PARAPSIHOLOGIE

 

 

 

 

Definiţii

 

Definiţia 1: Parapsihologia reprezintă un studiu ştiinţific efectuat asupra unor evenimente asociate cu experienţa umană. Deşi această definiţie are o sferă de cuprindere foarte largă, ea îşi păstrează rigurozitatea căci într-adevăr, parapsihologia este menită să reconsidere întreaga experienţă umană, oferind o nouă viziune asupra vieţii.
O premisă aparent de bun simţ, ce a dominat multă vreme mentalitatea comună, este faptul că lumea obiectivă şi cea subiectivă sunt complet distincte, neexistând bucle sau interconexiuni între ele. Lumea subiectivă este ”aici, în cap” iar cea obiectivă este ”acolo, în exterior, în lume”.
Definiţia 2: În sens restrâns, parapsihologia reprezintă studiul fenomenelor ce ajung să cadă sub incidenţa ambelor sfere, pura subiectivitate şi pura obiectivitate, într-un mod neobişnuit. Numim asemenea fenomene ”anomalii”, ”mistere” sau ”fenomene paranormale”, pentru că ele sunt dificil de explicat prin intermediul metodelor ştiinţifice curente.
Există 3 categorii de fenomene incluse în această sferă:
ESP – percepţii extrasenzoriale posibile ca urmare a dinamizării aspectului receptiv, lunar, Yin al fiinţei; din această categorie fac parte: intuiţia, premoniţia, clarviziunea, claraudiţia ş.a. Din categoria de oameni care au asemenea capacităţi fac parte mediumii, şi în general persoanele foarte sensibile.
PK – psihokinezie – fenomene psihokinetice prin care conştiinţa poate acţiona fizic asupra materiei. Aceste fenomene se realizează în urma dinamizării aspectului emisiv, solar, Yang al fiinţei. Din această categorie fac parte: levitaţia, telekinezia, psihofotografia, materializările, inedia. Oamenii care au asemenea capacităţi sunt persoane cu o voinţă foarte puternică.
Fenomene sugestive privind supravieţuirea după moartea corpului fizic, incluzând experienţele din preajma morţii (NDE – “near death experiences”), apariţiile unor spirite şi reîncarnarea.
Parapsihologii se aşteaptă ca cercetările viitoare să explice aceste ”anomalii” în termeni ştiinţifici, deşi este clar că ele nu vor putea fi pe deplin înţelese fără expansiuni semnificative (am putea spune chiar revoluţionare) ale stării actuale a cunoaşterii ştiinţifice.
Alţi cercetători afirmă că modelele ştiinţifice cele mai actuale ale percepţiei şi memoriei sunt capabile să exprime unele sau chiar toate fenomenele parapsihologice.

 

De ce parapsihologie?

 

Un răspuns simplu, dar adevărat ar putea fi că tentaţia de a sonda necunoscutul din noi rămâne una dintre cele mai fascinante. Dacă ai ales să parcurgi acest site, cu siguranţă că ai fost atras de ceea ce se află în spatele activităţilor conştiente, de acele mistere atât de greu sondabile ale fiinţei umane.
Însă, forţele latente ale subconştientului şi inconştientului uman abia au început să fie explorate sub lumina focalizată a interogaţiei ştiinţifice. Omul “se încăpăţânează în preajma acestui abis atrăgător, în sondarea neexploratului. El intră pe tărâmul oprit, în efortul de a pipăi impalpabilul, în a arunca o privire invizibilului…. Şi astfel, se pătrunde în impenetrabil şi aşa se intră în dezmărginirea condiţiei finite” (Victor Hugo).
Stările modificate ale conştiinţei reprezintă o realitate ce pune sub semnul întrebării multe dintre datele clasice ale psihologiei, aşa cum tahionii în fizica cuantică, încălcând în mod flagrant legea cauzalităţii, pun în dificultate bazele fundamentale ale fizicii clasice.
Omul nu poate evita experienţa stărilor modificate de conştiinţă ce exhală dintotdeauna un iz puternic de transcendenţă, readucând în atenţie conotaţia metafizică a actelor sale. Prin astfel de stări psihice (relaxare, vizualizare, meditaţie etc.) el poate evada din stihia contingentului şi a perisabilităţii.

Stările modificate ale conştiinţei se constituie într-un front disruptiv al automatismelor şi stereotipurilor create de o lume hipertehnologizată, în care “omul unidimensional”, omul tehnologiei, uită de rădăcina adâncă a transcendentalităţii ce se află în el. Acceptarea stărilor modificate ale conştiinţei ca experienţe subiective, ca obiect al cercetării în psihologie, înseamnă în fapt a ieşi din acel “flat land” (lume plată), care uniformizează şi caută mereu stereotipul, deschizând perspectiva unicităţii experienţei individuale, a redescoperirii autenticităţii fiinţei, a esenţei sale, considerată de mistici a fi “după chipul şi asemănarea” esenţei divine.

 

Lumina fizică şi lumina spirituală

 

Unul din cele mai mari mistere ale lumii este lumina. Spaţiul şi timpul îşi extrag proprietăţile din constanţa vitezei luminii şi mai mult decât atât, sunt legate între ele. Einstein a postulat o singură realitate fixă: aceea a luminii.
Arthur Stanley spunea în cartea sa “Natura lumii fizice”: “În lumea fizică noi asistăm la un joc de umbre reprezentând drama noastră contemporană. Umbra cotului meu se odihneşte pe cea a mesei şi umbra cernelii acoperă umbra hârtiei. Toate acestea sunt simbolice iar fizicianul le lasă acest caracter. Atunci survine spiritul alchimist care transmută aceste simboluri… Pentru a conchide într-o constatare categorică, substanţa lumii este mentală (s.n.).”
Iar James Jeans spune în “Universul misterios”: “Gândirea modernă tinde din ce în ce mai mult spre o realitate nonmecanică, universul ne apare mai degrabă ca un gând uriaş decât ca o imensă maşinărie.” În aceste viziuni Universul material are o natură relativă şi mentală – pe care unii au numit-o iluzorie. O astfel de concepţie ne conduce la o explicaţie a fenomenelor parapsihologice, fiind concepută în viziunea iniţiaţilor yoghini contemporani.
Prima comandă Divină a creaţiei a fost “Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină!” – lumina este deci esenţa structurală a lumii – HIRANYA GRABHA sau Embrionul de aur al budiştilor. Viziunile de lumină abundă şi la misticii creştini: “Dacă ochiul tău este sănătos, tot corpul tău va fi umplut de lumină”, spune apostolul Matei.
Înţelepţii Orientului afirmă că fenomenele parapsihologice pot fi realizate de toţi cei care au înţeles direct că esenţa creaţiei este lumina. Nu există minune care să nu poată fi redată prin efecte fotografice sau cinematografice. Din punct de vedere vizual cinematograful poate realiza orice minune: să se inverseze cursul obişnuit al fenomenelor, să se joace cu spaţiul şi timpul. Cinematograful realizează virtual minunile sfinţilor ce pot fi concretizate tot prin raze luminoase. Cinematograful poate fi folosit pentru a explica secretele creaţiei – un amestec de umbre şi lumini – planul cauzal, etc. Omul apare astfel ca o ţesătură de lumină sau, cum spune vrăjitorul yaqui Don Juan, “un ou de lumină”.
După ce am analizat fenomenul luminii atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual, ne putem pune întrebarea dacă există vreo legătură între aceste două genuri de manifestări. Vom urmări să facem în continuare o paralelă, de altfel inedită, din câte ştim, nerealizată până acum, între lumina fizică şi lumina spirituală.

 

 

Culorile aurei

 

Culorile fac parte în mod intim din viaţa noastră. Ele ne influenţează şi sunt în acelaşi timp o reflectare a noastră. Le folosim pentru a descrie starea noastră de sănătate fizică, mentală, atitudinile, reacţiile, chiar şi experienţele spirituale prin care trecem. Dacă vom asculta cu atenţie ce vorbesc oamenii, vom observa cât de des este folosită culoarea ca parte integrantă a vocabularului nostru:
“Astăzi văd viaţa în roz.”
“S-a făcut roşu de furie.”
“Situaţia e cam albastră.”
“Era verde de invidie.”
“Are o inimă de aur.”
Culoarea este dată de o anumită frecvenţă de vibraţie a luminii. Lumina are mai multe frecvenţe principale şi nenumărate frecvenţe secundare sau compuse, care sunt, de fapt, nuanţele. Dacă ţinem o prismă în lumina soarelui, pe suprafaţa opusă vor apărea în evantai toate culorile curcubeului, sau ROGVAIV, după iniţialele lor (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet).
Energiile specifice fiecărei persoane, energii care formează aura persoanei respective, sunt caracterizate de lumină şi culoare. Claritatea, intensitatea şi repartizarea culorilor aurei ne oferă informaţii privind starea fizică, emoţională, mentală şi spirituală a unei persoane. Pe măsură ce perseverăm în aplicarea tehnicilor yoga vom începe să detectăm din ce în ce mai clar culorile aurei. Dar acesta nu este decât un prim pas, care trebuie să fie urmat în mod necesar de înţelegerea şi interpretarea acestor percepţii.
Cu toţii suntem sensibili la culori şi la ceeea ce ne indică ele, dar nu dăm suficientă atenţie acestui fapt. Fiecare a remarcat efectele diferite pe care le au culorile din ambianţa noastră, felul cum o anumită culoare se potriveşte unei anumite persoane şi alteia nu, sau senzaţia că unei persoane îi lipseşte “culoarea” din obraji. Toate acestea sunt percepţii intuitive ale aurei.

 

Zece reguli de aur ale aspirantului la clarviziune

 

Diferitele culori sunt energii distincte, care au efecte clare, obiective şi specifice asupra noastră. Atunci când începem să percepem culorile subtile ale aurei, trebuie să avem în vedere că ele au o multitudine de nuanţe, şi că este nevoie de timp şi de experienţă pentru a fi siguri de semnificaţia lor. Iată în continuare câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere:
1) Culorile care sunt mai apropiate de corpul fizic reflectă de obicei starea acestuia. Culorile aflate mai la periferia aurei reflectă energiile emoţionale, mentale şi spirituale.
2) Cu cât culorile sunt mai clare şi mai bine definite, ele arată că aura este pură şi armonioasă. Culorile închise, tulburi reflectă dezechilibre, excese sau alt gen de probleme.
3) Culorile închise dar care sunt foarte intense şi strălucitoare indică un nivel dominant de vibraţie a energiilor foarte înalte. Nu trebuie să ne pripim spunându-ne că ar fi ceva negativ dacă vedem o culoare mai închisă.
4) Aura conţine de obicei mai multe culori. Fiecare culoare reflectă aspecte diferite. Combinaţiile sunt foarte variate, în funcţie de complexitatea individului în cauză. Experienţa ne va învăţa ce raport există între diferitele culori şi care este efectul acestor combinaţii.
5) Atunci când începem să vedem aura altor persoane, nu trebuie să uităm că o vedem prin propria noastră aură, şi deci percepţiile noastre pot fi subiective. De aceea, trebuie să ne cunoaştem mai întâi propria aură. Pentru aceasta, putem face exerciţii de vizualizare a aurei în oglindă.
6) Este foarte important să nu judecăm oamenii după ceea ce vedem în aura lor. Atât percepţiile noastre, cât şi modul în care le interpretăm depind în mare măsură de starea în care ne aflăm la momentul respectiv.
7) Pentru a ne dezvolta intuiţia, putem pune întrebări legate de ceea ce observăm şi de ce credem noi că înseamnă aceste observaţii. Astfel, cu ajutorul răspunsurilor şi reacţiilor celeilalte persoane, ne putem verifica atât observaţiile cât şi interpretările pe care le-am dat.
8) Aura se schimbă în mod frecvent. Culorile cele mai apropiate de corp (30-60 cm.) se pot schimba de mai multe ori în cursul unei zile. Fiecare emoţie puternică sau activitate mentală importantă pot determina fluctuaţii în culoarea şi luminozitatea aurei. De asemenea, aura se schimbă pe parcursul vieţii, odată cu evoluţia (sau involuţia) persoanei respective. Pe măsură ce ne dezvoltăm capacitatea de a vedea aura, vom descoperi că fiecare individ are o culoare (sau mai multe) dominantă, care ne indică nivelul său de conştiinţă.
9) Primele culori care apar de obicei în urma trezirii clarviziunii sunt nuanţe de gri şi albatru pal, care sunt legate de corpul eteric, structura energetică cea mai apropiată de corpul fizic. Nu trebuie să ne descurajăm dacă nu vedem imediat toate culorile, ci să perseverăm în realizarea acestor exerciţii. Mulţi oameni care văd că, după o perioadă de practică entuziastă, rezultatele nu sunt spectaculoase, se descurajează şi încetează practica. Dar şi aici, cheia este constaţa. Dacă practicăm zilnic, vom avea primele rezultate clare după patru până la şase săptămâni.
10) Pe măsură ce ne dezvoltăm văzul subtil, vom începe să vedem aura a tot ce ne înconjoară. Acest fenomen poate deveni însă deranjant. Anumite tehnici urmăresc să ne înveţe cum să controlăm acest fenomen, declanşându-l la voinţă. Este bine să nu divulgăm ceea ce am văzut decât dacă persoana respectivă ne cere aceasta.

 

Semnificaţia culorilor

 

Culorile pot fi constructive sau distructive. Pot stimula sau dezamăgi, atrage sau respinge. Pot avea chiar caracter masculin sau feminin. Atunci când le distingem în aură, ele oferă indicaţii asupra personalităţii, stării de spirit, maturităţii şi sănătăţii individului. E nevoie de multă practică pentru a ajunge să interpretăm corect toate nuanţele pe care le observăm în aură.
Dezvoltându-ne viziunea aurică, vom deveni conştienţi de importanţa culorilor în viaţa noastră şi de cum le putem folosi cu inteligenţă pentru a transforma în bine atât conjuncturile vieţii noastre cât şi pe noi înşine. Sunt informaţii care se pot transforma într-un instrument redutabil. De la hainele pe care le purtăm, cum ne decorăm camera, sau cum ne tratăm diverse afecţiuni, putem face în aşa fel încât întreaga viaţă să devină precum un curcubeu strălucitor, o punte către desăvârşire.
Vom examina în continuare culorile principale şi energiile lor corespondente la orice nivel:
Roşu
Roşul este culoarea focului şi a forţei vitale primare. Este energia dătătoare de viaţă. Este fierbinte. Poate indica pasiune, o minte şi o voinţă puternice. Este o culoare puternică, nuanţele ei pot indica furie, iubire pasională, ură. Este culoare care influenţează sistemul circulator, pe cel reproducător şi trezirea capacităţilor şi talentelor latente. Prea mult roşu sau o nuanţă tulbure reflectă stimulare, inflamare sau dezechilibru. Poate reflecta nervozitate, temperament aprins, agresivitate, impulsivitate sau excitare.
Portocaliu
Portocaliul este culoarea căldurii, creativităţii şi emoţiilor. Indică bucurie, curaj şi un caracter sociabil. Este o culoare care poate reflecta deschiderea către dimensiunile subtile ale manifestării. În funcţie de nuanţă, poate indica dezechilibru emoţional, agitaţie, mânie sau ostentaţie. Poate exprima de asemenea îngrijorare şi vanitate.
Galben
Galbenul este una dintre culorile care se pot observa cu uşurinţă în aură. Galben pal în jurul conturului părului indică optimism. Galbenul este culoarea activităţii mentale şi a luminii solare. Arată deschidere către a învăţa, iluminare, înţelepciune şi inteligenţă. Nuanţele pastelate reflectă deseori entuziasmul, forţa ideilor şi dezvoltarea spirituală (în special când este aproape alb). Galbenul indică şi trezirea clarviziunii şi a telepatiei.
Nuanţele mai închise sau tulburi pot reflecta gândire şi analiză excesive. Poate reflecta criticism exagerat, dogmatism şi sentimentul de nerecunoştinţă din partea celorlalţi.
Verde
Verdele este culoarea sensibilităţii şi compasiunii. Reflectă creşterea, simpatia şi calmul. Poate indica o persoană de încredere, deschisă la minte şi pe care te poţi baza. Verdele strălucitor cu nuanţe de albastru în aura cuiva arată puteri tămăduitoare. Este o culoare a bunăstării, forţei şi prieteniei. Nuanţele închise sau tulburi de verde pot reflecta nesiguranţă sau zgârcenie. Verdele tulbure reflectă deseori gelozia şi un caracter posesiv. Mai pot arăta de asemenea îndoială şi neîncredere.
Albastru
După galben, albastrul este cea de-a doua culoare care poate fi văzută cu uşurinţă în aură. Este culoarea calmului şi a liniştii. Reflectă devotament, adevăr şi seriozitate. Poate indica înclinaţii către claraudiţie şi telepatie. Nuanţele deschise de albastru reflectă o imaginaţie activă şi o bună intuiţie. Nuanţele închise pot indica sentimentul de singurătate, care la un anumit nivel reflectă căutarea de Dumnezeu. Albastrul intens indică cinste şi discernământ. Poate indica, de asemenea, o persoană care şi-a găsit sau este aproape de a-şi găsi vocaţia. Nuanţele tulburi de albastru pot reflecta blocarea percepţiilor, melancolie, grabă şi îngrijorare, dominare, teamă, uitare şi hipersensibilitate.
Violet
Violetul este culoarea transformărilor, a îmbinării inimii cu mintea, a fizicului cu spiritualul. Reflectă independenţă, intuiţie şi în acelaşi timp o activitate dinamică şi semnificativă a viselor. Arată o persoană în căutare. Nuanţele purpurii indică abilitatea de a acţiona cu judecată şi simţ practic. Nuanţele pale şi clare de violet pot reflecta umilinţă şi spiritualitate. Cele purpurii-roşiatice pot indica o mare pasiune sau putere a voinţei, şi, de asemenea, nevoia pentru mai mult efort individual. Nuanţele închise şi tulburi arată nevoia de a se depăşi o anumită situaţie. Pot reflecta, de asemenea, o imaginaţie erotică intensă sau tendinţa de a fi extrem de răbdător, nevoia de simpatie şi sentimentul de a fi neînţeles.
Roz
Rozul este culoarea compasiunii, iubirii şi purităţii. Poate reflecta bucurie, confort şi un puternic sentiment de camaraderie. Rozul în aură indică o persoană cu caracter liniştit, modest, care iubeşte arta şi frumuseţea. În funcţie de nuanţă, rozul poate reflecta, de asemenea, lipsa de maturitate, în special nuanţele tulburi, şi tendinţa către minciună. Mai poate indica timpul unei noi iubiri sau al unei noi viziuni.
Auriu
Auriul este culoarea care reflectă energia spirituală dinamică şi o anumită cosmizare a persoanei. Reprezintă cele mai înalte energii ale devoţiunii şi reinstaurării armoniei universale. Indică entuziasm puternic şi inspiraţie profundă. Reflectă timpul revitalizării.
Nuanţele tulburi arată faptul că persoana respectivă se află încă în plin proces de trezire către aspiraţii mai înalte şi încă nu a ajuns să-şi clarifice influenţa acestora asupra direcţiei propriei existenţe. Cu alte cuvinte, procesul alchimic este în plină desfăşurare: individul lucrează la transformarea vieţii sale în aur.
Alb
Albul este deseori vizibil în aură, ca o umbră diafană, ca un substrat pentru celelalte culori. Albul conţine în el toate culorile, şi când apare cu forţă în aură, aceasta se petrece în corelaţie cu alte culori. Acesta este criteriul după care ne dăm seama dacă este vorba de o percepţie reală sau doar de o slabă percepţie a aurei. Atunci când albul este o culoare de sine stătătoare în aură, reflectă spiritualitate, adevăr şi puritate. Arată faptul că energia persoanei respective se purifică. De multe ori reflectă şi o extraordinară creativitate.
Gri
Este o culoare a iniţierii, a trezirii unor capacităţi înnăscute. Nuanţele de argintiu reflectă o trezire a energiilor feminine, care stau la baza iluminării, intuiţiei şi imaginaţiei creatoare. Nuanţele de gri închis arată dezechilibru fizic, egoism sau necesitatea de a nu lăsa ceva neterminat.
Maron
Este o culoare destul de des întâlnită. Arată uneori lipsă de energie sau dezechilibru. Dar este şi culoarea pământului, care poate indica atunci când apare în jurul picioarelor o nouă creştere, stabilirea de noi rădăcini şi nevoia de împlinire. Este o culoare care reflectă un caracter laborios şi spirit de organizare. Cafeniu în zona capului indică lipsă de discernământ. În zonele centrilor energetici (chakra) arată faptul că aceştia trebuie purificaţi, energiile fiind blocate.
Negru
Negrul este culoarea cea mai discutabilă a spectrului auric. Este o culoare care, atunci când apare în aură, poate reflecta o stare de auto apărare sau faptul că persoana are secrete. Indică, de asemenea, iminenţa unei noi înţelegeri asupra responsabilităţilor şi datoriilor personale. Negrul poate indica dezechilibru şi probleme fizice, dacă apare în jurul corpului fizic. Localizat la marginea exterioară a aurei, negrul indică existenţa unei găuri, care apare la cei dependenţi de droguri, alcool sau tutun şi la persoane care au fost victime ale unor abuzuri în copilărie.

 

Ce este holismul?

