidelii încă nu dominau. Ulaţii domneau la Emain, în nord. De-abia în 516, adică !a 55 de ani după moartea lui Patrick, evanghelizatorul, au reuşit s-o facă. Diviziunea juridică în triburi libere şi triburi supuse a durat până la invazia
normandă. Laginiinu s-au liberat decât în secolul al VIII-lea. Acolo rezidă probabil secretul luptelor intestine care au otrăvit istoria Irlandei şi continuă să o facă.
Dacă ar mai trebui o dovadă suplimentară, am găsi-o în marele număr de cuvinte bretone ce aparţineau gaeli-cului. Ideea venirii unor sclavi din Bretania este absurdă pentru că doar foarte rareori am văzut stăpâni împru¬mutând modul de a vorbi al sclavilor. Contrariul este frecvent.
Realizarea unificării lingvistice a întârziat aproape o mie de ani. în 795. Sanas Cormaic atestă că gaelii se înţelegeau greu cu FirBolgii, care vorbeau o «limbă ob¬scură», probabil un amestec de britonic şi gaelic.
Tradiţia, de altfel, n-a variat niciodată: popoarele su¬puse au aceeaşi origine cu bretonii şi sunt anterioare gaelilor. Pentru a explica prezenţa congenerilor lor pe marea insulă învecinată, legenda povesteşte că Nerned, regele Fir Bolgilor s-a dus să o colonizeze, însoţit de fiu! său Britan, de unde şi numele de Britannia. Adevărul este că irlandezii din sud-est au întemeiat colonii efemere în sud-vestul Bretaniei, dar aceasta s-a întâmplat mult mai târziu, când romanii şi-au retras trupele de pe insulă.
Totul era un talmeş-balmeş: legendele se contrazi¬ceau şi nimeni nu se sinchisea de acest fapt.
Pentru că a văzut greşit pe hartă
Un fapt istoric poate fi la originea unei legende. Pnrna băiăiie de la Mag Tulred sau Moitura, care este probabil cea mai extraordinară şi mai veche epopee mi¬tică celtică, pare a fi o fabulaţie a marii înfrângeri suferite de Fir Bolgi în nord-estui Connaughtului. In timp ce cea de-a doua bătălie cu aceiaşi nume nu este decât o
povestire a motivului mitologic al uciderii zeului Balar de către zeul Lug. Apar în scenă şi populaţiile mitice Tuatha DeşiFomoire.
Dar o legendă se poate naşte şi pornind de la o rea¬litate sau de la un joc de cuvinte. Tacitus scrie în 98 era noastră că silurii, stabiliţi la vest de gura de vărsare a Severnului (sudul Ţării Galilor) sunt de origine iberică deoarece, spune el, «Bretania se învecinează cu Spania», în sprijinul acestei afirmaţii vine fizionomia bru¬netă a silurilor.
în Lebor Gabaia, scrisă probabil în secolul al Vlll-lea, se spune că goidelii au venit din Spania şi înainte de plecare, unul dintre şefii lor, Ith, a examinat Irlanda din vârful turnului din Bregon, adică Brigantia în Galicia, astăzi La Coruna. Eroarea este de proporţii mari pentru că o distanţă de cinci sute de mile separă coastele celor două ţări. Ea se datorează unei greşeli în citirea unei hărţi.
Tacitus nu s-a dus niciodată în Irlanda, dar a avut acces la o copie a unei hărţi pictate pe porticui casei unui geograf, Agrippa, care, pentru a facilita lectura, a redus în mod considerabil distanţele pe verticală. Era o hartă de tipul celor militare, pe care ofiţerii le puteau plia şi desfăşura pe toată lungimea în corturile lor. Posedăm o copie din secolul al Xlll-lea. atribuită iui Peutinger, pe pergament, măsurând un picior lăţime şi şapte metri lungime. Masoa Britanie era reprezentată culcată pe peninsula iberică, irlanda servindu-i drept pernă. Un canal separa ceie două ţări.
Etimologia populară nu se putea să nu vină în ajutor. Hibernia (numele latin al Irlandei) venea evident de la Iberia, după cum Scot (vechi nume a! irlandezilor) provenea din Sciţi. Legătura între aceste populaţii din Ucraina şi Spania este mai greu de stabilit. Am hotărât să
nu ne ocupăm de ea.
Genealogiştii nu au putut nici ei neglija un material atât de bogat. Ei vor da compatrioţilor lor în secolul al IX-lea, un strămoş fictiv, Mii al Spaniei şi de acolo vine numele de «miiesieni» atribuit de istoria modernă cuceri¬torilor goidelici. Acest cuvânt nu este în fapt altceva decât traducerea din latină a Miles Hispaniae. «soldat ai Spa¬niei», iar Scotta este numele latin pentru «irlandeză».
Geoffroy de Monmouth, primul «istoric» al regilor Bretaniei
Şi bretonii şi-au etalat fantezia. Dar locuind în sfera culturii latine, analele lor nu puteau fi decât un compromis între modelele clasice şi tradiţiile literare celtice.
Un preot galez, ocazional şi poet, Geoffroy de Mon¬mouth, a lăsat o istorie voluminoasă a regilor Breîaniei, scrisă în latină, ia începutul secolului al Xll-lea, rapid, tradusă în galeză, a cărei influenţă a fost enormă. Tre¬buie s-o fi citit şi s-o fi citit foarte bine pentru a înţelege sâmburele romanelor arthuriene care aveau să împân¬zească literatura mai multor popoare. Pentru că, în ciuda faptului că povestea este încărcată cu evenimente fictive şi că personajele istorice sunt denaturate, ea constituie o veritabilă epopee naţională bretonă care îi uneşte pe insulari şi armoricani în aceeaşi aventură şi aceleaşi as¬piraţii. Autorul ne asigură chiar că n-a făcut altceva decât să traducă un manuscris în limba bretonă adus din Ar-morica.
Primul strămoş este Brutus, fiul lui Enea, prinţ troian, eroul din Eneida lui Virgiliu. Un astfel de început era menit să le asigure bretonilor un prestigiu indiscutabil. Filiaţia este dovedită de însuşi numele insulei Britannia
care vine de la Brutus (sic). Acesta smulge ţara din nhearele unor uriaşi care o terorizau şi o împarte între cei trei fii ai săi. Urmează istoria-ficţiune romanţată a familiei domnitoare care, în momentul intrării iui Cezar în scenă, se identifică cu cronologia istorică a şefilor bretoni. Cucerirea insulei, invazia anglo-saxonilor, vitejiile lui Ar-thur si plecarea romanilor sunt povestite prin prisma unor minuni. Dar episodul care ne arată poate cel mai bine procedeele folosite de autor este cel în care el descrie versiunea sa în legătură cu fondarea micii-Bretanii în Ar-morica. deoarece epoca în care se petrece acest eveni¬ment care se derulează între secolele al IV-lea şi al Vll-lea nu este aşa de îndepărtată de noi ca să nu găsim informaţii şi în surse mai serioase.
Istoria fabuloasă a lui Conan Meriadec
întâmplările se pot rezuma în câteva cuvinte. Popoarele celtice nu erau sedentare. Ele se deplasau cu uşurinţă şi nu trebuie căutate cauze dramatice pentru mi¬grarea bretonilor insulari înspre continent. Fie şi numai faptul că această emigrare s-a întins pe cel puţin trei se¬cole este un argument ce exclude ipoteza unei fugi din faţa unui inamic saxon sau irlandez. Foarte organizate, sub conducerea unor şefi şi călugări galezi, triburi întregi au migrat din sud-vestui actualei Anglii în Bretania franceză de azi şi s-au stabilit acolo fără incidente ma¬jore. A fost în fapt fondată o colonie peste mare. Şi între colonie şi patria mamă relaţiile au continuat, strâns, până la sfârşitul Evului Mediu.
Geoffroy ne povesteşte însă şi altceva. El pune în scenă un rege al Bretaniei, Macsen în britonică (din latinescul Maximus, generalul roman ce comanda
garnizoana insulei) şi un prinţ breton, Conan Meriadec. Ei s-au luptat, apoi s-au împăcat şi s-au hotărât să facă o serie de isprăvi grandioase împreună.
«Macsen a strâns o flotă numeroasă şi toţi soldaţii din insula Britaniei. Regatul lui nu-i mai era de ajuns. Voia să stăpânească şi Galia.
A pornit pe mare şi a debarcat în Armorica pe care a denumit-o Mica Britanie. Locuitorii gali conduşi de re-geie Imbait au încercat să-i opună rezistenţă. Au fost puşi într-o situaţie proastă după ce au pierdut cincisprezece mii de oameni.
Macsen, fericit, îi spune lui Conan:
— Să nu regreţi că ai părăsit odată cu mine insula Britaniei. Pentru că tot ce ai pierdut vei regăsi aici. Doresc să te fac rege al acestei ţări. Va fi o nouă Britanie în care vor locui compatrioţii noştri odată ce îi vom expulza pe cei care locuiesc aici acum. Pământul este bun, creşte mult grâu, râurile sunt pline de peşte şi pădurile sunt splendide. Cred că nu există ţară mai atrăgătoare.
Conan i-a mulţumit lui Macsen şi i-a promis să-i rămână fidel.
Macsen a dispus să vină o sută de mii de persoane în Mica Briîanie şi treizeci de mii de soldaţi pentru apărarea ei. Pe măsură ce soseau erau repartizaţi în toate regiunile armoricane, care au devenit Bretania sub sceptrul lui Conan.»
în Visul lui Macsen, roman galez, istoria apare un pic diferit, dar î! înfăţişează pe Conan masacrând toţi bărbaţii pentru a nu mai păstra decât femeiie. Apoi de¬cide să li se taie limba tuturor acestor femei ca să nu-şi poată învăţa copiii nici latina şi nici o bretonă estropiată. Acesta este motivul pentru care ţara se va numi Ledao, adică «pe jumătate mut».
Fără îndoială că această etimologie este falsă, în
ceea ce-l priveşte pe Conan, el nici nu a existat. Dar oovestea a fost importantă pentru Casa de Bretania, Lntru că dovedea că originile ei erau mai îndepărtate ca cele ale Casei de Franţa. Povestirea a avut valoare ofi¬cială până la Revoluţie.
Irlanda — conservatoare a celtisrnului
înainte de a descrie civilizaţia celtică, ar fi bine de precizat despre care civilizaţie celtică vrem să vorbim. Pentru că, dacă în spaţiu a diferit atât de puţin, este de presupus că a evoluat totuşi în timp. Ar fi logic să ex¬punem, apriori, civilizaţia Galiei independente separat de cea a Irlandei din Evul Mediu târziu, civilizaţii despărţite de o mie de ani, şi să o tratăm în paralel pe cea a Bre-taniei care ţine de’cea dintâi prin originile sale şi se apro¬pie de cea de-a doua prin evoluţia ei.
Dar cunoştinţele noastre despre Galia sunt incom¬plete sau tendenţioase. Trebuie făcute unele verificări. Din fericire Irlanda ne oferă această posibilitate. Distanţa în timp nu are importanţa pe care am fi tentaţi să i-o acordăm, pentru că Irlanda a trăit într-o izolare totală faţă de Europa până în secolul al IV-lea al erei noastre, afară de un comerţ maritim foarte limitat cu Galia, care nu afecta decât coasta sud-estică şi care nu a avut nici o in¬fluenţă asupra vieţii colective. Ea ne oferă imaginea unei micro^Celţii imuabile.
în vremea în care Galia adoptă civilizaţia meditera¬neană în forma ei romană, Irlanda — şi în mai mică măsură şi Bretania — conservă civilizaţia de la Tene şi, prin intermediul ei, trăsături culturale aparţinând unor epoci foarte îndepărtate cum ar fi cea a bronzului. Acest conservatorism extrem al Insulei Verzi se explică prin
insulantatea ei mai mult decât prin vreo diferenţă de temperament. Şi totuşi va trebui să ţinem cont de două deformări ale prototipului pe care încercăm să-l reconsti¬tuim.
informaţiile noastre despre Galia prezentau deja o dublă deformare, aceea dată de spiritul ciasic incapabil să înţeleagă ambiguitatea spiritului celtic şi aceea a dorinţei lui Cezar de a se servi de campaniile sale ca teme de propagandă politică.
Şi informaţiile asupra irlandei suferă o dublă defor¬mare, dar mult diferită de cea de mai sus. Conservarea de-a lungul secolelor a formelor civilizaţiei celtice a avut drept consecinţă o anumită degradare. Religia a fost in¬vadată de magie, instituţiile politice nu au evoluat ca în Galia. Apoi, toate documentele literare pe care le posedăm şi care dezvăluie ansamblu! unei mitologii comune întregii Celţii, nu sunt originalele, Au fost recopi¬ate de călugări creştini, fără îndoială ataşaţi amintirilor naţionale şi dornici să şteargă elementele religioase păgâne prea vizibile. Două exemple vor lămuri totul.
Cel care a transcris una din versiunile Tain B6 Cual-nge, ajuns la sfârşitul povestirii, consideră că trebuie să adauge: «Dar eu. cel care am scris această poveste, sau mai bine zis această legendă, nu cred nimic din ceea ce am scris. Pentru că o parte e plină de artificii demoniace şi alta de invenţii poetice; o parte este verosimilă, iar aita dimpotrivă, e doar pentru plăcerea proştilor».
CONVULSIILE LUI CUCHULAINN
«… De furie, el şi-a schimbat poziţia corpului în interiorul pielii: picioarele, tibiile şi genunchii s-au aşezat în spatele lui; călcâiele şi moleţii
s-au aşezat în faţa tibiilor, în aşa fel încât fiecare denivelare pe care o formau era de grosimea unui pumn…
…Şi-a înghiţit unul dintre ochi în interiorul capu¬lui încât cu greu ar fi putut un bâtlan să i-l readucă din adâncimea craniului ia suprafaţa feţei. Celălalt ochi a ţâşnit şi s-a instalat pe obraz… Apoi obrajii i s-au retras de deasupra maxilarului, astfel încât gâtlejul îi deveni vizibil, plămânii şi ficatul veniră să palpite în gură, în gâtul lui…
…Pletele s-au răsucit în jurul capului, ca o ra-rnură de spini roşii în ochiurile unui gard de mărăcini. Dacă am fi scuturat deasupra lui un măr încărcat de fructe, nici un măr nu ar fi putut ajunge pe Pământ, dar câte unul s-ar fi înfipt pe fiecare fir de păr, într-atât era zbârcit de furie,
…în fine, la fel de înalt, la fel de dens, de puternic şi de lung ca un catarg de vapor era jetul de sânge negru care s-a înălţat drept deasupra capului său, vertical, formându-se în jur o nebuloasă neagră druidică…»
Cel de-al doilea exemplu este extras din viaţa sfân¬tului Patrick, Acesta, la întoarcerea dintr-un pelerinaj difi¬cil, se îndreaptă către mănăstire şi merge să se aşeze în celula unuia dintre călugări, îl găseşte copiind isprăvile lui Cuchulainn şi Conchobar. Zâmbind îi ia pana din mână şi continuă el însuşi copierea. Dar, la ultimele linii, are o şovăire: cel care a transcris l-a trimis pe măscăriciul, libertinul şi asasinul de Cuchulainn drept în paradis!
— Nu, spune Patrick, împingi ficţiunea mult prea departe, fiul meu.
Călugărul s-a făcut atunci roşu de furie la auzul cu¬vântului «ficţiune», pentru că el este un file, adică
V’*
&
aparţine ordinului sacru al poeţilor, pentru care abaterea de la adevăr este o dezonoare. A replicat:
— Dacă zeul tău ar fi în infern, eroii mei l-ar scoate de acolo!
Patrick a surâs şi s-a retras. Dar se spune că po¬etul, după câteva reflecţii, a tăiat ultima frază.
Povestea lui Cormac
înainte de a încerca să facem un tablou metodic ai civilizaţiei celţilor, n-arfi preferabil să punem în relief ceea ce o distingea prin conţinutul spiritual de cea a popoarelor vecine, în special de meridionali şi orientali?
Pentru că orice cult şi orice obicei care par la prima vedere sălbatice, aproape de neînţeles, iau alte valenţe când sunt văzute în lumina credinţelor şi idealurilor celor cărora le aparţineau. Povestea lui Cormac ne deschide un orizont.
«Cormac plecase în căutarea soţiei, fiului şi a fiicei sale. Dar tovarăşii lui de drum au fost despărţiţi de el printr-o ceaţă magică, astfel încât el se trezi singur înîr-o câmpie mare. Acolo era o fortăreaţă înconjurată de un zid de bronz şi având la interior o casă de argint pe jumătate acoperită cu aripi de păsări… în paiat a întâlnit un războinic chipeş şi o tânără frumoasă, împodobită cu o cască de aur, care îl aşteptau. Mâini invizibile îi spălau picioarele, iar baia îi era încălzită de pietre încinse care se deplasau singure.
Fusese adus un porc pentru a-i folosi drept hrană nobilului, dar bucătarul explică imposibilitatea lui de a găti dacă nu i se povesteşte o poveste adevărată pentru fie¬care bucată din animal. S-au povestit atunci patru poveşti adevărate, ultima fiind spusă de Cormac însuşi, care
povesti cum fuseseră răpiţi ai lui şi cum plecase în căutarea lor. Când termină, porcul era gata pregătit.
Atunci au fost lăsaţi să intre nevasta, fiul şi fiica lui şi s-a adus şi o cupă de aur, care avea darul de a se sparge în trei bucăţi dacă se pronunţau trei minciuni în faţa ei. Dacă după aceea se spuneau trei lucruri adevărate, cupa se refăcea la loc. S-au spus trei minciuni şi cupa s-a spart. Dar războinicul îi spuse atunci lui Cormac că nici nevasta şi nici fiica lui nu ridicaseră privirea asupra unui om şi nici fiul său asupra unei femei, de când părăsiseră Tara şi cupa se reconstitui imediat,
— la-ţi acum familia, spuse războinicul, şi ia cu tine şi această cupă pentru a distinge adevărul de minciună. Sunt Manannan Mac Lir, regele Pământului Făgăduinţei, şi v-am făcut să veniţi aici tocmai ca să călătoriţi pe acest pământ.»
Myles Dillon, Literatură Irlandeză Timpurie
Această poveste ne arată importanţa cardinală a refuzului minciunilor la celţi.
Un idea! de frumuseţe şi de onoare
Idealul perfecţiunii morale, aşa cum î! înţeleg creştinii, nu exista la barbari. Deoarece pentru ei morala era, simplu, respectarea tradiţiei. Ideea de păcat nici măcar nu se suspecta. Fiecare făcea ceea ce îi plăcea având grijă să nu lezeze drepturile altuia şi să nu încalce dispoziţiile religioase. Dar celţii cultivau un ideal al per¬fecţiunii umane, atât în aparenţa fizică precum şi în com¬portamentul în societate. O tară fizică era contrară frumuseţii, purtătorul ei era exclus iremediabil. O greşeală comisă — minciună, laşitate, infidelitate,
promisiune neţinută — era de neiertat şi aducea cu sine decăderea din drepturi. Putea avea drept consecinţă şi o tară fizică ce ar fi descalificat în mod dublu. Judecaţi: când spiritul rău al Ulaţilor, strămoşii ulsterienilor, încerca să-şi ţină gândirea secretă, un furuncul purpuriu, mare cât un pumn, îi apărea pe frunte!
Nu întâmplător celţii au fost primii care au scris ro¬mane de dragoste în cultura occidentală. Dragostea lor pentru frumuseţea fizică ridica erotismul la nivel estetic dând adevărate opere de artă. Celţii erau în permanentă comuniune cu astrele, cu cerul, cu vântul care murmură, cu copacii şi florile, cu păsările care cântă în zori, cu cer¬bul care boncăne, solitar dând frâu liber melancoliei. Ei nu au înţeles niciodată şi nu vor înţelege decât încetând de-a mai fi ei înşişi dispreţul tipic omului de rând.
PARCURSUL UNUI LUPTĂTOR FIANA
«… Printre Fiana nu erau primiţi decât oameni cultivaţi care să fi citit cele douăsprezece cărţi ale poeziei. Nici unul nu reuşea dacă nu trecea de următoarea încercare: era îngropat în pământ până la brâu şi i se dădea o platoşă şi o baghetă de. alun lungă de mai mult de un cot. Apoi nouă războinici având fiecare câte nouă suliţe trebuiau să-l atace de la o distanţă de şase brazde şi să-şi îndrepte toţi săgeţile spre el. Dacă loviturile îl surprindeau fără apărare şi se lăsa atins, atunci nu era primit printre Fiana.
Nu era admis nimeni care, odată pieţele le¬gate în codiţă în vârful capului, să nu o por¬nească în toată viteza prin pădure. Dacă o ramură deranja oricât de puţin aranjamentul frizurii sale, nu era admis.
Dacă un lemn uscat troznea sub paşii lui în timpul cursei, nu era acceptat.
Dacă în plină viteză nu putea sări peste o baghetă aşezată la înălţimea frunţii sale şi nu se putea strecura sub alta la nivelul genunchiului său, nu era admis.
Şi, în sfârşit, dacă nu-şi putea smulge un spin din talpă fără să-şi încetinească cursa, nu era primit printre Fiana. Dar, dacă reuşea toate aceste acte de curaj, atunci se număra printre oamenii Finn.»
K. Meyer, Fianaigecht
Visul unei societăţi de supraoameni
Literatura legendară a insularilor nu ni-i arată, fireşte, pe celţi aşa cum erau. Ei apar transfiguraţi. Dar ni-i arată aşa cum le plăcea lor să fie văzuţi. Tabloul colo¬rat şi tragic în care omul este invariabil pus să fie cel mai viteaz, cei mai generos, cel mai îndemânatic sau cel mai eficace, îi exalta. Visul lor era o societate de supra¬oameni. Nu putem înţelege scene de tipul masacrelor în lanţ. a lăcomiilor giganteşti sau a contorsiunilor im¬presionante ale lui Cuchulainn, fără să ne gândim la această tendinţă de a face «mai mult».
Convingerea că efortul excepţional şi depăşirea si¬nelui fac ca omul să fie demn de numele lui îi excludea pe slabi şi pe învinşi din preocupările barzilor. Concepţia eroică a existenţei necesită oameni ieşiţi din comun, care provin dintr-o selecţie superioară selecţiei intelectuale sau sportive şi care ignoră legea numărului. Principiile care guvernează societăţile moderne le-ar fi părut strămoşilor de-a dreptul ridicole.
Exigenţele înalte pe care le aveau în tot ceea ce întreprindeau erau favorabile unor realizări spirituale. Celţii căutau în război altceva decât profitul sau satisfa¬cerea orgoliului sau, după cum au crezut anticii, potolirea unei furii naturale şi a unui gust înnăscut pentru vărsarea de sânge. Pentru a înţelege aceasta, trebuie să citim povestea lui Arjuna din Bhagavad-Gîtâ. Omorând un om sau murind el însuşi, războinicul nu capătă sufletul sau destinul luminos al celor viteji. O înfrângere era în ochii lui Brenn, şeful, propria lui nereuşită care aducea cu sine pierderea onorii şi a perfecţiunii în luptă. El se sinucidea, deseori alături de fidelii săi, asemeni ofiţerilor japonezi, fi¬deli codului Samurailor, care-si făceau hara-kiri.
Lipsa de măsură a celţilor
Dezertorul era considerat de ei ca fiinţa cea mai încărcată de culpabilitate din toate câte se puteau imagina, l se atribuiau cele mai fioroase urâţenii: laşitatea în faţa inamicului, abandonarea amicilor de luptă, neres-pectarea jurământului. Nici o sancţiune nu era suficientă pentru a-! pedepsi. Camille Jullian spune: «l se tăiau mâinile, apoi era îngropat până la brâu. Mai apoi era folosit ca ţintă pentru săgeţi şi, la urmă, se punea deasu¬pra lui un trunchi de copac ca să dispară acea parte a corpului care mai rămăsese încă afară».
Şi grecii din epoca Homerică erau lipsiţi de măsură. Ei i-arfi înţeles pe celţi. Dar filosofii porticului erau oameni mult prea aşezaţi şi mult prea sceptici pentru a fi fost ca¬pabili să-i definească altfel decât în formule care nu ne vin în ajutor.
Să nu ne mirăm că lipsa de măsură a celţilor a spe¬riat lumea: brute setoase de sânge, antropofagi, inces-
j pederaşti. S-au spus enorm de multe lucruri despre Strabon nota: «Irlandezii consideră că este o acţiune lăudabilă să-ţi mănânci cadavrele părinţilor».
Informaţiile date de statui, saga-uri şi folclor
O concepţie asupra vieţii ca cea despre care începem să ne facem o idee se baza obligatoriu pe anu¬mite credinţe religioase. Care erau acestea? Sursele noastre de informaţie sunt multiple, dar nu ne trimit toate într-o direcţie unică.
Cezar ne descrie un fel de panteon celtic pe care-l plasează în paralel cu panteonul greco-roman şi desem¬nează cu nume latine: Mercur, Apollo, Marş, Minerva divinităţi celtice greu de identificat deoarece, aşa cum vom vedea, caracteristica zeilor celtici este de a fi poliva¬lenţi, cu înfăţişări multiple şi deseori semi-umani.
Statuile religioase celto-romane, care se găsesc până la frontiera cu Scoţia şi care reprezintă figuri sau ba¬soreliefuri de divinităţi şi scene mitologice, sunt, din păcate, lipsite de inscripţii care să permită o datare pre¬cisă. Din fericire în «saga»-urile insulare sunt descrise caracteristicile divinităţilor într-o formă deseori evhemeri-zată, transpusă în elemente umane, ajutându-ne astfel să identificăm personajele reprezentate de aceste statui. Folclorul popoarelor celtice moderne a conservat multe din credinţe, ceea ce demonstrează ceva, ele fiind străine de tradiţia creştină şi având similarităţi de la o ţară la alta, fapt ce trădează o origine comună precreştină.
Aceste informaţii, în măsura în care se com¬pletează una pe alta, permit să se facă un soi de portret-robot al religiei celtice.
Religia lor: două nivele
Religia celtică avea două nivele, nivelul esoteric şi nivelul popular, ca majoritatea religiilor vechi. Nivelul su¬perior presupunea o metafizică ce a fost eronat compa¬rată cu metafizica lui Pitagora. Nivelul inferior cuprindea o mitologie accesibilă înţelegerii populare şi un ansamblu de ritualuri şi de obiceiuri care incorporaseră elementele tradiţionale cu vechime chiar din epoca neolitică, proven¬ind din cultul solar, lunar şi teluric. De vechile culturi agrare ţineau culturi cum ar fi cel al apelor, al copacilor şi al divinităţilor-mamă. Pe acestea se grefa magia, în special prezicerile şi nenumăratele superstiţii care, în Irlanda zilelor noastre, au ajuns să năpădească şi să degradeze profund toată viaţa religioasă.
Multă vreme s-a crezut că monumentele megalitice fuseseră ridicate de druizi. Este o eroare: ele sunt ante¬rioare druizilor cu mai multe mii de ani. Dar druizii le-au folosit. Tumulusurile irlandeze au fost considerate locuinţe ale zeilor. Cele douăsprezece pietre care înconjurau statuia zeităţii Cromm Cruaich nu erau la origine altceva decât stâlpii unui cromlech. Credinţele populare spun că aceleaşi lucruri existau şi pe continent.
Dacă religia celtică avea două nivele, acestea nu proveneau dintr-o compartimentare care avea la bază un secret anume, cum era cazul în Grecia sau în Egipt. Ele rezultau din gradul de dezvoltare intelec¬tuală a diferitelor categorii sociale care alegeau, din ansamblul foarte divers al religiei, acele practici sau ritualuri care le conveneau. Dovada este dată de prezenţa în iconografia, în numismatica, dar cu precădere, în literatura celţilor a unei extrem de di-versificate lumi de simboluri şi de figuri mitice care trebuie înţeleasă sau, dacă este necesar, explicată.
Foto 3 – Statuia lui Mercur, protector al artelor şi al comerţului, descoperită la Lazoux
Cel mai mărunt portret prezentat într-o saga celtică ridică probleme celor neiniţiaţi. Martoră este această descriere a lui Cuchulainn copil:
«Pletele lui sunt brune la bază, roşu ca sângele şi galben auriu la creştet, dispuse în trei cercuri din fire de aur. O purpură imperială fină în tonuri de aur roşu, cu lame de aur, face de o sută de ori înconjurul gâtului său. Se văd pe fiecare obraz patru pete: galbenă, verde, al-bastră şi purpurie. Ochii lui au strălucirea a şapte pietre preţioase, are şapte degete la fiecare mână şi şapte la fiecare picior…»
Este evident că toate aceste detalii au un sens ocult.
Un politeism local unificat
Este normal ca într-un sistem politeist fiecare zeu să aibă două aspecte: unul specializat într-un anume domeniu (vântul, marea, tunetul, secerişul, dragostea, războiul, etc.), altul universal, întrucât toţi zeii nu sunt altceva decât o imagine comprehensibilă a unei aceleaşi puteri divine universale şi de neînţeles. Religia hindusă ne explică foarte bine acest lucru. O specializare limitată este o negare a calităţii divine şi l-ar retrograda pe pretin¬sul zeu la treapta de geniu.
Am afirmat că sistemul religios al celţilor era politeist. Dar zeii lor, în unele zone, scăpau exagerării, dar şi specializării limitante. Din 374 de inscripţii celto-ro-mane legate de zei, 305 zei nu apar menţionaţi decâî o singură daîă. Un zeu atât de important ca Belenos nu apare decât de 31 de ori. iar cea mai celebră zeiţă, Epona, de 26 de ori. Dar se pare că fiecare trib, sau fie¬care popor, în special în Galia, îşi atribuia un zeu propriu
sj-i dădea numele pe care îl dorea. De altfel, se văd de¬seori cupluri de zei, masculin şi feminin ceea ce ar sim¬boliza unirea tribului cu un teritoriu. Fără îndoială că întâlnim şi aceiaşi zei sub denumiri diferite.
Zeul adorat într-un^anumit teritoriu trebuia să răspundă la toate nevoile, în stadiul de mărunţire socială a societăţii celtice, competenţa zeului local se oprea la frontieră, âtribuindu-i astfel un caracter sacru.
Irlanda, în ciuda împărţirii ei în numeroase «re¬gate», forma mai uşor o mare unitate şi accepta fără probleme ideea de zeu comun. Acela era Dagda care nu era, aşa cum îl indică numele «zeui bun» (Dag, bun — Da, zeu), ci «zeui bun la toate». La început a fost, fără îndoială, zeui-soare, pe care sfântul Paîrick îl denunţă în mod categoric; dar este de asemenea şi stăpân şi su¬veran al celeilalte lumi, ceea ce este o specializare, după cum indică şi oaia inepuizabilă care asigură hrănirea lo¬cuitorilor invizibilului şi care îi este asociată. Pe lângă toate acestea este şi un puternic războinic a cărui măciucă este mortală. Este şi zeui înţelepciunii şi pe deasupra este ce! care dă comenzi recoltelor şi timpului. Pe scurt, un zeu universal, sau aproape.
Trinităţi misterioase
S-au găsit treizeci şi două de exemplare de zei cu trei capete sau cu trei feţe. S-au descoperit trei zeiţe-mame, aşezate una lângă alta, una dintre ele cu un copil în braţe, vecina ei cu un scutec, iar cea de-a treia cu un blid şi o pâine. La Newcastle-upon-Tyne s-au găsit trei zeiţe ale fertilităţii îmbrăcate cu pelerine cu glugă cum purtau tărăncile, identice şi aşezate una lângă alta. La Bavay, un cap cu trei feţe, ornate de coliere, alternează
cu un cap simplu fără colier, toate desenate pe un vas de bronz. Sensul acestor trinităţi ne scapă, dar indică un rafi¬nament spiritual.
Relaţiile dintre zei şi oameni crează noi confuzii pe care scribii creştini, bine intenţionaţi, le-au agravat. Se ajunge până acolo încât zeii nemuritori mor în luptă.
Există şi popoare divine, ca Tuatha De sau Foimore care pot, după bunul plac, să combată sau să formeze un popor unic.
Zeii-animale: unitatea Creaţiei
Cu zeii-animale intrăm mai mult ca oricând în domeniul ambiguităţii. Un rege galat se numea Deiotaros «taurul divin». Legiunea galică ce a cucerit Ierusalimul avea ca emblemă un mistreţ, pe care romanii îl interpre¬tau ca pe o divinitate corespunzând lui Mercur. Un cap de cal galo-roman în bronz are meşele frontale ale coamei înnodate în tricorn, ceea ce ar indica o divinitate ura¬niană. Inscripţia spune Rudobios, un nume propriu.
Simboluri sau zei? Statuia zeului găsit la Euffigneix are gravat pe piept şi pe abdomen un mistreţ în basore¬lief. Este o asociaţie care are mai muit decât semnificaţia unui atribut. Epona este o zeiţă pe care o vedem întot¬deauna aşezată pe un cal la pas sau înconjurată de cai. în legenda bretonă, Rhiannon, ea încalecă pe un cal a cărui viteză depăşeşte imaginaţia. Ea simbolizează cursa soarelui pe care nimeni nu-l poate ajunge. Kernnunos are întotdeauna coarne de cerb deasupra frunţii.
Ar părea că ne aflăm în faţa unei tentative de a in¬dica o serie de calităţi ale divinităţilor cu ajutorul semni¬ficaţiilor simbolice ale animalelor. Adevărul e că în Galia se ridicaseră altare lui Mercur Artaios (Mercur-urs) sau
Mercurius Moccus (Mercur-porc), ceea ce confirmă ipo¬teza noastră, cu toate că există o zeiţă Artio(n), al cărei sens este indubitabil acela de «ursoaică».
Trebuie înţeles că celţii nu vedeau animalele, insec¬tele, plantele sau pietrele aşa cum le vedem noi care, creştini fiind, împărţim creaţia în două părţi ce nu au nimic comun: fiinţele ce au un suflet făcut după sufletul divin şi fiinţele sau lucrurile cărora le lipseşte această calitate. Celţii credeau, ca şi indo-europenii din Asia, în unitatea Creaţiei. Nu vedeau de ce n-ar putea sufletul sau chiar întreaga persoană a unui om să ia aparenţa sau reali¬tatea unui animal, fără să sufere o degradare, printr-o simplă magie, şi admiteau pe deasupra că elemente ase¬meni pământului pot vorbi.
Dar existau şi zei panceltici
Cezar ne spune că galii credeau că se trag din zeul morţilor, în latineşte Dis Pater. Numele lui, în mod curios, nu ne-a parvenit. Ceea ce ne face să credem că era ca Donn, corespondentul său irlandez, un zeu sumbru şi izolat. Avem aici un prim indiciu al existenţei zeilor pan¬celtici, în ciuda fărâmiţărilor locale. Şi dacă Donn avea acest rol, el nu era singurul. Irlandezii se credeau des¬cendenţi şi din Dagda şi din Nuadhu-cu-mâna-de-argint al cărui omonim galez este Ludd, cu roluri mitologice identice.
Galii au acceptat repede pentru marele lor zeu nu¬mele latinesc de Mercur. Este curios că acest popor, re¬putat pentru înclinaţiile sale belicoase, a avut o devoţiune specială pentru acest protector al artelor şi al comerţului şi i-a multiplicat numărul de sanctuare peste tot în ţară. Colegul lui irlandez, Lugh, se autodefineşte dulgher,
nerar, campion, harpist, poet, magician, chirurg, gravor, etc. Probabil că avem de-a face cu un nume panceltic, pentru că Lugus, care este forma veche, a dat şi Luguvalos (Carlisle) şi Lugdunum (Lyon), dar şi Laori, Leiden în Olanda şi Leignitz în Silezia. Importanţa acestui zeu panceltic este evidentă: marea sărbătoare a se¬cerişului în Irlanda se numea Lughnasadh, iar la Lyon se reunea Consiliul galilor.
