VIATA TA SAU A MEA

Din peregrinările mele pe la diverse formări și cursuri, ca și din lectura unor cărți, am reținut azi două exerciții foarte  interesante. Ambele pot fi considerate teste cu privire la gradul de satisfacție resimțită în viața pe care o trăiești. Ele reprezintă un moment în care poți conștientiza resurse și limite, clarificându-ți ce anume vrei și de ce ai nevoie ca să ajungi acolo. În timp, poți vedea câte obiective ai atins sau nu din ceea ce ai fi vrut, sau poți constata schimbările care s-au petrecut cu tine și care te-au apropiat sau îndepărtat de felul în care îți imaginai viața ta. La ambele ne putem întoarce din când în când, pentru a ne reaminti viața pe care dorim să o construim.

1. Pe primul l-am descoperit la un curs de comunicare cu Romeo Crețu și are ca subiect viața noastră, așa cum o vedem din perspectiva celor 80 de ani pe care îi avem:

 

Cum arată viața mea la 80 de ani?

 

Imaginează-ți că ai 80 de ani și îți privești retrospectiv viața. Cum arată ea din perspectiva tuturor lucrurilor pe care ai fi vrut să le simți, să le faci, sau să le ai vreodată? Cum arată viața pe care o simți ”împlinită”? Nu contează cât de imposibile sau improbabile sunt, scrie tot ce ai vrea să faci.

 

Prin 2002, eseul meu suna cam așa…

 

CE MI-AR PLĂCEA SĂ SPUN DESPRE VIAŢA MEA LA 80 DE ANI

 

.

 

Motoo: Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine, ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

Rainer Maria Rilke

În primul rând, mi-ar plăcea să spun că a fost o viaţă dedicată unui vis sau unei credinţe care s-a împlinit. O credinţă sau un vis care să-ţi antreneze întreaga fiinţă, făcându-te puternic şi capabil să te ridici ori de câte ori cazi. O credinţă care să-ţi solicite atât de mult sufletul încât să te facă să oboseşti, să vrei uneori să renunţi şi totuşi să nu poţi… pentru că ar însemna să renunţi la sufletul tău.
(…)
Mi-ar plăcea să spun că am avut curaj, mult curaj. Curajul de a nu face compromisuri, curajul de a nu renunţa şi de a susţine ceea ce crezi, curajul de a fi tu însuţi în faţa altora, curajul de a te cunoaşte şi de a-i aprecia corect pe ceilalţi. Să poţi să rişti, să poţi să iubeşti aşa cum ai visat, să poţi respecta libertatea altuia. Să înţelegi că omul e o „ţară a tuturor posibilităţilor” şi că totuşi îşi pune singur limite.
Aş vrea să întâlnesc oameni deosebiţi, cu care să pot împărtăşi stări, gânduri, atitudini, oameni de la care să am ce învăţa şi care să-mi rămână în memorie.
Aş vrea să călătoresc mult, să cunosc culturi, civilizaţii, oameni diferiţi. Să le înţeleg istoria, viaţa, obiceiurile, gândirea.
Aş vrea să fiu pictor, sculptor, fotograf, medic veterinar, scafandru. Aş vrea să zbor cu deltaplanul şi cu avionul, aş vrea să sar cu paraşuta şi cu parapanta. Aş vrea să mă urc într-o navă spaţială, să colind prin univers. Aş vrea să văd aurora boreală, o cometă şi o ploaie de stele. Aş vrea să circul în timp, să mă pot întoarce în trecut sau deplasa în viitor.
Aş vrea să trec prin experienţe mai puţin obişnuite: levitaţie, decorporalizare, vizualizarea aurei.
Aş vrea să pot spune că au existat oameni cărora le-am făcut bine, cărora le-am dat încredere, oameni pe care i-am scos din impas, măcar momentan, după puterile mele.
Aş vrea ca cei cărora le-am greşit să mă ierte. Aş vrea să am prieteni adevăraţi, statornici şi cu o viaţă cel puţin la fel de lungă ca a mea. Aş vrea să ne petrecem concediile împreună cu familiile şi copiii. Aş vrea să am doi copii, un băiat şi o fată. Să înţelegem că ei nu ne aparţin, ci că viaţa lor e o şansă spre cunoaştere, iubire, dăruire, înţelegere.
Aş vrea să scriu o carte sau mai multe (poveşti pentru copii, poezii, cugetări, roman) care să rămână în urma mea peste timp.
Aş vrea să sărut o floare, să îmbrăţişez un copac, să mângâi un pui de focă, un pinguin, o căprioară, o lebădă, un cocor.
Aş vrea ca în sânul naturii să am întotdeauna acea stare aproape revelatorie, când vezi cum aerul ar fi alcătuit din baloane minuscule pline cu fericire, care se împrăştie în jur…
Aş vrea să sădesc câţiva pomi, să am o grădină cu flori şi o livadă. Să construiesc o casă ca-n poveşti şi o căsuţă într-un copac. Să fim mereu în viaţă doi care se ţin de mână. Să privesc, alături de el, un cer plin de stele şi să aud cum cântă greierii.
Aş vrea să am grijă de el când e bolnav, aş vrea să-l contrazic când n-are dreptate, aş vrea să-i trag câteva perechi de palme zdravene şi apoi să-l iubesc şi mai mult.
Aş vrea să moară el înaintea mea, pentru a nu rămâne singur şi a nu suferi.
Aş vrea să pot spune că ştiu cum e să plângi de fericire, fără ca fericirea să se dovedească a fi falsă.
Aş vrea să cunosc suferinţa pentru a aprecia mai bine bucuria.
Aş vrea să pot spune că nu am renunţat, că atunci când m-am înşelat, acesta a fost un semn pentru a vedea mai clar de aici înainte, fără a mă îngropa în remuşcări şi păreri de rău inutile.
Aş vrea să pot spune că am înţeles, am crezut şi, mai presus de toate, am avut norocul de a iubi şi de a fi iubită aşa cum mi-am dorit. Pentru că, până la urmă, viaţa este o şansă: şansa de a redescoperi chipul lui Dumnezeu în noi; şansa de a redescoperi un paradis cândva pierdut; şansa de a dărui. Pentru că ”dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.
Aş vrea să pot spune că „am fost”, adică pentru cineva am devenit semnificativă: am fost lumina, adevărul, împlinirea. Adică am însemnat totul.
Aş vrea să mă număr printre norocoşii cărora viaţa, sau Dumnezeu le revelează stări deosebite. Şi asta pentru că existenţa, pentru mine, înseamnă în primul rând a simţi. A simţi profund, intens, definitiv, sacru. A trăi cu, prin şi pentru cineva. A atinge acea stare de armonie şi contopire în care fiecare se regăseşte pe sine în celălalt. A descoperi frumuseţea a ceea ce vei deveni – pentru că ai simţit. A fi din nou în Paradisul pierdut.
Despre toate acestea aş vrea să pot spune că au făcut parte din viaţa mea. Şi aş mai vrea, din tot sufletul, să spun că toate astea nu sunt prea frumoase pentru a fi adevărate.

 

2. Al doilea exercițiu l-am găsit într-o carte și constă într-o întrebare:

 

 Dacă aș mai trăi 1 an, ce n-aș mai face?

 

Puși în fața acestei perspective, constatăm că prioritățile se pot schimba radical. Față în față cu noi înșine, fără timp la îndemână, renunțăm la prejudecăți, la orgolii, la tot ceea ce ne împiedică să ne găsim pacea și să ajungem la cel de lângă noi. Fiecare poate medita în voie la această întrebare…