 

Odată cu înţelegerea principiului filosofic al holografiei creăm premisele studiului ştiinţific al parapsihologiei.
Ce este holismul? Ce aduce el nou faţă de presupunerile care ne-au fundamentat înţelegerea realităţii până acum? Ce înseamnă a trăi având o viziune holografică asupra realităţii? Ce înseamnă a trăi şi gândi holografic? Se va schimba viaţa noastră în urma acestei abordări?
Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt provine din grecescul “holographos”, care înseamnă scrierea întregului. Holismul este concepţia care afirmă ireductibilitatea întregului la suma părţilor sale presupunând existenţa unui factor integrator imaterial – conştiinţa. Ea afirmă deci o unitate a tuturor lucrurilor.
Tradiţiile spirituale au toate o viziune unitară – bazată pe experienţa mistică – o experienţă directă, supra-intelectuală, ce are un număr de caracteristici fundamentale independente de contextul geografic, istoric, cultural, etc. Aceste elemente se regăsesc şi au de fapt caracteristicile fundamentale ale viziunii asupra lumii rezultate din cercetările fizicii moderne.
Cea mai importantă trăsătură a viziunii mistice şi chiar esenţa ei este: conştiinţa unităţii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, şi a intercorelerării lor. Experienţele fenomenale sunt manifestări ale unei entităţi primordiale: DUMNEZEU, BRAHMAN (ATMAN) în Vedanta, DHARMAKAYA în Budism, TAO în Taoism, EIN-SOPH în Cabala.
Pe de altă parte, în fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că observatorul influenţează observaţia sau obiectul de observat – şi deci nu se poate face diferenţa clară între subiect şi obiect. În experienţa fundamentală a meditaţiei (etimologic, din latinescul MEDITO, MEDITARE – a intermedia), avem o unificare a experimentatorului, numit şi subiect sau cunoscător cu ceea ce este experimentat numit şi obiect sau cunoscut.
Teoria cuantică relevă şi ea caracterul interdependent al fenomenelor – marele fizician Heisenberg afirma : ”Ceea ce observăm noi nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de investigare.”
Noţiunea de participant în loc de observator în cadrul experimentelor ştiinţifice din fizica cuantică este introdusă în cadrul experimentelor ştiinţifice din domeniul fizicii cuantice de John Wheeler.
Experienţa unei plenitudini a fost simţită adesea de noi în timpul unor meditaţii sau în diferite alte momente, cum ar fi momentul în care privim un asfinţit de soare sau când simţim şi cunoaştem ceva fascinant. Aceste experienţe, fiind foarte puternice, lasă o amprentă de neşters asupra noastră şi dorim să ştim ce trebuie să facem pentru ca ele să se întâmple mai des sau să poată fi evocată cu uşurinţă.
Există totuşi o mare prăpastie între experienţa spontană şi extatică a totalităţii şi aplicarea viziunii holistice în viaţa de toate zilele. Peste această prăpastie vom încerca să ridicăm acum un pod. Pe o margine a acestui pod este lumea fizică şi corpurile noastre fizice, pe cealaltă este experienţa expansionată a holismului în care fiecare din noi este tot ceea ce există. Astfel, problema care se pune este: cum devenim noi holistici?
Unii cercetători au apreciat că, prin holografie, supranaturalul pătrunde în ştiinţă. Dennis Gabor a sesizat că posibilităţile microscopiei electronice pot fi considerabil ridicate dacă, în loc de înregistrarea directă a imaginilor, s-ar recurge la expunerea unui film fotografic al unor probe de lumină difractată (filtrată sau reflectată) de ţesătura pe care dorim s-o examinăm. Aceasta idee capătă la Gabor o formulare matematică. Ecuaţiile sale arată ca obiectul este transformat într-o înregistrare transformată la rândul ei într-o imagine. Structura de unde stocată este numită de Gabor hologramă, deoarece una dintre caracteristicile ei cele mai interesante constă în faptul că informaţia provenită de la obiect se distribuie pe întreaga suprafaţă a filmului fotografic. Fiecare punct de lumină defractată de la obiect se estompează şi se împrăştie pe întreaga suprafaţă a filmului (ecuaţiile care descriu acest fenomen se numesc funcţii de împrăştiere). Însă această împrăştiere nu se produce la întâmplare, ci ascunde o ordine globală, după cum vom vedea.

 

Un model holografic de organizare a universului

 

În 1971, David Bohm, un fizician bine cunoscut care a lucrat cu Einstein, a propus un model holografic de organizare a universului. Holograma i-a sugerat lui Bohm ideea unui nou tip de descriere a realităţii: ordinea înfăşurată. Este vorba de o ordine ascunsă, exprimând natura profundă a realităţii, distinctă de ordinea desfăşurată, alcătuită din manifestări secundare. Ordinea desfăşurată este fragmentată, în timp ce ordinea înfăşurată se prezintă ca un flux care nu poate fi înţeles prin descompunere în părţi, ci numai prin comportamentul său de ansamblu. A luat astfel naştere o nouă paradigmă în explicarea naturii: paradigma holografică.
Pribram, auzind de studiile lui Bohm, şi-a dezvoltat şi mai departe ideea sa, afirmând că de fapt, creierul uman funcţionează ca o hologramă, adunând şi citind informaţii dintr-un univers holografic. În biologie, în special prin ideile lui Karl Pribram (Languages of the Brain, 1971); s-a ajuns la ideea că “structura de adâncime” a creierului este esenţial holografică. Aceasta înseamnă că informaţia este în aşa fel distribuită în creier încât fiecare fragment poate reproduce informaţia întregului. Ideea lui Pribram a primit un suport puternic din partea rezultatelor de laborator, care a pus în evidenţă faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros şi palpează printr-o suis generis analiză matematică a frecvenţelor temporale şi spaţiale.
Deşi modelul holografic a generat răspunsuri fecunde, el a ridicat totuşi o întrebare care devenise obsesivă vis-à-vis de teoria sa: Cine priveşte holograma? Cine este “omuleţul ascuns în omuleţ”? (“the little man inside the little man”), “fantoma din maşină”, cum se exprimă Arthur Koestler.
Dacă o asemenea întrebare i-a pus în încurcătură pe toţi, de la Aristotel încoace, nu cumva ea este o întrebare greşită sau cel puţin greşit formulată? se întreabă Pribram. Nu cumva lumea nu este alcătuită din obiecte, ci are o structură holografică? Pribram era frapat de ideea că matematica creierului ar putea fi o formă mai primitivă de lentilă, fără de care am putea cunoaşte o lume organizată prin frecvenţe, o lume constând numai din evenimente. Bohm observă şi el că de la Galilei încoace ştiinţa a obiectivat natura, privind la ea prin lentile. Reprezentările cerebrale n-ar putea fi o anumită stare a universului?
Chiar o distribuţie aşa zis “întâmplătoare” se bazează pe principii holografice şi deci este determinată. “Incertitudinea apariţiei unor evenimente este numai superficială…” Dincolo de apariţiile întâmplătoare se ascund unele simetrii fundamentale. Implicaţiile principiilor de mai sus sunt nenumărate. Se ştie că anxietatea subminează capacitatea de învăţare. O înţelegere mai adâncă a creierului ca analizator complex de frecvenţe poate determina un respect mai mare pentru diferenţele individuale care se manifestă în stilul de învăţare.
Teoria holografică aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze plantare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta relaţii fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde.
Reacţiile la ideile lui Pribram şi Bohm au fost nenumărate. Evans Harris Walker a conturat o mecanică cuantică a fenomenelor psihice, acordând o atenţie specială evenimentelor cerebrale subatomice. Melvin Werbach crede că holograma conferă pentru prima oară o bază ştiinţifică unei viziuni holistice.
Contribuţie remarcabilă a fizicii moderne, holograma are la bază o idee ingenioasă, care a fost preluată imediat de biologie. Iată cum o descrie biologul LYALL WATSON: dacă laşi să cadă o pietricică într-un lac, ea va produce un şir de valuri regulate, care se propagă în cercuri concentrice. Dacă lăsăm să cadă două pietricele identice în puncte diferite ale lacului, cele două şiruri de valuri asemănătoare se vor propaga unele spre celelalte, în ambele sensuri. Acolo unde se produce o întâlnire a unor valuri provenind din puncte diferite, ele vor interfera. Dacă vârfurile acestor valuri intră în contact, ele vor acţiona împreună şi vor produce un val de o înălţime dublă. În schimb, la joncţiunea dintre vârful unui val şi fundul altui val, cele două valuri se vor neutraliza reciproc, producând o porţiune calmă a apei. Diferitele combinaţii posibile ale celor două situaţii au drept rezultat final o distribuţie complexă de ondulaţii ale apei.
Un fenomen asemănător se produce cu undele luminoase. Lumina cea mai pură de care dispunem este aceea produsă de un laser care trimite un fascicul de raze în care toate undele sunt de aceeaşi frecvenţă, ca aceea produsă de o pietricică ideală într-un lac perfect. Când două raze ale laserului interferează, ele produc o alternare de ondulaţii luminoase şi întunecoase care poate fi înregistrată pe o placă fotografică. Dacă o rază, în loc să vină direct de la laser, este reflectată mai întâi de un obiect cum ar fi faţa omenească, configuraţia rezultată, deşi foarte complexă, poate totuşi să fie înregistrată. Se obţine astfel o hologramă a feţei umane.
Pe o placă fotografică, lumina vine din două surse: direct de la obiect şi indirect, prin intermediul unei oglinzi care deviază spre placă un fascicul de raze provenind de la obiectul considerat. Rezultatul nu mai seamănă cu obiectul, dar imaginea obiectului poate fi reconstituită cu ajutorul unei surse coerente de lumină, cum este un fascicul de laser. Se obţine astfel o imagine tridimensională proiectată în spaţiu, la o oarecare distanţă de placa fotografică.
Proprietatea fundamentală a hologramei constă în aceea că dacă holograma este sfărâmată, atunci orice parte, oricât de mică a ei, reconstruieşte întreaga imagine.
Aşadar, holografia este o metodă de fotografiere fără lentilă, în care câmpul de unde luminoase împrăştiate de un obiect este înregistrat pe o placă, sub forma unei configuraţii de interferenţe. Dacă înregistrarea fotografică – holograma – este plasată într-un fascicul coerent de lumină cum este laserul, modelul originar de unde luminoase este regenerat, sub forma unei imagini tridimensionale, deşi, în absenţa lentilei – focalizatoare, placa prezintă o aparentă dezordine.

 

Când şi cum putem percepe cea de-a patra dimensiune

 

Experimentarea unor dimensiuni superioare are loc doar odată cu trăirea experienţelor de ordin mistic, a extazului spiritual. În lucrarea sa “Explorând a patra dimensiune” (1996), pornind de la datele fizicii cuantice, John D. Ralphs include ca elemente definitorii pentru cea de-a patra dimensiune: 1) logica cuantică (tertium inclus faţă de tertium exclus din logica clasică – cu alte cuvinte o logică unde este posibila şi o a treia posibilitate pe langă adevărat sau fals) şi 2) deschiderea faţă de argumentul metafizic. “Este foarte posibil (în sensul că ipoteza nu poate fi infirmată) ca noi să nu putem vizita sau reprezenta mintal centrul universului nostru hipersferic din acelaşi motiv pentru care gândăceii nu se pot scufunda sau zbura, deoarece evoluţia nu ne-a înzestrat cu organele sau aptitudinile necesare, astfel încât, explorarea noastră ştiinţifică nu poate să ţină pasul cu noţiunile noastre matematice care nu sunt atât de limitate” (p.61,1994).
Despre lucrările profesorului John A. Wheeler de la Universitatea din Princeton, Arthur Koestler scria: “Superspaţiul lui Wheeler (care are un număr infinit de dimensiuni) prezintă câteva trăsături remarcabile; una dintre ele este multipla conectivitate. Aceasta înseamnă, într-un limbaj mai accesibil – şi mai simplificat – că regiunile care, în spaţiul nostru simplu, tridimensional, sunt foarte îndepărtate una faţă de cealaltă, pot fi temporar aduse în contact prin tuneluri sau “găuri” în superspaţiu” (p.78). Koestler subliniază că acestea nu echivalează cu “găurile negre”.
Supoziţia că ar exista o a patra dimensiune duce la concluzia că ar fi posibil, ca oricare două locuri din universul nostru, indiferent cât de îndepărtate ni se par unul de celălalt, pot fi foarte apropiate în acea dimensiune, astfel încât, ideile noastre despre spaţiu, formă şi distanţă se pot dovedi înşelătoare. Acesta a fost numit paradoxul EPR. Presupunând că există o a patra dimensiune, devine clar că un eveniment ce se desfăşoară la Londra poate afecta un obiect din New York pentru că, în a patra dimensiune, cele două puncte sunt foarte apropiate, pentru că există între ele o legătură cvadridimensională.
La acest fapt se referă denumirea propusă de autor: “caracteristica de multiplă conectivitate”. Dacă a patra dimensiune există, atunci, ar putea exista şi alte universuri decât al nostru, separate de noi prin distanţe scurte în acea dimensiune sau aflate de cealaltă parte a unei “bariere cvadrisimensionale”.
Aşadar, universul în care trăim nu e decât o parte a adevăratei realităţi. Este ca şi cum am căuta să surprindem mişcarea reală a unui peşte într-un acvariu: dacă privim din faţă, observăm o anumită mişcare şi o anumită poziţionare a sa în spaţiu. Dar dacă o cameră de filmat ne înfăţişează simultan mişcarea peştelui de pe o latură a acvariului şi de deasupra sa, aproape că nu vom recunoaşte că este acelaşi peşte şi acelaşi acvariu, pentru că imaginile ne apar complet diferite, cu sisteme de referinţă distincte.
La fel ar putea fi interpretate şi fenomenele paranormale. Privite din alt unghi, ele nu sunt decât reflexii, efecte ale unor fenomene ce au loc de fapt, într-o altă dimensiune, superioară, mai subtilă, insesizabilă pentru cele cinci simţuri grosiere cu care suntem înzestraţi. Astfel, teleportările, nu ar fi decât mişcarea în alte dimensiuni, pe care noi încă nu o percepem în totalitatea ei, ci doar un anumit segment al ei.
Dacă universul nostru este cvadridimensional, nu mai putem spune că în el mai există vreun obiect tridimensional. Totul , fie el viu sau mort, praf, apă, stea sau atom este cvadridimensional. “Cu adevărat, nota Emerson Pugh, dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât noi să-l putem înţelege, atunci noi am fi atât de simpli încât nu l-am putea înţelege”. Existând o a patra dimensiune îi putem asocia un al şaselea simţ care să opereze în acea dimensiune, care poate aduce informaţii, idei, emoţii.
Multipla conectivitate a spaţiului cvadridimensional presupune că oricare două puncte din universul nostru, indiferent la ce distanţă ar fi unul de celălalt, pot să se afle, aproape în contact unul cu celălalt, printr-o extradimensiune. Proiecţiile astrale şi-ar explica astfel posibilitatea şi ar apare ca o activitate desfăşurată într-o altă dimensiune. De altfel, între siddhis-urile pe care le dobândesc unii yoghini este şi acela al invizibilităţii. Unde “dispare” însă yoghinul în timpul cât el nu mai este perceptibil pentru cei din jur? Deşi el nu este vizibil pentru simţurile grosiere, yoghinul rămâne o “absenţă prezentă”, vehiculând elemente ale unei alte dimensiuni.
Sylvan Muldoon nota de asemenea, că “proiecţia astrală nu este doar pentru cei aleşi; orice om are la dispoziţia sa forţe latente care necesită doar o acţionare corectă. Este o idee preconcepută aceea că persoana care se poate proiecta în astral este una dotată cu o individualitate astrală anormală, cu totul diferită de a semenilor săi; iar eu vă asigur că trupul fizic joacă un rol tot atât de important în aceste fenomene ca şi cel astral, în general, anormalitatea existând în corpul fizic, nu în cel astral”. Autorul însuşi a trecut prin prima experienţă de decorporalizare la vârsta de doisprezece ani, dezvoltându-şi apoi capacitatea de a o repeta după bunul său plac.
Interpretarea fenomenului morţii este din această perspectivă, identică cu aceea a înţelepţilor orientali: moartea nu există. Ea nu e decât o trecere, într-o altă dimensiune, doar a corpurilor noastre subtile, lăsând în lumea fizică trupul supus imperfecţiunilor şi degradării. Poetul John Dryden spunea în versurile sale că “Moartea în sine nu-i nimic, ci noi ne temem/ De-a fi ceea ce nu cunoaştem şi unde nu ştim.”
În hipnoză, perceperea unei alte persoane ca fiind prezentă, deşi totuşi ea nu se află în încăpere, este echivalentă cu perceperea ei într-o altă dimensiune. Ca fenomen borderline, de graniţă, între normal şi parapsihologic, hipnoza ilustrează clar capacitatea creierului de a suprima sau reorienta impresiile senzoriale.
Referindu-se la halucinaţiile produse de narcoticul LSD, Lyall Watson scrie: “Cuvântul iluminare este interesant în acest sens deoarece lumina pare să joace un rol deosebit în cadrul transcendenţei. Halucinaţiile vizuale constituie aspectul cel mai caracteristic al stării create de LSD şi unele studii au desoperit că celulele retinei reacţionează în întregime pe cont propriu. În lipsa stimulului creat de undele de lumină specială, ele trimit la creier semnale cu privire la o întreagă galaxie de lungimi de unde şi frecvenţe care aparent, nu există la acea vreme şi în acel loc. Creierul vede acele lumini şi culori, aşa cum vede imaginile dintr-un vis…”
În cazul fenomenului EPR, nu se poate detecta nici un efect intermediar şi nu există nici o lege previzibilă a variaţiei în funcţie de distanţă, deci nu poate fi formulată nici o explicaţie în termeni fizici, ortodocşi. Teoria sugerează că, un obiect poate afecta un altul la o oarecare distanţă, prin simplul fapt că ambele există în acelaşi univers, care, sub unele aspecte se comportă ca un singur organism.
Pentru unii, această “explicaţie” frizează misticul, iar paradoxul EPR este o ilustrare a acestui tip de dihotomie care apare mult prea frecvent în gândirea ştiinţifică modernă, în care adevărul deducţiilor imediate (mai ales al celor confirmate experimental) este acceptat, dar concluzia mult mai importantă – anume, că ceva este serios în neregulă cu bazele concepţiei umane despre realitate – este ignorată în tăcere.
În rândul fizicienilor există părerea unanimă că natura luminii este unul dintre cele mai mari mistere ale ştiinţei actuale. Ea poate fi gândită fie ca o vibraţie continuă a câmpurilor electrice şi magnetice, fie ca un şuvoi de “gloanţe” de energie (“fotonii”). În orice experiment sau concurs de împrejurări, se aplică doar una dintre aceste descrieri şi se pare că nu există cazuri în care să poată fi descrise la fel de bine în oricare dintre aceşti termeni.
Mai mult, faimoasa ecuaţie a lui Einstein, E=mc2 unde c, viteza luminii este evident un factor cheie, arată că aceste “gloanţe” pot fi transformate în materie solidă. Nu este de mirare că visul fiecărui tânăr fizician promiţător este acela de a găsi o explicaţie care să combine ambele aceste caracteristici într-o singură descriere, în pofida cocluziei lui Heisenberg, că acest lucru este fundamental imposibil.
Referirea la “lumină” în acest context este desigur o stenogramă pentru “radiaţia electromagnetică” sau r.e.m. – căci lumina vizibilă este doar o mostră infimă (având o gamă de lungimi de undă care atinge cu greu 2:1) a uriaşei game de asemenea unde, care cuprinde de la undele radio de frecvenţă foarte scăzută, cu lungimi de undă de 60 mile sau mai mult, până la razele X şi Gamma.
Ideea că “nimicul” are proprietăţi fizice pare absurdă şi fizicianul teoretician se va grăbi să arate că acestea sunt doar concepte convenţionale, “expresii simbolice” care ne ajută să exprimăm faptele observate în termeni destul de inteligibili. Cu toate acestea, este deosebit de semnificativ faptul că această caracteristică fundamentală a spaţiului vid este atât de des asociată timpului – cum este cT în ecuaţia lui Minkowski – şi “pozează drept” altă dimensiune.
“Natura radiaţiilor electromagnetice care include lumina, iradierea de căldură, razele X şi undele radio, este un mister care pare să fie strâns legat de existenţa unor paradimensiuni” (Ralph, p.78, 1994).
Această teorie devine conexă într-un anumit fel, cu teoria pluralităţii dimensiunilor conştiinţei. În fapt, dimensiunile conştiinţei, despre care vorbeşte McLaughlin, nu reflectă decât dimensiunile acestei lumi în formele lor vizibile sau invizibile.

 

Etapele vizualizării
Este evident că orice analiză teoretică, oricât de complexă şi profundă ar fi, nu poate nicicum să înlocuiască experienţa directă a vizualizării. De aceea este necesar să amintim care sunt fazele unui proces de vizualizare, înţeles în esenţă ca un proces de autocunoaştere şi autocontrol.
a) Prima etapă este relaxarea care poate fi atinsă cu uşurinţă, uzând fie de metodele moderne de relaxare, (training autogen Schultz, metode sofrologice, relaxarea progresivă a lui Jacobson etc.), fie prin însuşirea unor tehnici străvechi – sursă de inspiraţie pentru cele dintâi – cum este Shavasana (sau “postura cadavrului”) cunoscută în yoga de mii de ani. Simpla autosugestie cu un conţinut specific relaxării poate avea un efect neaşteptat.
b) Concentrarea este etapa următoare şi constă în capacitatea de focalizare a întregii energii mentale asupra unui singur obiect, imagine. Interiorizarea, alungarea gândurilor parazite, îndepărtarea fluctuaţiei mentale sunt piedicile ce trebuie înlăturate pentru a realiza o bună concentrare. Ea poate fi la început realizată asupra unui obiect exterior (în acest sens yantras – imaginile simbolice folosite în yoga, sunt recomandate – figura …). Ulterior, obiectul asupra căruia s-a făcut concentrarea, poate fi interiorizat, continuându-se concentrarea mentală cu o mai mare focalizare, pentru ca ea să nu dispară din câmpul mental. Această ultimă fază presupune un autocontrol superior al propriilor gânduri, controlul respiraţiei şi realizarea unei profunde relaxări şi interiorizări. În momentul în care imaginea obiectului ne rămâne în faţa “ochiului minţii” constantă şi o putem “privi” cu claritate, în toate însuşirile sale caracteristice înseamnă că am atins o bună concentrare.
c) Contemplarea detaşată a acestor însuşiri ar fi etapa următoare. Faptul contemplării oferă individului posibilitatea reconsiderării sensului obiectului asupra căruia s-a concentrat. A contempla înseamnă a pătrunde în nivelurile sensului şi semnificaţiei nevăzute, ocultate, din acel obiect. O mătură ca obiect al concentrării poate părea ceva anost, fad, lipsit de interes. Pătrunzând mai adânc în contemplarea măturii se ajunge la sensul ei, acela de a face curat, de a înlătura murdăria. Mai mult, a face curat înseamnă la un nivel superior a purifica, a clarifica, a limpezi, a atinge puritatea absolută. Şi acest proces contemplativ poate fi aplicat oricărui lucru din lume. Pentru cel care ştie să contemple lumea cu adevărat, sensurile profunde ies la iveală şi nimic nu mai poate fi considerat atunci, ca fiind absolut bun sau absolut rău, doar urât sau doar frumos. Fiecare lucru, fiinţă, îşi are în fond un rost superior de a fi. Trebuie doar să învăţăm să privim, să contemplăm, căutând mereu să conferim semnificaţii profunde lumii în care trăim.
d) Ultima etapă este evident vizualizarea propriu-zisă, fază în care devenim capabili să pătrundem din interiorul conştiinţei, consistenţa imaginii care ne apare acum clar în ecranul mental, cu toate însuşirile sale.