Belenos, venerată în mod special în Norica (Austria meridională), ar f i dat primul nume muntelui Saint-Michel, nume trecut apoi stâncii alăturate «Tombelaine». Nu-meie ei se regăseşte, fără îndoială, în ce! al sărbătorii ir¬landeze Beltene. Maponos, zeul tinereţii, reapare în legenda bretonă sub numele de Mabon. în Irlanda poartă numele de Oengus, care are acelaşi sens, «tânărul băiat», fiul lui Dagda. Herculele continental, Ogmios, este asociat cu irlandezul Oghma. Brigantia, zeiţa briganţilor, care a dat numele său unor râuri, Braint în Ţara Galilor, Brent în Anglia, era cunoscută ca Minerva în Galia. Sfânta Brigitte, stareţa de la Kildare, gardiană a unui foc «sacru» care nu trebuia să se stingă niciodată şi pe care nu i-l cedează decât lui Patrick, pare a fi dobândit o parte din prestigiu prin confuzia care s-a stabilit la început între ea şi zeiţa Brighid al cărei sanctuar ocupa acelaşi loc şi adăpostea acelaşi foc sacru. Altă confirmare: sărbătoarea sfintei Brigitte cade în aceeaşi zi cu Imbolg, sărbătoarea păgână a primăverii, adică reîntoarcerea lu¬minii, în Mica Bretanie. descoperirea recentă a unei ad¬mirabile statuete a Minervei-Brigitte dovedeşte extinderea acestui cult.
in schimb nume de zei ca Teutates, Esus, Taranis n-au fost identificate în Galia.
Când zeii dau naştere la oameni
Am văzut că zeii sunt susceptibili de a muri. Ei pot de asemenea să se unească cu muritorii şi să dea naştere la fiinţe care să fie şi oameni şi zei şi pe care critica literară îi numeşte eroi. Deosebirea între zei şi eroi nu e întotdeauna uşor de făcut, în această problemă domneşte mai mult ca oriunde ambiguitatea. Astăzi avem tendinţa să vedem în eroi foşti zei pe care inter-venţiile terestre i-au privat de credibilitate ca zei. Ipoteza este raţională, şi tocmai de aceea nu este de acceptat. Nici o distincţie nu este posibilă în Celţia între lumea vizi¬bilă şi cea invizibilă, iar supranaturalul nu există. Totul este natural şi normal în poveştile mitologice, dar aproape totul este neverosimil. Circumstanţele naşterii lui Cuchulainn ne dau un bun exemplu.
Regele mitic Conchobar, care este şi zeu al fer¬tilităţii prin iniţierea lui şi prin funcţiile lui regale, aude vor-bindu-se despre o femeie foarte frumoasă, Dechtire, într-un «palat» din lumea cealaltă. Conştient de preroga¬tivele sale, el o cere pentru o noapte. Dar ea este însărci¬nată şi, odată culcată pe pat, se plânge de durerile facerii. Conchobar se hotărăşte să adoarmă şi, dimineaţa, găseşte un nou-născut între femeie şi el. După aceasta Dechtire redevine virgină şi-l ia de bărbat pe Sualtam cu care va avea un copil, care seamănă cu primul. Dar o viespe pe care a înghiţit-o în vis îi destăinuie că adevăratul tată este zeul Lugh-cu-braţul-lung.
Copilul primeşte numele de Setanta şi va fi mai târ¬ziu numit Cuchulainn. Este clar că este născut de două ori şi că are patru taţi, cel de pe cealaltă lume, cel al fer¬tilităţii, zeul solar şi un tată terestru, de formă, fără nici o îndoială. Este un erou copleşit.
«s»
m,’
Noaptea «divină» a unui rege istoric
Un alt rege, Mongan, care n-avea nimic mitic pentru că a trăit într-o epocă istorică şi a murit în 615, a avut şi el trei taţi, dintre care doi zei’. Tatăl său legal, regele Fiachna, plecase să^ se războiască în Alba (Scoţia), împotriva saxonilor, îşi lasă soţia în Irlanda. Aceasta primeşte vizita unui om impunător care-i mărturiseşte că bărbatul ei va fi omorât într-o luptă în ziua care avea să urmeze dacă ea nu consimte să-i dea lui un fiu. Ca să-şi scape soţul, femeia consimte şi soţul este în mod miracu¬los scăpat!
Copilul a venit pe lume şi când a avut trei zile, per¬sonajul impunător, care nu era altul decât zeul Man-nanon, a venit să-l ia ca să-l crească în regatul lui, Ţara Făgăduinţei, până când avea să devină un om adevărat.
O altă versiune pretinde că, în ciuda aparenţelor, Mongan era reincarnarea eroului Finn Mac Cumail, dar că el nu voia să se ştie aceasta. Este bine să remarcăm că aceste lucruri aveau loc în plină epocă creştină.
Un poet inspirat, jenat de această genealogie care mirosea a erezie, a inventat că Mongan, revenind de ia «Ţara Făgăduinţei plină de turme», s-a înţeles cu sfântul Columban ca acesta să-l facă să intre în cer acoperindu-i capul cu gluga sa.
O particularitate a eroilor este că se nasc deseori în acelaşi timp cu un animal care păstrează pentru ei o anu¬mită semnificaţie. Un mânz se naşte în acelaşi timp cu Prederi, fiul lui Poell şi al zeiţei Rhiannon. în cazul lui Cuchulainn e vorba despre doi mânji care vor deveni fi¬delii lui cai de bătălie.
Dar a discuta despre cine este şi cine nu este zeu înseamnă a ne juca doar cu cuvintele pentru că prin «zeu» se pot înţelege mai multe lucruri, în Irlanda, spune
Francoise Le Roux, şi în Galia fără îndoială, «zeu» era oricine avea o educaţie tehnică şi intelectuală: fierar, dul-aher medic, poet sau druid. Prezenta ghilimelelor este semnificativă şi pentru felul nostru de a gândi.
Un du-te-vino cu lumea cealaltă
Folclorul breton plasează în Golful Răposaţilor, la nord de vârful Raz, locul unde se îmbarcă sufletele morţilor pentru lumea cealaltă. Acelaşi lucru îl spunea acum paisprezece secole şi bizantinul Procopie. Povestea lui are un parfum autentic de basm popular breton, aceeaşi sobrietate şi aceeaşi intensitate dra¬matică.’ O voce necunoscută îl trezeşte pe podar în plină noapte. Acesta îşi găseşte în port barca plină până la re¬fuz fără să vadă pe cineva înăuntru. N-are nevoie decât să apuce cârma şi barca porneşte singură şi ajunge în Bretania (în insulă), mai repede decât dacă ar fi ieşit la pescuit cu toate pânzele sus. Ajunşi acolo, pasagerii de-barcă unul câte unul ia auzul numelui, tribului sau al gradului de rudenie, fără ca să se poată distinge vreun suflet viu. Podarul se urcă din nou la bord, brusc uşurat, şi revine pe malui său dintr-un singur impuls, aşa curn o făcuse prima oară.
E greu de ştiut dacă cealaltă Bretanie este un sejur pe lumea cealaltă. Dar este probabil ca să semnifice aceeaşi ţară a făgăduinţei ca insula tinerilor, a irlandezi¬lor. Anticii au spus-o: Celţia este înconjurată de insule misterioase, de la insula Dumet aflată la gura de vărsare a Vilenei şi a Loarei, până la Orcade, ia nord de Caledo-nia. De multe ori, ca la Ouessant, acolo locuiesc zeiţe şi accesul este interzis bărbaţilor, în legenda insulară, acelea sunt paradise terestre, vrăjite de prezenţa unui
zeu care le guvernează. Lumea de dincolo a mai fost si¬tuată şi sub un lac, sub un izvor. Dar acest fapt este fără importanţă.
Originalitatea acestei „lumi de dincolo’: celtice rezidă în comunicarea ei frecventă şi familiară cu lumea celor vii.
NIMEN! NU SCAPĂ DE DESTINUL SĂU
^Navigarea lui Bran este o poveste plină de minunăţii. El se află împreună cu prietenii lui de mai bine de un an după părerea lor. în realitate de mulţi, foarte mulţi ani la o femeie din lumea cealaltă. Unul dintre prieteni, Nechtan, începe să fie nostalgic după tărâmurile natale: îi cere lui Bran să-l readucă în Irlanda. Femeia îi previne că vor regreta plecarea. Dar hotărârea lor este luată. Atunci femeia le spune că ar trebui să evite să pună piciorul pe ţărm…
Ei au plecat şi au ajuns la râul lui Bran. Cineva a întrebat cine este acela care vine pe un vapor. Bran i-a răspuns: «Sunt Bran, fiu! lui Fe-bal».
— Nu îl cunoaştem, spune interlocutorul lui, dar în vechile noastre anale se vorbeşte despre călătoria pe mare a lui Bran.
Nea1 tan, nerăbdător, s-a dat jos de pe vapor. De abia a atins cu picioarele nisipul Irlandei că s-a şi transformat în cenuşă de parcă ar fi fost îngropat de câteva sute de ani.
Bran a început să glăsuiască:
«Fiul lui Collbran a făcut nebunia
Să se împotrivească timpului
Un val de apă clară a trecut
Peste Nechtan, fiul lui Collbran».
Bran a povestit apoi adunării toate aventurile sale din ziua plecării si până atunci şi apoi şi-a luat rămas bun şi nimeni nu ştie unde a plecat…»
După Kuno Meyer Călătoria lui Bran
Schimbul dintre
regele morţilor şi regele viilor
Poell este rege în Devet, în ţara galilor. El se rătăceşte la vânătoare într-o pădure misterioasă. Dar nişte câini extraordinari, cu blană albă strălucitoare şi cu urechi roşii, apar din spatele unor boscheţi şi îl doboară pe cerbul urmărit de rege. Poeil îi alungă şi-i cheamă pe ai lui. în acel moment apare un călăreţ care îi reproşează actele şi îi cere satisfacţie. Este Araoun, regele abisurilor.
Acest titlu este unul din cele aparţinând regelui morţilor. Poell trebuie să i se supună. Şi iată proba prin care trebuie să treacă: Poell şi Araoun îşi vor schimba între ei locul şi funcţiunile pe durata unui an. Pentru ca nimeni să nu observe substituţia, fiecare va lua aspectul celuilalt. Sarcina lui Poell va fi să se descotorosească de Hafgan, un rival care îl deranjează pe Araoun. Drept re¬compensă va primi prietenia regelui umbrelor.
Poell, metamorfozat, ajunge la destinaţie. Se minunează în faţa splendorii curţii regale. Dar perspec¬tiva nopţii îl preocupă. El este celibatar şi, dacă s-ar uni cu soţia lui Araoun acesta s-ar simţi frustrat pentru că nu ar putea face acelaşi lucru. Hotărârea iui e luată, va dormi întorcându-i spatele partenerei sale. Şi dacă ziua este pentru ea cel mai politicos dintre oameni, noaptea, de-a lungul unui an întreg, este pentru ea ca un străin.
Avem impresia că în partea aceasta a povestirii călugărul copist a introdus o tentă de moralitate sexuală pe care nu suntem obişnuiţi să o întâlnim în literatura celtică plină de idile capricioase şi facile. Este adevărat că, mergând până la extreme, bretonii şi scoţienii vor ri-valiza, în sânul bisericii celtice, în abstinenţe şi mortificări.
Problema Hafgan este încheiată, Poeli revine pe pământ şi reface schimbul de identitate cu Araoun. Re¬venit acasă, regele abisurilor află cu admiraţie că oas¬petele lui i-a respectat femeia. Şi Poell află de la supuşii lui că fuseseră trataţi cu înţelepciune. Cei doi regi au schimbat daruri între ei pentru a-şi pecetlui prietenia. Rapid pus la curent cu incredibila aventură, poporul nu I-a mai numit pe Poel! decât şef al Announ. Ceea ce înseamnă că este «zeu». El va mai avea şi alte contacte cu lumea cealaltă, după cum vom vedea.
Povestiri irlandeze fără cap şi coadă
Există o claritate în această povestire bretonă care face ca fantasticul să devină mai real. Nu se poate spune acelaşi lucru despre anumite poveşti irlandeze care, fără îndoială trunchiate, falsificate sau victime ale unor adăugiri din partea copiatorilor, nu mai au nici cap nici coadă. Este cazul poveştii lui Etain, o femeie de nedefinit. Ea reapare ciclic cu acelaşi nume şi acelaşi aspect, ca şi cum ar simboliza o permanenţă, dar al cărei sens nu ne-a parvenit încă. Este mai întâi soţia unui rege din Tara, Eochaid Airem. de la care are o fată care îi seamănă într-atât încât Eochaid le confundă. Mult timp după aceasta, ea reapare ca soţia lui Cormac Conn Loinges, cu care are mai mulţi copii. Reiese apoi că Mess Buachalla, nepoata ei. este mama fratelui şi tatălui ei. Şi
ir
ne mai rezervă încă o surpriză: se pare că Etain ar fi fost duplicatul reginei Meve.
Acestea sunt probleme ale mitologiei celtice care nu ţin cont de timp şi de logică. Dar ele nu-i asaltează pe bieţii oameni. Mitologia învăluieşte cursul vieţii dar nu îl impune. Ea este vis, fantezie, divertisment, operă de artă. Cei care nu au nevoie de reconfortare sau de exigenţe găsesc în ea o serenitate savuroasă.
Druizii — deţinători ai secretului
Pozitivismul secolului al XlX-iea a luat drept bune multe din poveştile celtice. Colina de la Alien era un sîd, adică un regat misterios subteran, unde se refugiase un popor divin, Tuatha De, guvernat de Nuadu. Cucerirea lui de către Finn, care şi-a construit acolo palatul, nu este altceva decât o evhemerizare a povestirii mitice a victoriei sale asupra zeului. Un savant erudit scria în 1837: «Am explorat colina şi n-am văzut urme de monumente care ar f i putut indica o reşedinţă regală…»
Asemenea confuzii nu sunt posibile decât deoarece druizii au păstrat secretul. Myles Dillon a remarcat că există în Galia o mulţime de mărturii despre religia celtică, fără nici un sistem mitologic evoluat, iar în irlanda există o mare bogăţie de tradiţii mitologice foarte evoluate, dar practic nu există nici o mărturie a religiei păgâne.
N-ar fi trebuit să ne iăsăm pradă atâtor ipoteze dacă druizii, care au fost inspiratorii şi organizatorii acestei re¬ligii, ar fi lăsat în urrna lor texte în care să-şi explice învăţăturile, în lipsa acestora n-avem aită soluţie decât să ni le întocmim singuri.
Mărturiile pe care le avem despre druizi diferă în funcţie de autor şi de epocă, dar, în ciuda unor
contradicţii, se completează una pe alta. Druizii erau întâi de toate preoţi care oficiau ceremoniile de cult şi în primul rând sacrificiile. Este posibil ca la origini să nu fi format decât o singură clasă. Dar, pe măsură ce instituţia lor s-a dezvoltat, ea s-a diversificat. O clasă secundară a fost constituită în Galia de către vati pe care-i putem consi¬dera azi specialişti în sociologie, istorie si ştiinţe naturale. Au mai existat şi barzii, un soi de poeţi-cântăreţi oficiali ai societăţii celtice, în acelaşi timp şi cronicari. Pe vremea când nu existau ziare, evenimentele erau difuzate prin in¬termediul unor interminabile cantilene pe care poporul le asculta cu pasiune. Putem să o afirmăm fără ezitare, întrucât obiceiul s-a păstrat în Bretania armoricană până în primul sfert al secolului al XX-lea.
Ierarhia irlandeză apare uşor diferită. Alături de druizi, ea cuprindea şi filizii care acumulau într-un fel funcţiile ştiinţifice şi poetice şi erau, ca funcţie, egali cu druizii. Organizarea lor era foarte strictă. Ollavul, sau fileul suprem, trebuia să ştie să recite 350 de poezii şi avea rangul de rege al provinciei. Ultimul în grad ştia şapte poveşti şi era superior bardului. Căci bardul irlandez nu era altceva decât un cântăreţ din bâlciuri şi pieţe.
Din contră, în Ţara Galilor, unde instituţia druidică a fost definitiv eliminată prin convertire, barzii au fost sin¬gurii toleraţi. Rolul lor a fost imens. Ei au reunit esenţialul mesajului druidic şi s-au transformat în propagatorii fana¬tici ai valorilor naţionale.
Seminarii rustice
Cuvântul druid semnifică «foarte învăţat». Anticii auziseră vorbindu-se despre ei începând cu secolul al IV-lea înainte de Christos şi aveau un respect profund
Foto 4 – Războinic din epoca galo-romană
pentru cunoştinţele şi înţelepciunea lor. Ipoteza că ins¬tituţia lor ar fi fost importată din insulele britanice în Galia nu poate fi susţinută. Grecii n-ar fi auzit de ei dacă !a primele lor contacte serioase cu celţii continentali druizii n-ar fi fost prezenţi.
Nu posedăm nici un text care să rezume învăţătura druizilor, dar ştim că, fără să fie esoterică sau secretă, ea era rezervată elevilor şcolilor lor. un soi de seminarii rus¬tice, departe de civilizaţia agitată şi frecventate în special de copiii aristocraţiei. Cathbad, marele druid legendar, avea o sută de elevi dintre care «opt asimilaseră ştiinţa druidică», ceea ce pare că vrea să spună că majoritatea prefera studiului plăcerea vânătorii şi a iubirii. Şi totuşi ceva se prindea de ei.
Viziunea celţiior asupra lumii, în urma acestor învăţăminte, absenţa sentimentului de teamă faţă de moarte şi faţă de lumea de dincolo nu s-ar putea explica în lipsa unei credinţe ferme în imortalitatea spiritului şi în posibilitatea omului de a avea acces la formele exis¬tenţiale cele mai diverse. Pentru că dragostea lor de viaţă în toate manifestările ei, deschiderea lor către toate ex¬perienţele este dovada unui simţ al unităţii cosmosului, cu două mii de ani anterioară ştiinţei moderne care, în ciuda tehnicilor sale, de abia a început să-l bănuiască.
Druizii, începutul unităţii celtice
S-a. insistat mult pe rolu! druizilor în calitatea lor de savanţi buni la toate, preoţi şi judecători, filosofi şi medici, magistri şi ghicitori sau cea de consilieri politici şi di¬plomaţi. Dar în general s-a subevaluat rolul avut de drui-dism ca instituţie în sine. un rol invizibil, secret dacă vrem, dar care a fost de atare importanţă încât putem afirma că,
fără druidism, n-ar fi existat niciodată un asemenea grad de unitate celtică.
Dispersarea ce caracteriza societatea celtică ar fi dus rapid la diversificarea şi în final la dispariţia Celţiei. Oraşele şi instituţiile centralizate sunt cele care făuresc naţiunile şi civilizaţiile. Celţii nu aveau aşa ceva. Dar aveau obiceiul să se reunească periodic în număr mare pentru celebrarea sărbătorilor religioase care erau ocazii pentru distracţii, diverse tranzacţii şi proceduri judiciare. Omphalosurile, centrele sacre, au întreţinut la celţi uni¬tatea limbii, a obiceiurilor şi în special a credinţelor.
Dar aceste reuniuni cu siguranţă că n-ar fi ajuns pentru menţinerea unităţii celtice pe o suprafaţă geogra¬fică atât de întinsă, fără prezenţa permanentă a druizilor în toate colţurile teritoriului celtofon.
Druizii erau punctele cheie ale unităţii. Imperiul celtic era un imperiu spiritual care-şi avea capitala în teri¬toriul carnuţilor, lângă Saint-Benoît-sur-Loire si toţi, inclu¬siv belgienii, se îndreptau într-acolo. în Irlanda, organizarea lor ierarhică avea în frunte un «rege al drui¬zilor». Ca să avem o idee despre ce era puterea secretă a druizilor ar trebui să ne imaginăm cum ar arăta în vre¬murile noastre o societate disciplinată, unită în cuget şi simţire, care ar cuprinde întreaga masă a învăţătorilor, medicilor, preoţilor, magistraţilor, avocaţilor, precum şi o mare parte a militarilor cu grade mari!
Roma îi condamnă la moarte pe druizi
Druizii, preocupaţi de armonie, erau contragreu¬tatea indispensabilă instinctelor belicoase ale clasei mili¬tare. Intervenţia lor în împiedicarea războiului civil îi predispunea la un rol analog în confruntările armate, între
popoarele cărora le aparţineau şi inamicul care apărea.
Aceasta s-a întâmplat când a intrat în joc lulius Cezar. Istoricii moderni tind să creadă că druizii nu s-au opus pătrunderii romane în Galia şi chiar, în anumite privinţe, au favorizat-o. Dacă aşa ar fi fost, atunci o ipo¬teză se iveşte: oare şi-au făcut aceleaşi socoteli pe care urma să şi le facă mai târziu biserica la adresa francilor? Este sigur că dispariţia regalităţii le-a diminuat în mod sensibil autoritatea, aceasta exersându-se mai uşor pe o persoană decât pe o mulţime. Au încercat ei oare să-şi recapete influenţa, exersând-o pe administratorul ro¬man?
Era suficient pentru un cuceritor să suprime ordinul druizilor şi să-i interzică reuniunile şi cultul pentru a lovi în inima societăţii celtice. Romanii, care doreau pace pe domeniile lor, au înţeles repede acest lucru. Legea Cor¬nelia, promulgată de Tîberius, îi pedepsea cu moartea pe asasini, otrăvitori şi druizi.
Acesta a fost răspunsul la ultima tentativă a galilor de a zgudui stăpânirea romană. Sacrovir, nobilul eduen care comisese greşeala de a provoca la luptă legiunile romane, lângă Autun, a fost învins. Villa în care se ascun¬sese jmpreună cu fidelii săi s-a transformat în rug fune¬bru, în anul 21 după Christos, el reprezenta a doua generaţie de gali care văzuseră ziua după victoria de la Gergovia şi înfrângerea de la Alesia.
Aşa s-a stins unica doctrină religioasă de pe conti¬nentul european care nu era de origine orientală.
Riturile druidice
Ritul, în vechile religii, nu lăsa loc unei efuziuni a spiritului. Era desfăşurarea unei tehnici verificate în
scopul obţinerii unui fenomen dorit. Preotul păgân nu cerea credinţă în dogmă, ci respectarea ritului. Rugăciu¬nea care în stadiul ei superior este căutarea uniunii mis¬tice si la nivelul inferior este un apel la mila divină, era necunoscută. Uniunea cu universul era percepută fără efort în toate actele din viaţă, iar supunerea în faţa forţelor naturale era fără discuţie şi fără scăpare.
Modestele monumente materiale ale cultului druidic ne sunt cunoscute. Sunt mici temple în lemn. o singură piesă modestă ce conţine o efigie divină, înconjurată de un peristil, fanumul, deseori aşezate pe o înălţime sau înconjurate de o palisadă sau de un şanţ. Erau mai de¬grabă nişte adăposturi decât nişte biserici. Ceremoniile de cult aveau loc în poienile unor păduri consacrate care luau numele de nemeton, sanctuare. O pădure din zona Quimper mai poartă şi astăzi acel nume: Nevet. Princi¬palul act al cultului era sacrificiul. El a dobândit o impor¬tanţă atât de mare încât am considerat necesar să-i acordăm un capitol întreg.
Alte ceremonii aveau o tentă de magie care le îndepărta de religia propriu-zisă. Zeul Borvo era asociat apelor termale, martor fiind numele Bourbonne-les-Bains. Capul său, găsit în Anglia, conţine o cavitate în creştetul craniului, probabil destinată unor ofrande sim¬bolice. Cuvântul cantalon, care se găseşte pe stelele funerare, poate fi numele unei ceremonii funerare deoarece în Irlanda toate formulele de incantaţie, cetal, — este acelaşi cuvânt — erau cântate, în bretonă, Ken-tel a căpătat sensul de «lecţie» pentru că la început lecţiile erau cântate. Aici lingvistica este cea care aruncă o lumină asupra arheologiei.
Marile sărbători ciclice
Marile reuniuni populare ce aveau loc cu ocazia sărbătorilor ciclice aveau şi ele caracter religios. Existau patru sărbători principale. Le cunoaştem numele în irlan¬deză. La 1 februarie, sărbătoarea Imbolgatost mai apoi înglobată de aniversarea sfintei Brigitte. Hrana se dădea «în funcţie de rang». La 1 mai, sărbătoarea Beltaineal cărui meniu era: «bere. varză, lapte dulce şi lapte prins pe foc». La 1 august, sărbătoarea Lugnasa’d, «căsătoria lui Lug» unde se gusta din fiecare fruct şi fiecare legumă, dar în primul rând aveau loc celebre curse de cai şi… de femei. Pasiunea irlandezilor moderni pentru hipism are antecedente… La 1 noiembrie, sărbătoarea Samain era aniversarea marii bătălii a zeilor de la Mag Tuired Se spunea că, în noaptea aceea, se putea comunica între sîd, tărâmul de dincolo şi lumea muritorilor. Era noaptea în care morţii se întorceau, dată consemnată şi de calen¬darul creştin. Era noaptea înfrăţirii dintre destin şi aven¬tură, în care orice beţie era sanctificată. Se sacrificau animale domestice mici. Era sărbătoarea credinţelor celtice cele mai tipice şi se bea bere şi se mâncau cârnaţi şi nuci după poftă.
Jocurile care aveau loc cu ocazia sărbătorilor princi¬pale, dar şi a celor secundare, mai frecvente, aveau de¬seori un sens simbolic sau religios ritualic. Aşa trebuia să fie şi pentru cursa de femei de la Lugnasad sau pentru dansul săbiilor care s-a conservat în Scoţia, dar şi-a pier¬dut caracterul de iniţiere războinică.
Arma absolută împotriva druidismului: sacrificiile umane
Societatea romană, pe vremea lui Cezar, se detaşase de credinţele tradiţionale. Suferise deja in-fluenja profundă a filosofilor greci şi a noilor culte mora¬liste din Orientul Apropiat. Vechiul obicei universal al sacrificiilor umane i se părea retrograd şi respingător.
SACRIFICII UMANE Şl LA ROMA
«Să aplicăm şi romanilor aceleaşi metode ca pentru gali: de îndată ce ne vom mulţumi doar cu generalizări arbitrare îi vom găsi la fel de avizi de sacrificii umane…
…Ni se spune: galii cred că viaţa unui om în pericol nu poate fi salvată decât sacrificând viaţa altuia. La Roma, când Caligula este bolnav, unii cetăţeni îşi jură să se omoare sau chiar o fac pentru a se obţine de la zei vindecarea prinţului (Suetonius).
Ni se spune: în caz de pericol public se dis¬pune sacrificarea unor victime umane (şi nu se citează nici un exemplu de asemenea sacrificii). La Roma se sacrifică fiinţe umane când apare teama de unele evenimente teribile (Titus-Livius) şi există formule destinate însoţirii sacrifi¬ciilor în caz de teroare publică (Plinius).
Ni se spune: pentru a obţine recolte bune, galii sacrifică oameni (ca să se ajungă la această concluzie s-a maltratat un text al lui Strabon). La Roma mărturii clare dovedesc că Liber Pater, Dis Pater, Latinus primesc victime umane destinate exacerbării puterii lor
>*”^SF
m

însufleţitoare, pentru a face să se coacă cior¬chinele şi recoltele (Carcopino).
Ni se spune: Esus cere spânzurări, Ţăran arderi pe rug, Teutates victime asfixiate (şi nu se reuşeşte stabilirea lor exactă).
La Roma Liber Pater cere spânzurări, zeii su¬fletelor celor morţi, cărora li se sacrifică Curtius, cer moarte prin asfixiere, iar Volcanus Thybris cere morţi prin imersie (Carcopino).
Albert Bayet. Morala galilor, IV. 78
Acuzându-i pe druizi că fac din sacrificii partea esenţială a ritualurilor lor, Cezar câştiga voturile opiniei lu¬mii civilizate a timpului său. Aceasta va fi de partea lui în cucerirea Galiei şi în suprimarea druizilor. Aceleaşi mo¬tive — sacrificii umane, canibalism, sclavie — aveau să justifice cincisprezece secole mai târziu cucerirea de către creştini a Americii şi Africii.
De fapt, ce se întâmpla cu adevărat? Este probabil că dacă sacrificiile umane se practicaseră în Celţia ca peste tot, ele dispăruseră sau deveniseră rare în acea perioadă istorică. Este semnificativ faptul că legenda ir¬landeză păgână, care a conservat atâtea caracteristici «barbare» ale tradiţiei celtice dintre care unele par la fel de «respingătoare» anticilor ca sacrificiile umane, nu menţionează decât foarte izolat asemenea sacrificii.
Noi înşine nu aparţinem oare unei civilizaţii care nu ezită să sacrifice nu unul nici zece ci milioane de oameni pentru zeiţa Patrie sau zeiţa Revoluţie? Nu avem oare o religie al cărui rit esenţial este un sacrificiu? Aceia dintre noi care au îmbrăţişat credinţa creştină nu cred sincer că atunci când se împărtăşesc mănâncă din corpul lui Isus şi îi beau sângele? Aceste evocări ar trebui să ne ajute să
înţelegem în ce spirit au putut celţii să facă sacrificii umane.
Sacrificiul putea avea trei^ motivări. Darul uman era oferit în schimbul darului divin, în acest caz victima, întot¬deauna de bunăvoie, era onorată la fel de mult ca războinicul ce-şi pierde viaţa pentru a-şi apăra patria.
Dacă sacrificiul îi viza pe criminali sau pe prizonierii de război, ideea era alta. Victimele concentrau în ele, pe lângă dezonoarea de a fi criminal sau inamic, şi toată murdăria tribului. Ritul devenea atunci unul de purificare, ca la evrei, care treceau toate păcatele lor pe spinarea ţapului ispăşitor.
Chiar Cezar ne spune că se sacrifica o viaţă în schimbul alteia, pentru a-i potoli pe zei.
Un manuscris creştin, Dindshenchas precizează că până pe timpul sfântului Patrick, sacrificiile umane aveau loc la picioarele idolului în aur al lui Cromm Cruaich care avea alături de ea douăsprezece idoli de piatră. (Alt text spune: doisprezece zei din cupru…)
«Ei i se ofereau primii născuţi ai fiecărei femei şi primii descendenţi ai fiecărui clan. Către ea au venit Tigernmas, fiul lui Follach, rege al Irlandei, la Samain, alături de bărbaţii şi femeile irlandeze pentru a o adora şi ei s-au prosternat în faţa ei. Frunţile lor, cartilajele nasu¬rilor lor şi genunchii li s-au spart, astfel încât trei sferturi din oamenii Irlandei au murit în timpul acestor prosternări…»
Pe scurt, suficient ca să dezguste orice catehumen de păgânism. Aceste prosternări însoţite de sacrificii se bazează totuşi pe fapte reale. Se ştie că irlandezii practi¬cau prosternări, fără îndoială mai puţin energice, în genunchi, cu antebraţele lipite de sol, cu mâinile întinse şi faţa atingând pământul.
Sacrificii umane,
până şi în «Legenda de aur» a celţilor
în ceea ce priveşte sacrificiile primilor născuţi, ideea se regăseşte în spusele iui lehova către Moise (Exodul). Şi ansamblul sacrificiilor umane practicate de celţi în acea epocă era mult inferior hecatombelor practicate de azteci cincisprezece secole mai târziu.
Ceea ce este cert este că în diverse circumstanţe druizii sacrificau unul sau doi tauri albi, când se culegea vâscul şi când avea loc sărbătoarea zeu!ui-taur. Ei oficiau îmbrăcaţi în alb, atât în Gaiia cât şi în Irlanda. De altfel ei se îngrijeau să nu le lipsească îmbrăcăminţile liturgice. Mog, în schimbul oficierii ritualului, le ceruse locuitorilor din Munster «cincizeci de tunici frumoase, albe şi graţi¬oase».
Dar trebuie să mărturisim că nu toate acuzaţiile de sacrificii umane sunt fabulaţii. Obiceiul de a înhuma cadavrul unei victime în fundaţia unui zid s-a conservat multă vreme. Tradiţia sacrificiilor umane s-a perpetuat în Legenda de aura celţilor creştini.
Citim în povestea sfântului Coiumban că în mo¬mentul în care a cucerit insula lona ca să construiască acolo o mănăstire, în secolul al Vl-lea, mai exact în 563, i-a cerut unuia dintre discipolii săi să se înmormânteze în pământ spre a-l sanctifica. Odran s-a oferit voluntar şi, drept recompensă, sufletul lui a zburat drept spre cer.
Un alt exemplu de sacrificiu voluntar ni-l oferă Eimine Ban care s-a sacrificat împreună cu 49 dintre călugării lui ca să-l salveze pe regele din Leinster şi 49 alte căpetenii de ciuma care făcea ravagii în ţinut. Sacrifi¬ciul său a fost asimilat unui martiriu.
Aceste poveşti, pe lângă latura lor legendară, arată până la ce punct era ancorată ideea de sacrificiu uman în
conştiinţa celţilor.
De altfel, cuvântul care desemnează sacrificiul (ir¬landeza veche: edbart, bretona veche aberth) este celtic, pe când cel de «păcat», nu. (latineşte: peccatus; irlan¬deză: peccad, bretona veche: pechod).
Pretenţii magice ale druizilor
Magia a avut întotdeauna un rol de sprijinire a re¬ligiei celtice, formând un vast sector de practici care pătrundeau în toate activităţile cotidiene astfel încât s-a putut afirma că civilizaţia celtică era de tip magic. Formula este excesivă, pentru că nimic nu ne autorizează să cre¬dem că magia ar fi avut vreodată în Celţia continentală importanţa pe care a avut-o peste mare, în mod special în Irlanda. Unii văd în această invazie târzie a magiei în druidism un semn evident de decadenţă din care au profitat din plin propovăduitorii creştinismului.
Druizii erau stăpânii elementelor. Ca precauţie în războaie, ei «legau» apa inamicului şi. dacă era necesar, făceau să ţâşnească apă din sol. Ei opreau sau porneau furtuna, limitau sau propagau inundaţiile, făceau să cadă ploaia sau zăpada în plină vară.
Ei erau stăpânii şi preoţii focului, în noaptea de Samain, ei erau singurii care aveau dreptul să aprindă focul pentru a arde ofrandele către zei; cei care nu res¬pectau această hotărâre erau amendaţi. Un alt foc se făcea !a adunarea generală a bărbaţilor irlandezi şi un al treilea în seara de Beltene, în onoarea zeului Bel. în noaptea aceea, în fiecare cătun din Irlanda, animalele trebuiau să treacă printre două rânduri de cărbuni aprinşi ca să capete imunitate la boli pentru tot cursul anului.
Focul era o armă importantă în micile războaie între
regate învecinate. Astfel, regele Cormac îi cere druidului Cithruadh să-i ajute armata. «Nimic nu-ţi va veni în ajutor, îi răspunde Cithruadh, afară de un foc druidic. — Şi cum anume? a întrebat Cormac. — lată: soldaţii tăi să meargă în pădure şi să aducă lemn de corn, pentru că din el vom face cel mai bun foc. Şi e probabil ca dinspre sud să ni se răspundă la fel. Când focurile vor începe să se înalţe, fie¬care îl va observa pe al lui. Dacă focurile se îndreaptă către sud, atunci va trebui să-i atacaţi pe oamenii din Munster. Iar dacă se îndreaptă spre nord, atunci va trebui să vă retrageţi căci altfel veţi fi învinşi chiar dacă rezis¬taţi.»
Vântul druidic era o altă armă redutabilă. Mog Ruith îl foloseşte ca să nimicească armata inamică. «El a început să sufle înspre colină: nici un războ’nic din nord nu putea rezista sub cortul lui, atât de puternică era fur¬tuna. Tot suflând, Mog Ruith spunea: «Mă învârt şi mă învârt din nou…» Colina a dispărut atunci, înconjurată de nori groşi şi negri. Marea majoritate a armatei a fost înspăimântată auzind strigătele trupelor, zgomotele cailor şi ale carurilor războinice în momentul în care colina a fost luată cu asalt. O parte a armatei a sucombat în chinurile agoniei, iar cealaltă a căzut în disperare şi des¬curajare…»
Nu toţi druizii erau capabili de asemenea perfor¬manţe. Se ştie că unul din ei s-a transformat în vacă şi s-a dus în tabăra adversă, unde vaca a fost sacrificată. Dar a fost suficient pentru ca trupele sale să iasă victorioase.
Bătălia de la Mag Tured este o poveste mitică, iar cuvintele pronunţate de druidul care-şi oferă ajutorul împotriva demonilor Foimore n-au nimic istoric în ele. Ele indică totuşi ce le plăcea druizilor să răspândească la adresa lor, «Voi face ca trei averse de foc să cadă pe ar-mata Foimore. Am să le iau două treimi din valoare, curaj
şi forţe. Am să le leg urina în corpurile lor şi în cele ale cailor lor. Fiecare respiraţie pe care o vor face oamenii din Irlanda va fi în schimb o sporire a valorii, a curajului şi a forţei. Chiar dacă vor mai lupta încă şapte ani vor fi la fel de capabili.»
Practicile de prezicere
Druizii se mulţumeau în practica de zi cu zi şi cu isprăvi mai puţin spectaculoase. Ei practicau prezicerea, proslăvirea şi satira malefică. Lumea de dincolo fiind o sursă de cunoaştere şi de putere la care umanitatea nu putea avea pretenţii, magia druizilor trebuia să permită o apropiere de ea. Textele descriu un procedeu ai filizilor (singular: file] care pare să fie foarte vechi; în câteva lo¬curi s-a înlocuit cuvântul «zei» prin «idoli».