Exerciţii de vizualizare
Pentru cel ce doreşte să pună în practică vizualizarea se recomandă câteva exerciţii care trebuie executate pe un fond de relaxare totală, încadrate într-un spaţiu mental neafectat.
Efectele vizualizării nu sunt regăsite doar în domeniul predilect al psihoterapiei. La fel de bine, medicina străveche a utilizat vizualizarea ca mijloc de însănătoşire, de vindecare a afecţiunilor corpului.
Babilonienii, egiptenii, grecii din antichitate, utilizau tehnica vizualizării pentru vindecare, considerând că fiinţe supranaturale şi demonii cauzau boala. Vindecarea consta în rituri magice şi religioase.
1) Un prim exerciţiu constă în vizualizarea unui obiect simplu, de dimensiuni mici, bidimensional, cum ar fi o figură geometrică (triunghi, cerc). Imaginea mentală care apare poate să nu fie perfect identică cu cea reală, ceea ce nu diminuează calitatea vizualizării.
Vizualizarea obiectelor simple, tridimensionale, familiare (măr, floare, ceaşcă) se desfăşoară astfel: obiectul va fi aşezat în faţă, fără alte obiecte în jur, care să distragă atenţia; după câteva minute de concentrare imaginea va fi interiorizată şi va fi contemplată cu ochiul minţii, conştientizându-se culoarea, forma, neregularităţile, încercând să pătrundem mai adânc în sensul şi semnificaţia sa.
2) Exerciţiul următor are ca scop surprinderea mentală a mişcării obiectelor. Se va imagina cum ne mişcăm lent în jurul obiectului privind şi înregistrând detaliile, schimbările de unghi şi perspectivă.
Impresia de mobilitate mentală poate fi obţinută imaginându-vă că acţionaţi faţă de anumite obiecte: priviţi o maşină; imaginaţi-vă că vă aşezaţi la volan; priviţi apoi din toate unghiurile posibile. Un alt procedeu este acela de a ne imagina obiectele mişcându-se în jurul nostru, după care ne mişcăm noi în jurul lor. Aceste exerciţii de vizualizare conferă în final controlul imaginaţiei.
3) Urmează, în ordinea complexităţii, dezvoltarea capacităţii de a vizualiza, transformarea imaginii. Imaginarea succesivă a unei săli de teatru pline, apoi goală, cu luminile stinse, mişcarea dinaintea spectacolului, sau imaginarea procesului de creştere, dintr-un bob, a unei plante până la rodire, sunt doar câteva exemple.
4) O ultimă etapă este aceea a vizualizării unei persoane. Deşi vom relua pe larg această etapă ca fiind esenţială în tehnicile pentru experienţa în afara corpului, notăm că este importantă alegerea unei persoane cunoscute, dragi; ne vom imagina culoarea ochilor, pielea, părul, forma gurii, nasul, corpul persoanei, felul cum stă. Urmărim de exemplu, atitudinea ei într-o conversaţie, tonul, gesturile, expresia feţei la despărţire.
Se constată adesea, că mulţi indivizi au dificultăţi în a se vedea pe sine în viziunile create. Pentru a înlătura acest neajuns, se va folosi exerciţiul autocontemplării în oglindă, de preferinţă nud.
5) Alte exerciţii de vizualizare
Aceste exemple de vizualizare nu vor rămâne însă la stadiul unor imagini mai mult sau mai puţin clare, ci vor fi îmbogăţite ulterior cu senzaţii diverse: vom mirosi mărul imaginat, îl vom gusta, îl vom pipăi, vom auzi motorul maşinii, vom simţi mirosul florii imaginate, vom auzi tonul vocii persoanei cu care discutăm imaginar sau vom simţi atingerea sa pe umăr.
O pădure în munţi – pacientul urcă în munţi şi descrie priveliştea, aceasta evidenţiind trăirile subiective faţă de cariera sa;
Vizualizează o casă şi camerele componente (simbolul personalităţii lui);
Situaţiile sexuale – care trădează modul de raportare la celălalt în situaţii intime;
Leu într-o cuşcă, junglă, deşert – reflectă tendinţele agresive;
O mlaştină în marginea pajiştii – el trebuie să descrie figura ce emerge din acel loc.
Pacientul se vizualizează la o distanţă sigură de pădure sau cuşcă;
Psihosintezele reprezintă o serie de tehnici descrise de Roberto Assagioli şi vizează integrarea armonioasă a naturii umane în ansamblul social. Printre ele se află şi metoda de vizualizare simbolică. El utilizează patru tipuri de simboluri în terapie:
sinteză-integrare (balanţă);
relaţii umane armonioase (două palme bătându-se una de alta);
simbolul masculinităţii şi feminităţii (ceaşca de aur);
stări afective.
Această tehnică ne ajută să găsească imaginea vizuală ce corespunde gândirii nonverbale.

Vizualizarea şi fenomenele paranormale
Inevitabil, vizualizarea ne arată şi cealaltă faţetă a sa, mai misterioasă şi insondabilă. Dacă, ceea ce am descris anterior reprezintă metode conştiente de control asupra imageriei mentale, ceea ce vom prezenta în continuare ţine de o scrutare cu totul inedită a inconştientului, acest rezervor imens de cunoaştere… încă necunoscută.
Cele mai multe dintre fenomenele paranormale (telepatie, percepţie extrasenzorială, psihokinezie) se exprimă prin mijlocirea imaginilor. Starea de vizualizare receptivă e o stare în care persoana poate primi informaţii pe o cale extrasenzorială despre starea mentală a altor persoane (în telepatie, de exemplu), obiecte sau evenimente (în clarviziune), asupra evenimentelor viitoare (în precogniţie) sau trecute (în retrocogniţie).
Despre telepatie, Wolf Messing – fizician rus – spunea: “gândirea oamenilor ajunge la mine ca imagine. De obicei văd imagini ale acţiunilor sau locuri specifice. Mai întâi mă relaxez, apoi, printr-un efort de voinţă văd deodată rezultatul final al evenimentului strălucind în faţa mea”.
Bob Hoffman şi Ernst Pecci (unul fizician, celălalt psihiatru) au dezvoltat un sistem de terapie fizică numit tehnica Fischer-Hoffman. Acesta implică imaginarea sanctuarului interior şi a unui spirit care ajută vizualizarea receptivă.
Fenomenele paranormale, cum ar fi telepatia, clarviziunea, fenomenele ESP, presupun vizualizarea receptivă, în timp ce psihokinezia, de exemplu, implică o vizualizare emisivă, supusă controlului conştient şi efortului de concentrare şi exteriorizare.
Clarviziunea implică, aparent, vizualizarea receptivă în maniera asemănătoare cu recepţia în telepatie. Vizualizarea intervine şi atunci când se realizează acea “lectură psihică” prin care se pot descrie evenimentele din trecutul persoanei, situaţiile prezente ce implică persoane, evenimente despre viitorul persoanei. Vizualizarea sau “citirea” pot fi utilizate pentru a determina informaţiile despre starea de sănătate a subiectului.
Aceste informaţii pot fi generale, fie implică informaţii specifice, cu diagnostic medical. Între tehnicile utilizate în clarviziune se află şi vizualizarea clară a corpului pacientului. Unii văd zonele sănătoase ca lumină şi diferitele boli ca întuneric; alţii văd bacterii, aure, blocuri de energie.
O altă formă de clarviziune implică transformarea imaginii dintr-o acţiune ideomotorie în radiestezie (de exemplu, amplasarea apei şi a mineralelor subterane). Clarviziunea include abilitatea de a vedea scene şi locuri la distanţă. Una dintre tehnicile folosite pentru a însoţi clarviziunea, presupune călătoria mentală a persoanei, în locul pe care doreşte să-l vadă şi apoi să-l privească ca şi cum ar fi acolo. Uneori, cei ce au aceste capacităţi utilizează un glob de cristal sau un inel cu diamant pentru vizualizarea semnelor.
Psihologul american McKellor consideră că vizualizarea facilitată prin globul de cristal este un fel de imagine eidetică tridimensională şi tinde să apară color.
Un alt tip de călătorie mentală îl constituie experienţa în afara corpului (OBE) sau călătoria astrală, căreia de altfel, i-am dedicat un întreg capitol. Persoana se simte ca şi cum ar avea alt corp. În timpul călătoriei astrale devine total inconştientă de senzaţiile din corpul fizic.
Psihokinezia (PK) ca fenomen de influenţare directă a obiectelor prin intermediul minţii, foloseşte de asemenea, vizualizarea. Între tehnicile de experimentare a PK amintim: vizualizarea unui obiect cu “ochiul minţii şi imaginea lui mişcându-se (deci ca proces) sau perceperea lui vizuală la sfârşitul procesului (în stadiul final), după ce s-a mişcat. Aceasta este vizualizarea programată, utilizată cu precădere în procesul creativ. Vindecarea fizică poate fi gândită ca o formă specială de PK în care mintea influenţează direct ţesuturile organismului.
Sugestiile pentru folosirea unui exerciţiu programat în vindecarea fizică sunt: vizualizarea persoanei ce va fi ajutată ca fiind înconjurată de lumina albă; singuri putem vizualiza persoana bolnavă, înconjurată de o atmosferă de dragoste; putem imagina energia curgând din corpul nostru în corpul persoanei bolnave; ne putem vizualiza pe noi mergând în corpul persoanei bolnave şi schimbând zona afectată cu una sănătoasă.
Iată, câteva dintre metodele ce ţin de natura vindecării sunt şi ele de natură vizuală: o persoană poate vindeca direct cu energia din interiorul corpului; multe vizualizări utilizează energia din afara persoanei – Dumnezeu, univers, altă persoană. Emoţiile pozitive, sentimentul iubirii, influenţează abilitatea persoanei de a vizualiza şi comuta energia vindecătoare.
Aşadar, vizualizarea este un proces psihic cu profunde implicaţii în viaţa noastră cotidiană, în starea noastră de sănătate şi chiar în obţinerea unor performanţe mai mult sau mai puţin, de natură paranormală. Deşi acest termen impropriu “paranormal”, nu ar mai reflecta atunci, o transcendere a normalităţii ci, pur şi simplu o reconsiderare a sa, în cazul în care fiecare dintre noi ar înţelege şi ar aplica aceste metode, unele dintre ele fiind – să recunoaştem – atât de accesibile…
Prin dedublare controlată, înţelegem separarea deplin conştientă a corpului de structurile subtile, în aşa manieră încât fiinţa devine conştientă de unul sau mai multe corpuri, diferite de corpul său fizic, ea putând să se deplaseze în spaţiu, liber, independent de structura sa grosieră (corpul fizic).
Vom explica în continuare ce înseamnă a fi deplin conştient – în decursul unei experienţe de dedublare:
A) La întoarcere, subiectul păstrează din experienţa lui şi din tot ce a putut percepe şi îndeplini în această stare de dedublare, o amintire foarte clară, deseori mai clară decât amintirile din viaţa sa curentă.
B) Pe durata dedublării, experimentatorul păstrează la dispoziţia sa toate amintirile stării de veghe; în consecinţă el posedă cunoaşterea imediată a caracterului excepţional al acestei experienţe, graţie unui ”sui generis” sentiment inefabil, care scapă descrierii.
C) În afara cazurilor excepţionale şi incomplete, dedublarea este voluntară, deci succede practicii exerciţiilor al căror ţel este de a induce această stare. Aceste practici trebuie în general prelungite foarte mult timp înainte de a se produce prima dedublare. Perseverând, în această metodă, după prima dedublare realizată, toate celelalte se succed mult mai uşor.

 

Călătorii extracorporale

 

Cunoscutele fenomene O.B.E. (out of body experiences, cf.lb.engl., însemnând experienţe în afara corpului) pot fi definite, aşa cum menţionează dicţionarul Universităţii Oxford “The Mind” (1987) ca fiind “acea experienţă prin care o persoană pare să perceapă lumea din afara corpului fizic. O.B.E. a fost consemnat în diferite epoci şi culturi de către persoane tinere sau vârstnici, educaţi sau nu, de către cei care aveau o credinţă în aceste fenomene cât şi de către cei care nu ştiau nimic despre ele”(p.571).
Conform concluziilor cercetătorilor Muldoon şi Carrington (1929) şi Rogo (1983) unele dintre cele mai dramatice situaţii în care au loc experienţele în afara corpului sunt experienţele în preajma morţii, de exemplu, sau în acelea legate de resuscitarea cardiacă sau supravieţuirea în urma unor accidente foarte grave.
Cu toate acestea, fenomenul “decorporalizării” poate apare, afirmă cercetătorii americani, în timpul stărilor obişnuite de odihnă, meditaţie, în urma consumării anumitor droguri sau chiar în timpul activităţii de zi-cu-zi. Puţine însă sunt acele persoane care afirmă că pot realiza aceste fenomene la voinţă sau că le pot controla atunci când ele apar.
Experienţele relatate de diverşi subiecţi conţin multe elemente comune. În mod constant este descrisă senzaţia de plutire în afara corpului, capacitatea de a vedea sau de a se mişca în afara sa. În acel moment ei par să ia uneori alte forme sau să aibă senzaţia că au devenit doar un punct în spaţiu. Acest punct sau formă se poate mişca şi poate observa ceea ce apare să fie lumea fizică normală dar adesea cu unele diferenţe faţă de normal. Poate conţine mici erori şi obiectele pot fi în mod straniu luminate sau întunecate. Aceşti subiecţi relatează posibilitatea de a vedea şi de a trece la voinţă prin pereţi sau alte obiecte, fără a fi afectaţi fizic. Uneori, “lumi” complet diferite sunt vizitate, unele bizare, altele, cu aspecte profund spirituale. De altfel, fiinţe care au fost considerate mari înţelepţi sau iluminaţi, provenind mai ales din Orient, cum au fost Ramakrishna, Muktananda, Yram, Yogananda, care au stârnit veneraţie prin forţa spirituală dar şi prin calităţile de clarviziune, de cunoaştere superioară, intuitivă a lumii, au vorbit frecvent despre “lumile astrale” în care “călătoreau” graţie stărilor extatice pe care le experimentau. Creştinismul, teosofia, concepţiile esoterice antice recunosc printre altele, existenţa unor lumi astrale (lumi paradisiace, lumi infernale etc.) în care spiritul uman poate pătrunde, fie prin rezonanţă, fie prin dedublare.
Experienţele de proiecţie astrală, de călătorie în afara corpului, sunt descrise în general ca fiind extrem de vii şi “reale”, fără a putea fi totuşi asociate visului sau reveriei. Adesea, subiecţii care trăiesc o astfel de experienţă au sentimentul că acele momente i-a afectat profund şi chiar a determinat o modificare a credinţelor şi valorilor personale.
Winifred G. Barton, în lucrarea “Experience mistique et projection astrale” (1990) notează că “proiecţia astrală este acţiunea de deplasare a conştiinţei, de separare a spiritului de corp, pentru a se proiecta în alte dimensiuni ale realităţii, unde conceptele de spaţiu şi timp terestru sunt depăşite. Astfel, este posibil să călătoreşti în imediata vecinătate în lumea fizică pentru a vizita un prieten sau un părinte, sau departe de lumea fizică, în sfere astrale superioare”(p.93).
Experienţele multiple relatate de-a lungul timpului, unele dintre ele fiind consemnate de oamenii de ştiinţă, dovedesc pe de-o parte că, în fapt, corpul fizic nu este decât un vehicul al Sinelui iar ca urmare, ideea supravieţuirii – într-o formă subtilă – după încetarea funcţiilor corpului fizic nu mai pare un fapt ireconciliabil.

 

Condiţiile dedublării

 

Modalitatea de producere a fenomenului dedublării poate de semenea fi regăsită în relatările unor fiinţe care au practicat-o ani îndelungaţi. Yram, de exemplu, îşi consemnează experienţele avute timp de doisprezece ani, în lucrarea intitulată “Secretele lumilor astrale” (1998). Toate constatările sale converg cu relatările altor fiinţe iluminate din Orient. Relatările sale sunt mai elocvente pentru intelectul occidentalului care aşteaptă mereu explicaţii, încercând să înţeleagă, înainte de a experimenta.
Constatând în mod spontan că avea capacitatea de a acţiona în afara corpului fizic, Yram a început un lung proces de auto-control şi implicit de auto-cunoaştere lărgită a propriei conştiinţe. A te despărţi în două părţi, într-un loc familiar, a acţiona în toată conştiinţa, cu toată libertatea dorită şi a şti că eşti încă viu pe pământ, rezumă cel mai mare triumf al Eu-lui gânditor asupra materiei”( 1998, p.14).
El face o descriere explicită a modului în care are loc separarea de corpul fizic: “Aveam senzaţia şi viziunea că eram întins pe burtă pe o masă. Cu braţele întinse înainte, mă ţineam de marginile acestei mese închipuite, trăgând ca pentru a mă ajuta să ies din ceva. Aveam impresia că eram închis într-un sac a cărui gură prea strâmtă era o piedică. În sfârşit, eforturile mele au fost încununate de succes şi m-am văzuit aproape de corpul meu, în deplinătatea facultăţilor psihice şi conştiente. M-am privit o clipă dormind, apoi, după ce mi-am îmbrăţişat soţia şi copiii, am plecat în spaţiu în direcţia răsăritului”(p.36).
Există însă anumite reguli psihologice ce trebuie respectate, pentru ca fenomenul dedublării să poată avea loc. Aspecte legate de caracterul individului trebuie luate în considerare. Este importantă, precizează Yram o atitudine pozitivă faţă de noi înşine, faţă de semenii noştri, faţă de natură, faţă de faptele pe care le realizăm. “Pentru a atrage în propria fiinţă latura pozitivă a vibraţiilor ajunge să trăieşti nedorind nimic pentru tine însuţi. Acţionând în interesul general, în cea mai totală dezinteresare, nici o vibraţie inferioară nu se leagă de noi. Deveniţi un generator de energie”.
În lumile invizibile, voinţa acţionează ca o baghetă magică şi este destul de uşor ca ea să îndepărteze tendinţele instinctive. Cineva ar putea deduce de aici că este suficient să vrei şi te poţi duce la cineva împotriva voinţei lui. Câte secrete n-ar fi astfel dezvăluite! Cu toate acestea, în invizibil, libertatea individuală este sacră şi voinţa inviolabilă. În afară de situaţia în care propriile noastre rezonanţe sunt în armonie cu cele ale fiinţelor pe care le atragem în jurul nostru, nu trebuie să ne temem de “vizite” neaşteptate.
Pentru a putea stabili legături continue cu o persoană care trăieşte pe pământ, trebuie să fii legat de ea prin legături profunde (părinte, iubit, prieten) cu care să fii unit prin legături spirituale. Legăturile de camaradereie se pare că nu sunt totdeauna de ajuns.
Pe de altă parte, plăcerile intelectuale, bucuriile datoriei împlinite, exercitarea conştientă a calităţilor superioare ale sufletului, satisfacţia de a te face util, de a fi contribuit la acte de binefacere, de pace, de a ajuta pe cei ce se află în suferinţă, determină o fericire care durează şi dă sufletului o senzaţie de forţă, de energie superioară.
Pentru a putea dobândi capacitatea dedublării, constată Yram, este necesară o “descentralizare succesivă a personalităţii, a Eului individual, pentru a-l face să ia cunoştinţă de Pluralitatea Cauzelor asupra cărora este capabil să acţioneze. Se ajunge aici îndreptându-ne atenţia asupra unor subiecte superioare naturii satisfacţiilor noastre materiale. Progresiv, aceste forme ce privesc individualitatea noastră sunt părăsite, focalizându-ne dorinţele, gândurile şi emoţiile asupra unor obiective şi principii de viaţă superioare, până în ziua în care vom ajunge să găsim satisfacţie şi fericire totală în aplicarea principiilor eterne ale vieţii”(p.63).
“Puteţi avea o viaţă completă în celălalt plan, ne atenţionează autorul în continuare. Prima oară când veţi face dragoste în astral veţi fi uimit cât de satisfăcătoare şi totală poate fi această experienţă. După aceea, când veţi face dragoste în realitatea terestră, este posibil să simţiţi lipsa desăvârşirii pe care aţi cunoscut-o dincolo” (p. 22).
Gavin şi Ivonne Frost (1998) propun o pentagramă a condiţiilor necesare pentru dedublare:
Necesitatea urgentă – ea reprezintă scopul ales pentru conştientizarea astrală;
Emoţia – reprezintă unul dintre elementele de bază ale pentagramei. În ceea ce priveşte călătoria astrală, cea mai dăunătoare emoţie este frica. Dacă apare frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, dedublarea nu se va putea realiza. Alte stări emoţionale inhibitorii, cum ar fi furia, de asemenea împiedică producerea acestui fenomen.
Condiţiile de mediu. Din multiple experienţe realizate, concluzia a fost că următoarele condiţii sunt cele mai adecvate :
Securitate – asigurarea izolării de anturaj;
Poziţia corpului – trebuie să fie relaxată, nemişcată, cu capul spre est;
Temperatura – 22-23oC par a fi ideale;
Obiectele şi perturbările magnetice – se vor îndepărta toate obiectele de pe corp: bijuterii, agrafe etc. dar şi cablurile electrice, prelungitoare etc.
Intensitatea luminii – încăperea să fie aproape întunecată;
Zgomotul – se va realiza practica într-o perioadă liniştită a zilei.
Dieta – frugală, cu cel puţin două ore înainte de exersare.
Activitatea sexuală – o persoană frustrată sexual nu va putea realiza cu uşurinţă dedublarea astrală. Există însă şi posibilitatea obţinerii satisfacţiei sexuale în astral şi din acel moment dorinţa de a trăi astfel de experienţe poate deveni o forţă capabilă să producă fulgerător dedublarea.
Timpul – cel mai potrivit moment al zilei este seara, între orele 22 şi 23.
Dedublarea conştientă

 

În timpul viselor fiecare dintre noi experimentează de fapt dedublarea astrală spontană. Înţelepţii vechii Indii afirmă că “somnul ne este dat pentru a ne aminti de moarte, în timp ce visele ne obişnuiesc cu lumile astrale.”
Adepţii teoriei corpurilor subtile susţin de altfel, că acestea ar fi explicaţia odihnei ce survine în timpul somnului şi anume, desprinderea corpului astral şi reîncărcarea lui cu energii subtile. Somnul indus prin intermediul somniferelor este superficial, fiind neodihnitor şi nici nu permite apariţia viselor, tocmai pentru că un astfel de somn nu facilitează desprinderea corpului astral de corpul fizic.
Mulţi cercetători au abordat problema proiecţiilor astrale conştiente, dirijate şi mai mult, au afirmat că fiecare individ este capabil să performeze la un moment dat o astfel de experienţă.
Cercetători ca Robert Monroe, Raymond Reant, Jeanine Mora, Ph.D. Keith Harary şi Pamela Weintraub, Gavin şi Yvonne Frost au trecut chiar la elaborarea unor programe concrete, prin respectarea cărora oricine ar putea “învăţa” să practice proiecţia astrală. În toate aceste metode, controlul mental al gândurilor şi emoţiilor este esenţial. Conştientizarea etapelor unei relaxări profunde, o treptată detaşare de lumea exterioară, de lucrurile care ne atrag în mod obişnuit este de asemenea necesară. Este necesară mai întâi amplificarea capacităţii de a se interioriza, de a aprofunda propriile stări psihice după care, abilitatea de expansionare a stării de conşiinţă în forma proiecţiei astrale se va dezvolta treptat. Dar pe lângă acestea, perseverenţa, răbdarea şi încrederea sunt trăsături de caracter indispensabile unei depline reuşite.
Dedublarea conştientă poate avea loc şi prin tehnici de inducţie: în transe, dans şamanic, hiperventilaţie. Practicate în cadrul unor căi spirituale, aceste experienţe trebuie să se afle sub directa îndrumare a unui maestru spiritual, întrucât producerea bruscă a stării de dedublare poate duce la şoc psihic, emoţional, asfixiere, supraexcitare, hiperventilaţie, intoxicare, anoxie.
De exemplu, Jeanine Mora consideră ca fiind esenţiale în învăţarea proiecţiei astrale următoarele elemente:
Relaxarea – înţeleasă ca procedeu neuromuscular prin care se elimină anxietatea, stresul, gândurile negative, tensiunile interioare. În mintea noastră, menţionează autoarea, trebuie să avem mereu sugestia: “fii relaxat!”
Respiraţia trebuie să fie completă, amplă, naturală şi trebuie să cuprindă cele trei etape, aşa cum sunt ele descrise în cadrul tehnicilor yoghine de Pranayama: abdominală, toracică şi claviculară. Lipsa unei bune oxigenări micşorează capacitatea de concentrare şi oboseşte prematur creierul. De asemenea, respiraţia completă yoghină ne poate ajuta la trezirea armoniasă a celor şapte chakras, ceea ce va face ulterior posibilă şi dedublarea strală.
Concentrarea constă într-un efort de voinţă şi este tradusă în acea capacitate de a fi absorbiţi de un obiect de o idee, fără nici un “parazit” mental, înseamnă a fixa “receptorul nostru de unde radio” (creierul) pe lungimea de undă fără să captăm toate interferenţele care se regăsesc şi care bruiază emisia. Concentrarea înseamnă în fapt un control mental cât mai bun. Pentru a obţine concentrarea este necesar să ne relaxăm mai întâi. “Lăsăm gândurile şi imaginile să plutească. Lăsaţi-le să treacă fără a le reţine. Nu căutaţi să le opriţi în mod voluntar. Cu cât veţi vrea să le îndepărtaţi cu atât ele vor fi mai prezente. Încetul cu încetul ele vor diminua şi vor dispare. Subiectul asupra căruia vrem să ne concentrăm va apare fără dificultate. Poate părea o stare de reverie sau de absenţă.” Şi autoarea mai adaugă: ”Fiţi prezenţi în ceea ce faceţi. Consideraţi orice activitate ca fiind interesantă… Lăsaţi-vă absorbiţi de ea.”
Chiar dacă ştiinţa nu a reuşit prin metodele actuale să decripteze misterul profund al fenomenului dedublării, chiar dacă instrumentele sale, actualmente prea grosiere – potrivite unor investigaţii mai degrabă de ordin materialist decât subtil şi spiritual – nu au reuşit să înregistreze decât sporadic rezultate pozitive în experienţele de laborator este puţin probabil că ele vor rămâne în afara înţelegerii şi cunoaşterii umane.
Fenomenele paranormale, în ansamblul lor, reiterează problema existenţială a unui Giordano Bruno sau Galilei, a unui Leonardo Da Vinci sau Jules Vernes în care, proiecte şi idei ce păreau doar o fantasmă, o elucurbaţie a unei minţi halucinante au devenit în timp o realitate incontestabilă. Până însă la acel moment al certitudinii ştiinţifice în ce priveşte explicaţiile şi reproductibilitatea lor, proiecţiile astrale rămân un fenomen fascinant şi totodată abordabil de către fiecare dintre noi.