«Fileul mestecă o bucată din carnea unui porc, a unui câine sau a unei pisici, pe care o depune pe o piatră în spatele uşii. El o oferă zeilor însoţită de o incantaţie. Apoi invocă idolii. Dacă nu găseşte nimic a doua zi di¬mineaţa, atunci descântă palmele şi-i invocă pe idoli pen¬tru ca somnul să nu-i fie tulburat, păstrându-şi palmele pe obraji până când adoarme. Apoi este vegheat ca să nu fie deranjat înainte ca totul să-i fie revelat, adică până trec două, trei sau nouă nopţi, după cât s-a estimat necesar în timpul sacrificiului.»
Existau şi alte procedee de prezicere: incantaţia folosind vârfurile oaselor (degetele) a cărei descriere este confuză; şi un altul în care intervine un gest diferit. «Finn a ajuns la o fântână pe colină şi a băut o înghiţitură. Şi-a atins cu policele măseaua de minte şi a cântat incantaţia potrivită. Atunci i s-a arătat că i-a venit sfârşitul. A început să cânte acest catren,..»
_____-.^Ku..^«u oi ue uagneie ai căror vârf era
suficient să-l aşezi pe un obiect ca să-i afli originea. Era un procedeu de ghicire cu beţigaşe, care a lăsat urme în bretona modernă în care prenn-denn (trasul lemnelor) a căpătat semnificaţia de «nenorocire». In faimosul calen¬dar de la Coligny, enigmatica inscripţie prinni lag sem¬nalează poate data în care obişnuiau să aibă loc preziceri prin acest procedeu.
Viziune şi satiră magică
Celţii nu făceau nici un act important fără să-şi con¬sulte vizionarii. Printre aceştia se numărau şi femei. Şi druizii aveau darul ghicitului.
«Cathbad i-a prezis soţiei sale, Ness, că fiul lor, vii¬torul Conchobar, va fi rege, dar cu o condiţie «Dacă este în puterea ta, oh femeie, să faci în aşa fel încât copilul pe care îl porţi în pântece să nu se nască înainte de mâine dimineaţă, el va fi rege al Ulsterului şi chiar al întregii Ir¬lande şi numele lui va trăi veşnic.»
Satira magică, glam dicinn, era de temut, pentru că avea ca urmare aducerea de prejudicii integrităţii şi fru¬museţii fizice, dizgraţie pe care celţii de rang înalt nu o suportau.
«Nede, fiul adoptiv al regelui Caier, împins de mama vitregă să ia locul regelui şi al soţului ei, a utilizat satira pentru a o scoate la capăt. Ştiind că, după cum voia tradiţia, Caier nu-i putea refuza nici unul din cadourile pe care i le-ar fi cerut, Nede îi indică scutul pe care acesta îl adusese din Scoţia, îl punea astfel în dilemă, pentru că o interdicţie sacră, un geis îl împiedica pe Caier să se des¬partă de el. în faţa refuzului consternat, Nede a făcut un glam dicinn împotriva lui Caier: «Rău, moarte, viaţă
scurtă lui Caier.. Caier sub ziduri, sub pământ, sub piatră…» Caier s-a dus a doua zi la fântână şi a văzut că i-au ieşit trei bube pe obraz, în urma satirei: Cusur, Blam şi Urâţenie, roşu, verde şi alb, culorile consacrate. Cu aceeaşi ocazie şi-a pierdut şi dreptul la tron. Ruşinat, a fugit să se ascundă…»
Şi muzica intra în ritualul magiei, muzica de harpă în mod special. Unele melodii puteau să adoarmă, să facă să râdă sau să plângă şi, anticipând descoperirile recente ale zootehniei moderne, să tripleze laptele vacilor.
O scriere magică: ogamul
în sud-estul Irlandei şi în peninsulele britanice din sud-vest, s-au găsit, una câte una, un total de 360 de stele funerare, datând din secolele V şi VI era noastră, care purtau inscripţii într-o scriere până atunci necunos¬cută.
Această scriere era făcută din crestături regulate, de o parte şi de alta sau transversal pe muchia pietrei. Descifrarea a fost simplă cu ajutorul inscripţiilor latineşti care dădeau deseori traducerea. Trei liniuţe la dreapta, însemna V, patru liniuţe la stânga era C, două transver¬sale: O. Şi aşa mai departe. Anumite borne ce marcau limita dintre două câmpuri aveau de o parte şi de alta in¬scripţionat numele proprietarului. Ceea ce dovedeşte, în treacăt fie spus, că acum cincisprezece secole, strămoşii erau pe cale să piardă gustul pentru proprietatea colec¬tivă.
Legenda irlandeză ne aduce dovada că înainte de a deveni o scriere profană şi publică, această scriere, ogamul, era secretă şi rezervată doar iniţiaţilor.
«Corc, fiul unui rege al Irlandei, alungat de tatăl lui, ajunge în Scoţia unde Gruibne, fiul regelui Fedarach, care este poet şi iniţiat, îl primeşte cu omenie, pentru că mai demult Corc îi salvase viaţa. Dar pe scutul pe care-l ţine în mână proscrisul el citeşte cu stupoare inscripţia: «Dacă ajungi într-o zi la Fedarach, să ţi se taie capul seara, iar dacă ajungi într-o noapte, atunci să ţi se taie capul dimineaţa următoare». Gruibne nu ezită şi-i explică tatălui său că ogamul îi comanda să-i dea în căsătorie noului-venit pe fiica sa».
OgamuHotosea şi ca mijloc de expresie pentru un limbaj secret de tip parabolic.
«într-o zi Lomma, bufon al lui Finn Mac Gumai!, vrea să-i mărturisească acestuia infidelitatea soţiei sale. Pentru a se asigura de discreţia comunicării, el foloseşte o baghetă cu patru feţe pe care încrustează semne ogamice. Finn citeşte «Tulpină de arin într-o barieră de argint, flori de Crăciun crescând printre salată, soţul unei femei nebune, nebun printre Fenii instruiţi, înseamnă bălării pe vârfurile Luaigne».
Finn a priceput de îndată despre ce era vorba şi a acţionat în consecinţă…
Savanţii nu s-au pus de acord în problema originilor ogamului. Cel mai probabil este că exista deja, în vre¬murile preistorice, un sistem mnemotehnic folosind crestături pe o baghetă, sistem pe care brutarii din Franţa l-au conservat multă vreme pentru a marca numărul de pâini vândute. Sistemul ogamic, la fel ca sistemul runic a! germanilor, a fost adaptat alfabetului greco-roman pe care druizii îl cunoşteau bine, pentru a scrie cuvinte cu ajutorul crestăturilor în locul literelor. A rezultat o scriere stânjenitoare şi deloc practică, dar dificil de descifrat, ceea ce era de altfel şi obiectul ei. A fost proscrisă de biserică şi progresiv abandonată.
iţii
Pădurile, locuri ale prezenţei divine
Semnele ogamului erau ordonate în familii de către cinci (cele 5 degete ale mâinii, un element de numărătoare extrem de arhaic), şi fiecare literă avea nu¬mele unui copac sau al unei plante, ceea ce o lega de lumea vie, de sacru. A era «brad» (ailm), B «mesteacăn» (bethe), C «alun» (coif), etc. Stejarul era sacru pentru druizii care culegeau vâscul din el. Un poem scris de Mărie de France, în secolul al Xll-lea, menţionează ra¬mura de alun, şlefuită şi cioplită de Tristan. pe care el şi-a gravat numele ca s-o înştiinţeze pe Isolda; este tradiţia ogamului.
Pădurile, mai mult ca lacurile şi râurile, erau locuri ale prezenţei divine. Lucain povesteşte cum Cezar a tăiat, în apropiere de Marsilia, o pădure sacră unde trunchiurile arborilor erau sculptate ca să reprezinte zei. Dornic să le confere compatrioţilor săi un alibi civilizator, el a adăugat că acolo se practicau ritualuri barbare şi că toţi copacii erau împroşcaţi cu sânge omenesc. Peste tot pe unde romanii descopereau o pădure unde celţii se re¬uneau pentru a-şi celebra cultul, ei o distrugeau. Ceea ce mai rămăsese nu a scăpat însă bisericii creştine, chiar dacă demersurile au fost ceva mai diplomatice. Un anu¬mit stejar magnific dintr-o pădure bavareză, obiect al fer-vorii populare, pe care marcomanii l-au moştenit de la elveţi, a devenit încet-încet «stejarul Măriei» este şi astăzi acoperit de pioase ex-voto-uri.
Pădurea era atât de intim inserată în cultura celţilor încât era imposibil ca aceştia să o disocieze de efortul lor de a-i respinge pe duşmani. Romanii au priceput aceasta imediat: să distrugă sanctuarele forestiere ale celţilor era la fel de important ca masacrarea trupelor lor pe câmpu¬rile de luptă, în lupta lor disperată împotriva saxonilor, în
secolul al Vl-lea, bretonii din nord au invocat Creatorul.
«Luaţi forma copacilor, le-a răspuns acesta, şi aşezaţi-vă în poziţie de luptă ca să-i frustraţi pe inamicii voştri în redutabila bătălie corp la corp.» Atunci ei au fost preschimbaţi în copaci şi, aşteptând să redevină ei înşişi, şi-au ridicat glasurile în unde de armonie, în plină luptă. Arinii în faţa trupei formau avangarda, sălciile şi cornii s-au aliniat în spatele lor. «… Măceşul înarmat cu’ţepii lui rănea mâinile, plopul tăia capetele şi a fost chiar el tăiat în timpul luptei… Stejarul în mersul lui făcea să tremure pământul…»
Aceasta a fost lupta de la Godeu, care a avut un corespondent şi în Irlanda.
Războinici goi şi femei goale
Nu putem încheia capitolul referitor la magie fără a vorbi despre rolul pe care îl juca nuditatea în arsenalul mijloacelor celtice de acţiune asupra psihicului.
Cu toate că există câteva indicii în acest sens, nu ştim dacă nuditatea exprimând forţele naturale juca un rol ritualic în religia celtică. Cu siguranţă nu la druizii care sunt nedespărţiţi de tunicile lor alb.-aurii. Dar este curios că jumătate din zeii reprezentaţi de statuile indigene sunt goi. Este adevărat că atunci când celto-romanii îi învelesc în togi, această modă nu le aparţine. Dar se poate spune şi că sunt influenţaţi de predilecţia grecilor pentru nudi¬tate. Kernnunos de la Gundestrup este îmbrăcat, dar zeul de la Bouray nu.
Istoria şi literatura sunt mai explicite. Polybe, descri-indu-ne bătălia de la Telamon, ni-i arată pe gesaţi mer¬gând la luptă goi, agitându-şi scuturile. E vorba probabil despre un ritual ce acordă nudităţii puterea imunizării
împotriva rănilor mortale. Fără succes, din păcate.
în legenda lui Cuchulainn, de mai multe ori femei goale sunt trimise înaintea lui pentru a-i calma furia şi a se opune carnajului. întotdeauna cu succes.
Nu trebuie conchis că nuditatea acţiona exclusiv prin tentaţia erotică. O bătrână, Riches, este cea care, pentru a-‘şi răzbuna fiul, se dezbracă în faţa eroului ulaţilor în momentul în care acesta este gata să atace. Cuchulainn exclamă: «Atâta vreme cât această femeie va fi în această postură, eu nu mă voi putea mişca» Şi ar fi murit cu siguranţă dacă un fidel de-al lui n-arfi sfărâmat rinichii femeii cu o piatră aruncată cu dibăcie. Eliberat, Cuchulainn sare pe adversarul său şi-i taie capul. Aici valoarea magică a nudităţii este evidentă, ca de altfel într-un mare număr de poveşti.
Femeile dau lecţii despre război
Acesta nu este doar un caz izolat în care există un raport între războinic şi femeie, război şi sexualitate. Fe-meile-războinice nu sunt ceva cu totul deosebit în Celţia. dar formează o societate distinctă, asemeni femeilor-preotese, cu deosebirea că vocaţia de a ucide, acordată unor fiinţe al căror destin normal este să perpetueze spe¬cia, le conferă un caracter anormal şi neliniştitor. Ele sunt privite ca nişte vrăjitoare. Dar în această calitate ele posedă aptitudini care-i determină pe cei mai buni dintre tinerii războinici să vină la ele pentru a face cunoştinţă cu armele.
La ele îşi capătă Cuchulainn ştiinţa redutabilă în mânuirea armelor. El merge întâi ia Dordmair care-l învaţă figuri mai dificile, ca de pildă cum să se aşeze pe vârful unei săbii fără să se rănească. Dar, când aceasta
vrea să-i dea lecţii şi pe un plan mai intim, el o respinge deoarece «cu genunchii ei groşi, cu călcâiele în faţă şi degetele de la picioare în spate» ea era hidoasă. Auzind că vrăjitoarea care ştia cele mai multe lucruri era Scatach, în Scoţia, el se va duce la ea. Dar trebuie întâi să treacă peste un pod. «Când călcâi deasupra, se îngusta până când devenea subţire ca un fir de păr şi alunecos ca o unghie». Reuşeşte totuşi să domine podul şi să treacă.
Fanfaron ca de obicei, el o sfidează pe Scatach. Aceasta are doi fii care intervin. Cuchulainn îl omoară pe unul din ei şi-i duce capul mamei. Vrăjitoarea nu-i con¬testă victoria şi-l primeşte la ea ca să-i îngrijească rănile. Noaptea, fiica ei Uatach, care s-a îndrăgostit de erou, se strecoară în patul lui, goală. El o respinge, pentru că există un geis, un tabu, care interzice unui rănit să se apropie de o femeie. Dar fata, în schimbul dragostei lui; îi indică rnodul în care să afle de la mama ei cele «trei trucuri» pe care le ţine secret şi care ar face din el un combatant invincibil.
Cuchulainn o surprinde pe Scatach aşa cum i-a spus fiica ei Uatach. Sub ameninţarea cu moartea el îi cere să-i explice trucurile secrete, să i-o dea pe fata ei pentru un an şi să-i dea şi «prietenia coapselor», adică desăvârşirea iniţierii prin uniunea carnală.
4.
Societatea celtică
ocietatea celtică este de tip aristocratic şi monarhist, în Galia, când regii au dispărut progresiv, ei nu au fost înlocuiţi cu aleşi ai masei populare, ci prin corpurile aristo¬cratice, adunări sau senate, care delegau puterea executivă unui vergobretsau, pentru a împiedica reconstituirea unei monarhii, ea se împărţea între doi vergobreţi. Structura fundamentală rămâne neschimbată. Doar forma puterii politice a evoluat. Şi societatea celtică a rămas, în insule, fidelă tipului ei primitiv, până la destrămare. Societatea insulară ne va furniza exemplele cele mai tipice.
Vechea formulă tripartită indo-europeană
Societatea este tripartită, cuprinzând nu trei clase, cum se spune, ceea ce ar putea indica o compartimen¬tare etanşă între ele; ci trei specializări umane: druizii (preoţii), cavalerii (combatanţii) şi lucrătorii manuali. Este o societate fără stat Singurul funcţionar care apare este intendentul regelui, în bretonă este numit gourdisten.
Această organizare nu este fondată nici pe proprie¬tate, nici pe dreptul de cucerire, ci pe diferenţele care există între vocaţiile sociale. Ea decurge direct din cea mai veche formulă a societăţii indo-europene: cele trei vocaţii. Acesta este motivul pentru care societatea celtică nu cunoaşte statul care este o structură umană con¬cepută pentru a stabili relaţii pur ierarhice între oameni, relaţii impuse sau nu.
Noţiunea de aristocraţie nu era prezentă decât din cauza originii divine a rasei celtice. Poporul, considerat ca o familie mare, aparţinea de aristocraţie deoarece descindea din strămoşi comuni şi unici. Oamenii clanului, în Scoţia, poartă toţi acelaşi nume patronimic. Sunt MacGregor sau Cameron şi se disting prin prenume. Ţăranii bretoni atacau castelele în timpul revoltei lor din secolul al XVII-lea, strigând «toţi bretonii sunt gentilomi!». Ideea de «sânge albastru» este necunoscută celţilor. Două persoane au acelaşi rang dacă au aceeaşi avere. Fiul unui plebeu, dacă se îmbogăţeşte, face parte din no¬bilime. Singura sursă de îmbogăţire fiind războiul, s-a sta-bilit o echivalenţă între noţiunile de pradă şi de bogăţie (un cuvânt breton, anao, defineşte şi «bogăţie, pradă, cadou» în acelaşi timp, iar buz «profit, pradă, bogăţie, binecuvântare, favoare»). De asemenea există o echiva¬lenţă între noţiunile de superioritate socială şi de bogăţie.
Un şef sărac este de neconceput, din punctul celtic de vedere. Cum ar putea el să fie generos în această si¬tuaţie?
Din originea divină a întregii rase decurge că re¬gele, chiar dacă este ales prin vot, nu devine rege decât printr-o iniţiere religioasă. De asemenea, rangul de druid nu este obţinut decât după anumite probe. Originalitatea societăţii celtice pe vremea lui Cezar este că a conservat unele trăsături foarte vechi pe care mediteraneenii indo-europeni le pierduseră. Ea este conservatoare şi va rămâne în acest fel în ciuda metamorfozelor şi a avatarurilor ei.
O piramidă vasalică foarte strictă
Fiecare şef gal era înconjurat de vasali care alcătuiau împreună cu el o fraternitate de luptă, în Irlanda, vasalul este un cele, denumire cu sensul de «asociat». Soţii sunt cele unul altuia, nu ca în sud, unde femeia este proprietatea soţului.
Cezar pretinde că la gali condiţia de vasal era asemănătoare celei de sclav. Putem să ne îndoim de aceasta întrucât vasalul avea dreptul de a vota pentru a alege şeful în luptă. Existau în realitate două clase de vasali în Galia. Unii, ambacţii, camarazi de luptă, care erau vasali franci. Ceilalţi, păstori, muncitori, erau prede¬cesorii şerbilor, în general nişte declasaţi, consideraţi probabil de contemporanii lor drept rebuturile societăţii.
Existau şi sclavi, dar ei erau puţini, pentru că celţii nu prea luau prizonieri: ei preferau să taie capetele învinşilor şi nu ştiau cuvântul milă. Treburile cele mai grele erau rezervate sclavilor pentru că munca în sine nu era o ocupaţie nobilă. Nobile erau acţiunile dezinteresate,
jocul, războiul, dragostea, opera de artă, speculaţiile in¬telectuale, religia, asceza.
Societatea irlandeză era împărţită în opt categorii, de la regele suprem până la plebeu sau şerb. Linia de separare principală era între regele provinciei şi de-o parte seniorii ordonaţi după numărul lor de vasali şi de altă parte ţăranii, şi ei clasaţi după numărul de animale cornute pe care le aveau.
în ciuda a ceea ce ar putea să pară o lipsă de struc¬turare, societatea era foarte reglementată. Regele su¬prem avea dreptul să fie însoţit de treizeci de persoane, regele de provincie de douăzeci şi patru, regele de trib de douăsprezece şi aşa mai departe, până la şerb care era singur.
Dar vom vedea că ideea de justiţie socială im¬pregna societatea în întregul ei.
Nu exista proprietatea funciară privată
Legea, pentru celţi, era obiceiul. Ea era de origine sau de inspiraţie divină şi nu putea fi nici discutată, nici abrogată. O lege nouă se substituia gradat unei legi vechi, pentru că un obicei nu se suprimă: el cade încet în desuetudine.
Puterea regelui insulelor era sacră. Orice idee de rebeliune împotriva lui sau de schimbare a ordinii nu nu¬mai că ar fi fost considerată o crimă, dar şi o erezie şi o prostie. Abolind monarhia, Galia a făcut o veritabilă mutaţie psihologică care se explică prin contactele ei in-time cu lumea mediteraneană de-a lungul secolelor, ceea ce nu este cazul insulelor. Apărea în Galia ideea că o lege concepută de o putere laică sau impusă prin votul majorităţii putea fi validată. Dar ideea că o lege s-ar
legitima doar prin voinţa majorităţii nu a fost admisă decât abia qeste nouăsprezece secole.
în secolul al treilea înainte de Christos proprietatea funciară privată era necunoscută galilor care locuiau în nordul Italiei. Colectivismul explică uşurinţa cu care aceştia emigrau: nu erau ataşaţi la o anumită parcelă de teren care să le aparţină. Obişnuit să-şi schimbe câmpul în fiecare an, ţăranul celt nu ezita să schimbe şi ţara. Dacă era legat de ceva, acest ceva erau obiceiurile şi oamenii apropiaţi. Sosit pe un alt teritoriu, avea grijă să reconstituie până la ultimul detaliu zona pe care tocmai o părăsise, în nord-estul Ţării Galilor există trei parohii dis-puse în triunghi: Llangollen, Twrch şi Lan-Ellian. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în Mica Bretanie: Langolen, Tourch, Elliant. Să fie oare vorba despre trei sfinţi Collen, Tourch şi Elliant, asociaţi în cult dintr-un motiv pe care-l ignorăm şi care au fost aleşi ca patroni pentru cele trei parohii ar-moricane? Este o ipoteză ce ni se pare artificială. E mai uşor să ne închipuim că emigranţi veniţi din Marea Bri-ta’nie s-au regrupat pe pământul coloniei în acelaşi fel ca în ţara pe care tocmai o părăsiseră.
Un cocktail de anarhie, socialism şi ierarhie
Regii triburilor erau subordonaţi regilor provinciilor iar aceştia regelui regilor începând cu secolul al X-lea al erei noastre. Poate că nu era decât o chestiune de proto¬col, pentru că gradele superioare ale regalităţii nu aveau drept de intervenţie în domeniile celor cu grad inferior. Tribul celtic, ca şi cantonul elveţian, era suveran.
Prerogativul cel mai clar al regelui suprem era să reunească adunările generale ale insulei. Regele poate
m
că nu era mai mult decât un ordonator al acestor sărbători.
într-o ţară în care structura colectivă nu era luată în considerare, puterea judiciară şi legislativă nu aveau nevoie să fie precizate şi diferenţiate. Ele aparţineau, în funcţie de caz şi de obiceiurile regelui, fie adunărilor pu¬blice, fie jurisconsulţilor ce jucau rol de judecători, adică brehonilor.
Societatea celtică în toată puritatea ei nu era capita¬listă pentru că ignora existenţa noţiunii de capital. Nu era nici socialistă pentru că nu cunoştea statul, nici anarhistă pentru că era ierarhizată şi religioasă, nici monarhistă pen¬tru că regii săi erau aleşi şi fără puteri reale. Ea avea câte ceva din toate sistemele. Era unică în felul ei.
Veri în stil celt
înainte ca revoluţia demografică pe care o trăim să fi golit satele, să fi dispersat familiile şi în consecinţă să rupă tradiţiile, în Mica Britanie familiile se cunoşteau până la al optulea grad de rubedenie. Această înrudire «în moda bretonă» era un vestigiu al vechii familii celtice, de mari proporţii, care era baza ordinii economice şi sociale.
Familia în Irlanda, sau fine, aşa cum era până în se¬colul al XV-lea, era repartizată în patru clasificări. Prima sau «familia mâinii» se compunea din tată, fiu, nepot, strănepot şi stră-strănepot, adică din 5 generaţii. Cea de-a doua era «familia sigură», derb-fine, care cuprindea străbunul în linie directă, iar în linie colaterală unchiul, vărul primar şi fiul acestuia. «Familia de după» avea în linie directă străbunicul şi apoi colateral stră-unchiul şi fiii şi nepoţii acestuia. «Familia de la sfârşit» reunea, în linie directă, stră-străbunicul şi în linie colaterală
Foto 5 – Stelă funerară
stră-străunchiul, fiii şi nepoţii acestuia.
Fiecare secţiune o include pe cea precedentă. Ele se cuprind una în cealaltă, iar cea mai extinsă le cuprinde pe toate. Responsabilitarea tatălui şi drepturile la moştenire merg până la a patra generaţie, în linie directă şi în linie colaterală, în clanurile gaelice scoţiene, familia este atât de numeroasă încât ajunge să se confunde cu clanul, adică cu un grup de mai multe mii de oameni.
Un popor-familie, consanguin
Familia este condusă de un consiliu format din cinci membri. Şeful ei este de viţă nobilă. Fiecare tată de fami¬lie este şeful unei «familii a mâinii». Este un sistem com¬plicat, dar care odată asimilat părea foarte simplu şi, fruct al unei experienţe milenare a raporturilor umane, dădea o satisfacţie deplină.
Familia galeză purta un alt nume: tyllu, ceva de genul «căsuţă». Nu cunoaşte decât prima secţiune, cu doar patru generaţii. Dar este inclusă în familia cea mare care merge până la a noua generaţie în linie directă şi până la a optsprezecea în linie colaterală. Se ajunge aşa la cenedl care astăzi semnifică naţiune. De unde con¬statăm că tribul irlandez (tuath), clanul scoţian, cened/ul galez au dat popoarelor celtice moderne un aer de familie şi o evidentă consanguinitate.
Când un membru al unei familii a fost izgonit, des¬cendenţii lui pot reclama moştenirea care ar fi trebuit să aparţină strămoşilor lor până la cea de-a noua generaţie. Al nouălea om spoliat are dreptul la un recurs numit în galeză «mare strigăt peste abis», în fapt, odată ultimul termen expirat, nu mai rămâne nimic de reclamat ci doar vidul.
Familia, în Irlanda, formează o unitate juridică. Uni¬tatea socială nu este individul, ci dettfine. familia cu patru generaţii, în Ţara Galilor la fel. Membrii familiei au drepturi şi obligaţii comune, în special pe plan financiar. Pământul este proprietate familială indivizibilă.
Familia-trib celtică, caracterizată prin legături de sânge, este prin definiţie impermeabilă străinilor, dar cu toate acestea celţii n-au fost niciodată xenofobi. Când un străin întemeiază o familie în Irlanda, ea este alipită celei a soţiei sale şi ia numele de «familie albastră», de la cu-loarea mării pe care a venit străinul.
De la proprietatea colectivă la cea individuală
Bunurile familiei formează un băile, cuvântul francez baillage păstrându-se şi până astăzi. Tribul numără 30 băile care reprezintă fiecare aproximativ 300 de vaci şi 1000 până la 4000 de hectare de pământ. Ba//e-ul conţine patru bucăţi de teren, fiecare cu câte pa¬tru căsuţe, terenurile sunt de fapt nişte ferme mari care constituie destul de bine o unitate de organizare agricolă. Aceste ansambluri de 250 până la 300 de hectare au am-prentat peisajul irlandez. Membrii fine, ai marii familii, au în mod simbolic o singură casă şi un singur pat. Adevărul este că dacă multe case galice n-ar fi putut conţine mai mult decât o familie, în sensul foarte strict al cuvântului, au existat şi locuinţe colective, cu acoperişul sprijinit pe două rânduri a câte trei coloane, paralele cu zidurile în sens longitudinal, în mijloc exista sala comună cu vatra, iar cele două părţi laterale formau patru secţiuni divizate !a rândul lor în patru. Şaisprezece gospodării dormeau într-o asemenea casă.
Fiecare generaţie proceda la o nouă împărţire a pământului. Moştenirile erau împărţite în mod echitabil. De pildă, binele moştenit era un curs de apă cu o moară. El era al tuturor. Dar cine va fi proprietarul unei ipotetice familii de albine care ar veni să se instaleze în zonă? Hotărârea spune aşa: dacă albinele se instalează pe malul râului, ele vor aparţine «familiei mâinii»; dacă se in-stalează pe canalul din amonte, atunci vor aparţine «fa¬miliei sigure»; pe malurile bazinului — «familiei de după» iar pe canalul din aval — «familiei de la sfârşit». Râul şi exploatarea lui rămân astfel un bun comun.
Proprietatea colectivă a reuşit să se menţină în Ţara Galilor până-n secolul al XlV-lea dar, ca şi în Irlanda de mai târziu, şi mult după Galia, ea a cedat în favoarea proprietăţii individuale izvorâtă din feudalism.
Au existat multe cauze. Fiecare trib poseda bunuri cs erau la dispoziţia tuturor, în general păduri, lande şi păşuni. Nobilii, bogaţi în turme şi dispunând de mână de lucru, le-au pus în valoare şi, prin împrumuturile de turme acordate ţăranilor, i-au silit pe aceştia să intre în serviciu! lor. Cei care trebuiau să se împrumute pentru a plăti com¬pensaţiile cerute de nobili pentru alocaţia de pământ ajungeau deseori !a violenţă. Şefii, înconjuraţi de clienţi, de fermieri şi de debitori, constituiau astfel o aristocraţie feudală în ţările insulare, asemănătoare celei existente în Galia de pe vremea lui Cezar. Dar este o aristocraţie care, contrar celei a francilor, nu fusese impusă prin cucerire şi pe care legăturile familiale, încă foarte puternice, o uneau de trib, de clan sau, în Bretania, de plou. ^
înainte de a încheia, să notăm că în vechea Irlandă casa comună se numea «pat comun», ceea ce tinde să confirme că în insule fraţii îşi puteau împărţi aceeaşi fe¬meie. Cezar semnalase acest aspect în Bretania.
Aceasta ar explica de ce cuvântul gwely (pat) a luat în bretona insulară, sensul de «familie». Niciodată nu iese fum fără foc. Legenda irlandeză ne-o arată pe Clothru, soţia simultană a celor trei fraţi ai săi şi mama lui Lugard, regele suprem — care are trei taţi în ciclul lui Cuchulainn
__pe care-l ia de bărbat ca să aibă un fiu care să fie rege
la rândul său. Evident că nu trebuie crezut fiecare cuvânt din aceste povestiri care de altfel se şi contrazic; dar ele dau o anume credibilitate sfântului Jerome când acesta deplânge faptul că irlandezii fac dragoste cu o libertate totală.
Educaţia copiilor: «fosterajul»
Această libertate nu avea nici o influenţă asupra responsabilităţii sociale, după cum vom avea ocazia să vedem când vom vorbi despre copiii din flori. O instituţie ce nu a fost eminamente celtică, dar care a luat la celti o importanţă considerabilă, aceea a fosterajului, ne arată că strămoşii aveau asupra educaţiei copiilor idei mai pro¬funde ca ale noastre. Exista obiceiul să se încredinţeze educaţia copiilor unui tată spiritual care să se fi distins prin aptitudinile sale educative. Când pensiunea era cu plată, un rege plătea până la treizeci de capete de ani¬male cornute perceptorului fiului său, iar un om simplu numai trei. Băieţii învăţau diferite sporturi, fetele croitoria. Dacă părintele spiritual era un file, un savant-poet, apărea şi o altă dimensiune. Să auzim ce spun scrierile hinduse:
«Când un tată şi o mamă, unindu-se din dragoste, dau viaţă unui fiu, nu trebuie să considerăm această naştere ca altceva decât un lucru firesc, întrucât fiul se formează în matrice. Dar viaţa pe care i-o comunică
părintele spiritual este viaţa adevărată, ce nu cunoaşte nici bătrâneţe, nici moarte».
Stagiu! se termina pentru băieţi la şaptesprezece ani, pentru fete la paisprezece. Fetele şi băieţii reintrau în familiile lor, cu cunoştinţe îmbogăţite şi cu o educaţie ne¬influenţată de slăbiciunile materne.
Copiii aveau obligaţii faţă de părinţii lor spirituali. Le datorau sprijin şi ajutor. «Fraţii de lapte» rămâneau strâns uniţi şi solidari, ceea ce nu se întâmpla întot¬deauna cu fraţii de sânge, în gaelică ei erau numiţi comal-tae. Acelaşi cuvânt înseamnă în galeză «prieten» şi în bretonă «asociat».
Civilizaţia câmpurilor şi a pădurilor
Celţii au ajuns în Europa în timpul celui de-al doilea mileniu înaintea erei noastre pentru a ocupa un teritoriu care fusese fasonat, de-a lungul câtorva secole de muncă grea, cu instrumente din piatră şi din lemn, de către ţăranii neolitici. Ei l-au schimbat puţin în procesul de edificare a propriei societăţi.
Acel peisaj prezenta atunci, ca şi acum, trei aspecte principale: pe câmpurile Rinului, ale Meusei, Tamisei şi Senei, un peisaj de câmp deschis; marile păduri din Ar-dennes până la Broceliande; crângurile cu povârnişuri şi garduri vii în regiunile granitice, şistoase sau vulcanice din vest sau din nord.
Celţii au dezvoltat o civilizaţie a câmpurilor şi a pădurilor, care nu era cea a sălbaticilor îmbrăcaţi în piei de animale, dormind în copaci, ci a ţăranilor muncitori, care au ştiut să organizeze şi să perfecţioneze modul lor de viaţă fără a construi oraşe. Ei ştiau să calculeze dis¬tanţe şi suprafeţe. Cuvintele franceze arpentşl lieu provin
Foto 6 – Brăţară din bronz descoperită la Tarn
clin limba lor (arepennis, teuga).
în Galia şi Bretania, romanii au construit oraşe la răscrucile comerciale şi villa-un, cu încălzire centrală, în centrele agricole. Dar în Galia, poporul care lucra pămân¬tul a rămas fidel brazdelor sale şi, imediat după plecarea romanilor din marea insulă celtică, bretonii au abandonat şi ei forumurile, termele şi pretoriile pentru a reveni la câmpurile şi târguşoarele lor.
Sate şi oppidumuri
Galii aveau sate neînconjurate de ziduri, numite vid, formate din case izolate, în piatră căptuşită cu argilă şi învelită cu paie sau şindrilă, şi oppidumuri, adică incinte fortificate, refugii pentru populaţie în timp de război, dar şi schiţe de oraşe permanente, dacă putem denumi astfel acele aglomerări de cabane sau căsuţe rustice, dispuse fără vreo ordine anume şi lipsite de servicii publice.
Naţiunea helvetă avea 400 de v/c/şi 12 oppidumuri. Biturigii aveau mai puţine vid, dar 20 de oppidumuri. Lexovienii aveau un oppidum de 160 de hectare. Marea majoritate nu erau atât de vaste, multe neavând mai mult de 5, 10 sau 30. Irlanda avea şi locuri numite rathssau duns. Predilecţia celţilor pentru o viaţă atletică în aer liber, în ciuda greutăţilor climatice din timpul iernii, explică grija lor pentru aparenţa exterioară, grijă împinsă până la co¬chetărie. Ei erau pasionaţi după veşminte în culori vii şi bijuterii preţioase, aduceau de la distanţe foarte mari obiecte de artă pe care le ştiau aprecia, decorau cu gust şi îndemânare armele, dar se mulţumeau cu nişte adăpos¬turi nocturne simple în chip de case, de unde fumul ieşea printr-o gaură făcută în acoperiş, în aglomerările apropiate de centrele civilizaţiei greco-romane apare o evoluţie a
simţului estetic: sunt ameliorate locuinţele, se construiesc case mai vaste, temple, piscine şi străzi pavate.
Cu cât se mergea înspre nord, cu atât modul de viaţă era mai dur şi mai rustic. Când a început cucerirea romană nici viducaşii (cei care se luptă prin păduri), nici eburonii(oamenii tisei, copacul sacru) nu erau încă atinşi de „răul oraşului”.
în Irlanda, cele mai vechi oraşe, Dublin, Waterford, Limerick au fost construite de vikingi, iar altele, mai târziu, de cuceritorii normanzi. Chiar şi în Mica Britanie modernă, Brest, Lorient şi în special Saint-Nazaire sunt creaţii artifi¬ciale. Oraşele Celţiei moderne, în afara zonelor industri¬ale, au rămas mici, participând la viaţa rurală.
Peisajul celtic: pe jumătate sacru
Peisajul celtic este cadrul în care, de zece sau cinci¬sprezece secole, celţii luptă pentru existenţă, agăţându-se cu disperare de fiecare palmă de pământ, de fiecare câmp, de fiecare stâncă, de fiecare copac. Acesta este motivul ataşamentului celţilor faţă de peisaj. Am putea vorbi chiar de osmoză. Găsim aici cheia iubirii pasionale pe care o are irlandezul pentru păşunile lui verzi, scoţianul pentru lochsurilesa\e, galii pentru munţi şi bretonii francezi pentru lande, chiar şi când acestea au cedat locul agricul¬turii.
Cauzele antice ale acestui sentiment nu mai intră direct în joc, dar au marcat spiritele. Pământul, aparţinând tribului sau unei familii, era imposibil să fie dat fără a da şi oamenii care erau pe acel teritoriu. Evangheli-zatorii care primeau în dar un domeniu primeau în acelaşi timp şi «proprietatea» asupra locuitorilor lui. Ar fi părut un sacrilegiu dacă s-arfi «vândut» pământul pentru bani.