 

Teoria trezirii din somn

 

Trezirile spontane în somn reprezintă germenii rari şi rudimentari ai dedublării. Poate vi s-a întâmplat spre dimineaţă, mai ales când somnul este uşor, să puteţi spune: ”În acest moment visez…” Această idee, chiar dacă nu o definim prin limbajul gândirii, o sesizăm printr-o intuiţie imediată pe care nu am putea să o contestăm.
Dacă aşa ceva ni s-a întâmplat deja, trebuie să ştim că acesta este germenul stării de trezire în vis sau dedublare conştientă. Insistăm asupra acestui fapt înţelegând corect că această stare este doar germenele a ceea ce noi urmărim de fapt.
Pe de o parte, intensitatea acestei cunoaşteri imediate ar trebui multiplicată de o mie, de un milion, de un miliard de ori, pentru ca ea să se apropie de sentimentul de realitate pe care îl dă dedublarea; pe de altă parte, în dedublare apar elemente destul de diferite de cele ale visului.
”Dedublarea, nu este de fapt un vis?”
La confruntarea cu fenomene precum dedublarea sau visul conştient, mulţi se întreabă: ”Dedublarea, nu este de fapt un vis?” Am putea chiar să adăugăm că există vise trăite, studiate de psihologia contemporană şi că, de fapt, dedublarea nu este nimic altceva decât o reverie în care eşti adormit. Este astfel necesar să punem în paralel caracteristicile diferite ale lor pentru a clarifica această situaţie abordând diferenţele şi similitudinile acestor procese (visul şi dedublarea).
Diferenţele ce există între vis şi dedublare
Similitudinile între vis şi dedublare
Metode de obţinere a dedublării

 

Diferenţele ce există între vis şi dedublare pot fi exprimate sintetic, într-un tablou comparativ.
VISUL DEDUBLAREA
1. Intervine in mod spontan la aproape toţi oamenii. 1. nu survine decât după o lungă practică a exerciţiilor respiratorii şi musculare iniţiatice. (Apreciem că putem considera nerelevante aproape toate relatările pretinselor dedublări survenite în perioada acestei pregătiri).
2. în mod accidental visul poate fi provocat de o uşoară excitaţie a organelor de simţ în timpul somnului;
visele agreabile pot fi produse prin excitaţii senzoriale adecvate. 2. este în mod accidental deranjată de cea mai mică excitare a simţurilor: un mic zgomot, o atingere uşoară sau o lumină, întrerup plimbarea prin lumile subtile cu o senzaţie de revenire bruscă în corp, şi astfel, un rezultat magnific şi dificil de dobândit este compromis de un detaliu, printr-o senzaţie penibilă şi dezagreabilă.
3. subiectul resimte impresia unei activităţi mentale şi psihice obişnuite. 3. subiectul ştie că se află într-o activitate mentală şi psihică excepţională.
4. subiectul trece de la o imagine la alta fără a păstra amintirea celei precedente şi fără a o dori pe următoarea. 4. subiectul poate să-şi reamintească în timpul călătoriei psihice tot ce s-a întâmplat în orice moment şi poate să-şi dirijeze actele prin exercitarea voinţei ca şi în starea de veghe.
5. este practic inutil să decidem, atunci când ne aflăm în stare de veghe, să visăm despre un subiect anume, şi cu atât mai mult să îndeplinim un anume act sau gest în timpul visului.
Unii urmăresc să relizeze o programare a visului înainte de culcare, dar în măsura în care nu se obţine conştienţa în timpul somnului, rezultatele sunt anemice. 5. este foarte uşor să facem o programare a proiecţiei astrale şi reuşita este asigurată dacă înainte de a adormi luăm decizia de a merge precis într-un anumit loc; în timpul trezirii în somn această stare intervine asemenea senzaţiei realizării unui act prestabilit.
Observaţie: dacă în starea de veghe este necesar un efort prelungit pentru a provoca dedublarea, dimpotrivă, înainte de a adormi nu este necesar să ne concentrăm în mod special asupra unei decizii pentru a o îndeplini (dacă acest fenomen intervine).
Efortul de voinţă pentru a ne deplasa într-o zonă anume chiar îndepărtată sau a face un gest nu este nevoie să fie mai mare decât cel de a decide să ne punem, de exemplu, pălăria pe cap.
Dacă proiecţia în astral se produce, suntem aproape siguri că îndeplinim deciziile stării de veghe cu un sentiment subiectiv de libertate şi uşurinţă, doar dacă nu cumva în urma unei decizii luate în stare de dedublare, ne hotărâm în ultima clipă să ne schimbăm decizia.
6. procesele de gândire, raţionamentele se continuă rareori şi în mod dificil; deşi sunt semnalate şi câteva probleme rezolvate în timpul somnului (cazul descoperirii tabelului periodic al elementelor de către Mendeleev), se constată mai des că găsim exactă şi perfectă o soluţie care ne va părea absurdă în momentul trezirii. 6. procesele de gândire, raţionamentele continuă în aşa manieră încât revenită în starea normală, fiinţa nu-şi condamnă judecata pe care o avusese în starea de dedublare, pentru că gândeşte în aceeaşi manieră în ambele stări.
7. imaginile sunt de intensitate medie în raport cu cele ale vieţii curente, uneori mai intense, alteori mai puţin, alteori chiar mai slabe ca în cazul viselor în care se percep doar imagini alb-negru. 7. imaginea posedă aproape întotdeauna o intensitate extraordinară raportată la aceea a stărilor de veghe sau de vis. Din această cauză ea este foarte veridică şi în primele dăţi pare chiar miraculoasă.

 

Similitudinile între vis şi dedublare pot fi şi ele evidenţiate prin câteva elemente comune ce apar în desfăşurarea celor două fenomene:
A. În vis, ca şi în dedublare, natura imaginii este aceeaşi fără a fi uşor de definit exact această natură. Este precum în cazul în care ne gândim la o floare; chiar imaginea ei mentală vizualizată cu precizie, posedă ceva foarte diferit-din punct de vedere subiectiv-de visul acestei flori:cu excepţia celor cu o mare forţă de vizualizare visul pare mai clar şi mai real decât floarea voluntar imaginată. Ori, imaginile care survin în timpul dedublării sunt mai aproape de acelea ale visului şi decât de acelea ale imaginaţiei trezite. Am putea chiar spune că în gama impresiilor vii ale imaginilor formate apare mai întâi floarea imaginată, apoi floarea visată şi, în fine, floarea percepută în timpul trezirii în somn; aceasta din urmă reprezintă, un al treilea eşalon superior.
B. În vis, ca şi în dedublare, succesiunea imaginilor este foarte rapidă; ele nu sunt legate între ele prin cauze, efecte, obiceiuri şi necesităţi ineluctabile ca şi majoritatea imaginilor din viaţa curentă. Astfel, cel care decide să urce scara treaz este obligat să calce pe fiecare treaptă; dar în vis acestea vor putea fi sărite imediat sau pot foarte bine în timpul urcării să se transforme în munţi sau în lacuri. Este într-un anumit fel identic şi în dedublare: şi într-unul şi în altul, din cazuri, imaginile apar mult mai neprevăzut decât în viaţa curentă, lumea astrală fiind caracterizată de o mult mai mare libertate de acţiune decât cea fizică.
Metode de obţinere a dedublării
În cele ce urmează vom reproduce două dintre cele mai cunoscute metode de dedublare conştientă ce aparţin lui Robert Monroe şi Raymond Reant. Primul dintre aceştia, Robert Monroe descrie o metodă de antrenament constituită din 7 etape:
Etapa nr.1: pregătirea
Întindeţi-vă pe o canapea sau pe un pat, cu capul spre nord, dacă este posibil. Faceţi semiîntuneric şi luaţi măsuri pentru a nu fi deranjaţi. Verificaţi veşmintele, să fie largi şi să nu vă strângă.
Etapa nr.2: relaxarea
Relaxaţi-vă mental şi fizic. Închideţi ochii şi respiraţi cu regularitate, ţinând gura uşor întredeschisă.
Etapa nr.3: concentrarea
Veţi luneca în continuare către somn, concentrându-vă asupra unei singure imagini plăcute şi luminoase. Atunci când veţi ajunge la frontiera dintre veghe şi somn, aprofundaţi-vă relaxarea, concentrându-vă asupra luminii din spatele pleoapelor dumneavoastră.
Etapa nr.4: starea vibratorie
Sunteţi acum pe deplin relaxat şi interiorizat. Concentraţi-vă asupra unui alt punct, situat la treizeci de centimetri depărtare de fruntea dumneavoastră. Faceţi efortul de a îndepărta acest punct, progresiv, deasupra dumneavoastră, şi spre spate, spre creştetul capului, apoi imaginaţi planul, paralel cu corpul dumneavoastră, care conţine acest punct. Concentraţi-vă atunci asupra acestui plan, imaginându-vă vibraţiile pe care le-ar putea emite. Urmăriţi apoi să le faceţi să coboare în corp.
Etapa nr. 5: plecarea
De îndată ce veţi simţi vibraţiile, concentraţi-le, îndrumându-le conştient prin corp, de la cap la picioare şi invers. Când veţi izbuti să provocaţi aceste unde vibratorii din ce în ce mai intense şi mai ample, veţi fi gata să realizaţi despărţirea de corpul fizic.
Etapa nr. 6: despărţirea
Acum, vă veţi putea părăsi corpul fizic. Pentru aceasta, este suficient, după o perioadă de antrenament să faceţi doar un efort de voinţă. Concentraţi-vă asupra unei imagini în care vă vedeţi zburând, gândiţi-vă intens cât ar fi de plăcut să plutiţi în aer. Fixaţi-vă pe aceste gânduri şi corpul dumneavoastră astral ar trebui atunci să înceapă să se înalţe, făcându-vă să vă puteţi privi cu detaşare corpul fizic rămas la sol.
Etapa nr. 7: întoarcerea.
Pentru a reveni în corpul fizic, concentraţi-vă asupra alinierii celor două aspecte ale fiinţei ce vă aparţin: corpul fizic, pe care doriţi să-l regăsiţi şi corprile subtile cu care aţi realizat călătoria astrală.
Iată în continuare, metoda expusă de un alt celebru cercetător în parapsihologie, pe care acesta o şi predă la cursurile sale din Franţa. Vom constata că, în mare parte, ea coincide cu cea precedentă, fapt care ne va permite să extragem constantele acestui gen de experienţă şi chiar principiile ei. Pe de altă parte vom găsi câteva detalii tehnice noi care sunt cu siguranţă folositoare.
Pentru a realiza experienţa de dedublare, Raymond Réant ne recomandă să alegem un moment şi un loc favorabile (spre a nu risca să fim deranjaţi de zgomote) şi să nu încercăm asemenea experienţe în timpul ceasurilor de digestie (minim două ore după masă). El recomandă, de asemenea, să nu efectuăm experienţa într-o încăpere prea luminată.
Mai recomandă, pe deasupra, să ne oprim în orice moment dacă nu ne simţim bine, dacă avem o senzaţie acută de oboseală, tulburări cardiace sau jenă respiratorie.
Metoda lui Raymond Réant cuprinde două etape: pregătirea şi despărţirea.
Etapa nr.1: pregătirea
Întindeţi-vă pe pat şi relaxaţi-vă timp de 2 până la 3 minute. Apoi, când am realizat starea de relaxare dorită, ne concentrăm într-un efort de voinţă, închinzând ochii, vizualizăm locul unde dorim să ajungem.
Ne vom concentra într-o primă fază, asupra unui punct situat la 10 centrimetri de zona în care se găseşte cel de-al treilea ochi al orientalilor (Ajna Chakra – zona frunţii, central).
După ce am vizualizat bine acest punct, ne imaginăm plutind, ridicându-ne până la 10 centrimetri sub tavanul încăperii în care realizăm această experienţă. Vizualizăm acest tavan de aproape ca şi cum am fi realmente în aer.
Facem apoi cale întoarsă, imaginându-ne cum coborâm până ajungem la 10 centrimetri de corpul nostru fizic. Trăim cu atenţie aceste senzaţii, apoi ne reintegrăm în corpul fizic. Deschidem pe urmă ochii. Repetăm acest exerciţiu mai multe zile la rând înainte de a trece la cel de-al doilea exerciţiu.
Etapa nr.2: despărţirea
Aceasta constă în a ne duce realmente într-un loc pe care l-am ales deja, după ce am ieşit din corpul fizic, plutind deasupra acestuia, până în momentul în care vom avea senzaţia unei căderi în gol. Senzaţia aceasta este semnul că dedublarea este pe cale de a se înfăptui. Oprim exerciţiul, dacă exact în acel moment vom resimţi cum ne cuprinde o senzaţie extrem de dezagreabilă, aproape de nedefinit, o frică acută o accelerare a bătăilor inimii, sub efectul spaimei morţii.
Reîncepem în zilele următoare, până când vom realiza senzaţia de cădere, dar fără încleştarea spaimei. Atunci, ne abandonăm ei. Ne vom simţi ca şi cum am evada din această lume printr-un tub foarte lung, la capătul căruia vom vedea ţâşnind din tenebre o lumină copleşitoare în al cărei miez ne vom afla.
Vom avea pe urmă, un fel de stare de decomprimare, urmată de o fascinantă senzaţie de uşurare. Ne vom găsi în afara corpului fizic pe care ”dublul” nostru va putea să-l observe. Ne vom simţi tot atunci atras de un cordon luminos (numit ”cordonul de argint” sau “cordonul Sfântului Pavel”) care ne va urma în timpul întregii călătorii şi va lega în permanenţă corpul fizic cu cel astral.
Când vom dori să revenim în corpul fizic, va fi de ajuns să ne afirmăm dorinţa ca “dublul” nostru să se întoarcă la punctul de pornire. Vom fi absorbiţi de către corpul fizic şi vom resimţi o senzaţie specială, ca şi cum am intra într-o substanţă vâscoasă.
Fireşte, va fi necesar să reluăm cu consecvenţă, zilnic, acest exerciţiu până când vom reuşi.

 

Modalităţi practice de inducere a stărilor modificate de conştiinţă

 

“Deoarece tu înveţi despre “non-acţiune”, trebuie să-ţi spun că nu are nici o importanţă dacă faptele sunt adevărate sau nu. Pe un om obişnuit îl interesează dacă lucrurile sunt false sau adevărate, în timp ce pe un luptător nu îl interesează… Un luptător acţionează în ambele ipostaze. Dacă lucrurile sunt adevărate, el acţionează conform “acţiunii”. Dacă lucrurile nu sunt adevărate, el tot va acţiona, dar conform “non-acţiunii”.
Carlos Castaneda

 

Meditaţie simplă de expansiune şi de contracţie

 

Pentru a percepe în mod direct caracterul subiectiv al spaţiului şi timpului se poate realiza o meditaţie de expansiune şi contracţie a conştiinţei.
Ne aşezăm pe pat sau la sol şi timp de 10 minute minim, în fiecare dimineaţă sau în fiecare seară, vizualizăm ferm şi clar, închizând ochii, cum corpul nostru vital, energetic creşte şi se dilată din ce în ce mai mult. Îl facem astfel să crescă cât mai mult posibil conştientizând că energia care ne permite această dilatare a sa provine din MACROCOSMOS şi este profund benefică şi continuăm să ne expansionăm astfel până când corpul ajunge să atingă tavanul camerei, sau dacă facem exerciţiul în aer liber, cerul de deasupra noastră. Ne vom familiariza gradat cu această senzaţie vitalizantă şi euforică timp de două-trei zile şi vom remarca totodată o extraordinar de clară senzaţie de liniştire la nivelul întregului corp.
Atunci când vom fi obişnuiţi pe deplin cu această nouă senzaţie vitalizantă şi euforică, vom vizualiza corpul dilatându-se dincolo de limitele camerei sau ale cerului umplând întreaga planetă spre a o îngloba. Astfel, corpul nostru subtil va deveni la fel de mare cât casa. Vom vedea în continuare cum expansiunea se realizează gradat până ce devenim cât oraşul, ţara, apoi cât planeta PĂMÂNT. Vom simţi atunci foarte clar camera în care ne aflăm apoi casa, oraşul, ţara şi planeta PĂMÂNT pe care ne găsim, ca aflându-se succesiv în interiorul corpului nostru expansionat (dilatat). Continuăm deci expansiunea, cuprinzând gradat împrejurimile casei şi atunci vom simţi casa în interiorul corpului nostru. Apoi, continuăm gradat expansiunea cu mult în afara planetei şi urmărim să cuprindem prin expansiune tot sistemul solar. În final vom umple cu corpul nostru subtil expansionat tot sistemul solar, simţind pregnant Soarele, Luna şi toate celelalte planete, mişcându-se în interiorul corpului nostru astfel dilatat.
Acest proces de dilatare subtilă a fiinţei noastre se va realiza cu consecvenţă o perioadă de 7 zile şi, după aceea, va fi repetat cu consecvenţă. În sens invers pe o altă perioadă de 7 zile.
Acum ne aşezăm pe pat sau pe sol şi urmărim să simţim cum corpul ni se contractă şi se micşorează, devenind din ce în ce mai mic, atît de mic încât, la un moment dat, el nu mai este decât un atom aflat în regiunea inimii noastre. Simţim după aceea în continuare cum acest atom contractat, care este corpul nostru subtil, devine apoi atât de mic încât el sfârşeşte prin a dispare în ceva unic şi etern care se află în noi.
La capătul celor şapte zile de practică consecventă a acestei tehnici simple, de contracţie a corpului subtil, vom realiza că putem deveni din punct de vedere subtil atât de mici, încât aproape că nici măcar nu vom mai putea să ne localizăm.
Vom conştientiza astfel din plin faptul că prin dilatare putem fi la fel de nelimitaţi ca sistemul solar şi ne vom simţi capabili să “îmbrăţişăm” tot ceea ce ne înconjoară, sau vom remarca faptul că prin contracţie putem să devenim la fel de minusculi şi invizibili precum un infim atom. Vom realiza deci antrenamentul mişcărilor de expansiune şi de contracţie, fiecare pe câte o perioadă de 7 zile, respectând cu rigurozitate toate etapele descrise. Dacă vom exersa această tehnică timp de 5-10 minute pe zi pe o durată de 14 zile, efectele pozitive ce vor apare vor fi: o senzaţie mărită de bunăstare interioară, o stare oceanică şi nuanţată de fericire. Totodată, ne vom simţi uşori, imponderabili, profund centraţi şi mult mai echilibraţi. În fazele superioare de realizare a acestei tehnici, fiinţa umană poate atinge starea extatică de conştiinţă cosmică (numită în Yoga SAMADHI).

 

Activare cerebrală

 

RESPIRAŢIA PĂTRATĂ
Urmăreşte să modifice activitatea creierului prin intermediul respiraţiei. Este contraindicat persoanelor hipertensive.
Inspirăm timp de 8 secunde.
Realizăm o retenţie pe plin de 8 secunde.
Expirăm timp de 8 secunde.
Realizăm o retenţie pe vid de 8 secunde.
Păstrăm acest ritm minim 15 minute. Ne vom simţi mult mai relaxaţi şi mai calmi, mintea se linişteşte iar starea pregnantă devine cea de echilibru interior.
ACTIVAREA CREIERULUI PRIN AUDIŢIA ALTERNATIVĂ
Prezentăm în continuare o metodă practică de amplificare a forţei mentale, metodă folosită de psihologul Lozanov cu un succes deosebit în şedinţele de învăţare rapidă.
Consideraţii teoretice
Celulele cerebrale sunt locul unor pulsaţii electrice. De obicei oscilaţiile celulelor nu sunt sincrone. Analizând extremitatea celulelor nervoase situate pe scoarţa cerebrală, observăm că datorită faptului că oscilaţiile lor nu sunt simultane avem un mozaic de poli pozitivi şi negativi ce tind să se echilibreze. Tensiunea neuro-electrică superficială este deci foarte slabă.
Se ştie că există ”crize de sincronizare” cerebrală: grupe mai mici sau mai mari de celule nervoase ajung să oscileze simultan. EEG detectează atunci veritabile ”furtuni electrice” pe suprafaţa creierului. Acestea sunt prezente în general în crizele de epilepsie. Chiar şi stările de mânie sau enervare fac parte din aceeaşi categorie. Acestea sunt fenomene în timpul cărora se produc sincronizaţii nervoase şi drept consecinţă mai multe grupe de muşchi se contractă în acelaşi timp.
În toate fenomenele din această clasă, o zonă mai mică sau mai mare a scoarţei cerebrale are aceeaşi polaritate în acelaşi moment; extremităţile corespondente, muşchii şi organele de simţ fiind de polarităţi opuse.
Oscilaţia am putea spune că se realizează deci în planul longitudinal al fiinţei vii – la om dinspre cap spre organe şi muşchi. Vom numi această sincronizare patologică ”SINCRONIZAREA LONGITUDINALĂ”. Asemenea crize pot fi probate experimental la şoareci şi la unele persoane predispuse la epilepsie, prin străfulgerări luminoase intermitente şi simultane, cu anumite frecvenţe.
Dacă în loc să realizăm aceste excitări senzoriale simultane le vom realiza alternativ la dreapta şi la stânga, atunci vom creea sincronizări între anumite grupe de neuroni. Dar atunci cele două emisfere în loc să fie de aceeaşi polaritate vor fi de polarităţi opuse. În acest caz oscilaţia se va produce între emisfera stângă şi cea dreaptă în loc să se realizeze între scoarţă şi muşchi. Sincronizarea va fi deci transversală. În plus, la anumite ritmuri alternative se va produce o rezonanţă cu timpii de oscilaţie proprii creierului, ceea ce va mări eficienţa acţiunii de polarizare.
În funcţionarea normală oscilaţia celulelor nervoase eate nesincronizată. Rezultanta este foarte slabă, iar repartiţia medie a polarităţilor este omogenă.
În funcţionarea epileptică avem oscilaţii sincronizate de aceeaşi polaritate pe ambele emisfere şi deci forţa se consumă în mâini.
În funcţionarea iniţiatică avem oscilaţii sincronizate de polaritate opusă pe cele două emisfere; în acest caz forţa e acumulată în creier şi declanşează stări de supraconştiinţă.
În timpul sincronizării transversale supratensiunea neuroelectrică rezultată în urma acestei sincronizări rămâne în ”organul conştienţei”, unde poate fi folosită în toate scopurile benefice dorite.
Energia în loc să fie proiectată spre muşchi se focalizează în creier. Această energie de sincronizare se formează pe transversala auditivă, dar se difuzează în tot creierul provocând o stare de supraluciditate. Este însă necesar ca persoana să se abandoneze ritmului alternativ al sunetului, evitând să impună creierului să funcţioneze conform obişnuinţelor sale, ceea ce nu ar putea decât să distrugă sincronizarea care se amorsează. La sfârşitul şedinţei avem la dispoziţie o energie suplimentară care se poate dirija către o idee benefică. Fixându-ne gândurile de exemplu asupra unei probleme pe care o avem de rezolvat, supratensiunea neuro-electrică ce a avut timp să se formeze în acea perioadă de abandon faţă de semnalul alternativ, e proiectată în mecanismul cerebral responsabil pentru căutarea soluţiei.
Aparatul a fost folosit cu succes în diferite situaţii:
1) ameliorarea somnului – aparatul funţionând o oră după culcare;
2) în timpul muncii – în special intelectuală;
3) îmbunătăţirea stării psihice;
4) ajută la orientarea fiinţei către sensul profund al existenţei sale;
5) dezvoltarea clarviziunii;
6) pregătirea la examene – pentru studenţi, învăţare rapidă;
7) amplificarea simţului artistic.
Efectele resimţite: relaxare, vid mental, euforie, optimizarea gândirii, luminozitatea mărită a imaginilor mentale, modificări spaţio-temporale, alternanţa gândurilor complementare legate de cele două emisfere, viziuni spirituale.
Desfăşurarea şedinţei : – Durata: 30-60 min.
– Se realizează în prealabil o relaxare.
– Intesitatea sunetului – maxim posibilă, rămânând totuşi suportabilă.
-Rapiditatea alternanţelor se reglează la un ritm agreabil ce favorizează fie starea de vid mental, fie capacitatea de focalizare; acest ritm este cel ce trezeşte capacităţile psihice şi declanşează experienţele superioare.

 

Încetinirea metabolismului

 

Vom prezenta în continuare o tehnică ce poate duce cu uşurinţă la trezirea capacităţilor paranormale. Un principiu fundamental în ceea ce priveşte antrenamentul în dezvoltarea capacităţilor PSI îl reprezintă atenţia îndreptată asupra fenomenelor limită. De exemplu, atenţia focalizată asupra sunetelor intrinseci ale urechii, acele aşa-zise ţiuituri, ne deschide către claraudiţie, iar atenţia focalizată asupra luminii intrinseci a ochiului, fosfene, ne deschide către clarviziune. Momentul de trecere dintre veghe şi vis este de asemenea important, fiind şi el un moment limită.
Experienţa ce o vom descrie în continuare oferă, pe lângă efectele fiziologice de încetinire a metabolismului o trăire cu un caracter profund spiritual, şi anume conştientizarea unei stări de tranziţie între viaţă şi moarte. Ea are deci un caracter excepţional, putând fi comparată cu o veritabilă iniţiere (din latinescul INITIO – întoarcere la origine sau la unitate). Adesea ritualurile iniţiatice sugerau moartea – o moarte a personalităţii egotice limitate – şi învierea, renaşterea într-o altă stare, corespunzând deci unei translaţii a nivelului de conştiinţă a adeptului. Găsim în astfel de ritualuri iniţiatice gestul crucificării. Dar acest gest, forţează fiinţa să intre într-o stare de hibernare artificială.
Intinderea la maximum a cutiei toracice, ca şi cum ne-am afla într-o continuă retenţie a suflului respirator pe plin, aplatizearea diafragmei care face procesul expiraţiei foarte dificil vor conduce în câteva ore la o stare de asfixiere ce va genera aproape spontan satrea de dedublare în planurile subtile.
Printre alte gesturi rituale ce simbolizează moartea mai amintim şi spânzurarea de picioare reprezentată în Lama 12 din TAROT, care amplifică posibilitatea ieşirii corpurilor subtile din corpul fizic, prin zona din creştetul capului (ce corespunde în anatomia subtilă lui Shahashrara) ceea ce furnizează detaşarea şi eliberarea de planul fizic şi lumea terestră.
În unele tradiţii presiunea asupra zonei gâtului, mai precis asupra carotidei conferă stări de extaz dar pentru neiniţiaţi această practică poate cauza chiar moartea.
Vom face în continuare câteva consideraţii de natură terapeutică cu privire la starea de încetinire a metabolismului.
Există la toate organismele vii o posibilitate de adaptare la asfixiere care este evidentă, cum fi cazul balenei care plonjează în adâncuri. Ea se manifestă printr-o încetinire şi o slăbire a activităii cardiace. Pe de altă parte există posibilitatea de diminuare a respiraţiei ţesuturilor, adică a arderilor şi deci a vieţii interne a celulelor. Acest fenomen se observă foarte bine la marmotă. Fenomenul a putut fi reperat şi la om şi el stă la baza hibernării artificiale care este utilizată mai ales în chirurgie. Omul posedă deci, cele două facilităţi de adaptare:
pe de o parte cardiacă şi circulatorie;
pe de altă parte, tisulară, ceea ce face explicabil ştiinţific faptul că, anumiţi yoghini au putut intra în starea de moarte aparentă utilizând metode pe care urmează să le precizăm.
În acest scop, să căutăm câteva deducţii care sunt totodată în perfectă corelaţie cu tehnicile yoghine îndreptate în acest sens. Dacă respirăm în aşa fel încât să intre cât mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, vom vedea că inima şi ţesuturile vor avea tendinţa să se adapteze, să lucreze mai puţin.
La prima vedere, o diminuare a cantităţii de oxigen ar face să apară din ce în ce mai puternic nevoia de a respira profund. Dar chiar şi din punct de vedere teoretic, aceasta nu pare absolut necesar, deoarece setea de aer sau nevoia de a respira nu este conexă cu lipsa oxigenului absorbit ci cu a dioxidului de carbon dizolvat în sânge deci, dacă vom lua mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, va fi mai puţin dioxid de carbon, deoarece aceasta rezultă prin combustia oxigenului. Prin urmare, în mod paradoxal, inspirând din ce în ce mai puţin oxigen vom exprima treptat o necesitate mai mică de a respira. Astfel viaţa “încetineşte în noi.”
Propunem în continuare două experienţe, accesibile oricui doreşte să resimtă în propria sa fiinţă efectele despre care am discutat mai sus:
În prima inspirăm adânc, apoi rămânem în apnee (retenţie pe plin); vom resimţi destul de rapid o senzaţie de sete de aer, nu din cauza lipsei oxigenului, ci aşa cum spuneam datorită dioxidului de carbon ce se acumulează în sânge.
În a doua experienţă, din contră, inspirăm foarte puţin la fiecare inspiraţie, ceea ce provoacă o sete de aer care trebuie să rămână totuşi la limita suportabilului şi de intensitate constantă. Prin acest procedeu ne obligăm organismul să se adapteze treptat la starea de viaţă încetinită, deoarece d.p.d.v. fiziologic sângele nostru va conţine mai puţin CO2, şi asfel nevoia de a respira va rămâne foarte scăzută.

 

Ritmurile fără retenţie

 

Cele două experienţe, precum şi un studiu mai aprofundat al teoriei ne permit să facem o alegere între grupele de ritmuri respiratorii şi să-l experimentăm pe acela care pare cel mai potrivit pentru a permite declanşarea experienţei vieţii încetinite, lăsând însă un uşor spaţiu larg, în cadrul acestei grupe adaptării individuale.
În concluzie, pentru ca setea de aer să nu crească este necesar ca CO2 din sânge să nu mai crească şi, în consecinţă, cantitatea de CO2 eliminat să fie în raport normal unitar sau superior faţă de cantitatea de oxigen inhalată. Doar asfel CO2 nu se acumulează excesiv în sânge pentru a provoca acea sezaţie insuportabilă de sete de aer.
Deci, pentru a obţine starea de viaţă încetinită (hibernare), trebuie să eliminăm toate ritmurile respiratorii care includ retenţia.
Acestea din urmă sunt, totuşi, ritmurile întâlnite cel mai adesea în ritmurile respiratorii din tradiţia yoghină sau sufită. Aceasta arată că starea de hibernare este o experienţă ceva mai deosebită în viaţa yoghinului, dar care poate fi asemănată cu stare de meditaţie în care spontan respiraţia se opreşte pe perioade lungi de timp, oprire numită KEVALAKUMBHAKA, după ce devine foarte superficială. Această stare ce survine în meditaţiile profunde este o consecinţă a liniştirii minţii. În experienţa realizată, noi pornim invers: controlând şi liniştind respiraţia, noi ajungem să controlăm şi să liniştim mintea.
Să precizăm acum, pentru ce trebuie să eliminăm ritmurile care includ retenţia: când inhalăm oxigen într-o respiraţie lentă dar profundă, şi apoi ne reţinem respiraţia, CO2 care se va forma se va acumula atât în plămâni cât şi în sânge. Cantitatea produsă în unitate de timp este, fără îndoială, inferioară celei care apare în cursul unei respiraţii normale; dar totalul de CO2 existent în sângele circulat devine cu rapiditate superior normalului deoarece nu se mai elimină. Deci, în cursul ritmului respirator cu retenţie de lungă durată setea de aer nu se diminuează. Noi pierdem astfel treptat beneficiul acestui aport iniţial de oxigen şi nu putem declanşa ciclul respirator care este cheia punerii organismului în starea de hibernare. Urmărim ca diminuarea respiraţiei să provoace o încetinire a vieţii organice, antrenând diminuarea setei de aer de unde rezultă o nouă diminuare a inspiraţiei.
La polul opus ar fi un ritm care teoretic să permită eliminare unei cantiăţi de CO2 mai mare proporţional decât cantitatea de CO2 inhalată; adică un ritm care să provoace o mărire a raportului respirator CO2 eliminat/O2 inhalat prin propria sa influenţă, excluzând variaţiile produse de alimentaţie sau de temperatura exterioară. Va rezulta o diminuare treptată a setei de aer. În plus, dacă şi cantintatea de O2 inhalată ar putea fi diminuată în acelaşi timp, organismul ar fi în mod necesar condus la stare de hibernare. Ori, prima parte a acestei experienţe este realizabilă şi clasică, este experienţa hiperventilaţiei sau hiperpneei. Ea constă în respiraţii foarte rapide şi foarte profunde (Bastrika), în care expiraţia se realizează brusc şi rapid prin contacţia abdomenului şi ridicarea diafragmei survine apoi de la sine. Elementul dinamic, motor este deci expiraţia. Se realizează astfel 60-100 respiraţii pe minut. Acest model respirator duce la o mare eliminare a CO2 în raport cu O2 absorbit. El este realizat de noi spontan atunci când ne pregătim să ne ţinem respiraţia mai mult timp, dacă, de exemplu, vrem să ne scufundăm. Organismul este deci privat de CO2 (Nu trebuie totuşi împinsă prea departe această experienţă care poate conduce la ameţeli, indispoziţii şi chiar la criză de tetanie datorită variaţiilor ph-ului sanguin). Să ne amintim că dacă ne reţinem suflul după un exerciţiu de hiperventilaţie putem să-l reţinem mult mai mult ca de obicei datorită lipsei de CO2 care apăruse graţie excesului de O2 acumulat. Această hiperventilaţie urmată de o retenţie foarte lungă, este de altfel unul dintre procedeele utilizate în practica yoga pentru ridicarea energiei fundamentale Kundalini.
Remarcăm că hiperventilaţia nu poate duce totuşi la o viaţă încetinită a ţesuturilor deoarece ea provoacă o hiperoxigenare a sângelui care este însoţităde o activare a circulaţiei sanguine, inima pulsând mai puternic şi mai repede.
Vom combina aceste date diferite:
1) păstrăm un ritm respirator foarte rapid, fără retenţie, dar, cu scopul de a diminua cantitatea de O2 inhalată;
2) vom da o amplitudine minimă mişcărilor respiratorii. Mişcările cutiei toracice şi ale abdomenului devin astfel aproape imperceptibile şi foarte rapide, dând impresia unei respiraţii pulsatile. La limită, ea pare a fi aproape doar un tremur al toracelui.
Ritmul fiind analog celui din cazul hiperventilaţiei, nu va exista reţinerea CO2 în organism, dar, din contră eliminarea acestuia rămâne de această dată superioară cantităţii de O2 inhalat. Asfel absorbţia de O2 e din ce în ce mai redusă, ceea ce constrânge ţesuturile să intre treptat în starea de hibernare (viaţă încetinită), fără a antrena totuşi o suferinţă prin nevoia de a respira, deoarece avem din ce în ce mai puţin CO2 în sânge, din două motive:
1. amplificarea proceselor eliminatorii ca urmare ritmului rapid şi 2. diminuarea producerii CO2 ca urmare a diminuării cantităţii de O2 absorbit.
O vom numi – aşa cum a făcut-o şi Kerneiz în cartea sa “YOGA OCCIDENTULUI” – “Respiraţie superficială”. Această respiraţie este oarecum gâfâită, de amplitudine foarte mică, şi defineşte destul de bine o întreagă grupă de ritmuri respiratorii. În acest gen de respiraţie pot fi precizate mai multe modalităţi:
A. după cum inspiraţia este egală cu expiraţia, sau una dintre ele este mai scurtă decât cealaltă;
B. după cum această respraţie superficială se face cu cutia toracică dilatată sau semidilatată, sau aflată la volumul ei minim;
C. de asemenea, ea poate fi predominant costală sau diafragmatică.
Rămâne de verificat de fiecare dată care dintre aceste variante conduce cel mai uşor la starea de hibernare. Totuşi, teoria arată că o respiraţie scurtă, de aproximativ o secundă cu expiraţia egală cu inspiraţia, este probabil cea mai favorabilă eliminării CO2, practica demonstrează că respiraţia diafragmatică este cel mai uşor de executat în cursul respiraţiei superficiale şi o însuşire mistică despre care vom vorbi mai pe larg lasă să se deducă faptul că pieptul trebuie să fie dilatat, deci este de preferat să avem plămânii plini de aer.
Exerciţiul a cărui teorie tocmai o studiem permite, în fapt, o încetinire de-a dreptul surprinzătoare a vieţii organice; în particular, pulsul devine aproape imperceptibil. Dar există mecanisme de apărare şi reglare din cauza cărora nu vom şti cum să depăşim o anumită limită, fără un antrenament foarte îndelungat. Totuşi, rezultatele experimentate ne permit să ne gândim că doar perseverenţa în aceste exerciţii este suficientă, pentru a explica şi înţelege starea de moarte aparentă a yoghinilor foarte consecvenţi în practicile lor.

 

Elemente ajutătoare

 

Încetinirea vieţii organice va fi facilitată prin respectare anumitor reguli, mai ales alimentare. De fapt, sângele trebuie să conţină cât mai puţin CO2. Ori, absorbţia amidonului şi zahărului ridică câtul respirator (raportul CO2 eliminat pe O2 absorbit), în timp ce absorbţia proteinelor şi mai ales al grăsimilor îl scade, având în vedere formulele de ardere a acestor substanţe.
Deci o alimentaţie pe bază de proteine şi lipide în ziua ce precede experienţa, face să fie mai puţin accentuată setea de aer, deoarece CO2 sanguin va fi mai puţin abundent.
În fine, am putea acţiona direct asupra oxidării ţesuturilor reducând acest proces:
1. Prin regim vegetarian; de fapt, regimul pe bază de carne creşte mult oxidarea. Cel mai bine este să avem o alimentaţie pe bază de brânză, lapte, curmale, migdale, în zilele care preced experienţa, dacă vrem să ne găsim în cele mai bune condiţii posibile.
2. Postul este de asemenea recomandat dacă dorim o experienţă mai plenară. În orice caz, este bine să nu fi mâncat înainte de începerea experienţei.
3. Întunericul. Schimburile respiratorii la mamifere sunt mai scăzute în întuneric decât la lumină.
4. Temperatura. O temperatură exterioară apropiată celei corporale diminuează combustia, deci degajarea de CO2 în sânge; prin urmare, ea este cea mai propice stabilirii hibernării; apoi această stare obţinută va fi mai uşor menţinută graţie unei răciri treptate care blochează lent activitatea celulară. Dar pentru început, deoarece nu putem extinde această experienţă, să reţinem că trebuie să ne aflăm la o temperatură ridicată pentru a realiza acest exerciţiu.
Această respiraţie superficială este oare singura metodă utilizată de yoghini pentru a intra în stare de moarte aparentă? Nu posedăm decât foarte puţine informaţii asupra acestui subiect. Respiraţia superficială era foarte cunoscută de lamaşii din Tibet. Alexandra David Neel ne spune în caretea sa “Iniţierea lamaistă” cu privire la iniţiere: “Sunt încă multe lucruri de învăţat, cum ar fi să respiri superficial, până în profunzimea gâtului, cum spun tibetanii”.
Kerneitz a creat termenul de “respiraţie superficială” pe care îl regăsim în lucrarea sa “Yoga Occidentului”. Aici se subliniază importanţa acesteia fără a se preciza tehnica. Sunt foarte puţine datele tradiţionale de care dispune Occidentul asupra acestui model respirator, totuşi teoria şi practica ne fac să îl considerăm fundamental.

 

Yoga şi parapsihologia

 

Practicile yoga susţinute cu perseverenţă conduc la obţinerea unor capacităţi extrasenzoriale – siddhis – care îi oferă fiinţei umane posibilităţi neobişnuite, neîntâlnite la omul comun. Aici se întâlneşte practica Yoga cu parapsihologia.
În tradiţia milenară yoghină, există o ramură a practicii denumită Siddha-Yoga care are drept scop dezvoltarea capacităţilor paranormale ale practicanţilor:

ANIMA – a deveni la voinţă tot atât de mic ca şi un atom (ANU = atom – limita de divizibilitate a spaţiului).

LAGHIMA – a nu mai avea la voinţă greutate (consecinţă – levitaţia). Cheia este “a avea o frecvenţă de vibraţie extrem de elevată”.

MAHIMA – a deveni la voinţă extrem de mare, cuprinzând întreg universul. Cel care dobândeşte acest SIDDHI este atotcuprinzător, percepe fidel multiplicitatea fenomenelor, aspectelor, ca şi cum se petrec în el însuşi. “A putea fi onorat şi a servi toate fiinţele”.

GARIMA – a putea fi foarte greu la voinţă, imposibil de mişcat, ridicat. În unele tratate este omisă şi înlocuită cu karma vasayita- puterea mentală care permite la voinţă să ne simţim întotdeauna şi oricând perfect mulţumiţi. Corespunde unui anumit nivel spiritual.

PRAPTI – a ne transfera integral, la voinţă, cu conştiinţa, nu contează unde. Cel care realizează aceasta, indiferent de timp şi spaţiu, trăieşte stările legate de această deplasare ca şi cum s-ar găsi acolo.

PRAKAMYA – a ne vedea dorinţele de orice fel realizându-se. Adeptul poate oricând să facă să se manifeste vizibil sau invizibil orice dorinţă. Prin puterea sa el pătrunde şi atrage irezistibil către sine acele lucruri dorite. Implică o capacitate de control la nivel cauzal.

VASHITVA- stăpânirea tuturor creaturilor, fenomenelor şi elementelor într-un mod neobişnuit. Prin această putere yoghinul poate acţiona asupra fiinţelor din toate lumile, indiferent dacă aceasta aparţine trecutului, prezentului sau viitorului; el poate domina vântul, ploaia; poate construi tot ceea ce vrea prin puterea sa.

ISHITVA – “nobila şi uimitoarea domnie”. Yoghinul poate hotărî cursul tuturor fenomenelor şi are o glorie extraordinară. El are putere asupra formării, menţinerii şi dispariţiei tuturor fiinţelor şi locurilor; el poate face de asemeni să apară (materializându-se), să se menţină, să trăiască şi să dispară noi fiinţe şi lucruri.

În afara acestor opt puteri, adeptul dobândeşte de asemeni “perfecţiunile fizice ale formei, farmecul magnetic, forţa uimitoare a voinţei şi fermitatea de nezdruncinat” (YOGA ANKA).

 

Tradiţia yoghină şi aşa-zisele “biblioteci de date”

 

Există o mulţime de cazuri ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, şi care, pentru cei care le sunt martori, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre există, în conformitate cu tradiţia yoghină milenară, o imensă “bibliotecă de date”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi…

Din cele mai vechi timpuri ale omenirii s-au conturat în mod distinct două preocupări mult diferite de activităţile zilnice, preocupări ce au captivat însă mereu fiinţele umane: cunoaşterea cât mai amănunţită a întâmplărilor din trecut şi aflarea pe orice cale a viitorului. Dar dacă pentru faptele şi evenimentele anterioare a existat întotdeauna un suport – mai mult sau mai puţin obiectiv – acela al transmiterii pe cale orală şi apoi scrisă a diferitelor relatări (devenite ulterior povestiri, legende, mituri), pentru descifrarea viitorului s-ar părea că demersul este mult mai dificil şi metodele pe care se bazează se află la o limită greu definibilă a imaginarului.