Dindshenchas, sau istoria numelor locurilor din Ir¬landa, este o culegere de comentarii toponimice care asociază cel mai mic accident de teren, evocat în versuri sau în proză, cu fapte legendare şi credinţe împămân¬tenite. Peisajul capătă astfel o semnificaţie spirituală şi un caracter aproape sacru. Celelalte ţări celtice nu dispun de o lucrare analogă, dar osmoza spiritului popular şi cea psihică este aceeaşi. De aceea operaţiuni cu caracter in¬dustrial sau tehnocratic, ca defrişarea unor terenuri în Mica Britanie, au ridicat din partea celţilor o rezistenţă mai puternică faţă de alte zone.
Exilul este: pentru celţi, o pedeapsă extrem de severă. Este o amputaţie psihică. Şi vom vedea că ei suferă şi din cauza unei alte forme de exil.
Banchete tumultuoase
La celţi, plăcerea meselor alterna cu plăcerea erotică, fără a renunţa la cea mai mare dintre plăceri, aceea a încăierării. Poseidonios. care cunoştea obiceiu¬rile galilor, ne-a povestit deprinderile lor gastronomice.
Mesenii luau loc în jurul unor mese joase dispuse în cerc, aşezându-se pe pământul presărat cu fân care ţinea loc de scaune. Când era vorba despre petreceri, ele aveau loc în nişte spaţii mai mari, special destinate aces¬tui scop. Fiertura cotidiană de ovăz era înlocuită cu carne în cantitate mare şi cu un pic de pâine.
Comesenii, în lipsa cuţitelor şi a furculiţelor, luau bucăţile cu mâna. Le asezonau cu sare, oţet şi chimen. La cei bogaţi se bea vin, importat din Marsilia, dar băutura obişnuită era berea, corma. Obişnuiau să bea cu toţii pe rând din aceeaşi cupă, turnându-se de la stânga la dreap-ta, sensul invers fiind rezervat ceremoniilor religioase.
Un ritual pe care-l cunoaştem din poveştile mitice irlandeze ce confirmă spusele lui Poseidonios, consta în oferirea celei mai bune bucăţi din friptură celui mai viteaz. Alegerea acestuia de către stăpânul casei era provizorie pentru că întotdeauna apăreau contestări. Atunci începeau bătăile, întâi cu mâna goală, apoi se recurgea la arme. Urmau dueluri şi chiar încăierări generale, oamenii fiecărui trib ţinând partea campionului lor. Dar cronicarul grec recunoaşte că aceste lucruri aveau loc «mai demult», adică în primul secol înaintea erei noastre şi de atunci banchetele în Galia nu mai erau tulburate de aceste certuri stupide şi sângeroase.
Nu ştim cât este de adevărat; celebra povestire a festinului de la Bicriu vorbeşte despre probele de toate naturile impuse contestatarilor de către druidul Sencha, pentru a împiedica ajungerea la un duel mortal.
Dar în altă poveste legendară, aceea a «Porcului lui Mac Dathe», vechile obiceiuri se arată în lumina unei maxime violenţe ce furnizează materie pentru o poveste plină de culoare şi de lovituri de teatru. Cine vede în ea o imagine a moravurilor celtice se înşală, deoarece aceste saga-uri sunt în permanenţă împânzite de exagerări pen¬tru a obţine anumite senzaţii şi a da şi nuanţă umoristică. Există în faimoasele «poveşti irlandeze» ceva meridional: se întâlneşte abundenţa «sardinelor ce popu¬lează portul Marsiliei».
Să vedem mai de aproape această poveste a por¬cului. Un rege din Leinster (Irlanda), numit Mac Datho, i-a invitat pe războinicii din două din cele cinci provincii. Jumătate din sală era ocupată cu oamenii din Con-naught, iar cealaltă jumătate cu vechii lor inamici din Ul-ster. în onoarea lor, regele a sacrificat un porc, un animal gigant pe care trei sute de vaci l-au hrănit cu laptele lor timp de un an. A fost adus animalul. Patruzeci de felii de
carne de bou n acopereau şi mai erau şi alte feluri.
Cei doi regi şi-au pus problema tăierii în felii a por¬cului. A fost suficient pentru ca războinicii din cele două triburi să se provoace unii pe ceilalţi.
Mare carnaj pentru un purcel
Un războinic din Connaught s-a ridicat. Era Cet1), fiul lui Maga. Sfidându-i pe toţi, el s-a instalat lângă pur¬cel, cu un cuţit în mână.
— Să se găsească, spuse el, printre toţi războinicii Irlandei, unui care să-mi conteste dreptul de a tăia feliile!
Oamenii din Ulster au tăcut. Apoi Conchobar — re¬gele lor — l-a privit pe Loegaire. Acesta s-a ridicat.
— Aşteaptă, Loegaire, spuse Cât râzând, am să-ţi aduc aminte de ceva. Când, foarte tânăr fiind, ai venit conform obiceiului din Ulster, să baţi în pământ ţăruşul care ţine loc de frontieră, ţi-ai abandonat carul şi caii şi ai luat-o la fugă cu o suliţă străbătându-ţi corpul. Nu se obţine astfel dreptul de a tăia feliile, Loegaire!
Loegaire s-a reaşezat.
— Şi totuşi, spune un războinic frumos şi voinic, ridicându-se, de ce să fie Cât cel care să tranşeze por¬cul?
— Cine este acela? a întrebat Cet.
— Un războinic mai bun decât tine, i-a răspuns Ulsterul în cor. Este Oengus, fiul lui Lâm Gabruid (ciun¬gul).
— Ştii cumva, îl întrebă Cât, de ce a primit tatăl tău acest nume? A aruncat în mine cu o suliţă pe care eu i-am
1) Numele, sub forma sa modernă, este în bretonă Le Coetsau Le Coat.
aruncat-o înapoi: mâna lui a fost secţionată pe loc şi a căzut pe sol. Şi fiul acestui om are pretenţia să taie pur¬celul!
Oengus şi-a reluat locul.
— Nu e drept ca tu să tranşezi, a strigat Eogan, fiul lui Durthach, rege al Fernnagului.
— Ce? spuse Cât. Când ţi-am luat vacile, ţi-am luat si un ochi cu suliţa mea. Toţi războinicii din Irlanda pot vedea că nu ai decât un ochi şi mai vrei să tai un porc cu un singur ochi!
Eogan a fost nevoit să se aşeze. Dar Munremur, fiul lui Gergend, s-a ridicat.
— Nu eşti tu Munremur? întrebă Cât. Intoarce-te acasă: trecând pe acolo tocmai ţi-am lăsat trei capete dintre care unul este al fiului tău mai mare.
Munremur luă loc. Atunci un războinic din Ulster, vânjos şi grizonat, s-a ridicat.
— Aşteaptă un pic, Celtchair, spuse Cât, râzând, la spune-mi câţi fii şi câte fiice ai avut de când te-am lovit cu suliţa în burtă?
Celtchair s-a reaşezat şi s-a ridicat Cuscraid bâlbâi¬tul, fiul regelui Conchobar. Frumuseţea lui era demnă de rangul pe care-l avea.
— Ei bine, tinere, spuse Cât, săgeata aceea ţi s-a scos din gâtlej? Poţi vorbi mai uşor acum?
Cât umilise întregul Ulster. El şi-a ridicat cuţitul deasupra purcelului, în momentul acela a intrat în castel Conall-Triumfătorul. Oamenii din Ulster l-au aclamat şi Conchobar şi-a agitat căciula în aer ca să se facă linişte
— De ce taie Cât purcelul? a întrebat Conall. Hai, du-te şi lasă-mi mie locul tău!
— Cine îţi dă acest drept? întrebă Cât.
— N-am dormit o singură noapte fără să am drept pernă capul unui om din Connaught. Uite, odihna din
seara asta mi-e asigurată. L-am luat cu mine pe Aniuam la ospăţ.
Şi scoase de la centură capul lui Anluan şi i-l aruncă lui Cât drept în piept. Un şuvoi de sânge ţâşni din gura lui Cât care se îndepărtă în timp ce Conall se instala în locul lui.
— Să vină cine are curajul să mă dea la o parte!
Şi din toţi oamenii din Connaught nu s-a sculat ni¬meni, l s-a adus lui Conall o cuvă de metal care putea să conţină şi un bou întreg şi de care putea să se servească drept zid de apărare, pentru că Mac Datho prevedea că loviturile nu vor întârzia să apară.
Lonall a început să tranşeze porcul de la coadă, pe care a mâncat-o. Apoi a dat cele două picioare din faţă oamenilor din Connaught. Bucata era cam mică. La această insultă, războinicii din Connaught s-au ridicat. Cei din Ulster i-au imitat.
Aici poetul devine exaltat: Să câştigi victoria, Ulster! Să câştigi! Calcă în picioare orgoliul celor din Connaught! Să se sugrume vulturii! Să nu mai rămână în locul acesta altceva decât oase înălbite! Ridică-te la luptă, Ulster, ridică-te la luptă!
Curând, corpurile războinicilor s-au stivuit unele peste altele până la partea superioară a pereţilor, în timp ce râuri de sânge se răspândeau prin curte. Au urmat lupte în curte, apoi în afara incintei şi războinicii din Con¬naught au fost în sfârşit învinşi după un teribil carnaj!
Vânătoare de capete?
Celţii păgâni nu cunoşteau mila, nici măcar la adresa duşmanului învins. Pentru irlandezi, bătălia era un «seceriş de capete». Regele Aed, victorios asupra
danezilor în 864, a dispus, asemeni lui Gingis Han, sase adune toate capetele tăiate. Patru secole mai târziu, Der-mod, rege din Leinster, fiind alungat de pe tron pentru trădare, i-a chemat pe normanzi pentru a se răzbuna şi j-a ajutat să-i învingă pe compatrioţii săi. Apoi oamenii lui au tăiat capetele la două sute de cadavre pe care le-au depus ia picioarele iui. Atunci el a intonat un cântec de
triumf.
O dată în plus Irlanda se dovedeşte conserva¬toarea celor mai vechi obiceiuri. Cu două secole înainte de era noastră, Poseidonios notase, fără semne de înspăimântare. că galii păstrau capetele inamicilor lor celebri într-un cufăr, după ce le maceraseră în ulei de ce¬dru, pentru ca vizitatorii lor să le poată vedea. Alţii fixau capetele în chip de ornament, pe zidurile caselor.
Nu era vorba deloc despre o poveste a unui călător care vrea să facă senzaţie. Exhumarea porticului unui templu galic, la Roquepertuse, în sudul Franţei, care avea în el săpate alveole ce conţineau cranii zidite în piatră, aduce dovada că se practica exhibarea capetelor umane într-o intenţie ceremonioasă pe care încă nu o cunoaştem. Descoperiri asemănătoare în aceeaşi regi¬une, la Entremont, confirmă opinia că galii acordau o semnificaţie aparte capului morţilor pe care ştiau să-l reprezinte în basorelief cu un realism impresionant. Mor¬manele de oseminte bretone unde erau etajate cutiuţe adăpostind craniile persoanelor a căror amintire se voia păstrată, par a fi o treaptă de evoluţie a obiceiului. Deoarece la Entremont arheologii n-au găsit nicidecum trofee de război: majoritatea craniilor care au fost studiate au aparţinut unor femei, copii sau persoane în vârstă.
Dacă vânătoarea de capete practicată de ulaţi pen¬tru a-şi câştiga reputaţia de «băieţi buni pentru însurătoare» ne-a parvenit sub formă legendară, asta nu
înseamnă că ea nu a existat în fapt. Istoria ne învaţă că vânători de acelaşi tip au avut loc chiar până în secolul al XI Mea.
Cultul capetelor?
Ignorăm dacă celţii au avut sau nu un cult al cape¬telor. Ceea ce este clar este că în legendele lor capul tăiat se manifestă ca un corp viu. Capul lui Sualţaim. decapitat pentru acuzaţia de lipsă de respect la adresa druidismului, le reproşează ulaţilor că au întârziat atât în salvarea lui Cuchulainn. Capul lui Bendigeidoran, la bretoni, tăiat la cererea lui, prezida banchetele vesele din insula Gwales. Capetele acestea erau «vii». După patru ani, la fel de proaspătă ca la început, una dintre ţeste a fost îngropată, conform instrucţiunilor defunctului, cu faţa întoarsă spre Franţa, în Muntele Alb, la Londra, aşa încât nici o epidemie să nu poată trece de pe continent în Bretania.
Dacă mai există vreo îndoială despre valoarea acordată capului în opoziţie cu corpul, ea se va risipi când vom citi numele dat efigiei de piatră a zeului suprem al Irlandei: «capul» lui Cromm Cruaich.
Este evident că maniera celtică de a trata sau de a-şi procura capetele de morţi ne cutremură. Dar creştinii ca Henric al ll-lea al Angliei nu erau nid ei mai tandri. Asasinatele comise de el sunt cunoscute, într-o zi a cerut să li se taie nasul şi urechile prizonierilor iui gali, băieţi şi fete, şi la scurt timp după aceea a vrut să-i smulgă ochii unui paj care îi displăcuse.
Dar oamenii de azi cu ce drept îi judecă pe cei din vechime? S-ar zice că nu sunt capabili de nici o crimă, de nici o atrocitate. Şi totuşi istoria contemporană şi monstruozităţile ei sunt prezente la tot pasul.
P
Funcţia de rege:
o legătură vie cu invizibilul
Regele celţilor nu era un şef ales de războinicii lui. Era legătura vie dintre regatele terestre şi cele invizibile. Venerându-l pe el, poporul venera o funcţie esenţială vieţii. Deţinând responsabilitatea mediaţiei pe care se baza bunăstarea poporului: regele era răspunzător şi de fericirea, dar şi de nefericirea semenilor. Acelaşi lucru se întâmplă în întreaga lume indo-europeană tradiţională.
Abolirea monarhiei în Galia, laicizarea puterii poli¬tice avuseseră deja loc la greci pe vremea lui Solon (se¬colul al V-lea înainte de Christos) şi s-a produs simultan şi la Roma, dar fără să atingă Bretania şi Germania, şi cu atât mai puţin Irlanda.
Regii obişnuiau să afirme că se trag din divinităţi, iar înscăunarea le reînnoia impregnarea divină. Celţii nu vedeau în regi decât ceea ce însemnau ei din punct de vedere istoric, realitatea personajelor fiind suspectă. Şi totuşi, dacă regalitatea galică supremă a biturigilor şi re¬galitatea supremă irlandeză din Tara sunt mituri, aceste mituri cadrează cu tot ceea ce ştim cu certitudine.
Succesorul unui suveran defunct era aies de adu¬narea supuşilor lui, printre membrii familiei sale care aveau dreptul la coroană. La moartea regelui suprem al Irlandei, Conaire, o adunare naţională s-a reunit ia Tara (ulsterienii nu au participat). S-a sacrificat un taur alb. După ce s-a fript o bucată în onoarea zeilor o altă bucată a fost mâncată de un vizionar care a adormit în timp ce patru druizi cântau lângă el «cuvintele adevărului». La scurt timp el s-a trezit scoţând un ţipăt şi, adresându-se celor patru regi prezenţi, le-a zis: «lată visul meu. Am văzut un tânăr războinic. Este nobil şi viguros. Poartă o centură dublă, roşie. Este aşezat pe perna unui bolnav în

şmi
capitala regatului Ulster.» în aceeaşi clipă un mesager a pornit spre Emain Macha şi l-a găsit pe Cuchulainn ţintuit la pat. Discipolul lui, Lugaidh Roederg, cu şoldurile prinse într-o centură dublă roşie, era aşezat pe perna eroului. Adus imediat la Tara de către mesager, el a fost procla¬mat rege suprem. După cum se vede, alegerea regelui la celţi se făcea pe aceleaşi principii cu alegerea lui Dalai-Lama în Tibet.
înscăunarea printr-un ritual al fecundităţii
Unirea sexuală joacă un rol decisiv în înscăunarea ce urmează după alegerea regelui. Regele Cormac nu a fost cu adevărat rege al Irlandei până nu s-a culcat cu re¬gina Meve, dotată cu puteri divine. După spusele croni¬carului Giraud de Cambrie, calul face parte integrantă din ritualul de înscăunare (în timp ce taurul ţine de ritualul prealabil). Descriind înscăunarea regelui unui tuath din nord-vestul Ulsterului, în secolul al IX-lea era noastră — în consecinţă pe pământ creştinat în urmă cu patru sute de ani — cronicarul îl arată pe rege practicând în faţa unui mare număr de oameni, o uniune sexuală cu o iapă albă, uniune deloc simbolică, urmată de sacrificarea iepei. Regele se îmbăia în zeama rămasă de !a pregătirea cărnii şi apoi bea din ea. Se regăseşte aici un ritual de fecunditate tipic indo-european: în India, o regină trecea printr-o uniune sexuală simbolică cu un armăsar care apoi era sacrificat. Dar, în general, celţii se mulţumeau cu o soluţie mai puţin scabroasă: noului rege i se oferea o baghetă albă.
Obligaţiile unui rege al celţilor
Viaţa de suveran era supusă unor obligaţii de toate tipurile. Cele care conţineau interdicţii superstiţioase, geissaurile, erau cele mai migălite şi luate în seamă. Myles Dillon citează câteva exemple. Era geis pentru re¬gele suprem să fie încă în pat când soarele se ridica pe cer în câmpia Tara. Regele Leinsterului nu putea sta nouă zile la rând în Mag Cualen, nici să doarmă cu capul pe o parte între Dublin şi râul Dodder. Regele Ulsterului nu trebuia să bea din apa râului Bo Nemid între zori şi căderea nopţii. Şi acestea nu sunt decât câteva din geissa, pentru că existau şapte pentru regele de la Tara şi patru pentru fiecare din ceilalţi patru. Cea mai gravă in¬terdicţie era aceea de a nu putea vorbi înaintea druidului. Druizii nu degeaba se temeau de impetuozitatea pripită a războinicilor. Am văzut deja că, fără să fie neapărat vorba de un geis, druizii interveneau de multe ori ca să împiedice dueluri şi lupte abuzive.
CRIMA DE LEZMAJESTATE
Război între regatul Connaught şi regatul Ul¬ster.
Cuchulainn este rănit în bătălie, îl trimite pe fidelul lui, Sualtam, călare pe propriul cal, Liath-Macha, să-l prevină pe regele Conchobar că inamicul invadează Ulsterul.
Sualtam ajunge în capitală şi exclamă:
— Sunt omorâţi bărbaţii, sunt răpite femeile, sunt furate vacile, o, voi, oameni ai Ulsterului!…
Nimeni nu îi răspunde. Aleargă apoi pe lângă zidurile palatului şi îşi reînnoieşte apelul. Tăcerea domneşte. Atunci Liath-Macha intră în
,_ …______.~ şi se opreşte în curte unde
Sualtam strigă cât îl ţin plămânii:
— Sunt omorâţi bărbaţii, sunt răpite femeile, sunt furate vacile, o, voi, locuitori ai Ulsterului!
Atunci druidu! Cathbad spune:
— Cine omoară bărbaţii? Cine răpeşte fe¬meile? Cine fură vacile?
Atunci apare şi regele în spatele lui, iar Sual¬tam răspunde:
— Cei care vă fură sunt regele Aillil şi regina Meve. Şi Cuchulainn este singur împotriva a pa-tru din cele cinci provincii ale Irlandei!
— Cuchulainn merită de trei ori moartea pen¬tru că nu l-a respectat pe regele lui, răspunse Cathbad.
— Aşa este, a comentat Conchobar.
— Aşa este, l-au aprobat toţi cei de faţă.
Pentru că aşa era legea: era interzis locuito¬rilor Ulsterului să vorbească înaintea regelui, după cum îi era interzis regelui să vorbească înaintea druidului său.
După Tain Bo Cualnge
Printre obligaţiile regale era şi aceea de a face justiţie, în special săracilor.
într-o zi, oaia unui biet om păscuse iarba reginei. El este târât în faţa regelui care decide confiscarea oii. Ime¬diat după aceea un perete al casei regale se prăbuşeşte şi se rostogoleşte până la poala dealului pe care fusese construită. Fiul regelui, care avea să devină celebrul rege Cormac, era în vizită. «Nu, spuse el, tunderea oii este suficientă, pentru că lâna ei, ca şi iarba, va creşte la loc». Atunci casa a încetat să se mai dărâme. Povestitorul nu
ne precizează dacă pietrele rostogolite au urcat singure panta ca să-şi reia locul, dar cu siguranţă că cei ce au auzit povestea şi-au imaginat-o în locul lui. Opinia ge¬nerală a fost că Cormac a acţionat ca un adevărat prinţ. Tatăl lui n-a mai fost rege decât preţ de un an: a fost alun¬gat deoarece sub guvernarea lui ţara a devenit sterilă şi locuitorii mureau de foame.
Festinuri publice gigantice
Aşa după cum nu exista rege care să nu fie bogat, nu putea exista nici dacă nu era darnic. D’Arbois de Jubain-ville descrie fastul unui foarte bogat galat, numit Ariamnes. care a anunţat că-i va hrăni pe toţi galaţii care se vor prezenta la el, timp de un an. A dispus să se construiască peste tot în ţinutul celtic al Asiei Mici săli în lemn şi os, suficient de mari ca să poată adăposti mai multe sute de oameni. Ceruse cu un an în urmă să se fabrice ceaune din alamă unde în fiecare zi bucătarii găteau carne de bou, oaie şi porc în cantităţi impresionante. Chiar şi străinii erau bineveniţi. Vinul se servea la discreţie.
Luern, regele Arvernilor, a oferit şi el un festin public care nu a durat un an, dar care l-a întrecut în dimensiuni pe cel al galatului. Nici o sală nu putea fi atât de mare ca să adăpostească toată mulţimea. Luern a dispus să se îngrădească cu o palisadă un teren pătrat cu latura de doi kilometri. Adică o bagatelă de 400 de hectare. A făcut nişte lacuri care au fost umplute cu bere. Se săpau tranşee lungi ca mesenii să-ţi poată lăsa picioarele să atârne când se aşezau pe jos. O armată de servitori era angajată pentru a servi mâncărurile care fierbeau în imensele marmite sau cele care se prăjeau în faţa cărbunilor aprinşi.
§88»
Spectacolul regelui celt aruncând din carul lui cu piese de aur, asemeni unui semănător este banal.
Regele era supus unui program foarte strict. Du¬minica el bea bere împreună cu oamenii lui, iar dacă nu, era considerat nedemn de funcţia lui. Lunea asculta ple¬doariile celor ce participau la procese. Marţea juca şah (în bretonă gwezbwell, inteligenţa de lemn). Miercurea îşi antrena câinii. Avea loc dresajul celebrilor vertragi, «câinii rapizi» care erau un articol important care se exporta, în franceza veche ei se numeau veltre sau viautre. Joia îşi îndeplinea datoriile conjugale. Vinerea asista la antrena¬mentul cailor. Iar sâmbăta era rezervată meditaţiei.
Exista totuşi şi un element de variaţie în viaţa re¬gală. Suveranul călătorea mult ceea ce îi permitea să evadeze de la programul prescris: el dispunea de mai multe reşedinţe.
Regele cu mâna de argint
Regele era legat şi de calitatea de perfecţiune di¬vină ce trebuia să rezulte din integritatea sa fizică. Am văzut că patru bubiţe pe obraz erau suficiente pentru a-l descalifica. Regele istoric Cormac «barbă lungă», numit rege suprem în 254, a trebuit să abdice în 266, pentru că şi-a pierdut un ochi. Istoriile mitice cele mai vechi, ca Bătălia de la Mag Turediac deja referiri la această lege.
Triburile De Danann pleacă la luptă împotriva celor Fir Bolg. Ele se întorc din «insulele nordului» unde au învăţat artele magice. Ele aduc cu ele obiecte miracu¬loase: piatra lui Fal care strigă atunci când regele legitim a! Irlandei se aşează pe ea, lancea invizibilă a lui Lug, zeul solar, sabia lui Nuada şi cazanul inepuizabil al lui Dagde.
Tribul Bolg pierde bătălia, dar regelui Nuada i se taie o mână. Nu-i rămâne decât să abdice: problema este dinainte rezolvată. El pleacă, iar poporul îl aclamă pe Bress, al cărui tată aparţine de poporul Foimorilor care are tot atâtea cunoştinţe despre lumea cealaltă că şi tribul De Danann. Bress şi cei din Foimore încarcă ţara cu im¬pozite: taxează până şi fumul care iese din acoperişuri. Corvezile sunt tot mai grele. Şefii De Danann sunt ne¬mulţumiţi căci atunci când îl vizitează pe Bress, gazda lor nu le «unge deloc cuţitele» şi, la întoarcere, respiraţia lor «nu miroase a bere». Zgârcenia nu este admisă la celţii bogaţi.
Se urzeşte o conspiraţie ca să i se redea coroana lui Nuada. Chirurgul Diancecht îi confecţionează o mână de argint articulată pe care i-o fixează pe bont. Dar fiul său vrea să-l depăşească. El ia mâna tăiată, pronunţă cuvintele: «încheietură pe încheietură, nerv pe nerv» şi reuşeşte, la capătul a de trei ori nouă zile, să o sudeze de încheietură. Tatăl lui, umilit, îl omoară. Dar pe mormântul lui cresc 365 de plante, numărul încheieturilor şi nervilor săi. De atunci i-a rămas porecla: Nuada-cel-cu-mâna-de-argint.
Bress nu se lasă, dar în final este învins după nu¬meroase bătălii. Din păcate şi regele cu mâna de argint piere în luptă.
Trebuie, conform obiceiului, să fie îngropat cu ar¬mele, suliţa, măciuca şi casca sa. Calul îi este sacrificat, turmele îi sunt omorâte: bogăţia nu se transmite, ea se distribuie sau se schimbă în ofrande. Acesta era obiceiul la galii din marea epocă, obicei despre care ne dau o idee vagă contemporanii lui Vercingetorix.
Regalitatea celtă era deci întru totul o concepţie re¬ligioasă. Era sortită pieirii în acelaşi timp cu păgânismul a cărui emanaţie era. Tacitus ne spune că regalitatea în
.ir •;•«*,
Bretania era, la rândul ei, foarte zguduită, naţiunile fiind deşirate de rivalităţile între şefi. «Nimic, spune el, nu ne-a ajutat mai mult decât incapacitatea lor de a colabora între ei». Foarte rar s-a întâmplat ca două sau trei naţiuni celtice să se unească pentru a înlătura un pericol comun. Apărarea lor dezmembrată n-a putut face faţă cucerito¬rilor.
Doar Irlanda şi-a conservat regii până în ultima ei zi de independenţă, dar nici aceasta fără disensiuni.
Centrul sacru: «mediolanonul»
Fără druizi n-ar fi existat societate celtică, dar poate că nici fără omphalos, centrii sacri de unde strălucea uni¬tatea spirituală. Ei erau, după spusele lui J. Loth, punctul de joncţiune între cer şi pământ. Mediolanonul sau medionemetonul era locul central, consacrat. Acest mediolanon era marcat printr-o piatră enormă, majori¬tatea fiind desfiinţate în perioada evanghelizării.
în bretona insulară, cuvântul naf, care vrea să spună «şef» are sensul iniţial de «centru, mijloc».
fn Irlanda, unde nu existau decât patru regate: Lein-ster, Munster, Connaught şi Ulster, s-a adăugat un regat care a rămas mai mult sau mai puţin mitic, Midhe «cen¬tru», care le domina pe celelalte, într-atât era de impe¬rioasă opunerea la dispersarea acestor regate. Acest regat mitic s-a concretizat mai apoi dând numele lui la două domenii occidentale din Leinster. Patrick nu s-a înşelat deloc când a stabilit sediul noii religii lângă Emain Macha, sfânta capitală a Ulsterului, după cum nu s-au înşelat nici discipolii săi cănd au fondat centrul creştin de la Clonmacnoise, lângă Usnach, lângă piatra sacră Aill-na-meeran. «Piatra celor cinci regate» este astăzi «piatra
sfântului Patrick».
Mediolanonul galilor se găsea în ţinutul carnut (Chartres). J. Loth îl situează la Saint-Benoît-sur-Loire. Există şase motive în favoarea acestei alegeri, spune el.
Saint-Benoît se află în ţinutul carnut, la graniţa din¬tre senoni, edueni şi biturigi.
Saint-Benoît se află la egală distanţă de lacul Cons-tance (Celţia orientală), de insula Sein (Celţia occiden¬tală), de gurile Rinului (Celţia septentrională) şi de valea Garonei (limita Aquitaniei iberice).
Saint-Benoît este situat în centrul unui triunghi în care au fost descoperite, într-o densitate uriaşă, urme ale culturii păgâne: Neuvy-en-SuIlias, Bonnee, Bouzy.
Bazilica de la Saint-Benoît conţine un număr mare de sculpturi medievale figurând simboluri precreştine ale căror semnificaţii ne scapă deseori, dar care prezintă o asemănare frapantă cu simbolurile celtice.
în jurul ei s-au descoperit resturile a cel puţin trei mari ruguri unde fuseseră sacrificaţi tauri şi mistreţi, în se¬colele trei şi patru ale creştinismului, ceea ce dovedeşte o continuitate şi un paralelism între cele două culte.
O abaţie benedictină a ales acest loc pentru a se fixa, aşa cum au făcut-o şi alte abaţii benedectine în alte locuri celtice consacrate.
«Mediolanonuri»
în fiecare ţinut al Franţei
Se pare că ar fi existat un soi de ierarhie a omphalo-surilor, între mediolanonurile triburilor, ale provinciilor sau ale popoarelor şi mediolanonul central, ca între regii de nivele diferite, conform logicii spiritului anarhist, federalist şi ierarhizat al celţilor.
Aceste centre au rămas multă vreme în spiritul lo¬cuitorilor, pentru că numele lor s-au conservat. Ele au evoluat odată cu limbajul, de-a lungul secolelor, dar sunt uşor de recunoscut: în Aisne, Moilien, Molain; în Basses-Âlpes, Meolans; în Ardennes, Montmeillant; în Aube, Molins; în Charente-Maritime, Saintes (în latină: Medio-lanum Santonum «Santoane»); în Cher, Chateaumeil-lant; în Cote d’Or, Montmeillien, Malain; în Dordogne, Mailland; în Drame, Mollans; în Eure-et-Loire, Moineaux: în Haute-Garonne, Meilhan; în Gers, Gironde, Lot-eî-Garonne, Seine-et-Mame, există localităţi cu numele de Meillant sau Meilhan; în Jura, Loire, Haute-Marne, Saone-et-Loire şi Savoie, localităţi numite Molain sau Miolans… Am putea spune că nu există nici un ţinut fără mediolanonul\u\\
Naţiunea trăieşte prin adunări
O ocazie de a trăi în colectivitate spiritul naţional celtic era dată de adunările populare, în timpul sărbăto¬rilor religioase şi al bâlciurilor, care erau folosite pentru punerea la punct a afacerilor de ordin personal şi de ordin public. Sărbătoarea Beltene îi reunea pe irlandezi la Uis-nech. Oamenii îşi expuneau neînţelegerile în faţa unor judecători. Femeile, eliberate dintr-o căsătorie de un an, îşi alegeau un nou soţ şi se lăsau «vândute» de taţii lor. în ziua de 1 august, ziua de Lugnasad, avea loc bâlciul de la Tailtiu în Midhe, în fiecare an, cele de la Carman în Lein-stertot la trei ani şi cele de la Cruachan în Connaught.
La Tailtiu aveau loc cursele de cai. Ceva analog s-a păstrat în Mica Britanie, altfel n-am putea înţelege de ce principalul bâlci cu întreceri ecvestre are loc pe vârful unei coline pustii, de 300 de metri — loc inspirat, cum ar
zice Maurice Barres — la aceeaşi dată,
în secolul al X-lea, în timpul războaielor împotriva scandinavilor, irlandezii au recucerit Limerick, i-au lichidat pe învinşi, apoi pe şeful lor, Chatal, inventând o formulă celtică a furcii caudine, le-au reunit într-un câmp pe fe¬meile prizoniere şi le-au obligat să umble în patru labe, purtând fiecare în spate pe câte un învingător. Era — vai, ce umor negru! — «pentru salvarea spiritelor scandi¬navilor morţi».
Toate bâlciurile aveau un program comun. La cel de la Carman, în Leinster, care dura şapte zile, avea loc câte o cursă în fiecare zi. Erau anunţate datoriile, se jude¬cau cazurile refuzate de tribunale, se menţionau seches-trele. într-un loc erau muzicieni care cântau la harpă sau la cimpoi; în altul erau poeţi sau povestitori care decla¬mau; peste tot se cânta şi se dansa. Pe locul de bâlci pro-priu-zis erau trei pieţe, una pentru alimente, alta pentru animalele vii şi alta pentru marfa adusă de către străini, pentru aur şi pentru stofe.
Majoritatea acestor obiceiuri s-a menţinut în Galia romană. La Lyon aveau loc jocuri, întreceri de elocinţă şi sărbători populare.
în timpul acestor evenimente, toate pasiunile şi ne¬cesităţile oamenilor erau satisfăcute. Pe lângă cântăreţi şi muzicieni erau şi erudiţi care recitau poeme epice, genealogişti care enumerau listele regilor şi ale strămoşilor marilor familii. Femeile nestatornice îşi găseau amanţi, băieţii îşi găseau soaţe, regii îşi găseau soldaţi. Comercianţii câştigau bani, artizanii îşi lăudau şi îşi vindeau marfa. Oamenii politici se sfătuiau, tinereţea se amuza, sportivii se întreceau în competiţii, gurmanzii găseau băutură şi mâncare din abundenţă, iar jucătorii îşi găseau parteneri pentru pariuri.
Marile pelerinaje bretone de până acum au dat o
imagine, fireşte miniaturală, a acestor adunări debor¬dante de viaţă şi de culoare.
Celţii — pe primul loc la capitolul tehnologii
în satele celte se muncea foarte mult chiar şi atunci când agricultorii erau pe câmp. Toate meseriile necesare vieţii de zi cu zi a locuitorilor erau practicate în căsuţe sărăcăcioase din piatră, pe jumătate îngropate în pământ.
Cămaşa de in pe care gaelii o purtau pe picioarele lor goale — strămoşul kiltului — şi pe care continentalii o vârau în pantaloni, era ţesută de ei, asemeni tunicilor, cazacelor de război şi a păturilor de lână cu care se înveleau. S-a afirmat chiar că procedeele de fabricaţie ale morinilor şi menapilor s-au transmis ţesătorilor din Flandra.
Maeştri boiangii, celţii fabricau ţesături «scoţiene» cu culori sclipitoare, care erau cerute de străinătate. Pan¬tofari experţi, ei au impus cizma de piele, caliga, ro¬manilor care, pe deasupra, le mai împrumutaseră şi galoşii (gallicae), mult mai practici pentru mersul prin noroi decât sandalele lor.
Aurari şi fierari pricepuţi, celţii topeau metalele, practicau aurirea, forjarea şi incrustarea. Specialişti în emailuri, ei le exportau în Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la vârf pentru acea epocă.
Lucrau lemnul cu o pricepere în alegerea usten¬silelor care miră încă şi astăzi. Ei au fost primii specialişti în caroserie ai epocii lor, inventatorii primelor care de luptă şi a mai multor tipuri de vehicule care au fost adop¬tate de cuceritorii lor. Ne-au rămas de la ei butoaie
intacte. Ei au făcut cele două invenţii revoluţionare ale pintenului şi colierului care se ataşează calului pentru a-i permite să tragă încărcături mai grele, într-o perioadă în care colacul de ham îi comprima plămânii. Dovada ne-o aduce basorelieful de la Montauban. Mărturia lui Plinius referitoare la secerătoarea galică, mărturie ce datează din mijlocul secolului l, indică faptul că invenţia era de dată mai veche şi că, în consecinţă, fusese făcută pe vre¬mea independenţei. De asemenea trebuie să trecem în contul celţilor secera pentru două mâini, grebla şi carul pe roţi.
Vom evoca ceva mai încolo armele şi bijuteriile lor, când vom vorbi despre arta de la Tene.
Medicina şi chirurgia erau mai puţin primitive decât am crede. Ei vindecau cu sucuri de plante şi probabil că nu obţineau rezultate mai proaste ca noi, cu produsele noastre de laborator. Adăugau şi medicina magică, pe care noi o numim psihologică. Se pare că formula rica nea soro vindeca de urcior la ochi…
Un fel de rugby şi originea golfului
Ex-voto-urile din piatră şi din lemn găsite cu sutele la sursele de apă termală din Auvergne sau din apro¬pierea Senei, dovedesc că celţii cunoşteau binefacerile tratamentelor balneare. Bineînţeles, craniile pe care ni le-au lăsat poartă urmele unor trepanaţii corect execu¬tate. Dar să nu le atribuim lor exclusivitatea, în muzee există semne de trepanaţii încă din epoca de piatră, care sunt impecabile. Şi erau executate cu ustensile din silex!