Şi totuşi, anumite tradiţii bine păstrate cât şi texte vechi au menţionat un fapt general, rămas mereu neexplicat, acela al capacităţii anumitor persoane de a schimba percepţia obişnuită a timpului, extrăgând informaţii atât din trecut cât şi din viitor. În toate timpurile, la toate populaţiile, au existat “persoane dotate” care reuşeau să afle “frânturi” ale viitorului; anumiţi vraci, preoţi, auguri, profeţi, prezicători, oracole, astrologi, care fie că interpretau zborul păsărilor sau măruntaiele animalelor sacrificate, fie că foloseau substanţe halucinogene, fie că cercetau mersul aştrilor pe cer, fie că preluau informaţii pe cale extrasenzorială în stare de concentrare conştientă sau în stare de transă, au oferit de multe ori prevederea foarte exactă a unor evenimente ce aveau să se producă în viitor.

Dar dacă este adevărat că “cineva”, indiferent cine, poate afla frânturi din timpul ce va veni, problema în sine nu mai este doar, pur şi simplu, captivantă. Ea devine subit o problemă fundamentală a existenţei noastre, care, înainte de orice, exprimă foarte lapidar un fapt ce trebuie înţeles în cel mai realist mod: cu tot avansul cunoaşterii civilizaţiei contemporane, ştim încă extraordinar de puţin despre noi oamenii, despre existenţa noastră terestră… O astfel de concluzie exprimată în antichitate, astăzi o acceptăm desigur cu o superioară înţelegere. Unul dintre promotorii teoriei atomice – filozoful grec Democrit din Abdera – se exprima în sec. IV înaintea erei noastre într-un mod foarte sugestiv: “Eu ştiu numai un singur lucru: că nu ştiu nimic!”

S-ar părea însă că orgoliul omului modern nu ar putea accepta o astfel de concluzie pentru generaţiile actuale. Şi totuşi, minţi care au pătruns adevărate profunzimi ale cunoaşterii moderne şi care au înţeles să se exprime sincer şi cu modestie, au recunoscut după mai bine de două mii de ani, o aceeaşi situaţie. Iată, de exemplu, ce scria în anul 1895 filozoful american William James colegilor săi de la Harvard: “Ştiinţa noastră este doar o picătură, iar necunoaşterea noastră, un ocean!”

Şi mai sugestiv este textul scris în vremea noastră de un laureat Nobel, cunoscutul fizician francez Alfred Kastler: “Cunoştinţele noastre despre materie, oricât de vaste ar fi, sunt doar ca nişte insule care răsar dintr-un ocean necunoscut”. În acest cadru actual al unui realism sincer, trebuie să recunoaştem că astfel de probleme fundamentale, precum cele privind citirea detaliată a trecutului şi a viitorului, încă nu le putem aborda decât la nivelul exemplificărilor, metoda ştiinţifică preocupându-se deocamdată îndeosebi de verificarea veridicităţii lor.

În schimb, o acumulare cazuistică obiectivă permite analizarea unor ipoteze realiste. Drept urmare, la nivelul cunoaşterii acestui sfârşit de secol XX, beneficiind de revelaţia divină numai la nivelul tradiţiilor şi al textelor vechi, nemaiştiind să interpretăm zborul păsărilor sau intestinele animalelor, neputând accepta informaţiile obţinute prin drogări, ne aflăm în situaţia de a apela în special la informaţia obţinută pe cale extrasenzorială. O putem oare accepta? Bogata literatură ce s-a acumulat în acest domeniu, susţinută tot mai mult de intensificarea metodelor de verificare scientizată (prin specialişti din diferite domenii şi aparatură tot mai perfecţionată) ne recomandă nu numai să o acceptăm, dar ne indică şi un anume aspect foarte actual: deocamdată este singura posibilitate de a pătrunde în mod foarte amănunţit dincolo de limita oferită de cunoaşterea ştiinţifică, în problemele fundamentale ale existenţei umane.

În ultimele două decenii ale veacului trecut, cunoscuţi psihologi şi filozofi europeni şi americani au cercetat îndelung capacităţile extrasenzoriale demonstrate de d-na Piper – din S.U.A.. Unii dintre aceştia – R. Hodgson, W. James, Mrs. Sidgeick, M. Sage, O. Lodge – au şi publicat la timpul respectiv o parte din studiile efectuate. (Este poate interesant de menţionat faptul că cercetătorul englez R. Hodgson a angajat chiar şi detectivi care să urmărească toate activităţile acestei persoane.) Printre experimentele remarcabile consemnate, s-a evidenţiat şi capacitatea d-nei Piper de a descrie, până la amănunte foarte intime, diferite fapte şi situaţii trăite cu mult timp înainte de către diverse persoane – total necunoscute pentru ea. Într-o carte a cercetătorului Olivier Lodge, acesta relata că la unul din experimentele verificate riguros, i-a înmânat ceasul unui unchi de al său care murise cu douăzeci de ani mai înainte, fără ca cercetătorul să-l fi văzut vreodată în viaţă. Concentrându-se asupra obiectului pe care îl ţinea în mâini, d-na Piper a început prin a-i spune numele fostului posesor şi apoi al unui frate al acestuia, la care decedatul a ţinut cel mai mult. În continuare, a derulat diferite episoade din viaţa unchiului, inclusiv din copilăria acestuia, fapte pe care cercetătorul nu avea cum să le ştie: traversarea înot a unui râu mare, omorârea unei pisici, obţinerea unei piei de şarpe şi altele. Chestionând pe cei mai bătrâni din familia sa, O. Lodge a constatat treptat că detaliile respective au fost întru totul exacte… Din ce “fond de memorie”, pe ce cale reuşise oare clarvăzătoarea americană să afle astfel de informaţii, atât de detaliate, care s-au petrecut cu zeci de ani mai înainte?

În ziua de 25 ianuarie 1953, într-o localitate olandeză d-na K. cerea poliţiei regăsirea fiului ei Jan – în vârstă de 13 ani – care dispăruse în condiţii necunoscute. Până în ziua de 27 a lunii respective, poliţia nu a putut afla însă nici cel mai mic indiciu. Atunci, mama tânărului a apelat la dl. Alpha care devenise cunoscut pentru capacităţile sale extrasenzoriale de a regăsi persoane şi obiecte dispărute, ajutând adesea poliţia pe această cale. După câteva ore de concentrare, verdictul i-a fost următorul: tânărul se află în viaţă, dar a fugit de acasă cu o bicicletă veche… Câteva zile mai târziu, băiatul a fost găsit în Belgia, în localitatea Dinant, în plină disperare, întrucât bicicleta i se stricase complet.

Deşi astfel de exemplificări sunt extrem de numeroase în literatura care s-a format în decurs de mai mult de un secol de investigări organizate cu concursul diferiţilor oameni de ştiinţă, treptat s-a conturat un alt capitol al domeniului, mult mai controversat: penetrarea într-un trecut neştiut, prin regăsirea în memoria proprie a unor amintiri foarte detaliate, pe care persoanele respective se pare că le-ar fi trăit într-o… viaţă anterioară… Tema reîncarnării fiinţelor este o problemă filozofică ce îşi trage rădăcinile din timpuri străvechi, încă din antichitate fiind dezvoltată în cadrul filozofiilor vechilor popoare din Orientul îndepărtat şi cel apropiat, extinzându-se ca atare şi la populaţiile mediteraneene. Creştinismul nu a îmbrăţişat-o, fiind supusă multor respingeri ecleziastice, motivate prin argumentul că Mântuitorul Iisus nu ar fi menţionat-o în învăţătura Sa cuprinsă în Evangheliile Noului Testament. Se pare însă că din neînţelegerea unor profunzimi ale exprimărilor Sale, ideea respectivă s-a pierdut pe parcurs; astfel, la un simpozion internaţional desfăşurat în decembrie 1975 în oraşul francez Reims, s-a reamintit faptul că la Conciliul din anul 553 de la Constantinopole, Biserica Catolică şi-a însuşit ideea reîncarnării, bazată pe înseşi cuvintele Mântuitorului. Cea mai semnificativă exprimare a Sa consemnată în textul biblic este răspunsul dat conducătorului iudeu Nicodim, care era desigur un învăţat al vremii (Ioan, 3. 3):
“Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Această gândire se regăseşte de altfel şi în alte locuri în Noul Testament; în Evanghelia lui Matei – capitolul 19, verset 28 – se scrie:
“Iar Iisus le-a zis: Adevărul vă grăiesc, că la naşterea a doua a făpturii…”
În capitolul 17 al aceleiaşi evanghelii – versetele 11 şi 12 – textul este din nou foarte sugestiv: “Iisus răspunzând, le-a zis: Ilie are să vină întâiul şi are să pregătească toate. Vă spun însă, că iată Ilie a venit, dar nu l-au cunoscut şi au făcut cu el ce au voit.”
Se pare că în acea vreme, la iudei credinţa în reîntrupare era cu totul normală, căci iată cum a fost redată în capitolul 16 al Evangheliei lui Matei, versetele 13 şi 14, în cadrul dialogului dintre Mântuitor şi ucenicii săi: la întrebarea lui Iisus “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” apostolii i-au răspuns: “Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din prooroci.”
Dar dincolo de dezvoltarea mai amplă a acestei teme în filozofia vedică indiană şi respectiv în budism, să revenim la exemplificările cazuistice oarecum recente şi care nici ele nu pot fi trecute cu vederea, datorită verificărilor calificate moderne.
La congrese internaţionale desfăşurate în anul 1975 la Edinburg şi apoi la Monaco, un medic legist turc a prezentat următorul eveniment. Un copil aflat pe stradă a început să strige: “el este acela care m-a omorât!” Omul în cauză fiind arestat, a mărturisit că a omorât într-adevăr pe cineva, cu mulţi ani în urmă, exact în condiţiile descrise de copil. Dar ca aspect suplimentar la fel de tulburător, copilul avea din naştere nişte cicatrici, care îi corespundeau pe corp exact cu poziţiile loviturilor de pumnal date de asasin – astfel cum au fost consemnate în vechiul dosar al omorului, din arhiva organului de justiţie.

Profesorul universitar J. Dierkens reluând acest caz la Simpozionul de la Reims (dec. 1975), exprima şi următoarea concluzie: “Ipoteza reîncarnării trebuie luată în considerare cu calm şi seninătate. Toată lumea vorbeşte de ea, numai Occidentul continuă să o ignore.” Fizicianul francez J.L.Siemons, care a publicat nu de mult timp o carte de analiză realistă a acestei probleme (Ed. Albin Michel), cita printre alte cazuri şi pe cel al micuţei Dolon Champs. Această fetiţă, la vârsta de trei ani, a început să spună că “eu nu sunt fată, căci înainte am fost băiat!” La întrebările care au început să i se pună, micuţa dădea răspunsuri foarte detaliate privind o casă din localitatea Burdwan, situată la cca. 100 km de locul unde se afla acum. După cum spunea Dolon, băiatul “anterior” ar fi murit de o boală la cap. Sesizaţi de amănuntele date de fetiţă, părinţii au trecut la verificarea spuselor ei şi, spre stupefacţia tuturor, numeroasele detalii privind pe băiatul respectiv, descrierea casei, a mobilierului, aspectul părinţilor anteriori, au corespuns în modul cel mai exact…

Dacă descrierea celor treizeci de vieţi anterioare ale binecunoscutului filozof şi scriitor indian Jiddu Krishnamurti (publicate de Gaston Revel) poate fi considerată de mulţi cititori ca o operă literară, cazul mai recent al hindusului Satyanarayana – din localitatea Puttaparthi, satul Andhra Pradesh – este la fel de sugestiv ca şi cel al micuţei Dolon.
Pe când avea 14 ani, în ziua de 8 martie 1940 a fost muşcat de un scorpion, fapt care i-ar fi cauzat o stare letargică profundă. Revenit de la spital, tânărul a început să-şi renege însă părinţii, afirmând că numele său ar fi de fapt Sai Baba. Faţă de amănuntele ciudate pe care a început să le spună, s-a aflat că un mare înţelept cu numele Sai Baba a trăit până la începutul secolului nostru, la geamia din Shirdi – situată la cca. două mii de Kilometri faţă de satul în care se afla acum. Vestea acestui caz răspândindu-se, tânărul a fost chemat la castelul din Chinchali, unde Sai Baba a fost cunoscut şi apreciat. Ajuns acolo, spre uimirea tuturor, tânărul a remarcat imediat o serie de modificări constructive – făcute de fapt în ultimii ani, tăierea unui copac mare sub care şedea predicând Sai Baba, dispariţia unui izvor, cât şi multe alte amănunte. De unde putea să ştie toate aceste detalii un tânăr de 14 ani, care nu plecase niciodată din satul său?

Dar pentru a mări parcă şi mai mult stranietatea aparentă a cazurilor tot mai numeroase de acest fel, la documentarul respectiv se adaugă şi înmulţirea cazurilor în care diferite persoane încep subit să vorbească şi să scrie diverse texte în limbi pe care nu le-au învăţat niciodată. Dar chiar mai mult, s-a constatat că vorbele spuse sau scrierile sunt specifice unor veacuri, sau chiar milenii anterioare! Astfel, de exemplu, un cunoscut cercetător american al fenomenelor extrasenzoriale – profesorul Stevenson – cita cazul unei tinere americane, care a început să vorbească în limba suedeză, însă în limbajul folosit în sec. XVII!

În România, un caz recent este cel al tânărului frezor Cătălin Radu, care lucrează la o întreprindere din Iaşi. De peste patru ani a început să simtă nevoia de a scrie litere şi apoi texte chinezeşti, precum şi scrieri ale altor populaţii asiatice, ajungând până la cuvinte cu caractere cuneiforme! Rugat să arate modul său de manifestare în acest sens, a uimit pe specialiştii în domeniul parapsihologiei prin rapiditatea cu care a scris câteva coli cu caractere chinezeşti, cât şi cu alte patru tipuri de scrieri orientale. “Uneori mă aşez la masă şi mâna începe să aştearnă pe hârtie texte, folosind caractere pe care nu le cunosc şi nu le-am studiat niciodată. Specialiştii mi-au spus că textele mele aparţin unor vechi scrieri ale antichităţii orientale. Scriu cu mâna nevăzută a cuiva din afara existenţei mele.”

Separat de suita de cazuri similare publicate de savantul francez Charles Richet (laureat Nobel), este interesant de reamintit un caz asemănător din Italia. Un modest portar din Milano scria poezii în limbi străine, cât şi texte cu caractere necunoscute. O astfel de pagină prezentată profesorului Corresio – un renumit paleograf, l-a stupefiat pe acesta. Textul ce-l avea în faţă era scris cu caractere runice şi era identic cu cel cioplit pe o piatră dintr-un muzeu; numai că el nu putuse să interpreteze textul din muzeu, întrucât piatra a fost găsită spartă şi nu era întreagă. Or, textul adus era complet, permiţându-i descifrarea inscripţiei cu care se chinuise inutil atâţia ani!

Pentru “citirea în trecut” a diferitelor evenimente mari şi mici, cu detalierile cele mai intime, am putea imagina diverse moduri de înregistrare pe medii specifice mai “subtile”, sau vehicularea unor unde neamortizate. Dar penetrând în acest domeniu atât de specific existenţei noastre şi totuşi atât de necunoscut, problematica fundamentală a “citirii în viitor” ni se pare mult mai dificilă, mult mai greu de explicat ipotetic…

În anul 1926, la Institutul de metapsihică din Paris, dr. E. Osty şi dr. Geley au organizat un experiment inedit. Cu două ore înaintea unei conferinţe aceştia au solicitat două persoane să fie martori şi să aleagă un scaun oarecare din sală. Apoi, i-au cerut lui Pascal Forthuny – un subiect foarte dotat, cu clarviziune – să dicteze celor doi martori caracteristicile persoanei care se va aşeza pe scaunul ales la întâmplare. După ce sala s-a umplut prin ocuparea celor două sute de locuri, s-a citit în faţa doamnei care ocupase scaunul respectiv cele scrise anterior de Forthuny. Persoana respectivă a recunoscut – cu deosebită surprindere – ca fiind adevărate toate datele prezentate, în plus, a precizat că în ziua respectivă s-a decis abia în ultimul moment să vină la conferinţă, şi că dorea, de fapt, să se aşeze pe alt scaun, dar l-a acceptat pe acesta, din cauza înghesuielii… Deci, totul părea întâmplător…Şi totuşi, Fourthuny a aflat dinainte cine va veni să se aşeze pe acel scaun ales doar în aparenţă întâmplător … Cum se poate oare “citi în viitor”? Experienţa a fost repetată şi pentru o altă sală şi a fost la fel de reuşită…

La 7 ianuarie 1957, profesorul W. Tenhaeff de la Universitatea de stat din Utecht (Olanda) a organizat împreună cu alte cadre universitare un experiment similar, însă în condiţii mult mai pretenţioase. Un alt subiect extrem de dotat – Gerard Croiset – a dat în plic închis în faţa comisiei datele caracteristice ale persoanei care în ziua de 1 februarie avea să se aşeze pe scaunul nr. 9 al unei săli din oraşul Haga, aleasă la întâmplare. Cele douăsprezece elemente specifice – începând de la sexul şi aspectul fizic şi până la preferinţele muzicale ale persoanei, o mică rănire a ei la mână şi chiar un cadou primit de tatăl ei, toate acestea au fost constatate în seara respectivă ca fiind extraordinar de bine redate de către “clarvăzător”! “Cum” şi “de unde” a putut afla şi G.Croiset ce se va întâmpla peste mai bine de trei săptămâni într-un loc “oarecare”, specificând atâtea detalii intime? Există oare undeva “programe” gata făcute, care trebuie doar să fie văzute sau citite?

Faima pe care şi-a câştigat de-a lungul anilor dl. Croiset, a determinat televiziunea japoneză să-l invite pentru a demonstra şi în acea parte a lumii posibilităţile uluitoare ale precogniţiei. La un moment dat, i s-au arătat şapte fotografii ale unor persoane dispărute; printre acestea, se afla chipul unei fetiţe despre care se credea că a fost răpită de gangsteri. Privindu-i fotografia, deşi nu cunoştea Japonia, G. Croiset a descris un anume peisaj având un mare lac şi grupuri de arbori, cu un munte în apropiere. Apoi, a indicat că a doua zi, la o anumită oră, se va lămuri misterul dispariţiei fetiţei. Drept urmare, încă din cursul nopţii poliţia a încercuit locul respectiv care pentru localnici a fost uşor de identificat; a doua zi, televiziunea a trimis chiar şi reporterii săi. Deşi poliţiştii au devenit treptat tot mai sceptici, la ora indicată de clarvăzător, cei din teren cât şi telespectatorii au fost uimiţi văzând trupul fetiţei – dar nu adus de gangsteri cum credea poliţia, ci ridicându-se din adâncul apei lacului către suprafaţă…

Un alt nume care a devenit cunoscut încă din anii 1950 a fost cel al oarbei Vanga Dimitrova, o săteancă din satul bulgar Petriş. Iată câteva consemnări din multitudinea de “consultaţii” pe care le dădea în satul ei şi apoi la Sofia, unde a fost adusă pentru a fi studiată de specialişti. Unui medic foarte sceptic în privinţa capacităţilor ei extrasenzoriale, Vanga i-a “prezis” o serie de evenimente care l-au tulburat deosebit de mult: după 14 ani, va muri de cancer; fiica lui va avea o căsătorie fericită, dar îşi va pierde soţul imediat după naşterea copilului; recăsătorindu-se, va face o alegere greşită, care nu va dura; la rândul său, băiatul medicului după ce va creşte, la vârsta de 20 de ani va avea un accident şi va muri…Cum putea oare Vanga să afle toate aceste detalii, pe care spunea că “le vede” în faţa ochilor ei orbi?
Şi într-adevăr, după 14 ani medicul a fost operat de două ori şi a murit de un cancer gastric…Fiica lui a fost într-adevăr fericită în căsătorie, dar la o lună după naşterea copilului, tânărul soţ a decedat…S-a remăritat, dar noua căsnicie a fost un eşec… Fratele ei tocmai împlinise vârsta de 20 de ani, când, sărind dintr-un tramvai, s-a lovit atât de grav încât nu a mai putut fi salvat…
Se apropia terminarea celui de-al doilea război mondial; Vanga pe atunci era tânără. Săteanul Boris Gurov a venit să o întrebe pe oarbă dacă-i poate spune ceva despre fratele lui, care plecase din ţară la vârsta de 15 ani. “Îl văd, spuse ea. E într-un oraş mare din Rusia. A ajuns mare. E un savant. Dar a părăsit oraşul. Poartă uniformă. Este prizonier la germani. E într-un lagăr. Dar va reveni curând, la primăvară. El va avea două valize, pe care le va pune jos, în faţa porţii”… Săteanul nu a crezut nici un cuvânt din cele spuse de Vanga. Dar în primăvara următoare, un străin în uniformă s-a oprit în faţa casei sale, punând jos două valize… Era fratele, care devenise inginer în fosta URSS şi care a fost luat prizonier…

Astfel de cazuri – care de fapt sunt cu mult mai numeroase – ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre ar exista, în conformitate cu tradiţia yoghină, o imensă “bibliotecă de programe”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi…

În antichitatea greacă şi apoi în cea romană, tradiţia secretă menţinea o convingere profundă: tot ceea ce există şi tot ce va fi, este scris într-o carte ascunsă; nici o putere nu poate şterge ceva de acolo, însuşi Zeus – şi respectiv Jupiter – neputând modifica înscrisurile…
Ajuns la Emaus, Marele MODEL DIVIN Iisus dezvăluindu-se celor doi ucenici le-a vorbit astfel: (Luca – capitolul 21, versetele 44-46):
“Acestea vi le-am spus Eu, când eram cu voi căci trebuie să se împlinească cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în prooroci şi în psalmi… Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos…”.

Această problemă fundamentală a “programelor” o regăsim, de altfel, şi în tradiţiile filozofiei YOGA. Controversatul autor T. L. Rampa, care a prezentat în cărţile sale vechile tradiţii tibetane, scria următoarele: “Analele AKASHICE la care cei care fac YOGA ajung prin activarea centrului de forţă VISHUDDHA CHAKRA! Ce sursă minunată a cunoaşterii reprezintă acestea! Ce păcat că oamenii nu au explorat posibilităţile lor colosale, în loc de a se juca cu bombele atomice. Tot ceea ce facem, toate care vor veni, sunt înscrise într-un mod de neşters în AKASHA TATTVA, acest fluid subtil care impregnează tot ce este material. Toate evenimentele care s-au produs pe Pământ de când există Terra sau în orice alt loc din MACROCOSMOS sunt acolo, la dispoziţia celor care au gradul de evoluţie spirituală pentru a lua cunoştinţă de ele. Istoria lumii se etalează înaintea oricăruia are ochii astfel deschişi. După o veche profeţie, în secolul viitor, savanţii vor fi capabili să folosească Analele AKASHICE pentru a studia istoria… După un antrenament special YOGA putem voiaja în lumea astrală unde Timpul şi Spaţiul nu există…”

De altfel, idei similare le regăsim şi la cunoscutul filozof francez H. Bergson: “Noi ştim că atemporalul nu este numai un sfârşit ipotetic. El este în noi şi găsim în el o conştiinţă mai puţin falsificată, mai reală asupra noastră înşine şi asupra lumii”. Mai direct însă, academicianul rus V. Vernadski, inspirându-se din străvechile texte ale înţelepciunii yoghine, vorbea despre o “psihosferă” planetară, pe care filozoful francez Teilhard de Chardin sugera ca fiind o “noosferă” – mediu comun al gândirii umane…

Dacă problema fundamentală a Analelor AKASHICE va stârni îndoieli printre cei care încă nu practică YOGA, asupra celor expuse în această circumstanţă, mi-aş permite să-l citez pe savantul Sigmund Freud:

“Dacă cineva este foarte sceptic, e bine să se îndoiască din timp în timp de propriul său scepticism.” Această sugerare, oarecum limitată, era, de fapt, reluarea unei recomandări aristotelice, pe care Rene Descartes o exprimase astfel: “Cel ce caută adevărul, trebuie, pe cât posibil, să pună totul la îndoială… “

 

Reîncarnarea

 

“Nimic în univers nu se pierde, totul se transformă; sufletul transmigrează şi, trăgând în jurul său atom cu atom, el îşi reconstruieşte un nou trup.”
Reîncarnarea nu este o credinţă, o teorie sau un subterfugiu psihologic în faţa finalităţii sinistre care este moartea. Ea este un fenomen guvernat de legi precise care ne permit o mai bună înţelegere a drumului pe care îl parcurgem în vieţile noastre succesive.

Înţelepţii Orientului afirmă că pentru cunoaşterea adevărului ce se ascunde în noi este necesară asimilarea a trei discipline care nu sunt foarte accesibile Occidentului: concentrarea, contemplaţia şi meditaţia. Numai aşa ne-am putea aminti cine suntem noi cu adevărat şi, într-una dintre etapele acestui demers iniţiatic ne-am putea aminti vieţile noastre anterioare.

Veţi spune că în urma unor astfel de experienţe aţi putea deveni o persoană care reuneşte mai multe identităţi, mai multe personalităţi. Dar oare nu este aşa? Nu simţim de nenumărate ori acele multiple euri din noi care deseori ne produc contradicţii în propria fiinţă? Avantajul ar fi însă că ne-am aminti toate aptitudinile trecute şi toate experienţele pe care le-am avut într-o altă viaţă şi am putea avea astfel acces la o memorie colosală care ne-ar putea transforma în supraoameni. În plus, am avea şansa imensă să intuim că dincolo de toate aceste personalităţi care se schimbă de la o viaţă la alta, ceva din noi rămâne întotdeauna neschimbat, acea scânteie luminoasă, Sinele divin care este, de fapt, adevăratul nostru Eu.

Ca orice demers ştiinţific, şi în cazul reîncarnării există o serie de argumente care pot susţine această teorie milenară. Iată părerea noastră:

O ordine cu adevărat morală presupune în mod necesar ideea unei vieţi anterioare vieţii actuale. Altfel, nu este posibil de explicat inegalitatea şanselor, diversitatea tulburătoare a situaţiilor morale şi a destinelor individuale. Trebuie admis că faptele bune sau rele dintr-o viaţă anterioară sunt cauza destinului actual al omului. Altfel, aceasta s-ar datora fie întâmplării, fie unui Dumnezeu nedrept… Reîncarnarea este, deci, necesară pentru a da omului o explicaţie satisfăcătoare despre el-însuşi şi despre viaţa pe care o trăieşte.

De multe ori, oamenii se întreabă “de ce mi se întâmplă tocmai mie”? Puţini ştiu însă că nimic nu este întâmplător, totul este o necesitate care are la bază legea universală a karma-ei.

O ordine cu adevărat morală a lumii presupune în mod necesar ideea unei vieţi după această viaţă. Dacă n-ar fi aşa, atunci cum va veni acea recompensă liniştitoare, pe care atâţia oameni o aşteaptă în mod îndreptăţit? Cum se poate ajunge la dezvoltarea perfecţiunii morale a omului, dacă posibilitatea unei alte vieţi nu-i este acordată ? Această doctrină îi permite deci omului să oprească tulburarea ordinii mondiale şi, în cele din urmă, să scape de eternul ciclu de renaşteri.

 

Animale alchimice

 

“Inorogul se înfăţişează ca un armăsar alb, frumos, uneori chiar înaripat, cu cap de cerb. Din mijlocul frunţii izbucneşte, drept înainte, un corn lung, răsucit, foarte ascuţit. De aceea se mai numeşte şi unicorn sau licorn. La firea lui se închipuie nedomolit în sălbăticie, neasemuit întru îndrăzneală şi necugetat de pătimaş întru ale dragostei. Îl ispiteşte mireasma de fecioară şi nebuneşte îi place să doarmă în poala fetelor neprihănite. Aşa îl află vânătorii, îmbătat de fericire, şi lesne îl ucid…” (după Dimitrie Cantemir)

Legendele şi tradiţiile omenirii sunt populate de animale misterioase, cu înfăţişare fantastică şi puteri magice. Dar cum se face oare că le regăsim, sub nume diferite dar cu diferenţe minore de înfăţişare, în zone foarte diferite ale Pământului, separate între ele de distanţe uriaşe? Să nu fie oare aceste fiinţe atât de “fantastice” pe cât le considerăm noi acum? Să aibă oare la bază aceste legende fiinţe care au existat cu adevărat? Să fie oare balaurii noştri şi dragonii Asiei mai mult decât nişte plăsmuiri ale imaginaţiei umane? Dincolo de încântarea şi fiorii pe care ni le dau aceste poveşti extraordinare, fiecare din aceste animale mitice simbolizează o anumită idee şi are anumite însuşiri ideale, arhetipale, spre care tinde fiecare dintre noi şi omenirea în ansamblul ei. Să le cunoaştem mai îndeaproape pe câteva din ele…

 

Uroborosul

 

Uroborosul este un şarpe sau un dragon care îşi muşcă coada, simbolizând astfel natura ciclică a Universului: creaţie şi distrugere, viaţă care se naşte din moarte. El îşi mănâncă propria coadă pentru a-şi susţine viaţa, într-un etern ciclu al reînnoirii.

Uroborosul apare în diverse culturi. La scandinavi, el este şarpele JORMUNGANDR din mitul lui YGGDRASIL, Arborele Lumii. Într-un mit hindus, el înconjoară ţestoasa care îi poartă în spate pe cei patru elefanţi care susţin lumea. Într-un alt mit, el înconjoară “marea care împrejmuieşte lumea”, numită Pontus. Uroborosul înconjoară Universul; tot ce este cunoscut şi necunoscut este cuprins în îmbrăţişarea sa, care menţine echilibrul lumii. Prime sale reprezentări le găsim în Egipt, în anii 1600-1700 î.e.n. El a fost preluat de către fenicieni şi greci, care I-au dat numele de “Ouroboros”, însemnând “care îşi manâncă coada”. Şi Platon vorbeşte despre el în dialogul său TIMAIOS.

Uroborosul eate strâns legat de mitul androginului, care reuneşte principiile masculin şi feminin. Aceasta este menirea fiinţei umane, această reunire a contrariilor care duce la reîntregire, la unitatea primordială. În unele reprezentări, corpul său este pe jumătate închis la culoare (simbolizând pământul şi noaptea) şi pe jumătate deschis (simbolizând cerul şi lumina), la fel ca în diagrama chineză a celor două principii polare şi opuse Yin-Yang. În China, el simbolizează continuitatea vieţii şi faptul că, în procesul eternei reînnoiri, fiecare sfârşit este un nou început. În alchimie, uroborosul simbolizează concepte precum reîntregirea, perfecţiunea şi totalitatea, ca şi cercul nesfârşit al existenţei (văzut uneori şi ca o spirală).

Jung recunoaşte importanţa supremă a acestui simbol, pe care îl include la loc de frunte printre arhetipurile sale. El spune că Uroborosul “este mandala de bază a alchimiei”. El apare într-o lucrare de referinţă a alchimiei, CODEX MARCIANUS, care datează de prin secolul al X-lea, împreună cu inscripţia “Unul este Totul”. Versiunea din această lucrare este foarte interesantă, întrucât corpul lui ia forma unei benzi a lui Moebius, atât de faimoasă în matematică, părând să aibă două laturi şi având de fapt una singură. Uroborosul este de asemenea simbolul Adevărului şi Cunoaşterii ultime, ca şi al nediferenţierii.

 

Pasărea Phoenix

 

Pasărea Phoenix este cunoscută din Orientul mijlociu şi îndepărtat până la Mediterana şi Europa, dar există menţiuni despre o pasăre similară şi la nativii americani. Este o pasăre de o frumuseţe neasemuită, care nu moare niciodată, ci se mistuie în flăcări şi renaşte apoi din propria cenuşă. Se spune că Pasărea Phoenix originară ar fi apărut dintr-un ou de aur ce plutea pe apele Oceanului Primordial.

La egipteni ea este pasărea Bennu, asociată ciclului zilnic al soarelui şi ciclului annual al creşterii apelor Nilului, de unde legătura sa cu regenerarea şi viaţa.

Phoenixul evocă focul creator şi distrugător din care se naşte lumea şi care îi va aduce sfârşitul. Simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice, reprezentând nemurirea spiritului şi reîncarnarea. În alchimie, ea este un simbol al transmutaţiei alchimice, al renaşterii magice prin iniţiere şi al creşterii spirituale.

Pasărea Phoenix ne vorbeşte despre puterea de a depăşi fluctuaţiile vieţii noastre obişnuite, ne îndeamnă să ne orientăm către cele spirituale şi ne dă speranţă, inspiraţie şi putere regeneratoare atunci când renunţăm la vechiul mod de viaţă pentru a îmbrăţişa unul nou, superior. Phoenixul ne poate ajuta şi atunci când trecem prin experienţe emoţionale devastatoare.

În alchimie, Pasărea Sublimării este asociată corpului astral, care, după cum arată marele alchimist Paracelsus, este corpul nostru spiritual sau “de aur”, purificat, care se dezvoltă în cursul evoluţiei noastre personale şi reprezintă renaşterea spiritului pe un nivel superior. Atunci când corpul fizic moare, spiritul începe o nouă existenţă într-o altă lume, non-fizică. La chinezi, Feng Huang, “Pasărea Roşie”, este unul din cele patru animale spirituale. Ea putea fi încălecată numai de către Nemuritori. Feng desemnează pasărea mascul şi Huang pe cea femelă, fiind în legătură cu simbolul Yin-Yang, cele două principii polare opuse care guvernează întreaga manifestare. Această pasăre este de asemenea un simbol al dragostei nemuritoare.

Esenţa pozitivă a acestei creaturi se manifestă atunci când cineva îşi recunoaşte şi îşi dezvoltă latura feminină a naturii sale spirituale. Acea persoană îşi urmează atunci vocea sa interioară şi latura creatoare a vieţii. Esenţa sa negativă se manifestă atunci când cineva îşi neagă şi îşi reprimă această latură a sufletului său, rezultând astfel deviaţii de comportament şi alienare.

Pasărea Phoenix este în creştinism o pasăre sacră, simbol al reînvierii şi emblemă a Arhanghelului Mihail. Regăsim reflectări ale acestui mit şi în unele tradiţii populare. Astfel, Pasărea Măiastră din basmele româneşti este uimitor de asemănătoare cu Pasărea Simorgh a persanilor, care simboliza înţelepciunea divină şi perfecţiunea umană.

 

Inorogul

 

Se spune că primul care ar fi văzut un inorog ar fi fost chiar Adam, în Grădina Edenului. Deşi nimeni nu a mai văzut unicorni de câteva secole încoace, totuşi credinţa în existenţa lor este larg răspândită în lume. Pentru unii, faptul că nu au mai fost văzuţi nu face decât să le sporească misterul; în timp ce alţii cred că inorogii mai există încă în regiuni extrem de îndepărtate, putând fi văzuţi numai de către oamenii de o virtute şi curăţenie a sufletului excepţionale.

În mitologia chineză, unicornul era un animal benefic ce venea printre oameni doar cu misiuni importante. Apariţia sa era văzută ca un semn bun, iar faptul că nu a mai fost văzut de multe secole arată că trăim într-o epocă de decădere. El va reapărea atunci când va veni timpul şi când bunătatea va domni din nou printre oameni. Numele chinez al inorogului, Ki Lin, este similar cu Yin-Yang.

Se spune că unul dintre primii inorogi I-a revelat împăratului Fu His scretele scrierii, cu mai bine de 5 000 de ani în urmă. Chinezii credeau de asemenea că inorogii pot prezice naşterea şi moartea unor oameni deosebiţi precum înţeleptul Confucius. În anul 551 î.e.n., mama lui Confucius, fiind însărcinată, a întâlnit în pădure un inorog care I-a dat o bucată de jad şi şi-a culcat apoi capul în poala ei. Ea a ştiut atunci că acesta era un semn de la zei. Pe bucata de jad era o inscripţie în care se vorbea despre marea înţelepciune de care va da dovadă fiul ei. Confucius a fost într-adevăr cel mai respectat filozof chinez. La bătrâneţe, se spune că a văzut şi el un inorog, înţelegând astfel că i se apropie sfârşitul.

În Geneză se spune că Dumnezeu I-a dat lui Adam sarcina să dea nume la tot ce îl înconjura. În unele traduceri ale Bibliei, inorogul a fost primul animal pe care Adam l-a numit, ridicându-l astfel deasupra tuturor animalelor din lume. Atunci când Adam şi Eva au părăsit Paradisul, inorogul a mers cu ei, devenind un simbol al castităţii şi purităţii.

Există în Vechiul Testament şapte referiri clare la unicorn, deşi acum există discuţii referitoare la aceasta. Şi Talmudul face referiri la el. De-a lungul istoriei, biserica a ajuns să interpreteze inorogul în diferite feluri. În epoca medievală, el a devenit chiar simbolul lui Cristos, cornul său simbolizând uniunea dintre Cristos şi Dumnezeu Tatăl. Faptul că apare în Biblie însemna că nici un creştin adevărat nu se putea îndoi de existenţa sa. Licorna apare în unele planşe din tratatele alchimice. Acest animal fabulos, al cărui simbolism este în legătură cu cel de-al treilea ochi şi cu Nirvana, cu reîntoarcerea la Unitate, era destinat să le indice iniţiaţilor occidentali calea către aurul filozofal, şi anume transmutaţia interioară care are loc în procesul reconstituirii androginului primordial.

Inorogul simbolizează, prin cornul său unic din mijlocul frunţii, săgeata spirituală, raza solară, sabia divină a discernământului, revelaţia, pătrunderea spiritului în natură, dar şi o punte între lumi. El reuneşte în sine cele două polarităţi sexuale şi le transcende, de unde ideea de puritate şi de virginitate. Inorogul evocă întotdeauna ideea unei sublimări miraculoase a vieţii carnale şi a forţei supranaturale care emană din ceea ce este pur. Cornul său are virtuţi magice: decantează apele poluate, vindecă boli, detectează şi anihilează otrăvurile şi nu poate fi atins decât de către o fecioară. La British Museum din Londra există un corn despre care se spune că ar fi de unicorn şi pe care oamenii de ştiinţă nu au primit permisiunea să îl studieze (cel puţin nu oficial).

Se spune că inorogul se va întoarce. Aceasta poate fi doar o metaforă a ceea ce oamenii caută astăzi: adevărul, puritatea şi iubirea care s-au pierdut în umbra tehnologiei. Pentru a găsi inorogul, aşa cum l-au găsit strămoşii noştri, trebuie să uităm ceea ce am învăţat, să renunţăm la orgoliul nostru de stăpâni ai naturii. Trebuie să ne întoarcem la modul tradiţional de a privi lumea. Doar atunci ÎL vom găsi, la fel ca şi pe celelalte făpturi extraordinare din noi ce abia aşteaptă să poată umbla iarăşi fără frică prin lume…

 

 

Visul conştient

 

Oamenii au privit mereu visele ca pe un fenomen de necontrolat. Cercetări ştiinţifice recente au început însă să confirme faptul că, printr-un efort susţinut, noi putem dobândi controlul deplin asupra viselor noastre.
La Universitatea Stanford (SUA) s-a format un colectiv de cercetători care studiază starea de vis conştient, urmărind să aprofundeze cunoaşterea asupra conştiinţei umane şi aplicaţiile visului conştient în domeniul sănătăţii.
Cercetarea modificărilor care apar la nivelul creierului şi al conştiinţei poate conduce la descoperiri fantastice, permiţându-ne să intrăm la voinţă în starea de vis conştient şi să avem astfel acces la orice experienţă imaginabilă. Deja se ştiu multe lucruri despre acea fază a somnului numită REM (Mişcări Rapide ale Ochilor), starea în care intervine visarea lucidă sau conştientă. Găsirea unui mijloc sigur şi convenabil de a intra în starea de vis conştient ar putea deschide o poartă către nenumărate aplicaţii de valoare ale acestei stări.
Visarea lucidă a fost în centrul atenţiei din partea comunităţii metafizice şi ştiintifice în ultimii ani. În culturile orientale, visarea lucidă a fost întotdeauna un element ezoteric al practicilor spirituale ale taoismului, budismului şi hinduismului. Budiştii tibetani au ridicat practica visării lucide la o formă de artă. Budiştii tibetani consideră că a visa este o cale de a stabili conexiuni mai profunde cu sufletul cuiva. Ei cred că de fiecare dată când visăm experimentăm condiţia sufletului nostru esenţial.
Luciditatea in vis este extrem de valoroasă. Când indivizii încep să aibă experienţa visării lucide ei încep să fie mult mai expansivi. Limitările personale nu mai există şi apare sentimentul de a controla mai bine destinul personal. Intuiţia şi imaginaţia în timpul orelor de veghe sunt sporite în mod vizibil.
Astăzi, visul conştient a devenit o realitate, fiind explorat de mii de oameni în Occident. Cu toate că este o experienţă rară pentru majoritatea oamenilor, totuşi, fiecare din noi are un vis conştient cel puţin o dată în viaţă, iar 20% din oameni chiar o dată pe lună. Se fac cercetări pentru a face accesibilă această experienţă întregii umanităţi, pentru că dezvoltarea acestei capacităţi necesită mai mult timp şi efort decât sunt dispuşi să acorde cea mai mare parte a oamenilor. Tehnologia ne poate ajuta să atingem această stare, dar deocamdată succesul nu poate fi garantat 100%.

 

Ce este visul conştient

 

A visa conştient înseamnă să ştii că visezi chiar în timp ce visezi. În timpul visului conştient, putem gândi, raţiona şi acţiona la voinţă, rămânând în acelaşi timp în stare de somn şi continuând să visăm. Teoretic, fiecare are această capacitate, pentru că fiecare dintre noi visează noapte de noapte.
Cei mai mulţi dintre noi au experimentat mai multe grade de luciditate. Când cel care visează realizează că un anumit segment de vis este doar un vis, aceasta se numeşte “visare prelucidă”. Un vis într-adevăr lucid este acela în care cel care visează recunoaşte în mod clar că visează, continuându-şi astfel experienţele din vis. Aceste vise tind să pară mai reale şi mai vii decât realitatea normală din starea de veghe. De asemenea, simţul auzului, vederii, gustului şi mirosului par a fi amplificate.
În timp ce visăm, ne proiectăm, de fapt, în lumi paralele, complexe, cu detalii la fel de clare, dinamice şi impresionante ca şi lumea fizică pe care o experimentăm în starea de veghe. Capacitatea de a crea lumi este un dar al minţii umane. Acest talent uimitor este folosit din plin atunci când visăm. Lumile create de mintea noastră sunt atât de convingătoare încât şi nouă ne e greu să le deosebim de lumea “reală”.

 

Inducerea stării de vis conştient

 

Deşi visarea conştientă poate fi învăţată şi există numeroase tehnici de inducţie a acestei stări, este nevoie de un efort susţinut pentru a obţine rezultate. În general, sunt două modalităţi prin care subiecţii pot intra în starea de vis conştient. Majoritatea spun că erau în mijlocul unui vis normal când un fapt mai neobişnuit i-a făcut să-şi dea seama că visează. Mai rar, subiecţii spun că s-au trezit pentru scurt timp dintr-un vis, adormind apoi din nou şi reintrând direct în acelaşi vis, fără întreruperea conştiinţei.
Iată un exemplu:
“Eram întins în pat dimineaţa târziu ascultând sunetul apei care curgea în baia învecinată. Mi-a apărut deodată o imagine a oceanului, la început mai estompată ca şi cum mi-aş fi imaginat-o în starea de veghe. Dar devenea rapid din ce în ce mai vie, în timp ce sunetul apei se îndepărta proporţional. În câteva secunde, m-am văzut stând pe ţărm, între mama mea şi o fată al cărei chip îmi era oarecum familiar. Nu mai auzeam sunetul apei care curgea în baie, ci numai pe cel al valurilor…”
În cărţile sale, Carlos Castaneda descrie tehnica pe care şamanul mexican Don Juan o numea “Arta visatului”. El l-a învăţat pe Castaneda să se “trezească în vis”, programându-şi mintea încă din starea de veghe să realizeze o acţiune simplă, de exemplu să-şi privească mâinile. Odată “trezit”, el putea apoi să realizeze acţiuni mai complexe la voinţă şi chiar să îşi deplaseze conştiinţa la distanţă, fie în lumea reală fie în lumile subtile.
Cercetătorii moderni caută metode de obţinere a acestei stări prin anumiţi stimuli externi induşi în timpul somnului paradoxal (REM). Aceşti stimuli au rolul de a aduce aminte subiectului că visează. Cei mai eficienţi se pare că sunt stimulii luminoşi. Se pot folosi însă şi sugestii verbale înregistrate sau stimuli tactili. Combinaţia dintre stimulii luminoşi şi exerciţiile mentale de genul autosugestiei este mai eficientă decât simpla folosire a stimulilor.