Din fericire pentru ei, celţii, care locuiau sub cerul liber şi nu erau prea sensibili, erau un popor sănătos şi vesel. Le cunoaştem jocurile de societate şi ştim că
petreceau seri lungi ascultându-i pe barzi şi pe muzicieni. Sporturile bărbaţilor erau călăria şi armele. Băieţii jucau un fel de rugby, numit soule, între satele rivale, în lipsa unor reguli clare, acest joc se termina întotdeauna cu altercaţii cu urmări serioase. Acest joc s-a mai practi¬cat în Bretania armoricană până în secolul al XlX-lea, apoi a fost interzis de către prefecţi, în urma morţilor unor persoane. Celţii se jucau şi împingând o minge într-un dispozitiv de găuri, cu ajutorul unei crose. Jocul se mai practică încă pe meleagurile bretone, sub numele de bazh-dotu. Descrierea lui se găseşte în Tain B6 Cualnge. Se bănuieşte că golful, de origine pur scoţiană, decurge din el.
Doi sclavi: sfânta Brigitte şi sfântul Patrick
Folosirea sclavilor a fost baza prosperităţii materiale în Antichitate. Sclavul era instrumentul cu care se reali¬zau marile munci şi care asigura productivitatea. O socie¬tate de oameni liberi îşi vedea cea mai mare parte a potenţialului de muncă absorbită de necesităţile vieţii co¬tidiene. Şi de altfel, pentru oameni obişnuiţi cu activităţile nobile, ca războiul sau vânătoarea, munca era un blestem. Ea era rezervată straturilor sociale inferioare, celor cărora avea să li se spună mai târziu «ţărani liberi». Iar îndeletnicirile cele mai obositoare erau privilegiul sclavilor, destul de puţini !a număr, pe care celţii îi aduceau cu ei din războaie.
în Irlanda, ca în Grecia lui Homer, de moară se ocu¬pau femeile sclave. Oamenii din Connaught şi ulaţii îşi disputau dreptul de proprietate asupra sclavilor, de teamă ca nu cumva femeile lor libere să trebuiască să
~f’l>
1k’
lucreze la moară sau la făcutul pâinii.
Tânăra Brigitte, care la vremea aceea încă nu de¬venise sfântă, dar care împărţea cu săracii turmele şi celelalte bunuri ale sale, îşi ridicase în cap părinţii care hotărâră să se descotorosească de o fiică nedemnă. O urcară într-o căruţă: «Nu e ca să te plimbăm, îi spuseră ei, ci ca să te vindem, ca să lucrezi la moara lui Dunlang, fiul lui Enda: regele din Leinster».
Din fericire moara cu apă a pus capăt acestor prac¬tici.
Sclavul nu reprezenta nimic. «Galii, când îşi omoară sclavii, spune un jurist, Salien, nu consideră că comit o crimă, ci că-şi exercită un drept». De altfel, juristul nici nu pare indignat. Fără îndoială că ştia, de exemplu, că Valerius Maximus şi Cicero nu se împotriviseră răstig¬nirii unui cioban care ucisese un mistreţ care stricase recolta stăpânului. Şi asta pentru că sclavul nu avea dreptul să poarte o armă.
în Irlanda, sclavii vinovaţi erau arşi sau tocaţi «ca peştele» pe nisip, cu nuiele de fier.
între 383 şi 389 Bretania occidentală maritimă a fost jefuită de Crimthann. regele irlandez din Eire, «care avea poftă atât de sânge cât şi de prăzi de război». El a adus mulţi sclavi, în cursul unuia dintre aceste raiduri sălbatice a fost răpit şi tânărul Patricius, a cărui credinţă s-a întru¬pat din suferinţele pe care le-a îndurat mulţi ani, până în momentul evadării. Se ştie că avea să revină pe insula unde a suferit atât de mult, pentru a propovădui Evanghelia şi pentru a deveni patronul acelei insule: sfântul Paîrick.
Bretonii nu puteau să opună decât o rezistenţă sim¬bolică acestor incursiuni, pentru că romanii le luaseră ar¬mele şi, ca în Galia, interziseseră orice antrenament militar în afara armatei imperiale. Dar în Nord unde
independenţa fusese păstrată, ei au dat o replică irlan¬dezilor, sub conducerea lui Coroticos, regele din Strat-Clut.
Instituţia sclavagistă era atât de profund intrată în drepturi astfel că în secolul al Xll-lea, sclavii de sorginte engleză erau numeroşi în Irlanda. Părinţii englezi, când nu găseau cumpărători pe piaţa italiană, veneau în Ir¬landa să-şi vândă copiii.
Nici un istoric, chiar şi rău intenţionat, nu a raportat că şi părinţii scoţieni sau bretoni ar fi făcut acelaşi lucru.
în schimb, dacă o parte dintre sclavi erau maltrataţi şi înjosiţi în scopul de a ii se înăbuşi veleităţile de revoltă, alţii erau adoptaţi şi deveneau copiii tuath-ului.
Un personaj important la celţi: poetul
Literatura celtică este o literatură lipsită de teatru şi de filosofie, dar unde poezia joacă un rol triumfal. Şi nici nu putea fi altfel într-o civilizaţie în care nu se scria. Poezia, graţie punctelor sale de reper mnemotehnice, se transmite oral cu o oarecare uşurinţă, devenind vehiculul genurilor literare care nu pot înflori. Importanţa ei atunci când pune în versuri istoria, religia, dreptul, atinge dimen¬siune naţională şi socială.
Ignorăm poezia galilor a căror activitate intelectuală era admirată în acea vreme. Dar celţii din insulele bri¬tanice ne despăgubesc de pierderea literaturii galice. Unitatea de inspiraţie şi de structură a poeziei bretonilor şi gaelilor este atât de mare încât ar fi inexplicabile fără ipoteza unei tradiţii ce merge până la epoca unităţii celtice. Evoluţia lingvistică ce a făcut din limbile celtice ale Evului Mediu nişte limbi atât de diferite de vechea celtică nu a făcut nici să se prăbuşească şi nici să devieze
această tradiţie.
Poeţii au format întotdeauna corporaţii apreciate şi privilegiate, în Irlanda, pentru a face o carieră de file, tre¬buia să fi studiat scrierea ogamică, gramatica, versifi¬carea, dreptul, magia şi muzica. File-u\ de rangul cel mai înalt era ollav-u\: el trebuia să ştie 350 de poveşti pe dina-fară, în secolul al Vl-lea, numărul de ollaviera limitat la 24 iar suita lor era la fel de numeroasă ca cea a unui rege. Am spus deja că file-u\ de rangul al şaptelea nu avea drept decât la doi însoţitori, iar ultimul, cel de rangul al ze¬celea, mergea singur. Fierarii, care fabricau armele, despre care ştim că aveau uneori puteri magice, erau şi ei o corporaţie privilegiată, supusă iniţierii esoterice. Ca şi poeţii, ei erau împărţiţi în clase şi câştigau în funcţie de poziţia pe care o ocupau.
în Ţara Galilor, barzii aveau o ierarhie în fruntea căreia se afla barddteulu «poetul domestic» şi pen kerdd «şeful cântului», comparabili în ordinul ecleziastic cu abatele şi cu episcopul.
întunericul şi absenţa vederii favorizează ‘poezia
Pen kerdd avea privilegiul să rămână acoperit şi chiar aşezat în prezenţa regelui, de la care primea o harpă, un joc de şah şi un inel de aur de care nu mai tre¬buia să se despartă. El era cel care însoţea trupele la război. Dar era şi arhivistul casei şi preceptorul copiilor. F//e-ul, poet şi savant în egală măsură, dispune de o putere suplimentară: cânturile sale vindecă sau pedep¬sesc. Unul dintre ei, condamnat la înec, seacă prin in¬cantaţiile sale apa râului unde urma să fie aruncat. Altul face să moară animalele unui duşman sau dublează
t
producţia de lapte a vacilor seniorului lui. Analele celor patru stăpâni menţionează, în 1414 — anul care a pre¬cedat bătălia de la Azincourt — moartea deputatului Stanley, provocată de satira unui poet. Un secol mai târ¬ziu, englezii îi acuzau încă pe irlandezi că «rimează a moarte».
în şcolile de filid, elevii petreceau ziua culcaţi în ob¬scuritate pentru a putea trata mental tema poetică ce li se dădea. Seara, ei se reuneau la lumina torţelor pentru a recita compoziţiile lor în faţa maestrului. Poeţii renumiţi au fost orbi. Ideea că noaptea, umbra şi cecitatea favo¬rizează inspiraţia, şi chiar permit bardului un contact cu invizibilul, era la modă în Celţia. Cântăreţii sau muzicienii orbi nu inspirau milă, ci respect.
Avantajele de care beneficiau filizii îi împingeau foarte des să manifeste dorinţe extravagante. Obiceiul ti¬ranic al geiseio obliga pe gazda lor să le acorde ceea ce ei cereau.
Magia cuvintelor şi a sunetelor
Poezia gaelică sau britanică ne transportă pe acelaşi plan ireal ca numismatica galică sau ca arta decorativă de la Tene IV.
Ea îşi permite aceleaşi libertăţi în ceea ce priveşte logica internă a discursului şi sensul cuvintelor, ca şi figurile şi simbolurile grafice gravate pe medalii. De fapt ea nu este decât un joc de sunete şi de ritmuri în stilul incantaţiei, iar orice tentativă de traducere este zadarnică. Ea vrăjeşte, dar fără să implice o logică sau un bun gust.
Limba în sine este dificilă. Cuvintele sunt deseori alese pentru raritatea şi ciudăţenia lor. iar perifrază şi
metafora sunt în mod sistematic preferate cuvintelor sim¬ple. Se întâmpla ca cel căruia i se adresa declamaţia sa¬şi mărturisească incapacitatea de a înţelege, întrucât «nu era de domeniul lui», în acest caz, poetul, cu amabilitate, îi arăta cheia enigmei.
Textele cele mai vechi pe care le posedăm sunt ir¬landeze şi datează din secolul al Vl-Iea al erei noastre. Versurile sunt ritmate pe accent şi pe aliteraţie. Apoi, ca şi în Bretania, influenţa prozodiei latine bazată pe numărul şi întinderea silabelor îşi face simţită influenţa prin inter-mediul bisericii: filizii convertiţi adoptă noul procedeu.
Dar barzii, a căror ureche nu e mulţumită, fac efor¬turi pentru a regăsi farmecul vechii poezii, introducând în versul numărat în picioare diferite sisteme de concor¬danţă a sunetelor, printre care rima, aliteraţia şi asonanta, după reguli din ce în ce mai complicate.
O artă rafinată, de o dificultate extremă
Avea să rezulte o artă rafinată şi de o dificultate ex¬tremă, ameninţată cu căderea în formule de-a gata şi subiecte dinainte pregătite, adică să ajungă într-o fază de decadenţă iremediabilă. Dar oricum, nici o artă poetică din lume nu a depăşit poezia celtică în subtilitate tehnică.
Emigranţii bretoni ajunşi în Armorique îşi luaseră şi barzii cu ei. Orice urmă scrisă a artei lor, anterioară se¬colului ai XlV-lea, a fost pierdută; ea ne este cunoscută doar din poemele ce au inspirat poeţii francezi. Dar litera¬tura bretonă în versuri din următoarele două secole dă un bun exemplu despre faza de decadenţă ia care ne-am referit. Dacă talentul poetului e mediocru, el adoptă pro¬cedeul care-l face să scrie dezvoltarea temei alese, lăsând locuri libere pentru cuvintele aliterate pe care nu le
găseşte; apoi umple intervalele cu cuvinte ce nu servesc decât pentru rimă, mereu aceleaşi, care sunt în general adjective calificative sau adverbe, al căror sens oricum nu are importanţă din moment ce nu figurează decât pen¬tru muzicalitate. Auditorii nu se înşelau, dar lingviştii mo¬derni s-au împiedicat multă vreme de acele cuvinte stranii cu înţelesuri ciudate, în funcţie de locul pe care-l ocupau: şi ce efort lăudabil să încerci să dai strofei un sens…
Cele mai bune poeme ale marii epoci sunt de o fru¬museţe de nedefinit, dar care uluieşte. Geniul /y’/e-ului sau al bardului a depăşit toate dificultăţile tehnice. Şi, dacă mai există încă versuri greu de înţeles, aceasta ţine fără îndoială de ignorarea vocabularului arhaic şi nu de sen¬surile obscure. Dezorientarea pe care ne-o produc aceste poeme este extrem de profundă, indiferent dacă este vorba de Cântul de dragoste al lui Graine sau de Cântul de moarte al lui Llewelyn, poeme atât de diferite între ele, unul gaelic, celălalt britonic, unul asociind elanul dragostei forţelor cosmice şi dându-i profunzimea timpu¬lui, celălalt ştergând prin insistenţa cu care se repetă anu¬mite pasaje tot ceea ce nu este timp prezent.
Strămoşii biniu-ului şi harpele
Cimpoiul, acel sac pe care muzicienii îl umflă cu su¬flul lor, şi din care aerul iese prin tuburi de lemn dotate cu o ancie sau găurite, asemeni biniu-ului breton, nu a fost unicul instrument muzical al celţilor.
Harpa este menţionată în Irlanda în 544. Ştim asta de la un festival al filizilorm care fiecare o//ai/avea o suită de treizeci de confraţi. Canto-ul roman era la un nivel ele¬mentar în vreme ce gaelii cunoşteau gama diatonică, ar¬monia, contrapunctul şi compoziţia.
Timpanul era un instrument cu corzi, atinse de nişte baghete. Un timpanist virtuoz avea întotdeauna asigu¬rată o mare popularitate. Existau mai multe variante de corn şi trompetă, fifrul şi, bineînţeles, cimpoiul cu trei tu¬buri, care nu a fost în vogă decât începând cu secolul al Xl-lea. Reunirea mai multor instrumente forma un soi de orchestră, asemănătoare celei ce se putea asculta în Europa în Evul Mediu.
Celţii aveau marşuri militare, melodii de dans şi cântece, imnuri şi cântece de leagăn. Ei au fost primii care au adoptat notaţia neumatică în canto, adică modu¬larea unei singure silabe pe mai multe note,
în secolul al Xil-lea, maeştrii harpei predau arta lor pe ascuns, bazându-se pe memoria elevilor lor. Chiar dacă până în secolul a! Xl-lea nici o melodie nu a fost scrisă, aceasta nu a împiedicat difuzarea muzicii irlan¬deze, cu predilecţie în Bretania. Imigranţii bretoni din Ar-morica erau îmbibaţi cu ea încă din secolul al lll-lea. Secolul al X-lea a fost martorul unui veritabil exod al muzicienilor irlandezi în Ţara Galilor. Harpiştii lor au tri¬umfat la Eisteddfod-u\ (festivalul) de la Caerwys în 1100.
Harpa era un instrument ereditar. Doar un om liber avea dreptul să o atingă şi nu putea fi confiscată legal în caz de datorii.
Şcoala de muzică din Evul Mediu
Un poem scandinav atestă notorietatea artei muzi-calo-poetice celtice. El ni-l arată pe Guiilaume Cuceri¬torul, revenit în Normandia pentru a-i pedepsi pe vasalii rebeli şi imobilizat la Barfleur din cauza vântului, hotărât să folosească această pauză involuntară ca să se dis-treze. Guiilaume avu ideea, dată fiind apropierea cu Mica
-:*.,
-1
Bretanie, să-şi trimită cei mai abili harpişti la «Doamna Roşie», reputată pentru ştiinţa sa în ale poeziei. Ei au ru-gat-o să-i facă regelui o poezie intitulată «Poemul ţărmu¬lui» pe care să o încredinţeze memoriei muzicienilor. Doamna Roşie primi darurile şi făcu poemul, pe care nor-manzii l-au găsit mai melodios decât tot ceea ce ascul¬taseră până atunci.
Ideea că bretonii ar «cânta în minor» este falsă, acest mod fiind puţin întrebuinţat de către ei. Adevărul este că celţii au conservat în muzica lor populară o ex¬traordinară varietate de moduri vechi, aproximativ cinci¬sprezece, printre care hipodolianul şi hipodorianul grecilor, care încep prin tonică, lidianul şi dorianul care încep cu dominanta sau mixolidianul care începe cu me-dianta. Celebrele moduri ale harpei druidice care îndem¬nau la dragoste, la belicozitate sau la somn erau frigianul, dorianul şi lidianul.
Irlanda a fost şcoala de muzică a Evului Mediu, până într-acolo încât cântul gregorian a fost profund in¬fluenţat de melodiile şi stilul său.
Arta celtică continuă să înflorească în insule
Arta bronzului a continuat să înflorească în Bretania după plecarea romanilor, chiar până în secolul al Vlli-lea. O dovadă este dată dejncântătorul disc emailat de la Camerton, în Somerset. în acea epocă se dezvoltă moti¬vul în spirală pentru a ajunge în forma sa ultimă şi defini¬tivă aşa cum ne apare în miniaturile din secolele VII-XII.
Ipoteza general admisă asupra originii spiralismului celtic, aşa cum îl vedem înflorind în gravurile de la Tene III şi IV, este imitarea motivelor vegetale care au dat
naştere în Grecia la ornamentele cu foi de palmieri. S-a mers până la a insinua că celţii s-ar fi inspirat din arta miceniană. Lăsând la o parte faptul că este extravagant să ne închipuim că un artizan galic sau breton mergea întâi să facă turul insulei Creta înainte de a se apuca de lucru, este suficient să ne aducem aminte că el avea în faţa ochilor spiralele şi volutele gravate pe pietrele megalitice conservate de cultul druidic.
Chiar dacă admitem că motivele vegetale au stat la bază, ceea ce nu este chiar absurd, nu este cazul să ne imaginăm un proces de imitaţie. Un caz e hotărâtor. De-a lungul secolului al XlX-lea i-am văzut pe lucrătorii de broderie bretoni care porneau de la motive florale pentru care se inspirau privind pur şi simplu în jurul lor şi evoluând progresiv în sensul unei abstractizări din ce în ce mai spectaculoase, care s-a concretizat în motivele binecunoscute ale căror răsuciri ne duc cu gândul la Cartea din Kells.
înflorirea sculpturii şi a miniaturilor
O înflorire a artei decorative se produsese cu zece secole mai devreme în Irlanda, pe două planuri paralele, acela al sculpturii în piatră şi acela al miniaturilor, de la 800 până la 1100, cu aproximaţie. Este cazul să le exa¬minăm separat.
Sculptura este reprezentată în mod special de cruci şi calvare, pe soclul cărora erau imortalizate scene de război, de vânătoare, sporturi sau scene biblice. Se pot observa şi zeiţa cailor, Epona, inevitabilul cerb şi procesi¬uni de cavaleri în stilul vasului de la Gundestrup, ceea ce trebuia să conserve un sens pentru cei iniţiaţi. Această juxtapunere a două culte antinomice este identică celei
din literatură.
Un motiv, intitulat «Lupta lui lacob şi a îngerului» este foarte diferit de reprezentările continentale, care-i arată pe actori înveşmântaţi şi pe înger cu aripi mari. Francoise Henri, marea specialistă în arta irlandeză, nu vede relaţia care ar putea exista între cele două reprezentări şi imaginează un alt model, necunoscut de noi, care i-ar fi inspirat pe artişti. Această îndrăzneală este inutilă, pentru că nu este voita nici de lacob, nici de înger. Sculptorul a reprodus pur şi simplu o scenă spor¬tivă pe care o contempla deseori, aceea a luptei corp la corp. Scena îl arată pe personajul din stânga făcându-i celui din dreapta un kliked, adică punându-i o piedică, unu! din semnele luptei bretone. Ceea ce ne arată, între paranteze fie spus, că lupta zisă bretonă nu era limitată doar la sud-vestul Marii Britanii. Era un sport panceltic.
învăţătura religioasă pe pjatră dispare în secolul a! X-lea. Ea a durat două secole, în secolul a! Xl-iea, crucile apar doar acoperite de ornamente, aşa cum erau cu trei sute de ani rnai devreme, şi constituie o legătură cu arta lineară de la Tene. Suntem în faţa unei renaşteri celtice, ca şi în literatură, l s-a atribuit lui Brian Boru, «regele scoţilor», în acea epocă, rolul de salvator al culturii celtice.
în acelaşi timp, irlandezii descoperă relieful. Crucea nu mai este un trunchi, pe ea figurează un corp crucificat. Scenele didactice nu mai apar deloc sau foarte rar. în Marea Britanie nu se mai ridică decât cruci mari de piatră ce ne duc cu gândul la peulvans-e\e megalitice.
Dar, nicăieri în insule, nu apare nimic comparabil cu scenele însufleţite de pe calvarele armoricane sau galiciene.
Cum s-au apucat celţii să construiască
Pentru a construi din piatră, celţilor le era suficient să imite, ceea ce au şi făcut, în Galia, inspirându-se din bazilicile romane, în Irlanda, trăgând cu ochiul la nor¬manzi, care au fost adevăraţi creatori. Dar, dacă în Galia celţii au ştiut să insufle spiritul lor tradiţional în arta ro¬mană, până într-acolo încât au făurit ceva tipic şi naţional, insularii şi-au văzut elanul doborât de devastările vikingilor.
Existau totuşi motive pe crucile din secolul al X-lea care dovedeau că tradiţia era încă prezentă, cu toate că Francoise Henri, văzând spiralele bombate, amestecate cu bulgări de unde ies şerpi, a scris: «Pare că prin inter¬mediul Gottlandului (Suedia) şi al Finlandei, spiralele şer¬pilor se unesc cu dragonii extremului Orient. Doar forma este particulară Scoţiei şi Irlandei».
Ne întrebăm pe ce căi misterioase ar fi reuşit să se simtă în Finlanda influenţele din marea Chinei, într-o epocă în care se ştie că relaţiile terestre şi maritime dintre extremul Orient şi Occident erau practic nule. Nici o in¬fluenţă a unei civilizaţii nu se poate exersa fără un comerţ intens şi prelungit.
Era prea simplu, fără îndoială, să recunoaştem pe acea cruce tema şerpilor din iconografia celtică din pe¬rioada independenţei, cu precădere pe cea de pe monezile galice.
Să revenim la irlandezii noştri. Ei construiau în lemn (biserica de la Inisfarne în 582)., Era obiceiul lor, care a durat până în secolul al Vll-lea. în secolul al Vlll-lea, An¬glia aderă cu frenezie la moda mediteraneană. Irlanda nu face decât să o copieze. Se ridică mari biserici decorate cu picturi (Kildare) şi cu draperii, cu portaliul sculptat. Nu a mai rămas decât amintirea lor. Este evidentă însă lipsa
unei legături între această arhitectură şi stilul foarte celtic de decorare.
Scoţii sunt mai mult poeţi decât constructori. Pe vre¬mea evanghelizării, paraclisele sunt făcute din piatră, semănând cu marile fortăreţe circulare care protejau în epoca fierului conglomeratele de colibe.
Pentru Conmacnoise, analele menţionează zece in¬cendii între 800 şi 1200. în realitate au fost cel puţin cinci¬sprezece. O biserică nu se ridică decât pentru a fi distrusă de jefuitorii din nord.
Ignorăm dacă ele sunt anterioare sau posterioare secolului al Xll-lea: preocupare destul de zadarnică. Influ¬enţa normandă e netă şi urmele celtice slab reprezentate.
«Formele se asociază fiinţelor însufleţite»
^Ceea ce este interesant este proporţia deschide¬rilor, în locul raportului clasic de unu la doi. majoritatea se apropie de raportul de unu la trei. Altele, mai rare, sunt chiar mai joase. Arhitectura bretonă a Renaşterii avea să manifeste aceeaşi indiferenţă faţă de canoanele clasice.
Sculptura irlandeză rămâne un lucru important. Exe¬getul ei autorizat, mai sus amintit, o analizează admirabil.
«Grija de a defini fiecare formă, scrie ea, nu-l împiedică pe sculptorul irlandez să vadă înrudirile între diversele categorii ale universului său. Pentru el există raporturi subtile între oameni, animale şi plante. Uneori animalul apare modelat pe o creangă, alteori omul are atitudine de animal. Regnurile se întrepătrund şi se amestecă. Formele inerte se asociază fiinţelor însufleţite. Ornamentele compuse din linii întreţesute nu sunt simple panglici. Ele pot reprezenta oameni sau animale. Spirala
prinde viaţă prin extremităţile ei animale. Capitelul în formă de dragon domină coloana. Un vast curent vital pare să anime tot decorul, corectând astfel tot ce ar putea părea sec, artificial. Această legătură între toate compo¬nentele lumii, această noţiune că ele sunt înrudite şi se pot schimba între ele, acestea sunt idei familiare celţilor».
Femei care luau hotărâri
Este timpul să părăsim obiectele pentru a reveni la oameni. Nu putem începe altfel decât cu femeile. Locul lor special în societate, egalitatea lor pe toate planurile cu bărbaţii este una din cele mai mari caracteristici ale civi¬lizaţiei celtice şi una din cele care au ştiut să străbată se-colele pentru a se impune din nou în societatea modernă.
Am văzut-o pe regina războinică ce a ridicat la luptă şi a îndemnat la răzbunare naţiunea bretonilor iceni. Alături de această regină terestră există şi una legendară, Meve, care conducea armatele din Connaught împotriva celor din Ulster. Caracterul ei divin nu trebuie pus la îndoială, în ciuda întruchipării istorice pe care au vrut să i-o dea cronicarii de mai târziu. Licenţele ei sexuale scot în relief fertilitatea ei. Femeia care se oferă cu insolenţă bărbatului pe care şi-l alege nu este o neruşinată. Este o zeiţă care se bucură de prerogativele ei suverane.
RĂSPUNSUL LUI BOUDICA, REGINA BRETONILOR ICENI
Puţin după distrugerea centrului druidic de la Mona, Boudica, regina bretonilor iceni care lo-cuiau în Norfolk, dădu semnul de revoltă şi de răzbunare. Tacitus povesteşte:
h.
«Se pare că aproximativ şaptezeci de mii de cetăţeni şi aliaţi au fost ucişi… Nu făceau altceva decât să spânzure, să vândă la licitaţie sau să aplice o lege la întâmplare. Se grăbeau să folosească sabia, spânzurătoarea, focul, crucea, ca şi cum ar fi fost vorba de o răzbunare anticipată pentru supliciul la care aveau să fie supuşi mai târziu».
(Anale, XIV, 33)
Dio Cassius, care a trăit la o sută de ani după aceste evenimente, dă detalii împinse la ex-treme de către legendă:
«… Ei spânzurară femeile de seamă, le tăiară sânii şi îi cusură pe gurile lor ca să le vadă mâncându-i. După care le străpunseră corpurile cu ţăruşi ascuţiţi. Toate acestea le făceau în tim¬pul sacrificiilor şi al ospăţurilor la care se dedau în templele lor şi în special în pădurea sacră a Andrastei (zeiţa războiului) pentru care aveau o devoţiune specială.»
(Istoria romană, LXII, 9)
Condle-Flacăra este împreună cu tatăl lui. Vede a-propriindu-se o femeie îmbrăcată în chip straniu.
— Cine eşti?
— Vin, spune ea, din Ţinutul celor vii unde nu există nici moarte, nici păcat, nici greşeală…
— Cine îţi vorbeşte, fiul meu, întreabă tatăl nedumerit, pentru că nu aude şi nu vede nimic.
— Vorbeşte unei tinere femei, spune vocea, fru¬moasă, de origine nobilă, care nu aşteaptă nici moartea,
nici bătrâneţea, îmi place de fiul tău, Condle-Luminosul. îl invit să vină în Câmpia veseliei… Vino cu mine, Condle cel cu gâtul împodobit cu un colier de aur. Blonde îţi sunt pletele, deasupra feţei tale colorate, parură a frumuseţii tale regale. Dacă accepţi, frumuseţea ta nu se va ofili… întotdeauna vor străluci tinereţea şi graţia ta!
Tatăl îşi chemă druidul ca să o îndepărteze pe fe¬meie prin magie. Druidul reuşi, dar în timp ce pleca, fe¬meia lansă tânărului un măr. Timp de o lună Condle nu mancă şi nu bău. Refuza orice mâncare în afară de măr. Putea să tot mănânce din el că rămânea întreg. Pe scurt, femeia reveni. O ultimă luptă avu loc. Dar tânărul cedă vrăjii şi o urmă pe femeia stranie. Nu l-a mai revăzut ni¬meni niciodată.
în Povestea lui Poell, prinţ din Devet, o călăreaţă într-o haină aurită şi călare pe un cal alb este cea care vine să-l ademenească pe prinţ. Dar ea călăreşte atât de repede încât nici un mesager trimis în urma ei nu este capabil s-o ajungă din urmă. în sfârşit, Poell pleacă şi el după ea şi o întâlneşte. Ea se opreşte. Este Rhiannon şi a venit ca să-l roage să o salveze de la o căsătorie im¬pusă, luând-o drept soţie. Suntem încă în plină mitologie. Rhiannon nu este alta decât forma modernizată a lui Ri-gantona, mama divină, dar apariţia ei ecvestră îi atribuie în plus şi rolul de zeiţă călare pe care-l ştim legat de iniţierea regală.
îşi atribuiau omul care le era pe plac
Aceste femei legendare nu se dau înapoi de la nimic ca să-şi atribuie omul care le e pe plac. Când Noisi refuză avansurile mai mult decât explicite ale lui Derdrie pentru că cunoaşte profeţia care anunţă că le va atrage
nenorocirea, ea sare pe el şi îi apucă cele două urechi:
— Să se transforme în două urechi de ruşine şi de bătaie de joc, spune ea, dacă nu mă iei cu tine!
Realmente, profeţia se îndeplini.
L-am văzut pe Cuchulainn la castelul de la Scathach, amant al fiicei vrăjitoarei, întâlnirea care a pre¬cedat unirea lor este tipică pentru absenţa totală a ro¬mantismului în lumea celtă păgână.
Cuchulainn sosi la castelul Scathach. Bătu la poartă cu teaca de la lance şi intră. Uatach, fiica regelui, apăru în faţa lui. îl privi fără să pronunţe vreun cuvânt, într-atât frumuseţea războinicului o umpluse de admiraţie şi de dragoste. Ea se reîntoarse la mama ei şi îi spuse ce emoţie avusese.
— Ţi-a plăcut acest om?
— Va veni la noapte în patul meu, răspunse tânăra fată.
— O idee excelentă, conchise mama.
Dar fără să ajungă la acte licenţioase
Este remarcabil faptul că licenţa sexuală nu se însoţeşte niciodată la celţi de libertinaj. Avem o scenă în care Cuchulainn este obligat să cedeze în faţa voinţei re¬gelui de a-şi petrece noaptea cu soţia lui. Conform obice¬iului, regele îşi acorda cu de la sine putere prima noapte din viaţa fiecărei tinere căsătorite, ceea ce nu era un privi¬legiu, ci o obligaţie. Conchobar nu e prea încântat pentru că îi este teamă de furia soţului. Astfel, acceptă ca doi druizi să se culce între tânăra femeie şi el. Nici un zâmbet nu luminează această scenă, care era totuşi bogată în posibilităţi uşuratice.
Străinii făceau confuzii. Dio Cassius povesteşte
-3.4-,
dialogul unei doamne romane cu soţia unui rege caledo-nian. La o afirmaţie nepoliticoasă la adresa libertăţii sexuale a femeilor din ţinut, bretona răspunde: «Noi sa¬tisfacem exigenţele naturii într-o manieră preferabilă celei pe care o folosiţi voi, romanele. Noi ne unim în plină zi cu cei mai buni bărbaţi, pe când voi vă lăsaţi corupte noap¬tea de cei mai josnici».
Povestea lui Chiomara, soţia unui rege al galilor şi prizonieră a romanilor ,a fost povestită de Polyb, care o cunoscuse personal şi-i admira caracterul. Violată de un ofiţer roman, ea este revândută pentru patruzeci de livre de argint soţului ei, care acceptă pentru a o scoate din robie. Chiomara porunceşte oamenilor veniţi să aducă răscumpărarea să-l ucidă pe ofiţer.
Ea porunceşte să i se taie capul pe care îl ia cu ea în faldurile hainei, în momentul în care ea revine la soţul ei, acesta îi aminteşte cât de frumos este să-ţi respecţi promisiunile. Ea îi aruncă la picioare capul ofiţerului ro¬man: «Există un lucru mai frumos ca respectarea unui contract. Astfel, doi bărbaţi în viaţă nu se vor putea lăuda căm-arfiposedat.»
într-adevăr, căsătoria era situată deasupra reţelei josnice de relaţii sexuale. Celtui era prin natură monogam, dar fără ipocrizie. O amantă devenea oficial concubină, dar fără să aducă prejudicii drepturilor soţiei legitime.
Femeile celte aveau acces la o formă de sacerdoţiu druidic. Se vorbeşte despre femei consacrate care lo¬cuiau în insule, ca insula Dumet, vis-a-vis de gura râului Vilaine, sau insula Sein. Aceste femei, pe care romanii le numeau galligene (ceea ce înseamnă născute din celţi) porneau furtuna cu incantaţiile lor, aveau puterea de a se preschimba în animale, vindecau bolile şi preziceau vii¬torul şi, cu mai mult succes, vremea. Insula Mân era şi ea
dotată cu o staţie meteorologică aproape divină, dar ad¬ministrată de data aceasta de bărbaţi.
Nu putem pune la îndoială aptitudinile războinice ale femeilor celte, având în vedere că ştim că irlandezele erau obligate să-şi facă serviciul militar atunci când pose¬dau o proprietate funciară. Doar creştinismul le-a scăpat încetul cu încetul de această obligaţie.
Căsătorii pentru toate gusturile
Bodb îi spuse lui Lir, arătându-i-le pe fetele sale:
— Alege-o pe cea care-ţi place!
— Nu ştiu. spuse Lir, care este cea mai bună. Cea mare este cea mai înaltă… Pe ea o aleg.
— Bun, spuse Bodb, se numeşte Aob, fiica lui Oixlioll, cea mai în vârstă şi este a ta dacă vrei.
— Vreau.
Şi Aob dormi cu Lir în noaptea aceea.
Nu exista căsătorie religioasă: consimţământul mu¬tual era suficient. Trebuie spus că Bodb era un rege, fiu al unui zeu, şi Lir un alt rege, el însuşi zeu. Dar obiceiurile care le sunt atribuite nu diferă prea mult de cele ale muri¬torilor de rând.
Legislaţia matrimonială irlandeză este analogă şi pe alocuri chiar identică cu cea din India antică, fiind amândouă de sorginte indo-europeană. Există trei feluri de căsătorii care conţin stipulaţii pecuniare diferite în funcţie de averea adusă de soţ şi cea adusă de soţie: egalitate, avere adusă de bărbat, avere adusă de femeie, întotdeauna cel mai bogat este cel care plăteşte. Când regina Meve s-a căsătorit cu Aillil care era sărac, ea a tre¬buit să plătească un preţ de cumpărare: haine pentru doisprezece bărbaţi, un car de valoare echivalentă cu
cea a douăzeci şi una de femei sclave, o foaie de aur, suficient de mare pentru a putea acoperi faţa logodnicului ei şi patru bucăţi de alamă care să cântărească la fel ca braţul ei stâng.
Când fata nu avea zestre, bărbaţii preferau să se căsătorească pentru un an. La capătul acestui an fata îşi căuta alt bărbat, în orice situaţie, căsătoria se putea di¬zolva prin consimţământul ambelor părţi. Unele femei abuzau chiar de dreptul de a-şi schimba soţul. Astfel, tatăl, la cea de-a doua căsătorie a fiicei lui nu avea dreptul decât la două treimi din preţ, la cea de-a treia nu mai avea drept decât la o treime, iar la a douăzeci şi una căsătorie nu mai avea dreptul la nimic. Nu este exclus să se strecoare o nuanţă umoristică în această enumerare exhaustivă.
Căsătoriile care au la bază un viciu de formă sunt decretate temporare, de exemplu cea care are loc prin constrângere sau prin seducţie cu disimulare.
Una din grijile tradiţiei celtice este să legalizeze sau cel puţin să controleze orice unire sexuală, în scopul de a proteja interesele copiilor.
Concubinajul este legalizat, dar fără a se atinge de prerogativele soţiei. Femeia legitimă nu trebuie să dea satisfacţie dacă, mânată de gelozie, o răneşte pe concu¬bină. Este una din cele şapte tipuri de răniri care nu anga¬jează nici o responsabilitate. Dar şi concubina este apărată de lege. Când părinţii şi-au vândut bărbatului autoritatea asupra ei, el are dreptul la un sfert din câştigul concubinei sale. Dacă nu a avut loc vânzarea, el nu mai are dreptul decât la o cincime, iar concubina sa rămâne sub autoritatea părinţilor care, «din prietenie» pentru băiat, îi tolerează relaţia cu fata lor.
Legea este pusă la punct şi în cazul în care o fe¬meie măritată îşi ia un amant, cu autorizaţia soţului.
în Galia, tânăra fată se ruşinează de trei ori: prima
oară când tată! îi spune că a dat-o unui bărbat; a doua oară când intră pentru prima dată în patul soţului ei, iar a treia oară când iese din acel pat şi se trezeşte sub privirile lumii. Pentru prima ruşine, preţul de vânzare îi este dat tatălui, pentru cea de-a doua ea este cea care primeşte o parte din avere, iar pentru cea de-a treia tatăl ei dă zes¬trea ei bărbatului (zestre pe care o reprimeşte în cazul în care soţul fetei moare).
Obiceiurile matrimoniale erau probabil identice în toate ţinuturile celtice. Dovada ne este dată de limbaj, în britonică prima soţie era desemnată printr-un cuvânt deri¬vat din latină, privata. Acest cuvânt a devenit priedîn bretonă şi a căpătat sensul de membru al unei uniuni le¬gitime, indiferent de sex.
în Scoţia de Sus, când doi seniori conveneau căsătoria copiilor lor, dacă după un an fata nu rămânea însărcinată, fiecare îşi recăpăta libertatea pentru a încerca o altă experienţă. Aceste căsătorii de probă, ne¬celebrate la biserică, au fost considerate ca valabile şi le¬gitime până în secolul al XVII-lea. Obiceiul a mai durat încă rnultă vreme, în Mica Bretanie cuvântul pentru «căsătorie» este demezicare, la origine, dorea să spună «logodnă». Este o reminiscenţă a căsătoriei de probă. Pentru căsătoria legală, cuvântul este altul: eured «nuntă». Regilor le era rezervat dreptul de a se culca cu tinerele soţii ale supuşilor lui. Acest drept a fost introdus de Even al lll-lea si abolit de Malcom al lll-lea.
Erau cefţii pederaşti?
Diodor din Silicia este principalul acuzator. El spune textual despre bretoni: «Cu toate că femeile lor sunt fru¬moase, ei nu prea au multe de împărţit cu ele, în schimb
se dăruiesc pasiunilor contra naturii pentru sexul mascu¬lin. Culcaţi pe jos pe piei de animale sălbatice, ei au de obicei de fiecare parte câte un tovarăş. Dar, ceea ce este şi mai ciudat, este că, fără să ţină cont de pudoare, ei prostituează floarea tinereţii fără nici o reţinere. Departe de a găsi ceva ruşinos în aceste acte, ei se consideră de¬zonoraţi dacă favorurile pe care le oferă le sunt refuzate».
Mai explicit nu se poate: bretonii nu sunt acuzaţi nu¬mai de pederastie ci şi de proxenetism homosexual. Totuşi, acelaşi Diodor spune în altă parte: «Moravurile lor (ale bretonilor) sunt simple şi foarte departe de rafina¬mentul şi perversităţile oamenilor de azi». Ceea ce reprezintă un certificat de bună purtare şi o contradicţie. A fost oare păcălit Diodor de informaţii tendenţioase? Atunci, pesemne că acelaşi a fost şi cazul lui Aristotel care-i felicită pe celţi că au scăpat prin pederastie de dominaţia femeilor. Cum marele peripatetician nu s-a dus să vadă la faţa locului, e foarte posibil să fi găsit in¬formaţiile în aceeaşi sursă.
A nega din principiu că ar fi putut exista ho¬mosexualitate la celţi ar fi un lucru neserios. Această anomalie sexuală a fost notată în toate ţările şi în toate vremurile. Peste tot sunt homosexuali, aşa cum sunt bâl¬bâiţi sau şchiopi. Se cunosc chiar şi societăţi masculine, de exemplu vechile fraternităţi militare bulgare, unde relaţiile cu sexul opus erau considerate delicîuoase; de unde vechiul cuvânt francez bougre provenit din boulgre (bulgar) care avea sensul de pederast şi sodomit.
Dar a le imputa această tendinţă generalizată nu cadrează deloc cu ceea ce cunoaştem despre obiceiurile celţilor. Am putut chiar să le reproşăm irlandezilor o pasi¬une debordantă pentru femei, care rnerge până acolo încât şterge tabuurile unei legături de familie foarte apro¬piată. Cezar, care i-a vizitat pe celţii insulari, ne afirmă că
tt
ar fi văzut căsuţe bretone locuite de o femeie care se împărţea între zece sau doisprezece bărbaţi din aceeaşi familie, în acest caz avem mai degrabă imaginea unor bărbaţi care ar putea trăi împreună, dar cărora le este ab¬solut imposibil să se dispenseze de o femeie.
Acuzaţia este deci suspectă. Ea ar putea proveni de la aceeaşi sursă ca şi afirmaţia lui Cicero care pretinde că galii, acei inventatori ai plugului, consideră ca ruşinoasă cultura grâului şi merg, ei, inventatorii se-cerătoarei, să secere grâul popoarelor învecinate cu sabia în mână. în sfârşit, obiecţia cea mai gravă, nu se găseşte nici o urmă a homosexualităţii în ansamblul lite-raturii celtice, unde revărsarea sexuală bărbaî-femeie este dezvăluită cu dezinvoltură sau mai degrabă cu ino¬cenţă candidă. Doar maeştrii romanului de iubire hetero-sexuală puteau să descrie în acest fel o fată frumoasă lângă o fântână:
«…Atunci fata îşi desfăcu pletele ca să le spele şi le luă cu ambele mâini, făcându-le să-i cadă pe piept. Mâinile-i erau albe ca zăpada unei nopţi iar obrajii mai roşii ca floarea de digitală. Avea o gură fină şi regulată cu dinţi strălucitori ca nişte perle. Ochii ei erau mai mult cenuşii decât liliachii. Buzele-i erau roşii şi fine. Umerii erau uşori şi dulci, braţele tandre şi albe. Degetele ei erau lungi, subţiri şi albe. Avea unghii frumoase, roz. Şoldul îi era feeric, mai alb ca spuma mării. Coapsele îi erau tan¬dre şi sidefii, gleznele înguste şi vioaie, picioarele fine, cu pielea delicată, călcâiele sănătoase şi nete, genunchii albi şi rotunzi…»
Descrierea este aici pe cât de castă pe atât de încântătoare.
Justiţia, problemă personală
Celţii se iubeau şi se omorau între ei, îşi făceau cadouri şi-şi făceau farse. Cine-i împăca? Justiţia, ca peste tot. Dar, din toate datele pe care le avem despre ei, trebuie să ne aşteptăm ca justiţia lor să nu fie ca aceea a restului lumii.
înainte de toate trebuie să reamintim că ideea de păcat sau de greşeală morală era necunoscută. Un delict era un prejudiciu cauzat cuiva. Ordinea publică nu era afectată mai mult ca morala publică, noţiune ce nici nu exista încă. Delictul fiind individual, trebuia să fie îndrep¬tat de cei implicaţi. Nu se simţea nevoia unor legi. Obiceiul era cunoscut şi respectat: acest lucru era sufi¬cient. Codurile n-au apărut înainte de Evul Mediu când, obiceiurile evoluând, devenise indispensabilă stabilirea unor noi norme.
Este admis ca fiecare să-şi facă dreptate ghidându-se după anumite idei, una dintre ele fiind dreptul de răzbu¬nare care face ravagii. Recurgerea la un judecător este facultativă. Există două categorii de judecători în Irlanda: filiziiş\ brehonii, jurist-consulţi. Totul se bazează pe arbi-trare, amendă şi sechestru.
Aceste obiceiuri erau flexibile, în general actul unui om de justiţie propune o decizie, poporul — sau regele — refuză sau acceptă şi impune această decizie. F/7e-ul judecă, poporul decide. O formulă pe care am numi-o «justiţia populară», cu toate că este foarte bine regle-mentată.
Ajutorul juriştilor era indispensabil la pregătirea sentinţei, pentru că doar ei cunoşteau dispoziţiile obişnuite care erau meticuloase. Ele se refereau la hotărârile de căsătorie, captarea apelor, crescutul al¬binelor, ajutorul dat bolnavilor, etc.
Pricinile erau clasate pe categorii cuprinse într-un tratat intitulat Cele cinci căi ale judecăţii Adevărul, care cuprindea problemele legate de drepturi, atribuţii şi onoare; Obligaţia, care viza contractele; Dreptul, care de¬termina cantităţile şi valorile; Proprietatea, de care ţineau pagubele materiale şi furturile; Ancheta dreaptă care îngloba restul de pricini.
Respectarea sentinţelor era asigurată nu de o le¬gislaţie represivă, ci de un sistem de cauţiune. Garantul putea să-şi ia trei feluri de angajamente: îşi punea onoarea în joc, îşi punea în joc propria-i persoană şi liber¬tate sau se angaja să-l constrângă pe debitor şi, în caz de eşec, să plătească în locul acestuia.
Procedură prin post şi judecată prin magie
Dacă pârâtul era nobil, reclamantul era constrâns să ţină post pe pragul casei sale înainte de a face re-clamaţia. Pârâtul era şi el obligat să postească. Dacă nu o făcea, atunci i se putea cere dublul sumei în cauză. Dacă dorea să se hrănească trebuia să-i ofere în pre¬alabil reclamantului hrana şi, fie să dea o garanţie, fie să accepte un arbitraj. Dacă nu făcea nimic din toate acestea, putea fi ridicat ca un om de rând, la capătul a trei zile.
în cazul în care pârâtul se sustrăgea obligaţiilor sale, îşi pierdea onoarea. Nu era un cuvânt aruncat. El pierdea orice drept. Sistemul era categoric.
Poporul credea că filiziiaveau puteri magice pentru a cunoaşte adevărul. Ei dispuneau într-adevăr de trei procedee: fiie~u\ mesteca o bucată de porc roşu, de câine sau de pisică. Apoi o aşeza în spatele uşii, cânta cuvinte
magice şi-o oferea zeilor (?). A doua zi, el cânta pe pal¬mele celor două mâini ale sale alte cuvinte magice, îi chema la el pe zei pentru ca somnul să nu-i fie deranjat, îşi punea cele două palme pe obraji şi adormea. Stătea aşa mai multe zile până obţinea viziunea pe care o aştepta. Atunci se trezea şi vorbea. Sfântul Patrick a suprimat acest rit şi a declarat că era suficient ca filizii să cânte «pe vârful degetelor», fără să ofere ceva «de¬monilor» ca să obţină ceea ce căutau. Acesta a fost al doilea procedeu, în cel de-al treilea, file-u\ scotea adevărul din vârful degetelor sale, iar în cel de-al patrulea îl scotea din baghetele lui de alun. în final, Sfântul Patrick n-a mai autorizat decât cel de-al treilea procedeu.
Preţul violului şi preţul onoarei
După cum am spus-o, închisoarea nu exista, ocna cu atât mai puţin. Crima era «compensată» printr-o in¬demnizaţie plătită părinţilor victimei, încă în secolul XVI brehonul intervenea în acest sens.
Acuzatul trebuia să plătească o compensaţie com¬pletă pentru violul unei fetiţe de la şapte la paisprezece ani, sau al unei maici sau al unei «prime femei» (soţie), dar doar jumătate din compensaţie dacă victima era o concubină.
Preţul corpului unui om liber era acelaşi cu cel al 7 femei sclave. La acest preţ se adăuga valoarea preţului onoarei, care era în Bretania preţul figurii (bretonă: enepwerzti). El varia mult, de la 28 de femei sclave sau 84 de vaci pentru regele suprem, la 6 vaci pentru un om de rând. Apoi cel care primise preţul onoarei avea dreptul să meargă să mănânce împreună cu însoţitorii săi la cel care plătise, o cantitate de alimente numită «obiceiul».
, ,^c«ia c. a uc / vao-i uaca primitorul era un rege provin¬cial şi doar de o oaie dacă era iobag.
Chiar ca la Atena şi la Roma
Sechestrele puteau avea loc pentru cauze din cele mai diverse, printre care, Senchus Mor, o culegere de legi colaţionate în epoca creştină, ne menţionează un blestem magic lansat împotriva unui mort, nedreptatea comisă de o poreclă răuvoitoare sau neplătirea unui bard în afara teritoriului său…
F/7e-ul putea să se răzbune pe cei care reuşeau să scape hotărârilor lui. Putea să strângă între două degete vârful urechii rebelului, ceea ce aducea moartea pe loc.
Să nu ne grăbim să afirmăm că celţii nu erau în pas cu progresul. La Atena, probabil pe vremea lui Ambigat, a lui Aristotel şi a lui Platon, poporul, într-un proces dificil, a trimis un om să doarmă în templu pentru ca, în timpul somnului, să primească în mod miraculos din partea zeu¬lui soluţia la dificultatea evocată. Şi, chiar la Roma, unde dreptul avea să cunoască o renaştere magistrală, Legile celor X/1 mese, în secolul al V-lea înainte de Christos, aveau în prim plan justiţia privată şi magia.
Cunoaştem legile din Ţara Galilor dintr-o compilaţie datând din secolul al X-lea al erei noastre, sub regele Hy-wel Dda, care reflectă starea lucrurilor în epoca arthu-riană, dar şi influenţa obiceiurilor vecinilor anglo-saxoni, urmare bunelor relaţii care existau între Hywel şi casa re¬gală a Wessex-ului. Mai târziu, culegerile din secolul al Xll-lea au suferit o puternică influenţă normandă, care ne face să ieşim din sfera culturii celtice la care se referă stu¬diul nostru.
în aceste tipuri de tratate se obişnuieşte să se
vorbească întâi despre Galia şi apoi despre Irlanda. De¬seori acest lucru este eronat pentru că Irlanda ne arată între secolele V şi X o civilizaţie a unui stat mult mai arhaic decât Galia în preajma cuceririi. Astfel, sub rapor¬tul justiţiei, Galia începuse o evoluţie foarte rapidă, din care nu se zăreşte nici o urmă în Irlanda, chiar şi după câteva secole de creştinism.
Naşterea dreptului civil, laic m Galia
Dreptul în Galia face distincţie între dreptul civil şi dreptul privat. Particularii trebuie să se adreseze tribu¬nalelor druidice sau să recurgă la răzbunări. Dar ceea ce afectează interesele publice ţine în mod exclusiv de Stat, mai exact de poporul suveran.
Ca şi în Germania, tribunalul fiecărei naţii este adu¬narea populară. Ea îi judecă pe trădători şi pe transfugi pe care îi spânzură, pe laşii pe care îi îneacă în noroi. Exemple ale acestei jurisdicţii ne sunt cunoscute. Când Celtil, tatăl lui Vercingetorix, a încercat să reinstituie mo¬narhia în favoarea lui, el a fost adus în faţa adunării popu¬lare, condamnat la moarte şi executat.
La treviri, Indutiomaros, şeful grupării ostile ro¬manilor, l-a declarat în afara legii pe Cingetorix, şeful tendinţei pro-romane, cu sprijinul adunării războinicilor din poporul său şi i-a confiscat toate bunurile.
Vercingetorix avea să folosească intens această jurisdicţie laică, dispunând arderea de vii a criminalilor din armata sa şi tăind urechile sau scoţând un ochi la cel mai neînsemnat vinovat. Rugul se folosea în mod curent în Galia pentru a-i pedepsi pe hoţii care nu puteau plăti in-demnizaţia fixată ca despăgubire. Toate acestea consti¬tuie amorsarea unui sistem penal care îndepărtează
,,vW;::,,::1
Galia de trecutul ei, o îndepărtează şi de Irlanda, dar o apropie de Roma.
Filizii nu luau parte la aceste procese de compe¬tenţă naţională. Jurisdicţia lor apare ca o instituţie cu un caracter privat. Ei judecă contestaţiile dintre persoanele particulare şi colectivităţi sau cazurile de crime şi de răzbunări în urma crimelor. Furturile şi asasinatele/erau considerate, am văzut-o, ca probleme ce nu interesează decât familia victimei, ceea ce se întâmpla la toate popoarele Antichităţii.
Unitatea societăţii celtice
Tara, Cruachan, Emain Macha, în Irlanda, nu erau capitale, ci palate rustice înconjurate de şanţuri şi de pali-sade. Gergovie, Lutece — mari aşezări fortificate, locuri de târguri. Comulodunon sau Noviomagus, în Bretania — nici măcar atâta.
Dar. dacă celţii nu aveau oraşe, ei simţeau nevoia să compenseze dispersarea populaţiei lor, pentru că aceasta dădea naştere inevitabil la divergenţe, surse de conflicte. Am văzut că sistematizaseră omphalosurile, lo¬curile de întâlnire şi de adunare ocazională, de sărbători religioase, bâlciuri şi pieţe. Dar aveau şi alte surse de uni¬tate, care la rândul lor se dispersau pentru a asigura împletirea reciprocă. Acestea erau regalitatea, druidismul şi cultura tradiţională.
în Irlanda, regii călătoreau mult, cu o suită nu¬meroasă, asigurând un fel de rotaţie permanentă a capi¬talei, avantajând astfel întreaga populaţie. Această rotaţie se regăseşte, o mie de ani mai târziu, în convo¬carea statelor Bretaniei sub vechiul regim, când la Dinan, când la Nantes, la Vannes sau la Saint-Brieuc. Este o
tradiţie: vechii regi ai Micii Bretanii nu aveau deloc rezi¬denţă fixă.
Colegiul druizilor la rândul lui era foarte conştient de misiunea sa, aşa cum avea să fie şi biserica. El modelează sufletele, caracterele şi creierele a sute de elevi în şcolile sale, în numele unui ideal comun. Elita so¬cială care a ieşit din şcolile sale a primit o amprentă pro-fundă.
Poeţii şi muzicienii, filizii şi barzii, fac restul tre¬burilor. Ei merg, în funcţie de rangul lor, din curte în curte, din conac în conac, din sat în sat, cântând despre origi¬nea divină a poporului, despre glorie şi venerarea eroilor. Ei povestesc de la un capăt la celălalt al Celţiei aceleaşi poveşti «adevărate» pe care noi le numim legende, cântă aceleaşi cântece, practică aceleaşi dansuri şi aceleaşi sporturi, într-o limbă unică, înţeleasă în întreaga «celto-fonie», atâta vreme cât clivajele născute din cucerirea străină nu taie relaţiile între ramurile etniilor. Unitatea spirituală ce rezultă din aceste practici este o legătură nepalpabilă, dar puternică. Este cimentul societăţii celtice. «Clienţii» îşi urmează şeful până la moarte. Nu există nici un inconvenient de natură imediată — va exista însă după un timp îndelungat — pentru ca fiecare grupare geografică să-şi conserve autonomia. Ea se simte parte componentă a unui întreg.
Solidaritate, plenitudine, finalitate
Solidaritatea dintre toţi membrii unui clan, dată de legăturile de sânge, era deci de natură familială, tem¬perând şi făcând suportabil sistemul strict indo-european al castelor. Acest sistem avea să se consolideze în Indii în urma rupturii acestei legături de sânge produsă de
‘•V
v„
p,.-.: .^spfs3^
înglobarea raselor dravidiene. în Celţia, din contră, siste¬mul castelor va rămâne deschis şi funcţional.
De altfel, cultul eroilor profesionali ca Goibniu pen¬tru fierarul-armurier, Luchta pentru dulgher, Creidne pen¬tru lucrătorul în metal (fără să mai vorbim de zeii care protejează aceste clase de meserii), servea ca liant între membrii unei meserii, dădea muncii lor plenitudine şi fi¬nalitate. Dacă n-ar fi fost aşa, lucrările de aurărie, de gra¬vură, de numismatică şi miniaturile celţilor n-ar fi dat dovadă de răbdarea şi minuţiozitatea, demne de nişte al¬chimişti, care le caracterizează.
Individul — o fortăreaţă
»
In fond, în momentul în care valurile ostile aveau să-i subjuge, celţii erau, în spatele panopliei pitoreşti a năravurilor lor, modelul unei societăţi simbol al conştiinţei şi al sentimentului, ce exclude sistemul constrângerilor impuse de Stat. Duşmanii lor au crezut multă vreme că i-au anihilat prin distrugerea forţelor armate, a structurilor politice sau religioase, a aparatului administrativ şi de justiţie, dar de fiecare dată au avut surpriza să-i simtă pal¬pitând şi trăind.
Deoarece, dacă scheletul celtic a dispărut, a rămas totuşi vecinătatea cu acel clan invizibil şi omniprezent, căldura nucleului familial care, prin ramificaţiile sale, îl fac să se regăsească şi îl tonifică. Chiar şi acolo unde, de douăzeci de secole, legea romană a făcut să dispară orice urmă de celtism, a rămas o fortăreaţă pe care nimic nu a putut-o doborî: individul care poartă încă în el, sub forma unor reacţii instictive, ceva din celtismul pierdut.
O slăbiciune politică
Am văzut în partea a doua a acestei cărţi care au fost cauzele prăbuşirii Galiei în faţa romanilor. Aceleaşi au fost şi cauzele slăbiciunii bretonilor în faţa aceluiaşi adversar. Tacitus aduce mărturia; dezmembraţi în fracţiuni discordante, ei au fost incapabili să se unească şi astfel, una câte una, naţiunile lor au fost învinse cu uşurinţă.
Irlanda a cunoscut aceleaşi diviziuni, agravate de faptul că ele grupau triburi suverane, de cea mai pură origine gaelică şi cuceritoare din punct de vedere istoric, pe lângă triburi supuse, de origine autohtonă, bretonă sau galică. Bătăliile epice între regatul central Connaught şi Ulster au furnizat temele cele mai spectaculoase ale literaturii irlandeze şi sunt probabil la originea conflictelor actuale ale căror cauze profunde nu mai sunt vizibile azi. Regii de la Tara n-au avut pretenţia să fie recunoscuţi ca suverani ai întregii insule înainte de a fi luat puterea de la ulaţi. Era deja începutul duelului dintre Dublin şi Belfast.
Slăbiciunea Galiei a fost în primul rând politică: naţiunile care o constituiau nu aveau guvern stabil. Aceea a Irlandei, la fel: regii se aflau sub tutela druizilor. Dualitatea la cârma ţării avea să fie fatală. Regalitatea ar trebui să guverneze asupra preoţimii întrucât conducerea societăţii este în primul rând o meserie ce-şi are tehnica sa, care cere nu doar o pregătire, dar şi aptitudini particu¬lare.
Societatea celtică era incapabilă de eficacitate la alt nivel decât cel al tribului. Mai departe nu se manifestau decât conglomerate temporare, veşnic repuse în discuţie. Celtul are fobia marelui şef pentru că nu-i re¬cunoaşte egalului său dreptul de a-i atinge libertatea. Nu-l respectă decât atunci când este un străin, pentru că
atunci este învingătorul său.
Oraşul, în ciuda neajunsurilor pe care celţii i le re¬proşau, le-a lipsit foarte tare. Nimic nu înlocuieşte, din pă¬cate, concentrarea de resurse, de informaţii, de talente, de autoritate care se produce în mod natural într-un oraş. Aici este cheia marilor înfrângeri celte. Saxonii se organi¬zau mai bine, prin temperamentul lor. Romanii şi mai târ¬ziu normanzii şi francii aveau statul în vine. De altfel au şi arătat-o, acolo unde au dominat.
Alte slăbiciuni: etice şi intelectuale
Etica celţilor are şi ea o parte de responsabilitate în cursul evenimentelor. Morala onoarei, exaltarea curajului până la limitele nebuniei, solidificarea sensibilităţii care decurgea din aceasta, toate acestea determinau aristo¬craţia să vadă în micile războaie dintre popoarele înfrăţite un sport nobil, ca vânătoarea. De unde şi acea mon¬struozitate, pentru noi, de vânătoare de capete. Dar această etică nu interesa masele. Un ideal inaccesibil este o lipsă de ideal, un vid care implică găsirea unui sub¬stitut. Celţii aveau noţiunea de just şi de injust, de pios şi nepios, de adevărat şi de fals, aveau oroare de laşitate, minciună şi înşelăciune. Nu cunoşteau mila. Era o morală de aristocraţi exigenţi cu ei înşişi. Poporul avea nevoie, poate fără să o ştie, de o morală diferită, unde să găsească protecţie şi linişte.
Şi diplomaţia celtică prezenta o mare slăbiciune. Neavând un punct de referinţă instituţional la o patrie atât de mare, ea nu putea conta pe o solidaritate care să creeze o întreprindere sau un destin. Mai rău: între ei di¬plomaţii celţi recurgeau la schimburi de ostatici pentru a-şi garanta pactele! Să ne închipuim doar două state
moderne, intrând ca aliate în război şi schimbând între ele ostateci pentru a se obliga reciproc să respecte tratatul de alianţă…
Activitatea intelectuală a celţilor a fost admirată de toţi observatorii Antichităţii. Dar această activitate era fără aplicabilitate datorită lipsei mijloacelor de a se instrui şi lipsei perspectivelor politice. Era condamnată unor lucrări imaginare, unor poveşti fantastice, unor poeme de dragoste, unei literaturi de ficţiune. Ce putea ea să pună în faţa gândirii solide a filosofilor, politicienilor şi gene¬ralilor romani sau normanzi? Le lipsea celţilor o mare armă de război: bibliotecile.
în momentul în care Irlanda, independentă încă, ar fi putut să-şi făurească şi să-şi structureze o inde¬pendenţă definitivă, ea s-a arătat incapabilă să schimbe chiar şi cel mai mărunt detaliu în statutul ei social sclerozat şi în religia ei degenerată. Tabuurile şi super¬stiţiile o paralizau.
Tabuurile: deplină absurditate
Ştim oare ceva despre geissa, acele tabuuri? Le cunoaştem pe cele citate de legende. Marea majoritate erau, bineînţeles, fictive, dar ele marcaseră spiritele. E suficient să reamintim câteva.
Conlaech primise de la Cuchulainn, tatăl lui, trei geis: să nu cedeze în faţa nimănui, să nu-şi spună nu¬mele şi să nu refuze lupta cu nici un războinic. De ce? Nu ni se spune prea explicit. Dar în felul acesta, când Cuchu¬lainn îşi întâlneşte tatăl, după o separaţie destul de lungă, se luptă împotriva lui şi este omorât de acesta întrucât nu şi-a spus numele!
Fergus nu avea voie să refuze o invitaţie sau să
«. *
*x
4.
părăsească un ospăţ înainte de terminarea lui. Cine voia să-l abată de la gândurile sale, n-avea decât să-l invite.
Regele Conaire era supus unui număr atât de mare de geissa că nu ştia niciodată pe ce uşă trebuia să intre, în ce direcţie trebuia s-o ia, în ce loc să se ducă şi în ce zi. Suntem în plină absurditate.
în ciuda acestor lucruri societatea celtică, atât de bine concepută la scara umană, avea să-şi cucerească de multe ori la rândul ei cuceritorii şi să-i asimileze: al¬toirea i-a fost deseori profitabilă.
5.
Declin şi renaştere
ovestea introducerii creştinismului în 1 } Celţia continentală şi în partea romană a yV Bretaniei nu are nimic special. Este aceea (/ a conversiunii progresive a lumii romane, V terminată prin interpenetrarea bisericii şi a
-1 administraţiei imperiale.
Lucrurile nu au stat la fel în Bretania celtică şi mai ales în Irlanda, unde Roma nu s-a aventurat niciodată. Când apostolii noii credinţe au venit în insula Verde, începând cu secolul al V-lea, am putut asista la confruntarea dintre două religii şi două lumi.
în favoarea creştinării: sufletele sensibile şi unii regi
Sfântul Patrick n-a fost nici primul şi nici singurul evanghelizator. S-a format însă o legendă în jurul nu¬melui său, legendă suscitată în parte de ambiţia politică a familiei O’Neill care, făcând aceleaşi calcule ca Mero-vingienii, a jucat cartea bisericii în schimbul sprijinului ei. Patrick nu mai este un personaj istoric, ci un simbol, acela a! creştinismului triumfător în faţa demonilor păgâni.
Creştinismul a întâlnit imediat aprobarea sufletelor sensibile, sătule de brutalităţile păgâne şi pline de senti¬mente de milă pentru mulţimea defavorizată, în primul rând pentru sclavii despre care Seneca spunea:
«Până şi ultimii dintre sclavi, când durerea le ajunge la os, se trezesc din amorţeală şi scapă supravegherii gardienilor. Moartea cea mai josnică este preferabilă celei mai dulci slugărnicii…»
Credinţa creştină aducea sclavilor speranţa şi putea să înmoaie inimile stăpânilor lor.
Dar sprijinul decisiv pe care l-a găsit Patrick, sprijin neaşteptat, a fost la anumiţi regi care erau sătui de tirania druizilor. Ori în lumea antică atunci când un rege, care era înzestrat cu puterea de a vorbi cu zeii în numele poporului, se convertea, mulţimea îl urma. Convertirea regelui era deci primul obiectiv. Deseori el era atins.
CONVERTIREA FIICELOR REGELUI LOEGAiRE
Blonda Ethne şi roşcata Fedelm s-au dus să se spele la râu. Speriate, ele văd venind spre ele fantome albe.
— Cine sunteţi? Zeităţi, cumva?
— Credem în zeul adevărat, le răspunde Patrick.
— Şi cine este acest zeu, îl întreabă atunci fetele, unde locuieşte el? Are fii şi fiice, zeul tău? Are mult aur şi argint? Trăieşte? E frumos? Fi¬icele lui sunt ele frumoase si iubite de bărbaţi? Se află în cer? Pe pământ? In mare? în izvoare? în munţi? Cum se ajunge la el? E tânăr? Bătrân? Este…?
— Zeul nostru, răspunde Patrick, este zeul tuturor oamenilor, zeul cerului şi al pământului, al fluviilor şi al munţilor, al soarelui şi al lunii. Este mai sus decât cerul, în cer şi sub cer, pe pământ şi pe apă. El inspiră totul. El face să trăiască to¬tul. El întrece orice. El acoperă tot… Are un Fiu, etern ca El, asemeni Lui. Fiul Lui nu e mai tânăr ca El, iar El nu este mai bătrân ca Fiul lui…
— Vrem să-i vedem fiul, au strigat cele două fete în cor. Spune-ne ce trebuie să facem ca să-l vedem în faţa noastră. Cum vei spune, aşa vom face.
— Pentru asta trebuie să primiţi botezul şi împărtăşania.
— Atunci împărtăşeşte-ne ca să putem să-l vedem pe logodnicul nostru.
Au primit comuniunea, povesteşte Tirechan, şi au adormit în moarte.
După Liber Ardmachanus
Sfântul Patrick celtul şi frunza de trifoi
Doar druizii, «druizii neînduplecaţi» cum spune un imn al sfântului Fiacre, s-au aflat în opoziţie, prin toate mijloacele, faţă de extinderea mesajului evanghelizator, care semnifica atât condamnarea cât şi dispariţia lor.
Spre deosebire de Sfântul Paul care le scria galaţilor: «Nu prea ştiu cum să mă descurc cu voi», Pa-trick ştia foarte bine. Breton prin naştere, trăind o mare parte a tinereţii sale ca sclav în Connaught, el vorbea ir¬landeza şi bretona, pe lângă latina pe care o învăţase te¬meinic la Auxerre. Pentru a vorbi despre zeul adevărat el ţinea în mână în faţa audienţei o frunză de trifoi şi le ex¬plica misterul Sfintei Trinităţi. Cei care-l ascultau nu se aflau chiar pe tărâm necunoscut, întrucât aparenţa divină sub trei aspecte sau trei persoane era ceva obişnuit în mitologia celtică. Se puteau face analogii între zeul-soare şi Dumnezeu-tatăl, între insulele Fericite şi Paradis. O noutate pentru celţi era Infernul, dar era util pentru că um¬plea de frică.
Pentru a se opune druizilor, «îilizii» se convertesc
Nici un progres nu putea fi asigurat dacă nu se ter¬mina cu puterea druizilor, într-o ţară unde magia era regină, dovada de forţă nu putea avea loc decât pe acest plan. Hagiografiile sunt pline de poveşti despre con¬fruntările dintre Patrick sau discipolii săi cu druizii, con¬fruntări din care creştinii, care dezvoltă o magie mai puternică şi mai minunată ca cea a demonilor, ies invari¬abil învingători.
Unul din talentele druizilor, pe care nimeni nu-l punea sub semnul întrebării, era să ridice un mare nor sumbru care-i făcea invizibili pe cei ameninţaţi de un peri¬col. Sfinţii nu au neglijat niciodată acest «nor druidic.» Sfântul Moling se afla cu tovarăşii săi în faţa ostilităţii unei mulţimi care voia să le ia viaţa. Tovarăşul său Mothairen se rugă ca să fie învăluiţi într-un nor negru pentru a putea
fugi. Chiar şi Sfântul Patrick a compus o lorica ce i-a per¬mis să se preschimbe într-un cerb(!) împreună cu însoţitorii săi pentru a scăpa de o primejdie iminentă.
Această osmoză a druidismului şi creştinismului nu putea să ignore opoziţiile fundamentale. Sfinţii i-au combătut pe druizi până la capăt din cauza sacrificiilor umane, desigur, dar îndeosebi pentru că întreţineau credinţe religioase şi o morală incompatibilă cu creştinis¬mul, fără a mai vorbi de concurenţa «profesională» resimţită ca intolerabilă.
în revanşă, filiziicare, geloşi pe druizi, s-au desoli¬darizat de aceştia, au fost mai întâi toleraţi în activităţile lor ce nu erau specific religioase, acelea de poeţi, savanţi şi ghicitori, apoi au fost progresiv «recuperaţi» şi chiar încorporaţi în Biserică. Scriptoriile monastice unde se vor copia minunatele manuscrise irlandeze aveau să fie împânzite cu foşti filizi.
înlocuirea sărbătorilor şi a prinţilor
în final preotul îl înlocuieşte pe druid şi sfântul pe zeul sau eroul local. Toate locurile sacre rămân ca atare: insulele, unde călugării îşi instalează micile lor comunităţi, izvoarele, care sunt închinate unui sfânt sau Fecioarei, pădurile, unde se ridică paraclise. Sărbătorile ciclice care aveau loc erau, prin obiceiurile lor, un scandal în ochii creştinilor, dar era imposibil să suprimi singurele ocazii în care naţiunea se întâlnea. S-a produs o amendare a sărbătorilor.
S-au stabilit întruniri diferite pentru fiecare sex, tot aşa cum în 1928 episcopul din Quimper avea să pretindă ca băieţii şi fetele care se duc în pelerinaj la Folgoet să se întoarcă de acolo în autocare diferite.
Pentru a nu permite o efervescenţă periculoasă s-a dispus ca cea de-a doua zi a adunării să fie consacrată sfinţilor, rugăciunii şi postului, în schimbul şi în locul sărbătorii lui Lug şi a morţilor. Pelerinajele bretone au fost o creştinare modernă a unor sărbători analoge. Sinodul de la Drumceat, în 590, merge şi mai departe. El interzice pur şi simplu feisurile, festivalurile de muzică.
Am spus-o deja, jocurile erau făcute în momentul în care prinţii se creştinau. Unii dintre ei deveneau foarte pioşi. Unii au ajuns sfinţi renumiţi, fără să renunţe totuşi la obiceiurile lor războinice. Alţii nu-şi schimbau prea mult comportamentul şi rareori se mulţumeau cu o singură tovarăşă de viaţă. Maelgoun, din Gwenez, în Bretania, era numit largiorin dando, profusior in pecato, «generos în materie de pomeni şi mult mai nemoderat în păcate». Episcopii, care aparţineau unor familii nobile, nu-şi aban¬donaseră obiceiurile, nu renunţaseră la confort, iar sluj¬bele lor erau pline de intrigi. Portretul pe care ni-l face piosul Gildas ni-i arată pe moştenitorii druizilor într-o ver¬siune destul de puţin edificatoare.
Pentru celţi, creştinismul — o uimire
Fără existenţa credinţelor tradiţionale este dificil să explicăm adeziunea politică a Galiei la legea romană şi convertirea Bretaniei celtice şi a Irlandei la creştinism, în ciuda diferenţelor fundamentale explicate deja. în statul roman, galii descopereau ordinea la care aspirau şi la care nu reuşiseră să ajungă, în sfârşit se deschidea poarta ambiţiilor pentru o carieră importantă şi se lărgeau orizonturile imaginaţiei debordante a celţilor. în Biserica romană, celţii găseau altceva. Nu ordinea era cea care îi atrăgea: druidismul era şi el foarte strict întocmit. Dar
găseau o cale de ieşire, până atunci nebănuită, spre rea¬lizarea individuală pe alt plan decât cel fizic. Ei au fost seduşi de această noutate tulburătoare: aventura spiri¬tuală, în sânul unei lumi derutante, toată plină de blândeţe şi de iertare, unde dragostea înlocuia legea celui mai tare, unde un Zeu al justiţiei îi înlocuia pe zeii fără suflet! A fost o uimire care a entuziasmat sufletele sentimentale sau dornice de pace interioară, dar care a lăsat indiferente sau înfuriate naturile violente şi domina¬toare, realiştii, empiricii pentru care cuvintele ce propăvăduiau renunţarea şi umilinţa erau extravaganţe nesănătoase.
Creştinismul avea să aibă ultimul cuvânt, pentru că el era demersul necesar pentru trecerea de la colectivi¬tate la individualism pe o bază mai mare decât cea a fa¬miliei, pentru că deschidea porţile atât spre exterior cât şi spre interior.
Filosofic vorbind, celţii au primit din partea creştinis¬mului revelaţia unei societăţi raţionale şi credinţe răspun¬zând unei logici interne. Au primit revelaţia gândirii, în sensul propriu al cuvântului. Cu ardoarea lor înnăscută, cu nestinsa lor curiozitate faţă de necunoscut, ei s-au aruncat orbeşte în această nouă experienţă.
Creştinismul a fost pentru celţi eliberarea de sub ti¬rania colectivă, dar şi distrugerea celulei constitutive a culturii lor. A fost îmbătătoarea descoperire a sinelui, dar şi uitarea tradiţiilor naţionale.
Călugării îi umanizează pe zeii păgâni
Am fi ignorat totul despre literatura celtică păgână dacă n-ar fi existat transcrierile făcute de călugări în Evul Mediu. Acum trebuie să tragem concluziile posibile, în
ciuda prescurtărilor, a adausurilor pioase şi a deranjan¬telor deghizări.
Primii propagatori ai adevăratei credinţe au dat de la început direcţia ce trebuia urmată, botezându-i pe ir¬landezi cu nume mai mult sau mai puţin latine. Colum C/7/e, fondatorul celebrei mănăstiri de la lona a devenit Sfântul Columban. Maelmaedhog avea să fie Malachy, Cellach Gelasius şi Moengal Marcellus. Şi calendarul se restructurează. După ce Samain devenise sărbătoarea tuturor sfinţilor, acum e rândul ca Beltaine să se trans-formejn «Sărbătoarea apostolilor Filip şi lacob».
în ceea ce-i priveşte pe zeii păgâni, metoda pentru a se debarasa de ei era de a-i transforma în fiinţe umane.
Zeul mării era pentru scoţi Manannan, iar pentru galezi Manawyddan. Se spunea că trăieşte într-o insulă fabuloasă, undeva între Irlanda şi Scoţia. Cum amintirea lui persista încă în secolul al IX-lea, Glosarul de la Cor-mac făcu din el un negustor şi marinar experimentat care locuia în insula Mân şi pe care irlandezii şi bretonii îl con¬siderau un zeu.
Nennius, în istoria bretonilor, povestind invazia Ir¬landei, îi arată pe cei trei fii ai lui Mii încercând să cucerească «Turnul de sticlă» pe care-l observaseră în mijlocul mării. Ei debarcă pe o plajă îngustă unde se îneacă din cauza mareei. Acest turn de sticlă este pur şi simplu Cealaltă lume, regatul lui Donn. «A merge la Donn» înseamnă a muri. Regatul^ lui fiind cel al morţilor, se spune şi «a merge la morţi», în consecinţă, cei care ajungeau la turnul cu pricina erau deja morţi. Nennius şi-a imaginat o moarte naturală.
Dar, în ciuda acestor eforturi lăudabile, poveştile mitologice irlandeze şi bretone conservă marea majori¬tate a caracteristicilor lor originale. Semizeii au devenit simpli muritori, dar armele lor au în continuare proprietăţi

‘>’
magice, scuturile strigă atunci când posesorii lor sunt în pericol, miraculosul continuă să umple fiecare linie a povestirii.
Acelaşi lucru îl fac şi ştiinţa şi raţiunea.
Critica modernă cu pretenţii ştiinţifice avea să con¬tinue munca monarhilor. Până în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, poveştile fantastice ca Bătălia de la Mag Turederau considerate ca atare, adică o bătălie is¬torică între două popoare reale. Dar a trebuit să re-cunoaştem că era vorba despre o deghizare naivă a unui episod mitologic. Cu toate acestea s-a continuat apli¬carea metodelor de evhemerizaţie. Devenise un sistem care mai există şi astăzi.
Un savant universitar a scris că zeul Oengus era la origine «un veritabil personaj istoric care trăise probabil în epoca bronzului». Unul dintre colegii săi vede în regina Meve, adversara lui Cuchulainn (care, după cum bine ne amintim, «îşi schimba înfăţişarea»), o «indiscutabilă per-soană istorică».
Raţionalismul, ca şi Biserica, a făcut o hecatombă de divinităţi. El a explicat că Tuatha De erau consideraţi zei de către gaelii care i-au subjugat, pentru că practicau arte pe care învingătorii nu le înţelegeau. Superioritatea lor tehnică a fost interpretată de gaeli ca un dar su-pranatural.
Legenda aminteşte că Finn îşi sugea degetul pen¬tru a căpăta noi cunoştinţe. Nu., spune Raţiunea, îşi rodea unghiile în timp ce se gândea, încerca să uite că-şi sugea degetul pentru că se arsese. O legendă bretonă povesteşte că în Lumea Cealaltă submarină era o casă de sticlă unde Merlin Vrăjitorul ascunsese cele
treisprezece comori ale Bretaniei. Un erudit galez al «se¬colului Luminilor» susţinea că această casă de sticlă era un muzeu, ale cărui bogăţii erau ferite de curiozitatea publicului printr-un perete de sticlă şi că Merlin era pazni¬cul. Dar nu ne spune dacă purta şi caschetă şi percepea taxă de intrare.
Monahismul celtic
S-a repetat de multe ori că în treizeci de ani Patrick a convertit Irlanda şi a umplut ţara de biserici. Povestea este neîntemeiată. Biserica diocesiană pe care o instalase nu i-a supravieţuit multă vreme. Au rămas mănăstirile, şi în jurul lor s-a organizat Biserica. Sub forma monastică re¬ligia avea să înflorească.
Rigoarea regulilor pe care şi le-au impus mănăstirile celtice, care este rigoarea monastică dintot-deauna, i-a stupefiat pe contemporani.
Colomban prescrie: «El (călugărul) nu va face ceea ce doreşte. Va mânca ceea ce i se va da şi se va mulţumi cu ceea ce va primi, îşi va face datoria care i se impune şi se va afla la ordinele celor pe care-i displace. Se va culca obosit şi va dormi în mers. El se va scula înainte de a-şi termina somnul. Va tăcea când va fi ofensat, îi va fi teamă de superiorul său ca de un senior, îl va iubi ca pe un tată şi va fi convins că tot ceea ce acesta îi comandă este spre binele lui, nu-şi va permite să-i judece pe predecesori…» Colomban se identificase cu Sfintele Scripturi. Tuna ca un profet evreu: «Omul este o putreziciune… carnea este dezgustătoare… furia lui Dumnezeu este aproape…»
Dar brutalitatea celtică sau cea a epocii este şi ea prezentă. Biciul sancţionează toate greşelile. Şase lovituri
pentru a fi cântat fals, zece pentru a fi crestat masa cu un cuţit, cincizeci pentru a fi contrazis pe cineva, două sute pentru a i se fi adresat unei femei fără permisiune, şi bătaia până la moarte pentru a fi lovit rău un episcop (!).
Rugăciunile monastice constau în principal din psalmi şi loricas, rugăciuni de circumstanţă pe care fie¬care le compunea după nevoi şi unde apăreau elemente care scăpau controlului. Călugării celţi se dedau la morti¬ficări pe care legenda le-a preluat.
Sfântul Jorlath făcea noaptea trei sute de genuflexi¬uni sau de prosternări, şi tot atâtea şi ziua. Sfântul Kevin din Glendalough a stat şapte ani în picioare, sprijinit de o planşă, cu braţele în cruce, fără să doarmă şi aşa de imo¬bil că păsările cerului îşi făcură cuiburi în palmele mâinilor sale.
Alţii, pentru a calma pornirile cărnii, se afundau până la gât în apele râurilor, chiar şi în timpul iernii, re¬citând psalmi. Acest fenomen panceltic s-a răspândit la saxoni şi la galezi.
în unele mănăstiri postul era permanent. Sfântul Pol stătea câte două, trei zile fără să mănânce. Adam-man nu mânca decât joia şi duminica.
DUELURI INTRE MAGII
Patrick se apropie de Tara, citadela păgânis-mului şi capitala regelui suprem Laoghaire. Pen-tru a-l deruta, druidul regelui îl ameninţă că va face să ningă, provocându-l să facă şi el acelaşi lucru. Patrick, fără să se emoţioneze, îi răspunde simplu:
— Nu-mi place să fac ceva împotriva voinţei zeului meu.
Druidul îşi execută ameninţarea; şi când o
pătură groasă de zăpadă acoperă pământul, Patrick îi spune:
— Ei bine, fă-o acum să se topească!
Druidul recunoaşte că nu o poate face înain¬tea zilei următoare. Atunci Patrick face o rugă-ciune şi de îndată zăpada dispare, fără să fie, după cum spune naratorul, nici ploaie, nici soare, nici vânt. Dar druidul nu se lasă bătut. El provoacă prin magia sa un nor care întunecă tot ţinutul, dar acelaşi eşec îl aşteaptă. Nu poate să împrăştie norul la cererea lui Patrick şi acesta, cu o simplă rugăciune, readuce cerului claritatea de dinainte.
Acestea nu sunt decât scurte ciocniri… Re¬gele propune o ordalie prin foc. Focul este ele-mentul pe care druizii ştiu să-l comande prin excelenţă. După un moment de ezitare, druidul acceptă să se supună încercării. Se va construi o cabană alcătuită din două părţi, una din lemn uscat, alta din lemn verde, în prima îl vor închide pe Benignus, un discipol de-al lui Patrick căruia acesta îi ceruse să-i ia locul, învelit într-o haină de druid; în cea de-a doua îl vor închide pe druid, purtând o haină de sfânt. Şi se dă foc la cabană. Focul odată stins se vede că partea din lemn verde a fost arsă în întregime, că druidul este carbonizat, înăuntrul rochiei lui Patrick rămasă intactă. Pe de altă parte, partea din lemn uscat a rezistat focului, dar rochia druidului s-a transfor¬mat în cenuşă, în timp ce Benignus iese de acolo fără să fi păţit ceva rău.
După Whitley Stokes, Viaţa tripartită a lui Patrick
«Deserturile» micilor insule
Populaţia nu prea ştia multe despre aceste practici care adeseori inspirau teamă, dar îi înconjura pe călugări cu un halou supranatural. Pentru a trăi în linişte contem¬plarea lui Dumnezeu, conform marii tradiţii a «deşertului» care va fi preluată de cistercieni, multe figuri monastice importante au ales să se izoleze în insule mici, uneori în simple insuliţe stâncoase. Colum Cille la lona, lltud la Ynis Pyr, Aidan la Lindisfarne, Gwennole la Tibidy. în minuscula insulă Lavret, lângă Brehat, în Mica Bretanie, Budoc avea o şcoală. Cabane rotunde din pietre se gru¬pau în cerc în jurul unei cabane mai mari, care servea de capelă şi de clasă. Jacut şi Guethenoc ajunseseră acolo de mici.
Cu cât abatele era de origine mai nobilă, cu atât exi¬genţele lui însuşi faţă de el erau mai mari. Exista o se¬lecţie aristocrată în monahismul celtic cu o aspiraţie mult prea înaltă şi o disciplină mult prea exigentă pentru a atrage spiritele obişnuite.
«Fiul lui Dumnezeu este druidul meu»
Biserica s-a obişnuit cu formula monastică adoptată de creştinii din Celţia pentru că era forma de viaţă creştină cea mai uşor transplantabilă într-o societate complet străină. Sistemul de mănăstiri izolate se poate insera într-o ordine socială fără a o rupe şi, în consecinţă, fără a provoca reacţii prea ostile. El a înlesnit osmoza dintre cele două civilizaţii. Colum Cille ne oferă o imagine într-un poem care îi este atribuit şi în care se exclamă, vorbind despre Zeul calvarului: îs e mo drui… mac De! «Este druidul meu… fiul lui Dumnezeu!»
Martor al lui Christos, călugărul l-a înlocuit pe druid. El continuă să-i exercite funcţiunile: se dedă la jocuri magice, dezvăluie trecutul şi prezice viitorul, comandă apa şi focul, decide soarta bătăliilor, îşi are incantaţiile proprii, îi sfătuieşte pe regi… Pune mâna pe sabie când onoarea îi este în joc! Acesta e cazul bătăliei de la Cui Dreihmne. O legendă? Desigur, dar ea plăcea foarte mult. ^
în secolul al Vll-lea, codul de penitenţă al lui Cum-mean indică revenirea la mai multă moderaţie. De la lona încoace, călugării căpătaseră obiceiuri mai liberale şi se amestecaseră mai^ mult cu societatea irlandeză. Ei se izolează mai puţin, într-o dimineaţă, un călugăr este trezit de o viziune care-l cheamă. Apelul este o aventură irezis¬tibilă. Celtul şi-a regăsit vocaţia. Călugării celţi aveau să navigheze din Scoţia în Armorica, din Irlanda până-n Cornwall, revenind la locul lor de baştină pentru a-şi reîncărca bateriile spirituale şi a o porni din nou spre alte orizonturi.
Particularităţile creştinităţii celtice
Era sigur că Biserica dezvoltată într-un mediu atât de particular ca Celţia avea să ia un aspect puţin comun.
Unul din motivele particularismului celtic era cu siguranţă îndepărtarea de Roma. Dar altul foarte impor¬tant era îndărătnicia celţilor faţă de orice autoritate care nu aparţinea naţiei lor. Avuseseră miturile autorităţii su¬preme, fie aceasta «regele lumii» al galilor sau Ard Ria\ scoţilor. Asimilând creştinismul, ei au încorporat în el tot ceea ce iubeau în materie de credinţe şi de obiceiuri. «Romanii», adică cei dintre ei care se raliaseră unităţii ro¬mane fără restricţie, n-au încetat de-a lungul secolelor să
•Iffc
încerce să-i deturneze.
Modul în care caracteristicile celtice ale creştinis¬mului au apărut şi s-au răspândit de la Insulele Hebride la Loire şi de la Connaught la Devon şi Northumbrie a fost una din manifestările cele mai necontestate ale realităţii celtismului şi a unităţii Celţiei, în ciuda tuturor avatarurilor sale.
«Patrick, a spus Jean Markale, a fost fără îndoială cel mai puţin celtic călugăr celtic. S-a observat acest lucru după dispariţia sa, pentru că toată opera sa, care se baza pe imperialismul roman, se prăbuşea pe zi ce trecea». De fapt preponderenţa abaţilor monastici de «modă celtică» asupra episcopilor era un fapt împlinit în secolul al Vll-lea.
Nu a existat niciodată o separare pe plan dogmatic şi nici o emancipare a autorităţii Sfântului Scaun. Dar, pentru irlandezi şi bretoni, problema dogmei nu se punea ca şi în bazinul mediteranean unde, de la început, creştinismul trebuise să se bată mult pentru a pune capăt sectelor spiritualiste şi monoteiste. Singurul lucru la care celţii ţineau era autonomia lor, dreptul de a-şi asuma în religia lor punctele de vedere şi obiceiurile lor.
Liturghie feminină, ca în «Graal»
Alături de preoţi, irlandezii instituiseră culdeele (Ceile De, «companioni ai lui Dumnezeu») care par a fi o reîntoarcere la filizi. în Armorica, la începutul secolului al Vl-lea existau femei încadrate ca auxiliare în cler, numite Conhospitae, care asistau la slujbe, oficiind în altar şi ad-ministrând împărtăşania. Vom regăsi simbolul acestei li¬turghii feminine în capodopera marelui romancier al Bretaniei din Evul Mediu, Chretien de Troyes, care
petrecuse câtva timp în Anglia şi la Nantes. în Romanul lui Perceval, sau Povestea Graalului, scena centrală este reprezentată de defilare, mai exact de apariţia în faţa tânărului cavaler galic a frumoasei domnişoare purtând Graalul, vasul sacru unde fusese adunat sângele lui Christos. Acest motiv va fi de altfel frecvent în arta creştină a secolului al X-lea: Isus Christos pe cruce, având alături o femeie tânără şi frumoasă, strângând într-un vas sângele care curge din rana Mântuitorului.
Aceste două particularităţi aveau să se estompeze. Dar originalitatea religioasă celtică era mult prea temei¬nică pentru a dispărea în bloc. Călugărul mergea pe ur¬mele druidului şi cânta, asemeni acestuia, inspiraţia religioasă în cele mai frumoase spectacole ale naturii, încă şi astăzi mai admirăm locul unde au fost construite locurile de sihăstrie celtică. Există o regulă: ele sunt con¬struite întotdeauna în locuri grandioase. Mănăstirile au devenit astfel replica exactă a bangorurilorsco\\ce şi bre¬tone, a şcolilor druidice, aşa cum mai existau ele în insula Mona, pe vremea lui Agricola.
Caracterele specifice ale creştinităţii celtice rămâneau fără număr: postura rugăciunii, tonsura druidică (vârful capului ras până la jumătate, părul lung pe spate, pornit de la o linie ce lega cele două urechi), roba albă, practica fosterajului, postul colectiv pentru a-l obliga pe rege să cedeze sau pentru a vindeca un con¬frate, penitenţele şi mortificările speciale, lorica sau rugăciunea de inspiraţie individuală şi cu caracter incan-tatoriu, calculul pentru a fixa data Paştelui între ziua a 14-a şi a 20-a a fazelor lunii, numeroase detalii în ritualul ungerii, consacrarea unui episcop de către alt episcop în loc de trei…, etc.
Este adevărat că nu doar celţii făceau figură aparte.
Sfântul Cummian, fiul regelui Munsterului din
Irlanda, trimis la Roma în 630, refuză să creadă că nu toată creştinătatea serbează Pastele la aceeaşi dată ca Roma. A trebuit ca un egiptean, un grec, un scit şi un evreu să vină să depună mărturie pentru a-l convinge.
Obiceiurile celtice persistă
Hlizii, care şi-au păstrat tonsura lor scotică şi roba albă druidică, au devenit astfel călugări creştini, realizând uimitoarea sinteză a păgânismului şi a creştinismului. Sfânta Brigitte o întrupează pe Brigantia, mama divină, iar credincioasele din familiile nobile întreţin focul sacru al lui Kildare, pe care poporul înarmat l-ar fi apărat dacă un «roman» ar fi avut pretenţia să-i stingă. «Navigarea» sfântului Brendan în căutarea paradisului terestru se su¬prapune peste cea a lui Bran, în căutarea Pământului zânelor care, asemeni infernului, este o insulă în ocean. Şi micile războaie continuă. Nu a fost nevoie decât de găsirea unor alte motive (care nu le exclud pe cele vechi).
în 760 a avut loc bătălia dintre abaţiile de la Clon-macnoise şi Durow. Două sute de membri ai «familiei» Durow au rămas pe caldarâm, în 807, este rândul «fami¬liei» Cork să se ia la harţă cu «familia» Clonfert. Bilanţ: patru sute de morţi. Şi multe altele, fără a mai vorbi de raiduri, în cea mai bună tradiţie.
Poezia domină spiritele. Cogitus, în varianta sa a vieţii sfintei Brigitte, descrie o sfântă ce poate să-şi spri¬jine mantia pe o rază de soare.
Irlanda a adoptat creştinismul şi n-ar exista nici un motiv pentru ca fizionomia pe care i-a dat-o să nu dureze multă vreme dacă ţinem cont şi de opinia lui Fintan Munu, la sinodul din Sud-Estul Irlandei: «Să fie lăsat fiecare să facă după cum crede că e mai bine!»
Creştinătate celtică: unitatea unui domeniu vast
Creştinizările celtice şi-au asigurat un domeniu vast care, pe lângă Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Cornwall şi Mica Bretanie, mai cuprindea şi teritoriile din nordul An¬gliei, Vestul care, de la Cumberland la Lancashire era încă breton şi independent, Estul, de la Berwick la York, proaspăt anglicizat, care avea un puternic substrat celtic, asemeni văii Severnei şi Devonului.
Unitatea religioasă a acestor pământuri separate de mări şi de formele diferite ale limbajului era asigurată mai mult de către sfinţi decât de către instituţii. Sfântul Malo şi Sfântul Enogat s-au născut în Ţara Galilor. Sfân¬tul Lunaire, sfântul Brieuc în Irlanda. Partea estică şi sud-estică a Ţării Galilor, azi engleză, ne furnizează o listă a pionierilor bisericii celtice în Mica Bretanie, toţi de rang princiar, Jacut, Guethenoc, Sulian, Tudwall şi alţii, care fondează parohii în noua lor patrie. Abaţia de la Llantwit Major furnizează sfinţi de prim plan pentru Mica Bretanie: Sanson, din Devet, Gileas din îndepărtatul Strat-Clut, Pol din Carmartehn, care avea să fondeze Sfântul-Pol-din-Leon. Ei nu făceau decât să fie la înălţimea fondatorului abaţiei, lltud, născut armorican; lui Samson care fondase Doi, metropolă a Micii Bretanii, născut din tată galez şi mamă din Devon, care fusese abatele unei mănăstiri ir¬landeze, izolate într-o insulă aproape de gurile Severnei fondator al mai multor mănăstiri în Cornwall, înainte de a deveni unul dintre cei şapte sfinţi naţionali în Bretania ar-moricană.
Nenumăraţi alţi sfinţi celtici au fost călugări rătăcitori sau pur şi simplu şefi ai clanurilor de emigranţi. Intraţi în legendă, numele lor au dat naştere la culte populare de ambele părţi ale Mânecii. Conmarch este omagiat în
Foto 7 – Patru capete de gali descoperite la E nt re mont
Tregor şi în Monmouth, Conoc în Landevennec, la Pleugueneuc şi în Ţara Galilor, Berrien în cele două Cor-nouailles, Congarîn Devon, Donan în Scoţia, Quay în Somerset şi bineînţeles în Mica Bretanie. Benoen, fondatorul Plouenanului este eponimul lui Kilbennen în Irlanda… Sfinţii care nu sunt cunoscuţi decât într-un sin¬gur ţinut celtic sunt excepţii.
«Butonul de pe harta lumii» se supune datinilor romanilor
Darcreştinităţile celtice erau insuficient armate pen¬tru a-şi apăra particularităţile. Organizarea religioasă se modelează pe dispersarea puterii politice. Biserica lor nu avea un şef, nu avea capitală şi nu avea un sinod unic. Ea nu exista decât printr-o reţea de relaţii familiale, per-sonale, de supunere.
Roma insista ca scoţii şi bretonii să-i aplice regulile. Sfântul Cummian, despre care am vorbit deja, un «ro¬man», scria despre data Paştelui că creştinităţile celtice şi-o fixaseră la modul lor: «Evreii, grecii, latinii, egiptenii sunt puşi de acord; doar bretonii şi gaelii sunt pe dinafară, aceste popoare care sunt aproape la capătul pământului şi, aş putea spune, un buton pe harta lumii. Ce poate fi mai pervers decât să spui: Roma se înşală, lumea întreagă se înşală, doar scoţii şi bretonii ştiu ceea ce este adevărat?»
în 632, sudul Irlandei, de unul singur, se raliază datei/omane a Paştilor. Irlanda de Nord îi urmează în 704. între timp Roma lansa misiunea sfântului Paulin la sinodul de la Witby pentru a-l ului pe irlandezul Colman. Regele din Northumbrie este perplex, tot ţinutul său a fost evanghelizat de misiunea irlandeză. Dar când Paulin i-a
explicat că era reprezentantul sfântului Petru, regele îi dădu dreptate, sfântul Petru deţinând «cheile paradisu¬lui».
In 716, metropola spirituală lona cade la rândul ei, ducând la supunerea întregii Scoţii. Bretonii, cărora saxonii le-au luat pământurile din Nord şi Devonul, se su¬pun şi ei în 768. In Franţa, Ludovic cel Pios, după ce I-a înfrânt militar pe regele Morvan, îl obligă pe abatele Mat-monoch să înlocuiască la Landevennec obiceiurile şi ton-sura scotică cu regula sfântului Benoît şi tonsura romană în coroană. Obiceiurile celtice mai rezistă în Cornwall până la cucerirea saxonă din secolele al IX-lea şi al X-lea. Pe de altă parte sfântul Bonifaciu, un saxon din Wessex, devenit evanghelizatorul principal al Germaniei, ia măsuri împotriva episcopilor rătăcitori, toţi genere Scottus, de origine insulară, eretici reputaţi, care aduceau dezordi¬nea pe continent. Consiliul general germanic a luat o hotărâre în această privinţă în 742.
Mănăstirile şi bibliotecile distruse de vikingi
Cele două plăci turnante ale Bisericii în Vestul euro¬pean erau sediile metropolitane de la Tours şi Canter-bury. Nici una din ele nu a consimţit să satisfacă cererea de sute de ori repetată timp de trei secole de către bre¬tonii armoricani ce voiau să se sustragă autorităţii de la Tours, şi anume aceea de a-l recunoaşte pe arhiepis¬copul de la Doi, oraş care se pretindea metropolă a Micii Bretanii!
E adevărat că ar fi fost un sediu metropolitan curios, dispunând de un foarte mic resort de talia unui canton şi de treizeci de enclave în întreaga Domnonie, teritoriu al
celţilor veniţi din Marea Britanie în secolul al V-lea al erei noastre, care au ţinut piept francilor până în 848, la Van-nes, în Cornouaille, Leon, Tregorrois şi regiunea Saint-Malo.
Problema a fost rezolvată de franci în Armorica, de saxoni în^Bretania şi, într-un mod înfiorător, de vikingi în Irlanda, începând cu secolul al Vlll-lea, cele mai fru¬moase mănăstiri scotice au fost incendiate, iar comorile lor, bibliotecile, manuscrisele, au fost distruse sau furate. Pană într-acolo încât, în momentul penibilei lor recon¬strucţii aceste mănăstiri care au contribuit atât de mult prin învăţământul lor şi prin sfinţii lor la formarea unei clase sociale engleze şi france cultivate, au trebuit să ceară să li se trimită cărţi de pe continent: nu le mai rămăsese nimic.
Capodopere la scară mondială
Creştinitatea celtică nu putea dispărea fără a lăsa urme nemuritoare. Crucile sculptate din Irlanda şi Scoţia îl miră încă pe privitor. Dar nici o mirare nu este com¬parabilă cu cea pe care o oferă o pagină de miniaturi de pe un manuscris celtic.
Decoraţiunea liniară nu mai este încadrarea sau decorarea, ci chiar scopul în sine. Ajungem să avem im¬presia că textul, deseori nu este altceva decât un pretext. Este o dezlănţuire impetuoasă şi minuţioasă, incoerentă şi strict calculată a unei întrepătrunderi de împletituri, de linii, de figuri, de game cromatice, în acelaşi spirit cu cel al numismaticii sau al gravurii pe metal de la Tene. Se simte un popor în plină exprimare liberă a geniului său.
Aceste capodopere la scară mondială ce sunt Cartea din Keels sau Cartea din Durrow reduc la zero
toată arta caligrafică continentală precarolingiană. Şi nici China, nici Japonia nu au lăsat opere comparabile. S-a calculat că ar fi trebuit o viaţă întreagă pentru a duce la bun sfârşit realizarea unei astfel de lucrări. Pentru că ele sunt, în cea mai mare parte, făcute de o singură mână.
Liniile răsucite ale Cărţii din Durrowsunt rezultatul a zece secole de căutări, de perfecţionare şi de rafinament. Nu se mai poate vorbi despre influenţe. Şi totuşi s-a vor¬bit.
S-a susţinut că arhetipurile manuscriselor irlandeze au fost desenate în Northumbrie (Nord-Estul Angliei) şi ar fi fost fructul «splendidei civilizaţii anglo-saxone din se¬colele al Vll-lea şi al Vlll-lea, căreia îi datorăm Beowulfş\ pe care irlandezii n-au făcut decât s-o imite». Teza nu se poate susţine, în primul rând Beowulf, chiar dacă repre¬zintă o valoare mitico-literară comparabi’ă saga-urilor celtice, este din anul 700, probabil posterioo.ră Cărţii din Durrow şi Cărţii de la Lindisfarne. Apoi «splendida civi¬lizaţie anglo-saxonă» s-a dezvoltat mai târziu, din secolul al Vlll-lea până-n secolul al Xl-lea. Este adevărat că-i da¬torăm evangheliarul de la Eternach. în Frisia, dar mai de-grabă în cazul acestuia am putea vorbi de imitaţie.
Călugării irlandezi alungaţi din Anglia de către italianizanti
»
Şi cum am putea să uităm că irlandezii de la lona au fost cei care au fondat centrul cultural de la Lindisfarne, de unde creştinismul celtic a cucerit Nord-Estul Angliei şi a strălucit în Sud până în Wessex? Dacă a existat vreo influenţă, aceasta a avut loc în sens invers. Culmea artei miniaturii, Cartea din Kells, este posterioară cu aproxima¬tiv un secol Cărţii de la Lindisfarne. Nimic asemănător n-a
văzut lumina zilei în Anglia. Inspiraţia a revenit în Irlanda în acelaşi timp cu călugării celţi, la începutul secolului al VI l Mea. ‘
Plecarea irlandezilor a fost determinată de un apos¬tol al artei clasice, Biscop, curiosul abate de la Jarrow, la intrarea în Tyne, la două zile de mers călare la sud de Lindisfarne. Victoria sa nu fusese una armată. Toată viaţa sa fusese împotriva influentei celtice, mergând de şase sau şapte ori pe continent pentru a aduce imagini ale unor forme vii de animale şi plante destinate contra¬balansării metodelor abstracte suspectate de păgânism. De fiecare dată aducea cu el o încărcătură de cumpărături făcute în Italia, pe care decoratorii saxoni încercau să le copieze. Iar «celtizanţii» sustrăgeau unele motive pe care, conform obiceiului for, aveau să le facă imediat de nerecunoscut.
Aceasta a fost influenţa anglo-saxonă ce se opunea celei venite din Celţia: o inundaţie de italianism.
«Erezia naţională a bretonilor»
Creştinitatea celtică ar fi putut constitui o realitate distinctă de biserica catolică şi chiar de credinţa creştină. Ar fi putut deveni un fel de neostoicism după moartea (422) celui care, ieşit din sânul ei. apărase o idee teologică pe care biserica avea s-o condamne: bretonul Morien, zis Pelage.
Raportat la cultura celtică tradiţională, Pelage este un om nou. Originar din Bretania romană, el a primit o puternică educaţie latină. Este, asemeni unui galo-ro-man, lipsit de conştiinţa celtică şi la antipodul contempo¬ranului său Taliesin, bard «naţionalist» din Nord. Dar este purtătorul caracterului rasei sale şi cel care îl exprimă în
faţa Romei, unde a hotărât să se stabilească.
Pelage, personaj ascet, neagă că natura umană ar fi fost radical coruptă de păcatul original. El minimali¬zează rolul ajutorului divin în salvarea spiritelor. Simţul lui de responsabilitate este clătinat de iertarea păcatelor. El consideră că progresul moral depinde de eforturile pen¬tru mai bine şi de demnitatea omului.
Succesul pe care l-a avut la celţi se explică prin tendinţa lor de a nu admite că omul ar fi un păcătos prin firea lucrurilor, în secolul al V-lea, nu numai Bretania, dar şi Galia erau agitate de erezia pelagiană, în ciuda pro¬testelor sfântului Augustin.
Biserica trebuia să acţioneze, în fapt era păgânis-mul care renăştea: Mântuirea pierdea orice semnificaţie. De altfel, Pelage, în Scrisoare către Demetriade, dădea ca model filosofii păgâni. Pentru a reduce «erezia naţională a Bretonilor», Biserica l-a trimis în Bretania pe sfântul Germain din Auxerre şi Sfântul Loup din Troyes. în 429-431.
Unii se rugau asemeni catolicilor şi gândeau ca păgânii
Dar flacăra pe care credeau c-au stins-o mai pâl¬pâia încă. Germain avea să se reîntoarcă în 447 însoţit de numeroşi misionari. Avea să fie o operaţiune com¬plexă. Germain avea ca misiune să obţină din partea autorităţilor religioase dezaprobarea totală a doctrinei lui Pelage şi să ordone rezistenţa bretonă în faţa păgânilor saxoni. Sfântul Palladius are dispoziţia să convertească Irlanda. Germain se află în Ţara Galilor, sărbătorind Pastele, când primeşte trista veste a înfrângerii lui Pal¬ladius de către oameni înarmaţi care nu au lăsat decât

doi supravieţuitori, întors la Auxerre, el îşi va prezenta candidatul său: pe Patrick.
între timp pelagianismul continuă să mocnească sub cenuşă, în secret doctrinele sale sunt învăţate. Clerici irlandezi îl citează câteva secole mai târziu, dovadă a su¬pravieţuirii sale. Clericul irlandez Jean Scot Erigene (care învăţase greaca în mănăstirile insulei Verzi!) se va inspira din el în secolul al IX-lea când va scrie prima mare filosofie a Evului Mediu.
Papa loan al l V-lea scrie în 639 episcopilor irlandezi pentru a-i sili să respingă «această îngrozitoare doc¬trină». Aceasta înseamnă că se mai vorbea încă de ea. «Nu este o blasfemie, nota papa, să pretinzi că omul poate să nu păcătuiască?»
Avem aici dovada clară că în ciuda a două secole de predici şi învăţăminte monastice, irlandezii nu erau încă convinşi că Mântuirea le folosea la ceva. Existau aşadar irlandezi care se rugau asemeni catolicilor, dar gândeau ca păgânii.
învăţători creştini
ai Europei continentale
Alţi irlandezi, în schimb, sunt învăţătorii creştini ai Europei Continentale şi nu doar în Mica Britanie. Sfântul Colomban, care este iniţiatorul confesiunii auriculare în întreaga creştinătate, fondează marea abaţie de la Luxeuil, în Estul Franţei, pe cea de la Bregenz în Arlberg, pe cea de la Bobbio în Italia. Discipolii săi sunt sfântul Ouen care fondează abaţia de la Jouarre, în Ile-de-France; sfântul Gali care fondează în Elveţia ilustra abaţie ce-i poartă numele, sfântul Wandrille care face în Normandia o fundaţie la fel de celebră.
în total două sute de abaţii se nasc din influenţa ir¬landezului Colomban pe întregul continent. Sfântul Fiacre, alt irlandez, va fi propovăduitorul creştinătăţii la Brie, la est de Paris, şi patronul său. Treizeci şi nouă de sfinţi şi trei sfinte din Irlanda vor evangheliza Belgia, etc.
Dar o societate seamănă cu o masă solid implan¬tată pe cele trei picioare ale ei: religia, instituţiile şi limba. Este suficient să smulgi unul singur pentru ca ea să se dărâme pe de-a-ntregul.
în Celţia druizii au fost elementul social coordona¬tor, moderator şi educator. Toată lumea presimţea că, fără un cadru nou, haosul avea să se instaleze, în Galia, imperiul roman, limba devenită comună, instituţiile sale preluate de Biserică, au constituit acest cadru, în insule, acolo unde administraţia romană nu se stabilise încă, Biserica a trebuit să se descurce singură. Ori ea nu putea, singură, să fie structură socială.
Al doilea val al celtismului
Sistemul de şcolarizare irlandez din secolul al Vll-lea cuprindea trei feluri de şcoli, cele unde se predau învăţăturile creştineşti în latină, cele unde se învăţa spe¬cificul obiceiurilor naţionale şi altele în care filizii urmau, cu toate precauţiile, tradiţia literară şi artistică naţională, şi aceasta până în secolul al XlV-lea!
Spiritul păgânismului mai dispunea încă de câteva sanctuare. Unul dintre ele era scriitura ogamică, ce a continuat să se folosească timp de câteva secole şi care a rămas păgână până la sfârşit.
Rezultatul a fost o efervescenţă permanentă în sensul celtismului.
Irlandezii s-au apucat să scrie imnuri religioase în
gaelică. începând cu secolul al Vlll-lea, o serie de erudiţi s-au consacrat reconstruirii istoriei originilor ţării lor. Au făcut-o în scopul «naţionalist» de a afirma unitatea gaelică a Irlandei, dar şi pentru a şterge credinţele religi¬oase f ară temei.
Mişcarea de renaştere înfloreşte în secolul al Xll-lea. Este epoca în care în Europa are loc o exaltare a puterii temporale împotriva pretenţiilor puterii spirituale şi ajubirii dintre oameni împotriva impunerii ascetismului, «împotriva sacralităţii supranaţionale, spune Lancelot Lengyel, o sacralitate naţională confuz resimţită caută să fie definită în Sfântul Graalpentru a ocupa celălalt taler al balanţei. Sentimentul naţional se referă atunci la trecutul celtic si se centrează asupra lui Arthur…»
In sfârşit celtismul este la modă. în Irlanda se scrie Cartea din Leinster, asistăm la o înflorire a ciclului lui Finn şi la naşterea unui gen literar nou, ciudat de «modern», balada poetică, Cântul de dragoste al lui Grainne fiind un admirabil exemplu.
CÂNTUL DE DRAGOSTE AL LUI GRAINNE
«Dormi puţintel, pentru că nu trebuie să-ţi fie frică de nimic pe lume, ţie, omul căruia i-am dăruit dragostea mea, Diarmaid, fiul lui O’Duib-hne!
Dormi liniştit aici, descendent al lui Duibhne, nobil Diarmaid; voi veghea asupra ta, în tot acest timp, fiu al frumosului O’Duibhne…
Să-ţi fie somnul la fel ca cel al lui Dedinach când a luat-o pe fata lui Moran, în ciuda lui Con-nall!
Să fie la fel ca cel al frumosului Finnchadh din Assaroi când a răpit-o pe Slâine, în ciuda lui
Faibbe cu capul tare!
Să fie la fel ca cel al lui Aine, fiică a lui Galian, când plecă la lumina torţelor împreună cu Dub-hthach din Doirinis.
Să fie la fel ca cel al bravului şi mândrului Degha, când o luă pe Coinchenn, fata lui Binn, în ciuda ferocelui Dichell din Duibhreann…
Separarea noastră este cea a unor copii din aceeaşi casă, aceea a corpului şi a sufletului, tu, viteazule erou al strălucitorului lac Carmanl…
La Est cerbul nu doarme şi nu încetează să strige; cu toate că se află în boschetul mierlelor, nu are deloc chef să doarmă.
Căprioara nu doarme şi geme pentru puiul ei; aleargă printre tufişuri…
în această noapte cocoşul sălbatic nu doarme în landele bătute de vânt de pe colină; dulce este ţipătul său clar; printre rafale el nu doarme.
Dormi un pic, un pic de tot, pentru că nu tre¬buie să-ţi fie frică de nimic pe lume, ţie, omul căruia i-am dăruit dragostea mea, fiul lui O’Duib¬hne, Diarmaid!»
Balade osianice, Duanaire Finn
în Ţara Galilor, la începutul secolului al X-lea, un efort comparabil cu cel al filizilor smulge din uitare legenda naţională prin redactarea poveştilor cu substrat puternic mitologic cuprinse în Mabinogion. Se întrezăreşte în poezia lirică flacăra patriotismului. Sfârşitul independenţei şi moartea lui Llewelyn, şeful pre¬destinat, demoralizează poporul un timp, aşa cum exodul prinţilor a demoralizat Irlanda în 1607, aşa cum trădarea
şefilor de clan a demoralizat Scoţia în momentul evacuării locuitorilor din ţinuturile de sus, la începutul se¬colului trecut. Speranţa a murit şi poezia a devenit un re¬fugiu al visului celtic.
în ceea ce priveşte Mica Bretanie, depinzând începând cu secolul al Xll-lea de coroana Angliei, ea nu mai are existenţă proprie. Ea a fost prima care a intrat în lunga perioadă de letargie unde, pare-se, trebuie să zacă pentru totdeauna celtismul: «gaura neagră».
Când celţii îşi doresc statul
Galii au fost primii care au înţeles că, într-o luptă pentru supravieţuirea naţiunilor, o formulă statală oare¬care este o necesitate, eschivarea de la ea fiind suici-dară. Vercingetorix a încercat să realizeze un stat în condiţii din cele mai nefavorabile şi a eşuat.
Puţin după înfrângerea sa, Calgacos, rege al cale-donienilor, în actuala Scoţie, în momentul în care era pe punctul de a se lupta cu romanii, în apropiere de Perth, a manifestat o luciditate politică asemănătoare cu cea a lui Vercingetorix.
«Vă puteţi imagina cu adevărat, le spune el războinicilor săi, că curajul romanilor ia război este egal cu disiparea lor pe timp de pace? Nu! Certurile noastre şi dezbinarea noastră le-au asigurat reputaţia. Aceasta este construită pe greşelile inamicilor lor. Uitaţi-vă la ei! Sunt o aglomerare de naţii care va fi înmărmurită de înfrângere aşa cum va fi întărită de succes! Chiar credeţi că aceşti gali şi aceşti germani — aceşti bretoni, de ase¬menea, spre ruşinea noastră! — ţin la Roma din verita¬bilă loialitate şi din dragoste sinceră? Se poate ca ei să se ofere să-şi verse sângele pentru aceşti tirani străini, dar
au fost inamicii Romei mai mult timp ca sclavii săi. înţelegerea şi teroarea sunt legături fragile; rupeţi-le şi veţi vedea că ura începe acolo unde sfârşeşte teama…
…Atunci printre proprii noştri inamici vom găsi oameni care să ne ajute. Toţi bretonii vor recunoaşte cauza lor în cauza noastră, galii îşi vor aminti de liber¬tatea lor pierdută, restul germanilor va dezerta aşa cum au făcut-o şi usipii (aluzie la dezertarea contingentului tribului Usipe care servea armata lui Agricola). Nu au nimic care să ne poată alarma: forturi fără garnizoane, colonii de bărbi grizonate, oraşe bolnave sau împărţite de către supuşi rebeli şi stăpâni tiranici. Aici, în faţa voastră, aveţi armata lor şi pe generalul lor. în spatele lor sunt tributuri de plătit, mine de săpat şi alte munci de sclavi sub ameninţarea biciului.
Sau acceptaţi biciul pentru totdeauna, sau vă răzbunaţi: câmpul de luptă va decide. Şi acum, înainte! Şi, în timp ce veţi merge, gândiţi-vă la cei care au făcut-o înaintea voastră şi la cei care vă vor urma…»
După cum se ştie, Caledonia a fost cucerită ca şi restul Bretaniei, pentru aceleaşi motive de mobilizare in¬suficientă şi de tehnică militară deficientă. Dar vorbele lui Calgacos, chiar dacă rostite de Tacitus în stilul pompos latinesc, şi-au păstrat sensul. Rhodri cel mare, în secolul al IX-lea, a înţeles lecţia. Moştenind unul din micile regate galice, el a ştiut prin diplomaţie să-şi însuşească încă alte trei. Nepotul său Hywel Dda continuă unificarea, reunind prin căsătorie Devetul cu celelalte regate precedente. Amploarea viziunii politice a lui Rhodri apare în poemul Armes Prydein, de la începutul secolului al IX-lea.
Acest secol este o mare epocă de reînviere celtică, în Scoţia, Keneth Mac Alpin fondează monarhia scoţiană (834), după ce s-a luptat împotriva disidenţei pieţe chiar de şapte ori pe zi. In Mica Bretanie suntem în plină
epopee a lui Nominoe, cel care îi alungă pe franci şi se proclamă rege şi al cărui fiu, Erispoe, este şi nepotul lui Salomon. împinge atât de departe frontierele, încât îndrăzneşte să se prezinte ca rege al Bretaniei «şi a unei părţi a Galiei». Expansiunea bretonilor spre est şi consoli¬darea statului, în special prin înlocuirea autorităţii epis-copilor francofili cu bretoni puri, au fost înlesnite de Konwoion, abatele Redonului, care a făcut din mănăstirea sa centrul strălucirii puterii celtice.
Columban jucase un rol asemănător trei secole mai devreme în Irlanda, când a creat lona, deopotrivă centrul bisericii celtice şi punctul de plecare al cuceririi Cale-doniei.
Ca întotdeauna, independenţa regăsită permite renaşterea artelor şi a vieţii publice. Galezii îşi etalează în scris o amplă modernizare a legilor lor, cunoscută sub numele de Codul lui HywelDda, care face multe conccc: uni feudalismului normand, dar rămâne fidelă vechiului spirit care pretindea să nu existe urme de viaţă urbană şi drepturile poeţilor să fie fixate în funcţie de clasa căreia îi aparţin. Dacă poezia savantă s-a menţinut, aceasta se datorează sprijinului curţilor regale. Ca şi în Grecia ho¬merică, fiecare senior îşi avea poetul personal. Chiar şi în epocile cele mai sumbre care aveau să vină, reminis¬cenţele acestui trecut aveau să fie abundente si vii.
LAMENTAŢIE PENTRU LLYWELYN
în 11 decembrie 1282, ultimul prinţ domnitor al Ţării Galilor, Llywelyn, cădea răpus apărând independenţa, victima unei capcane. El avea ambiţia să elibereze bretonii de saxoni şi, dacă dăm crezare unuia din ultimele versuri ale
elegiei sale, şi de francezi. Toate speranţele convergeau spre el. Moartea lui a fost o prăbuşire.
Numeroase sunt lacrimile ce alunecă pe obraji,
Numeroase sunt piepturile deschise şi
sângerânde,
Numeroase bălţile de sânge în jurul picioarelor,
Numeroase văduvele care îl plâng,
Numeroase gândurile grele care bântuie,
Numeroase casele pe unde focul a trecut.
De când stâlpul a căzut, prinţul cu mâna de aur,
De când Llywelyn a murit, îmi simt capul vid.
Nu vedeţi drumul vântului şi al ploii?
Nu vedeţi stejarii care se ciocnesc?
Nu vedeţi marea care bătătoreşte pământul?
Nu vedeţi adevărul pe cale să nască?
Nu vedeţi soarele izbucnind pe cer?
Nu vedeţi stelele care au căzut?
Nu credeţi în Dumnezeu, oameni demenţi?
Nu vedeţi că este sfârşitul lumii?
Capul îi este tăiai eu îl am pe al meu pe umeri.
Capul lui, căzând, i-a umplut pe oameni de
teroare.
Când capul i-a căzut, nu mai rămânea decât să
te dai bătut.
Cap de războinic, care de-acum va fi cântat.
Un cap de dragon, de erou, îl încorona.
Frumos cap al lui Llywelyn, spaima ne loveşte.
<3t.
O sabie să-l fixeze pentru omenire!
Cap al seniorului meu, durerea sfârşitului lui mă
consternează,
Cap al sufletului meu, cap ce sfidează numele,
Cap pe care nouă sute de naţii l-au onorat,
Nouă sute de sărbători l-au exaltat.
Cap regal şi mână ce aruncă spada.
Cap orgolios de rege-vultur,…
Fie ca un cap al regelui din cer să-şi întindă
protecţia până la tine!
Ultimele bătăi de aripă
Zeul Nodons (devenit Nuada în gaelică) avea în epoca romană un templu pe malul drept al Severnei. Pentru a termina cu devoţiunea pe care, sub numele de Nuz, i-o conservau bretonii epocii creştine, preoţii îl de¬clarară, pe el şi pe fii săi, căzut în infern. Dar poporul îşi luă revanşa pretinzând că el se găsea acolo pentru a combate demonii şi a-i împiedica să distrugă lumea. Şi Nuz-cu-mâna-de-argint a continuat să-i inspire pe poves¬titorii din Evul Mediu.
Sfântul Columban întâlneşte încă druizi la picţi în secolul al Vl-lea. în Galia, Gregoire de Tours scrie că un candidat-stilit întâlnind nişte ţărani adorând o imagine a «Dianei», a construit o coloană alături de ea, pe care a stat cocoţat, vara şi iarna şi a predicat noua credinţă. El a terminat prin a-i convinge pe săteni să-şi distrugă ei sin¬guri idolul.
în secolul al Vll-lea, Sfântul Ilie interzice jurământul pe soare şi pe lună.
Un penitenciar al secolului al Vlll-lea decretă o
penitenţă severă pentru păcatul de druidism (druidechta).
Bretonii din nord, de la Clyde la Mersey, erau creştini încă de la sfârşitul epocii romane, dar societatea lor rămăsese de tip militar şi nicidecum monahal, cu o tradiţie poetică foarte dezvoltată şi o etică ce plasa deasupra oricui eroismul în luptă şi fidelitatea faţă de şef. De-abia dacă se găseşte vreo urmă de morală creştină în literatura lor, în afara unor formule. Un manuscris al mănăstirii scotice de la Saint-Gall, în Elveţia, datând din secolul al IX-lea, conţine o invocaţie către Diancecht, zeul-vraci al Tuatha De, pentru a vindeca durerile de cap. O rugăciune contemporană folosită în mănăstirile irlan¬deze imploră cerul pentru convertirea scoţilor!
în secolul al Xl-lea, Biserica irlandeză urmează încă preceptele celtice în materie de căsătorie şi de divorţ. Papa Alexandru al lll-lea este indignat «că se căsătoresc cu mamele lor vitrege şi nu le este ruşine să facă şi copii cu ele; că un om poate trăi cu femeia fratelui său atâta vreme cât acesta este în viaţă, că altul poate trăi în con¬cubinaj cu două surori şi că mulţi dintre ei, dându-le la o parte pe mame, se căsătoresc cu propriile lor fiice».
In aceeaşi epocă Irlanda ignora ungerea cu ulei, pe motiv că uleiul era încă necunoscut şi atunci simbolul n-ar fi avut nici un sens. în secolul următor, noii-născuţi erau botezaţi acasă fără să fie anunţat preotul şi, la unii bogătaşi, copilul era scufundat în lapte. Consiliul de la Cashel a condamnat aceste abuzuri.
în secolul al Xll-lea se mai practică încă în Ulster un ritual qăgân de înscăunare a regelui, chiar dacă fără iapa albă. în Franţa domneşte Philippe Auguste şi în Mica Bretanie, Eon de l’Etoile, care se considera inspirat de spiritul lui Merlin şi predica o credinţă nouă de filiaţie celtă impură, care respinge biserica şi combate abuzurile claselor privilegiate. El ocupă împreună cu partizanii săi
pădurea de la Broceliande, înfruntă fără frică o Inchiziţie timpurie, îşi vede discipolii murind pe rug, ţine piept cu in¬solenţă papei Eugeniu la consiliul de la Reims şi moare în închisoare.
Punctul cei mai de jos al parcursului
Ţara Galilor este împărţită în două, transversal, de către munţi. Nordul şi sudul au avut vieţi politice distincte. Nordul, în contact cu cei mai de temut bretoni, cei ai re¬gatelor septentrionale, nu a fost decât anti-englezi. Dim¬potrivă, sudul, începând cu secolul al X-lea a fost de partea lor. Hywel Dda era un admirator al lui Alfred cel Mare, rege al Wessexului. După moartea lui Llywelyn a învins politica de colaborare cu Anglia şi unitatea ţării s-a făcut sub un rege englez.
La fel şi Scoţia, la sfârşitul Evului Mediu, s-a detaşat de cordonul ei ombilical irlandez şi s-a orientat spre sud. Unitatea celtică în jurul mării Irlandei se rupsese. Unitatea celtică de peste Marea Mânecii avea să aibă aceeaşi soartă. Cucerirea Cornwallului de către englezi, termi-nată în secolul al X-lea, pusese deja o frână serioasă relaţiilor între bretonii de pe cele două maluri. Reforma în Marea Britanie a pus capăt legăturilor familiale întreţinute de căsătorii. Şi aceeaşi schimbare de orientare politică ce se produsese în Ţara Galilor se producea acum în Mica Bretanie. în special după urcarea pe tronul ducal a unei familii franceze, Dreux, descendenţii din emigranţi bri¬tanici simt că aparţin unui ansamblu continental.
Cornwallul sufocat de masa engleză este redus la o viaţă de lâncezeală. Insula Mân, cu civilizaţia ei atât de curioasă, influenţată de scandinavism, se închide în insu-laritatea ei. Şi Irlanda, matricea manifestărilor celor mai
strălucitoare ale celtismului, este redusă la tăcere timp de secole de către o opresiune brutală şi sângeroasă care va rămâne fără pereche în Europa. Coboară o mare noapte, din ce în ce mai adâncă, pe speranţele celtice. Pare că este gaura neagră, sfârşitul.
Este cert, mai ales când cunoaştem forţa tradiţiilor pe care le-am exemplificat, că reminiscenţe ale trecutului vor continua să izbucnească până în zilele nostre, pe ici pe colo. în plin secol al XV-lea, un bard galez îl opune pe bătrânul breton Hu-Gadarn, zeu, erou sau invenţie lite¬rară, lui Christos! Şcoala de muzică a culdeilor, la Ar-magh, rezistă până în secolul al XVI-lea. Dioceziul de la Meath rămâne martorul tăcut al vechii forme monastice a biserici^ căci nu va avea niciodată nici catedrală, nici canon. In cursul secolului lui Voltaire se mai crede încă despre poeţi că au puterea să alunge şoarecii, în ciuda influenţei sfântului Maelrubha continuă sacrificiile de tauri pe Eilean Maree, lângă apele polare, până în 1678, în continuitatea riturilor păgâne.
Era deci de înţeles ca un imn din secolul al XVIII-lea să invoce ajutorul lui Dumnezeu «împotriva farmecelor femeilor, fierarilor (!) şi druizilor».
Adversarii, de la iezuiţi
la şcoala primară şi la jurnal
Mica Bretanie, după aventura lui Eon de PEtoile, mai păstrează o parte bună de arhaism. Doi iezuiţi bre¬toni, Michel Le Nobletz şi Julien Maunoir urmează unul altuia în secolul al XVIII-lea şi evanghelizează Bretania bretonă care, datorită tulburărilor cauzate de revolta zisă a Hârtiei Timbrate, era pe cale să se reîntoarcă la prac¬ticile păgânismului. Tatăl lui Le Nobletz, sihastru trăind în
l
cabane din paie, mergând din parohie în parohie pentru a se lupta cu fantasmele superstiţiilor, ne readuce în plină minunăţie a timpurilor eroice ale creştinismului. Di¬ficultăţile care îi stau în cale din partea clerului secular sunt o nouă pagină adăugată cronicii, pe care o credeam închisă, a conflictului între biserica celtică şi ierarhia ro¬mană.
Războaiele Imperiului şi Revoluţia măturau ce mai rămăsese din conştiinţa etnică. Ab loan-\\, lorwerth-l\, Gwilym-u au devenit Johni, Edwarzi, Williami. în Armorica mutaţia e mai puţin brutală, dar Le Meurşi Le Floch au devenit Legrandşi Lepage. Este începutul uitării însoţite de dispreţ pentru tot ceea ce vine din trecut. La Quimp’er, piaţa Terre-au-Duc devine piaţa Terraluc şi strada lui Rak-ker, strada Regaires. Bretonii, ca şi alţi celţi, sunt pe cale să devină străini la ei acasă. Şcoala primară obliga¬torie, jurnalul de un bănuţ şi serviciul militar vor accelera această tendinţă.
Ignoranţă şi trădare
Ne este greu să înţelegem astăzi ignoranta în care trăiau ramurile celte una faţă de cealaltă, când ne amin¬tim intimitatea relaţiilor lor mai vechi. Şi totuşi nici o legătură, indiferent cât de trainică, nu a existat niciodată între ele, de pildă între clanurile scoţiene care-l înfruntau pe invadatorul englez în 1745 şi marinarii bretoni care combau flota engleză, cu toate că pretendentul britanic Charles-Edouard şi Ludovic al XV-!ea au fost aliaţi. Până la regele Arthur, care a devenit pentru marele public un prinţ de legendă englez!
Fostele clanuri scoţiene erau mari familii în care toată lumea purta acelaşi nume patronimic şi în care
devotamentul faţă de şef mergea până la moarte. Guver¬nul englez, recunoscând şefii ca fiind proprietarii funciari ai teritoriului clanului, a pus o barieră între interesele per¬sonale ale şefului şi cele ale poporului. Când noii proprie¬tari au vrut să facă avere crescând oi, a căror lână era foarte căutată pe piaţa engleză, ei nu au ezitat să-i ex¬pulzeze pe ţărani, în ciuda drepturilor acestora. Contrast dramatic: în acelaşi moment în care familiile, păzite de funcţionarii călare şi de câinii lor, se dirijau într-un cortegiu lugubru spre coastă pentru a fi îmbarcate spre America, lăsând în spatele lor colibe în flăcări, fiii lor împânzeau regimentele şi se lăsau omorâţi pentru măreţia imperiului, pe toate câmpurile de bătălie ale lumii!
Si totuşi unitatea miturilor
9 ‘
în saga lui Tain, care a fost redactată în secolul al Xîll-lea, bazată pe documente din secolul al Vll-lea, Re¬gele Conchobar, hotărât să se răzbune pentru jignirile aduse de ultima incursiune a inamicilor săi, se pronunţă astfel:
«… Numai dacă cerul cu ploaia sa de stele va cădea pe suprafaţa pământului, numai dacă pământul se va deschide într-un cutremur, numai dacă marea cu peştii ei vine să acopere pământul, numai atunci nu voi aduce fiecare vacă înapoi în staulul ei şi fiecare femeie în casa ei, indiferent de bătălie.» Aproape în aceiaşi ter¬meni, în secolul al IV-lea înaintea erei noastre, galii din Balcani răspundeau la întrebarea lui Alexandru cel Mare care voia să ştie de ce le este cel mai frică: «Să ne cadă cerul în cap!»
Unitatea celtică, raportată la curajul viril, este un fapt foarte important în spaţiu şi în timp.
A-vueiaşi /ucru se petrece şi cu credinţele. Epona galică de la Alesia, călare pe cal, se regăseşte în Scoţia pe stela de la Hilton. Aşezată fn mijlocul cailor, la muzeul din Stuttgart, ea apare în aceeaşi postură pe crucea de la Kilrea, în Irlanda, care a fost ridicată cel mai devreme în secolul al X-lea. Unitatea miturilor în timp şi spaţiu.
Unitatea limbii nu mai este decât subdiacentă dia¬lectelor, dar ea exista la începutul epocii istorice. Ase¬meni unităţii credinţelor, a obiceiurilor şi a culturii, ea a fost fructul unui incestuos amestec de populaţii dintr-o parte si dintr-alta a domeniului celtic, anulând astfel efec¬tele depărtării.
Visul unităţii retrăieşte
Solidaritatea dintre celţi, în ciuda diviziunilor tor, nu este un simplu cuvânt. Când veneţii se hotărăsc să-i re¬ziste lui Cezar, ei trimit emisari în Marea Britanie pentru a cere întăriri. Geoffroy de Monmouth povesteşte că Urien, rege al bretonilor insulari, care avea să fie asasinat de saxonii cu care era în război, apelează la fraţii săi din Mica Bretanie. Un hoel veni cu 15.000 de oameni. După cronicar, un armorican, Salomon, îi v/ne în ajutor regelui Cadwallon. Pentru că irlandezii au pătruns la bretoni, după plecarea romanilor, şi apoi la picţi, au loc într-a-devăr câteva hărţuieli, dar se produce o profundă întrepătrundere a diverselor popoare, care joacă în fa¬voarea unităţii spirituale. Istoria romantică a lui Diarmuid şi Grainne este sursa romanului Tristan şi /solda, prin in¬termediul versiunilor bretone pierdute. Poezia de curte galeză din secolele al Xll-lea şi al Xlll-lea este replica poeziei irlandeze din aceeaşi epocă. Se întâlnesc chiar versuri identice. Fără această unitate spirituală, niciodată
biserica celtică n-ar fi văzut lumina zilei şi nu s-ar fi in¬staurat, apoi menţinut în faţa vânturilor şi a valurilor în întreaga celtofonie.
Această unitate, dezminţită în timpurile moderne de către diversitatea limbilor vorbite, a confesiunilor religi¬oase, a apartenenţelor politice, a obiceiurilor chiar, nu este doar o simplă nostalgie. Ea câştigă teren în aceşti ani ai electronicii, zi după zi, în ciuda obstacolelor. Pentru că ea ţine de vis şi visul nu cunoaşte obstacole.
Pasivitatea bilanţului
Toate expunerile referitoare la civilizaţia celtică au fost până aici descriptive, niciodată analitice, cu atât mai puţin justificative. Dar au fost din abundenţă critice. Autorul, referindu-se la civilizaţia mediteraneană sau a Orientului Apropiat ca etaloane de perfecţiune, nu ezită să considere drept lacune sau semne de inferioritate ab¬senţa la celţi a statului sau a omului care îl încarnează. Este o descoperire a ultimilor ani că civilizaţia celtică a fost de o esenţă diferită şi în consecinţă ar trebui judecată în propriul ei mediu şi conform cu logica ei internă.
Ei nu au cunoscut statul pentru că societatea lor nu atinsese încă gradul de dezvoltare care duce la formarea statului. Aveau să tindă către el, am văzut-o. Drama pen¬tru ei a venit din faptul că s-au găsit prea devreme în prezenţa unor sisteme politice agresive, mai avansate şi în consecinţă mai eficace.
Este de necontestat că au avut o tendinţă tempera¬mentală pentru dispersare. Libertatea se plăteşte prin re¬nunţare la putere. Şi, pentru că şi-au dorit prea’mult să fie liberi, s-au trezit supuşi. Dar exista în unicitatea lor un principiu durabil şi aceasta este revanşa lor.
Povestea lor nu se termină printr-o simplă consta¬tare a eşecului. Deoarece, alături de pasivitatea lor, celţii au lăsat şi altceva cu caracter de promisiune.
în epoca lui Conchobar care a fost rege chiar la începută epocii creştine, Irlanda avea cinci milioane de locuitori, în secolul al Xll-lea, englezii n-au mai găsit decât un milion atunci când au debarcat. Acesta era rezultatul unor lupje intestine. Celţii aveau nevoie de o concepţie unitară în Galia ea a fost a lui Cezar.
Partea pozitivă a bilanţului
Dar vedem că învinsul îl asimilează pe învingător şi, din multe puncte de vedere, îl domină. Pe vikingi îi asimilează întâi insularii, apoi saxonii. Galii, deşi şi-au pierdut limba, îi asimilează pe franci, burgunzi, vizigoţi şi alemani. Şi ceea ce rămâne din marea Celţie antică ne lasă un mesaj. Venit din străfundurile trecutului el ne spune că strămoşii găseau că e bine să-i pună pe cei no¬bili în fruntea societăţii şi pe cei răi să-i lase la urmă, că singura ierarhie socială care merită să fie luată în consi¬deraţie este cea bazată pe valorile individuale, că singura fraternitate care nu dă greş este cea a oamenilor cu aceeaşi origine şi aceeaşi filiaţie. «Dacă Ninive se im¬pune în memoria oamenilor, spune C.W.Ceram, o face în special prin crimă, jafuri, tiranie, oprimarea celor slabi, război şi atrocităţi de toate tipurile, printr-o serie de regi sângeroşi, care nu dominau decât prin teroare şi dintre care puţini au murit de moarte bună, despotismul lor agravându-se pe zi ce trece.»
Aceasta era realitatea a cărei faţadă se reflecta în apele Eufratului.
«Nici o mână irlandeză, scrie un anonim, de-a
lungul secolelor, nu a aprins un lemn pentru a arde un eretic. Nici un martir nu a fost trimis la spânzurătoare, la tăierea capului sau la închisoare de către catolicii Irlan¬dei. Nici un om nu a fost aruncat în închisoare de către un prinţ sau un parlament irlandez. Căutaţi în lungile anale ale trecutului şi veţi vedea că niciodată un infidel sau un necredincios nu a fost alungat, lipsit de libertate sau pe¬nalizat, indiferent cum, de către poporul Irlandei. Toate aceste lucruri frumoase nu se pot spune despre nici un alt popor în întreaga istorie.»
Licăriri ale renaşterii
în «gaura neagră» mai persistau şi alte licăriri. Gar-gantua a fost o reîntrupare a lui Cuchulainn, la Cloche-merle. Cealaltă lume celtică bântuie încă imaginaţiile în poveştile lui Perrault. Bretonii de astăzi sunt fiii unora care, când cădea seara, trăiau în ireal şi ale căror legende despre moarte sunt o veritabilă antologie mi¬tologică creştino-păgână. în provinciile Franţei mai există urme ale credinţelor celtice sub formă de obiceiuri sau de amintiri, de obiceiuri care nu sunt întotdeauna bine înţelese, dar care stau dovadă pentru un subconştient care a rămas acelaşi. O anumită corporaţie se reunea pe ascuns în păduri, acum o sută de ani, la Berry, pentru a proceda la ritul de iniţiere al noilor ei membri. Era o re¬miniscenţă a puterilor magice ale muzicii şi ale cântului. Sărbătorile ciclice au continuat încă^mult timp prin inter¬mediul bâlciurilor şi al adunărilor, în ceea ce priveşte medicina tradiţională, ea a domnit suveran în provincii până în perioada asigurărilor de sănătate.
în pământurile încă celtofone, vechiul spirit de clan a rămas viu. Atât consiliile cât şi jocurile puteau provoca
m bretania franceză lupte între parohii rivale care mer¬geau până la vărsare de sânge. Scena care urmează, semnalată în Scoţia, nu aminteşte ea oare de bătăliile ir¬landeze dintre «familiile» monastice?
«Un pastor din Skye (Hebride) în secolul al XVIII-lea se ducea la slujbă cu o spadă si, în spatele lui, valetul îi ţinea arcul şi tolba de săgeţi. Intr-o altă biserică, când presbiterianismul a devenit confesiune «naţională» şi Dumnezeul Răzbunător l-a eclipsat pentru un timp pe Christul Misericordios, nu era aşa de simplu să desem¬nezi succesorul unui post vacant, printre fideli numărându;se doar persoane al căror curaj nu era ieşit din comun, în aceste condiţii Colin Campbell, a cărui can¬didatură la ministerul din Ardchattan era contestată de fa¬milia Mac Donald, s-a rezemat de zidul capelei, cu sabia într-o mână şi pistolul încărcat în cealaltă, pentru a-şi apăra dreptul.»
Nici o licărire certă nu avea să lucească înainte ca studiile moderne să restituie urmaşilor celţilor ansamblul de cunoştinţe care face ca astăzi ei să ştie motivele per¬sistenţei unor sentimente insolite în adâncul sufletelor lor. Astfel, tradiţia pierdută se reînnoadă încetul cu încetul.
Doar pe plan literar celtismul nu a cunoscut nici o eclipsă. Nu există nimic comparabil în Europa secolelor XII şi XIII cu poezia lirică galeză. a spus Joseph Loth.
în secolul al XlV-lea nici un poet contemporan nu poate rivaliza cu David Ab Gwiiym, cu fantezia lui crea¬toare, bogăţia şi strălucirea imaginilor sale. Chateaubri-and, în Franţa, a regăsit, printr-un instinct miraculos, temele care corespund sensibilităţii celtice. Renaşterea literară bretonă îi datorează totul, după spusele lui Ana-tole de Braz.
JVIuzica a avut chiar mai mult succes decât litera¬tura, în ceea ce o priveşte, tradiţia celtică nu a fost ruptă.
Ea a continuat prin învăţământul oral până 1828 când, pentru prima dată, ariile pentru cimpoi ale hebrizilor aii fost notate cu ajutorul unor silabe criptice. Cântecele populare bretone din Ţara Galilor şi Armorica au păstrat, fără omisiune, toate modurile muzicii tradiţionale.
Primul «Congres celtic»
Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte credinţele druidice ce sunt luminate doar de câteva in-formaţii indirecte care nu au adeseori decât valoare de zvon. Unii estimează că şcolile modeme care declară că se conduc după filosofia druidică sunt neserioase. Altele sunt îmbibate de celtismul străvechi într-atâta încât se cred reprezentantele lui autorizate. Celtistul Meven Mor-diern ne-a lăsat o operă monumentală care face să retrăiască într-o povestire coerentă toată mitologia celtică. Este relevant să constatăm, citind Legile lui Belios scris de el, că morala pe care le-o împrumută eroilor săi a încorporat unele dintre ideile sale personale, precum şi noţiuni creştine esenţiale. Nici nu putea fi altfel. Şi totuşi suntem în faţa celtismului!
Limba comică, limba celtică din Cornwall, părea să fi murit odată cu Dorothee Pentreth, în 26 decembrie 1777. Astăzi cursurile de comică sunt urmate de sute de tineri care o şi vorbesc între ei. Aceasta indică o tendinţă, mai accentuată chiar în ţările rămase celtofone. Festi¬valurile de cimpoi şi concursurile de cântece folk reunesc acum în fiecare an participanţi din şase ţări celtice care au drept deviză «Şase ţări, un suflet». Congresul celtic, ţinut pentru prima oară în 1974, la Nantes, s-a remarcat prin preocuparea de a scoate panceltismul din acade¬mism pentru a face din el o forţă.
O fântână a Tinereţii
Nu este complet falsă afirmaţia că civilizaţia celtică ar fi fost un pre-Ev Mediu care s-ar fi continuat în Evul Mediu. Ea a fost chiar identificată drept barbară în esenţa ei şi incapabilă de a se adapta timpurilor moderne fără să se renege pe sine. Este evident că nimic nu este direct recuperabil dintr-o civilizaţie contemporană cu cea a războiului Troiei. Dar problema nu este aceasta, ci de a găsi în celtism surse de inspiraţie.
Gândirea celtică, ce accepta contradicţiile fără a încerca să le descifreze, este în mod straniu apropiată de preocupările mai recente ale fizicii şi ale sociologiei. Celţii trăiau cu perspective pe care până şi cei mai îndrăzneţi gânditori care se cred lipsiţi de prejudecăţi sunt incapabili să le imagineze. «Spiritul celtic, scrie Lancelot Lengyel, oferă o contradicţie la fiecare din cele trei principii greceşti. «Adevărului» îi opune o «relativitate», «eticii» absenţa ei în Creaţie şi «frumuseţii» emoţia».
Omul modern este diminuat, el a fost amputat de către raţionalism şi materialism. Şi-a pierdut dimensiunile parapsihice, dar şi, cel mai frecvent, pe cele spirituale, temporale şi spaţiale.
Există, într-adevăr, o asceză modernă, în re¬nunţările si constrângerile reprezentate de antrenamen¬tele sportive, realizările ştiinţifice sau aventurile militare. Dar toate se fac pe un teren unde omul de astăzi nu reuşeşte să se îmbogăţească cu adevărat, să-şi găsească ceea ce îi lipseşte.
Celor care caută cu disperare un motiv pentru a trăi, celţii ie atrag atenţia că ceea ce dă cel mai puţin sare şi piper vieţii este confortul materia!. Invidioşilor le spun că bogăţia nu este tolerată decât atunci când serveşte relaţiilor cu ceilalţi. Nenorocoşilor, că nimic nu înlocuieşte
iniţiativa personală pentru a ieşi dintr-un impas: Oprimaţilor, că vor dispune întotdeauna de o fortăreaţă inaccesibilă care se află în ei. Celor care nu ştiu cum să umple vidul existenţei lor, le relevă un secret care-i scuteşte de acest vid: gustul riscului. Celui care se simte pierdut în masa nediferenţiată, ostilă, străină a marilor oraşe îi propune dulceaţa şi reconfortul clanului pe care oricând îl poate construi dacă nu există. Clanul sau omul de pe stradă nu este un potenţial inamic, ci un apropiat în care poţi avea încredere.
Desigur, nu este cazul să-i adorăm pe Lug-cu-braţul-lung sau Nuz-cu-mâna-de-argint, nici să sacri¬ficăm pe altarul lui Teutates fie doar şi un iepure. Şi nici să aşteptăm să intre din nou în acţiune Escalibor. spada bunului rege Arthur. Dar trebuie înţeles că celtismul capătă astăzi un sens pentru că nostalgia pe care o trezeşte exprimă o necesitate. Ceea ce odinioară a fost împotriva lui, acum s-ar putea să se schimbe în favoarea lui. Reîntoarcere?… Eternă reîntoarcere!
Eterna reîntoarcere este o filosof ie a tuturor timpu¬rilor. Ea ar şti să ne salveze de la credinţa oarbă într-un «Progres» mai mitic chiar decât Insula-Eternei-Tinereţi şi care, la urma urmei, s-a construit pe sânge şi lacrimi.