 

Relaţia minte-corp în timpul visului conştient

 

În timpul unor studii, s-au realizat electroencefalograme ale unor subiecţi care primeau stimuli luminoşi în timpul somnului paradoxal. De asemenea, s-au urmărit şi alţi parametri fiziologici pentru a vedea care sunt efectele acestei stări asupra corpului fizic şi a pune în evidenţă conexiunile care există între minte şi corp. S-a observat că atunci când visăm că facem anumite acţiuni, efectele asupra creierului sunt aproape identice cu cele produse de aceleaşi acţiuni din starea de veghe.
În primele 30 de secunde de vis conştient apare o scădere a undelor alfa din emisfera stângă a creierului, ceea ce corespunde unei intensificări a activităţii acestuia. Într-adevăr, emisfera stângă este asociată cu limbajul, iar subiecţii intrau în starea de vis conştient formulând în gând propoziţia “Acesta este un vis”.
Cei care visează conştient pot comunica, de asemenea, cu cei din lumea reală prin mişcări fine ale ochilor sau ale mâinii.

 

Aplicaţii de valoare ale visării lucide

 

Într-o lume cu posibilităţi nelimitate cum este cea specifică visului conştient, creativitatea este la ea acasă. Oamenii vor putea experimenta orice mod de viaţă îşi doresc, îşi vor putea trăi fanteziile pe care nu şi le pot permite în viaţa reală, sau vor putea face repetiţii pentru succesele viitoare. Experimentarea stării de vis conştient este lipsită de orice risc, astfel încât ideile noi din orice domeniu pot fi testate în aceste lumi-model din vis.
Visarea lucidă poate fi privită, de asemenea, ca un proces de evoluţie spirituală, un pas înainte, pentru a-ţi reaminti cine eşti şi care este destinul tău real. Visătorul lucid are un mare avantaj în viaţă. În vise, personajele şi obiectele sunt părţi din noi înşine – fiecare personaj este o faţetă diferită a minţii şi personalităţii noastre. Putem întreba personajele din vis şi primi răspunsuri care au fost tot timpul în mintea noastră, doar că nu am recunoscut soluţiile care erau chiar în faţa noastră. Într-un vis lucid poţi prelua controlul şi depăşi temerile şi problemele. Adesea vei visa o situaţie cu care te confrunţi în viaţa reală, chiar în acel moment. Cum crezi că îţi va fi afectată atitudinea dacă te-ai putea ridica şi stăpâni situaţia? Aceasta te-ar putea ajuta în fapt să-ţi învingi temerile şi să faci faţă oricărei presiuni atunci când te întorci în “lumea reală” întrucât vei fi pregătit prin repetiţia din vis!
Visele recurente pot fi, de asemenea, stopate datorită lucidităţii. Multe persoane au coşmaruri repetate care sunt rezultatul unei traume sau tragedii din copilărie. În timp ce ele par imposibil de oprit de către visătorul pasiv, visătorul lucid poate controla situaţia şi, în final, o poate stăpâni.
Poţi să mergi în locuri şi să faci lucruri pe care întotdeauna ai vrut să le faci în visele tale. Aceasta poate fi o evadare din viaţă când lucrurile sunt dificile. Într-un vis lucid ai posibilitatea de a scăpa de stres, poti face grijile să dispară ca prin farmec şi poti realiza lucruri pe care ţi-ar fi plăcut să le faci dacă ai fi avut suficient timp pentru ele în timpul zilei. Chiar dacă nu se produce în lumea fizică, te vei simţi mult mai fericit şi mai relaxat graţie experienţelor din vis. Nu subestima puterea minţii de a face să se petreacă orice vrei – spune-ţi că meriţi şi lasă-ţi visele să zboare!
Se pot mări, de asemenea, capacităţile curative. Oamenii pot folosi visul conştient pentru a scurta timpul recuperării de după o boală sau operaţie chirurgicală.
Pe lângă faptul că este un puternic instrument ştiinţific pentru explorarea stării de vis, visul conştient oferă, de asemenea, un important potenţial pentru numeroase aplicaţii practice, inclusiv dezvoltare personală, creşterea încrederii în sine, depăşirea coşmarelor, îmbunătăţirea stării de sănătate fizică şi mentală, rezolvarea creatoare a problemelor şi altele. Un alt exemplu este cel al persoanelor handicapate, care vor putea să meargă din nou în visele lor, să danseze, să zboare sau chiar să facă dragoste.
La fel cum există simulatoare de zbor pentru a învăţa să pilotezi în perfectă siguranţă, visul conştient poate funcţiona ca un adevărat “simulator de realitate”, permiţând oamenilor să înveţe să trăiască în orice lume imaginabilă, să experimenteze şi să aleagă mai bine dintre diferitele viitoruri posibile.

 

Arte divinatorii

 

Din vremuri străvechi, oamenii au urmărit să descifreze misterele pe care viaţa şi moartea, trecutul şi viitorul l-au exercitat asupra destinului lor. În cadrul acestei secţiuni vă vom prezenta cele mai reprezentative dintre artele divinatorii pe care omenirea le-a descoperit de-alungul timpului, urmărind chiar să oferim unele modalităţi practice prin care să vă puteţi înţelege şi modela singuri propriul destin.

 

Numerologia

 

Numerologia este, cu siguranţă, cea mai simplă şi mai uşor de aplicat dintre artele oculte divinatorii. Singurele informaţii necesare sunt data naşterii şi numele complet – cu ajutorul acestora numerele ne revelează misterul destinului pe care ni l-am ales.
Numerologia reprezintă studiul influenţei misterioase a numerelor asupra destinului oamenilor. Fiecare număr dintre cele utilizate în numerologie (de la 1 la 9) are o vibraţie specifică. Există 5 astfel de vibraţii manifestate în viaţa unui om, care acţionează corelat, alcătuind ansamblul de aptitudini, tendinţe şi potenţialităţi ale fiinţei umane.

 

Numărul vieţii

 

Această vibraţie este precum o sămânţă, sădită în fiinţa noastră în momentul naşterii, care cuprinde în ea întreaga înţelepciune acumulată de suflet de-a lungul vieţilor anterioare. O putem numi “moştenire karmică”. Ea reprezintă ceea ce noi suntem cu adevărat, semnifică ceea ce este în noi mai profund şi mai natural – acele trăsături de caracter şi însuşiri care pot fi oricând actualizate, deoarece ele există deja în noi. Devenind pe deplin conştienţi de această parte a naturii noastre, vom putea începe să amplificăm în noi alte calităţi şi să ne îmbogăţim cu noi experienţe.
Modalitatea de calcul a acestei vibraţii constă în însumarea cifrelor datei de naştere, după cum urmează. Să presupunem că sunteţi născut în data de 21.02.1969. Adunăm: 2+1+0+2+1+9+6+9=30; 3+0=3. Numărul corespunzător este 3, iar trăsăturile de caracter specifice numărului 3 sunt înnăscute pentru dumneavoastră.

 

Numărul zilei de naştere

 

Numărul zilei de naştere oferă informaţii cu privire la natura lecţiilor pe care fiinţa umană trebuie să le înveţe în această viaţă şi asupra modului în care acestea sunt corelate cu aptitudinile înnăscute. Numărul acestei zile arată cum ne percepem pe noi înşine, care sunt însuşirile şi defectele pe care noi considerăm că le avem.
Modalitatea de calcul a acestei vibraţii se realizează însumând cifrele zilei de naştere. În exemplul de mai sus, numărul zilei este 2+1=3.

 

Numărul destinic

 

Taina numelui pe care îl primim la naştere ascunde o minunată poveste despre noi. Numele nostru reprezintă ceea ce trebuie să devenim în această viaţă, arată calea pe care trebuie să o urmăm şi ce calităţi lăuntrice este bine să ne dezvoltăm şi să ne amplificăm. Conştientizând vibraţia acestui număr, vom constata că el va acţiona asupra noastră precum o “promisiune divină”.

 

Numărul dorinţei inimii

 

Această vibraţie este dată de vocalele existente în nume. Există popoare care consideră că vocalele sunt sacre, de aceea nu sunt scrise niciodată. Vocalele numelui arată care sunt cele mai profunde credinţe şi cele mai ardente aspiraţii ale sufletului. Aici se găsesc motivaţiile esenţiale ale acţiunilor noastre. Vibraţia acestui număr înnobilează şi aduce o strălucire fermecătoare sufletului, urmărind întotdeauna să se afle în armonie cu celelalte vibraţii pentru a ne ajuta să ne exprimăm şi să ne manifestăm ca fiinţe perfecte

 

Numărul personalităţii

 

Această vibraţie este dată de consoanele existente în nume. Ea descrie influenţa pe care o are lumea exterioară asupra noastră şi care este prima impresie pe care noi o lăsăm acestei lumi în care trăim.
Trebuie să mai ştim că fiecare vibraţie poate fi echilibrată sau poate prezenta un dezechilibru de tip + (yang, exces) sau – (yin, deficit). De exemplu, dacă presupunem că o persoană are numărul vieţii 1, ea ar trebui să aibă în mod natural calităţile specifice acestui număr. Dacă însă ea nu este conştientă de aceste însuşiri şi prezintă un dezechilibru de tip -, în loc să fie o iniţiatoare, un aventurier, o fiinţă curajoasă, ea se va manifesta ca o fiinţă temătoare, timidă, lipsită de încredere în sine. În cazul dezechilibrului de tip +, se pot manifesta agresivitatea şi instictul de dominare.

 

Valoarea ocultă a numerelor

 

Numărul 1 denotă aptitudini deosebite în plan executiv şi administrativ. Cel caracterizat de acest număr trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a fi un bun conducător, iniţiator şi promotor. Este o persoană originală, foarte creativă în rezolvarea oricărui gen de probleme; are o adevărată plăcere în a începe sau a iniţia noi acţiuni. Este necesar ca mereu cineva să meargă pe urmele sale pentru a pune la punct detaliile, dar el este cel care ştie să pornească lucrurile şi să le aşeze pe un anumit făgaş. Gândeşte repede şi face multe conexiuni – de aceea poate avansa uşor. Din aceste motive, are posibilitatea de a ajunge la realizări importante şi de a avea o bună situaţie financiară. Deseori, acest număr caracterizează o persoană care conduce o afacere sau care face toate eforturile pentru a-şi manifesta pe deplin aptitudinile într-o anumită direcţie. Celui caracterizat de numărul 1 îi displace să lucreze sub supraveghere; obţine cele mai bune rezultate atunci când i se dă mână liberă. Este ambiţios şi hotărât. Pe măsură ce îşi amplifică o voinţă fermă şi puternică şi curajul necesar susţinerii propriilor convingeri, devine încrezător în forţele proprii. Deşi îi este teamă de singurătate, doreşte să fie lăsat singur. Îi displace rutina şi monotonia.
Aspectele negative ale numărului destinic 1 sunt egoismul şi o viziune egocentristă asupra vieţii. Cel aflat sub influenţa numărului 1 poate fi caracterizat de agresivitate şi, dacă aspectele negative sunt mai dezvoltate, este o persoană cu care este destul de dificil de trăit. Are un instinct natural către a domina şi a conduce; îi place să se afle întotdeauna pe primul loc. Însă nu este necesar să domine şi să distrugă pentru a conduce şi organiza.
Numărul 2 conferă capacitatea de a comunica uşor şi de a lucra excelent cu alţi oameni. Cel influenţat de numărul 2 se află în postura mediatorului şi a aducătorului de pace. În multe privinţe este dependent de ceilalţi; are cele mai bune rezultate atunci când lucrează în parteneriat sau în grup. Este extrem de modest şi poate munci fără a i se recunoaşte meritele sau realizările. Deseori ceilalţi profită de pe urma ideilor sale, dar aceasta nu pare să îl deranjeze de vreme ce îi place atât de mult munca de echipă. Este receptiv la sentimentele celorlalţi, diplomat în rezolvarea situaţiilor complicate, amabil, cooperant şi respectuos. Ştie cum să organizeze oamenii. Este o persoană atentă la detalii, fiind rareori necesar să revină asupra unui lucru. Prietenos şi plin de tact, este plăcut de toată lumea.
Aspectele negative ale numărului 2 sunt hipersensibilitatea şi vulnerabilitatea. Poate deveni foarte timid şi nesigur, apatic şi indiferent.
Numărul 3 este caracteristic scriitorilor, actorilor, cântăreţilor, profesorilor, moderatorilor, comercianţilor, compozitorilor – în general celor care lucrează în domenii legate de comunicare. Cel aflat sub influenţa numărului 3 poate vinde aproape orice. Este o persoană plină de imaginaţie şi dă dovadă de talente creatoare în artă. Optimist, el manifestă prin definiţie mult entuziasm în viaţă. Prietenos, iubitor, comunicativ, oamenii îl plac datorită farmecului pe care îl degajă. Abilitatea sa de a comunica îi inspiră adeseori pe ceilalţi. Menirea sa în viaţă este să-i inspire şi să-i motiveze pe ceilalţi, să eleveze spiritele celor din jurul său.
Aspectul negativ al acestui număr este superficialitatea. Persoana caracterizată de numărul 3 poate fi împrăştiată, comodă şi înclinată către bârfă.
Ordinea şi organizarea sunt caracteristicile principale ale numărului 4. Destinul celui influenţat de numărul 4 este de a exprima aptitudini organizaţionale remarcabile asociate unei atitudini realiste. Este genul de persoană pregătită întotdeauna să muncească acele lungi şi obositoare ore necesare perfecţionării unui proiect. Răbdarea şi atenţia la detalii îi permit să devină un expert în construcţii, în inginerie şi în toate meşteşugurile. Aspectul pozitiv al numărului 4 este asumarea responsabilităţii; este o persoană care nu are îndoieli, îşi îndeplineşte obligaţiile, fiind foarte sistematică şi ordonată. Este foarte serios şi sincer, cinstit şi devotat. Menirea sa este să ofere ajutorul şi să devină foarte bun în tot ceea ce face.
În caz de dezechilibru, este posibil să manifeste aspectele negative ale numărului 4. Obligaţiile cărora este necesar să le facă faţă tind să creeze frustrare şi sentimente de limitare. Uneori întreţine anumite atitudini negative în această privinţă şi acestea îl menţin într-o dispoziţie nu tocmai pozitivă. El trebuie să evite tendinţele spre rigiditate, încăpăţânare, dogmatism şi fixare asupra opiniilor sale. Poate avea tendinţa de a dezvolta şi de a menţine simpatii şi antipatii puternice şi multe dintre acestea ţin de prejudecăţi. Tinde să aibă o individualitate dominatoare şi să utilizeze disciplina în exces. Aceste tendinţe trebuie, de asemenea, să fie evitate. Este, de asemenea, necesar să menţină o imagine de ansamblu şi să nu rămână prizonierul detaliilor şi al rutinei.
Numărul 5 este caracteristic persoanelor multitalentate şi versatile, care pot face bine foarte multe lucruri. Specificul numărului 5 este atitudinea liberă şi creatoare şi, în strădania de a atinge această libertate, cel influenţat de numărul 5 devine un maestru al adaptabilităţii şi al schimbării. Este foarte priceput în prezentarea ideilor şi cunoaşte modul în care trebuie să se apropie de oameni pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. În mod natural, acest fapt îi conferă un succes rapid în orice gen de activitate care presupune comunicarea între oameni. Popularitatea sa îl poate conduce către anumite forme de divertisment. Indiferent ce face, este inteligent, analitic şi gândeşte foarte rapid.
În caz de dezechilibru, există posibilitatea de a manifesta aspectele negative ale acestui număr. Neliniştea şi nerăbdarea îl opresc din a se menţine mult timp într-un singur proiect. Uneori poate fi nehotărât şi dezordonat şi să-şi împrăştie energia în prea multe direcţii. Îi este foarte dificil să respecte un program de lucru fix şi regulat sau să menţină orice fel de rutină. Are tendinţa de a reacţiona puternic atunci când simte orice fel de restricţie sau limitare în ceea ce priveşte libertatea de acţiune sau de exprimare. Cu toate că este inteligent, are tendinţa de a face aceleaşi greşeli din nou şi din nou deoarece majoritatea răspunsurilor sale reprezintă impulsuri momentane şi nu reacţii logice calculate raţional.

Numărul 6 conferă un remarcabil simţ al responsabilităţii, al iubirii şi al echilibrului. Cel influenţat de numărul 6 este conştiincios şi mereu gata să-şi ofere ajutorul, fiind capabil să reechilibreze orice situaţie dizarmonioasă. Este foarte înclinat să ofere ajutorul şi confortul celor care au nevoie. Are o tendinţă naturală de a lucra cu cei bătrâni şi bolnavi sau cu persoane care suferă de handicapuri fizice. Deşi poate avea remarcabile talente artistice şi creative, există o mare probabilitate să se dedice unei ocupaţii care arată grija pentru binele comunităţii.
Aspectele pozitive ale numărului 6 sugerează că este o persoană foarte iubitoare, prietenoasă, care îi apreciază pe ceilalţi. Dovedeşte o profunzime a înţelegerii care dă naştere simpatiei, bunătăţii şi generozităţii. Calităţile numărului 6 fac din el un părinte iubitor şi grijuliu şi implicat în activităţi domestice. Deschiderea sufletească şi onestitatea sunt evidente în orice relaţie pe care o are.
În caz de dezechilibru, poate manifesta unele dintre aspectele negative ale acestui număr. Există o tendinţă de a fi prea exact şi de a cere prea mult de la sine. În această privinţă, poate uneori să se sacrifice pe ei înşişi pentru bunăstarea şi fericirea celorlalţi. În unele cazuri, pare că nu distinge diferenţa dintre a-i ajuta pe ceilalţi şi a interveni în treburile acestora. Poate întâmpina dificultăţi în a–şi exprima propria individualitate datorită prea multor responsabilităţi şi interese. Are tendinţa de a se îngrijora mult mai mult decât este cazul.
Gîndirea, analiza şi introspecţia sunt caracteristicile numărului 7. Dovedeşte discernământ şi există puţine lucruri care scapă observaţiei şi puterii sale de înţelegere. Deseori devine o autoritate în domeniul de care se ocupă – acest domeniu poate fi de natură tehnologică sau ştiinţifică, religioasă sau ocultă, deoarece este o persoană care caută cunoaşterea cu o mare pasiune. Poate fi un foarte bun profesor sau, datorită înclinaţiei către aspectele spirituale, se poate implica profund în probleme de natură religioasă sau în cercetarea psihicului uman. Tinde să opereze pe o lungime de undă diferită şi, din această cauză, mulţi dintre prietenii săi nu-l cunosc prea bine. Aspectul pozitiv al numărului 7 este perfecţionismul de care dă dovadă în sensul cel mai bun al cuvântului. Este foarte logic şi deseori se apropie la un mod raţional de ceea ce îl înconjoară. Este atât de raţional uneori încât pare să îi lipsească complet sentimentul, şi atunci când se confruntă cu o problemă de natură emoţională, are dificultăţi în a o rezolva. Are capacităţi excelente de a studia subiecte profunde şi dificile, de a căuta adevărurile fundamentale.
Trăsătura negativă principală a numărului 7 constă în gradul limitat de încredere pe care îl acordă celorlalţi oameni. O tendinţă de a fi extrem de introvertit poate să îl determine să se considere prea important şi să fie prea preocupat de persoana sa. Datorită acestui fapt, nu este foarte adaptabil. Nu îşi arată emoţiile şi nici nu şi le înţelege foarte bine.
Numărul 8 este caracterizat de aptitudini organizaţionale şi administrative remarcabile. Cel aflat sub influenţa numărului 8 poate atinge realizări uimitoare în afaceri, atunci când se află în posturi de conducere. Se pricepe să conducă o afacere cu mare eficienţă. Mare parte din succesul (sau insuccesul) său se datorează capacităţii (sau incapacităţii) sale de a judeca corect caracterul oamenilor. Este practic, realist şi raţional.
Aspectele pozitive ale numărului 8 dau naştere unor oameni ambiţioşi şi orientaţi către îndeplinirea unui ţel. Nimeni nu are mai multă energie decât el atunci când trece la realizarea unui proiect. Nimeni nu are mai multă încredere în sine. Este un manager remarcabil deoarece poate planifica, iniţia şi duce la bun sfârşit proiectele; este o persoană hotărâtă şi de încredere.
Aspectele negative ale acestui număr sunt rigiditatea şi încăpăţânarea. Poate deveni ambiţios peste măsură şi nerăbdător, când semnele progresului întârzie să apară. Deseori, cere prea mult atât de la sine, cât şi de la cei din jur. Sunt cazuri în care este prea materialist şi avid după putere.. Trebuie să evite tendinţa de a pune pe primul loc în viaţa sa averea sau puterea, în detrimentul altor factori importanţi din viaţa lui
În cazul numărului 9, aptitudinile fiinţei umane se manifestă în domenii umaniste. Îi place să-i ajute pe ceilalţi. Este extrem de eficient şi lucrează cel mai bine atunci când îşi urmează sentimentele şi când este receptiv la nevoile celorlalţi. Comunică bine cu oamenii şi are puterea de a-i inspira. Aceasta arată că poate deveni un bun profesor sau psiholog. Creativitatea, imaginaţia şi simţul artistic sunt prezente în cel mai înalt grad în această vibraţie. Dovedeşte multă înţelegere umană şi are multe de dăruit celorlalţi. Ambiţia sa personală se menţine într-o perspectivă pozitivă, fiind întotdeauna atent la grijile celorlalţi oameni. Este deschis şi compasiv, idealist şi dezamăgit de lipsa de perfecţiune din lume. Este, de asemenea, foarte conştient de sentimentele sale şi de ale celorlalţi. Prietenia, afecţiunea şi dragostea sunt extrem de importante pentru el.
Aspectele negative ale numărului 9 sunt egoismul şi centrarea excesivă asupra propriei fiinţe. Dacă nu este implicat în activităţi spre folosul şi beneficiul celorlalţi, poate manifesta trăsăturile negative amintite. Menirea sa este de a se implica în activităţi umanitare, dar poate fi foarte greu pentru el să-şi asume acest rol. Indiferenţa, lipsa de implicare şi lipsa de sensibilitate marchează treapta inferioară a acestei vibraţii.

 

Valoarea ocultă a literelor

 

Prezentăm în cele ce urmează corespondenţa existentă între numere şi literele alfabetului:
1 – AJS; 2 – BKT; 3 – CLU; 4 – DMV; 5 – ENW; 6 – FOX; 7 – GPY; 8 – HQZ; 9 – IR
Precizăm că Â şi Ă au aceeaşi valoare cu A, Î aceeaşi valoare cu I, Ş aceeaşi valoare cu S şi Ţ aceeaşi valoare cu T.
Vom calcula cele trei vibraţii pentru numele de AVRAMESCU ALINA
1) Numărul destinic
Atribuim fiecărei litere a numelui valoarea corespondentă şi apoi realizăm adunări succesive ale numerelor obţinute până când ajungem la o singură cifră:
AVRAMESCU ALINA
1 4 9 1 4 5 1 3 3 1 3 9 5 1
1+4+9+1+4+5+1+3+3+1+3+9+5+1 = 50; 5+0 = 5. Numărul destinic este 5.
2) Dorinţa inimii
Extragem toate vocalele numelui, le atribuim valoarea corespondentă şi adunăm repetat până când ajungem la o singură cifră.
AAEUAIAI
1 1 5 3 1 9 1 9
1+1+5+3+1+9+1+9 = 30; 3+0 = 3. Vibraţia corespondentă dorinţei inimii este 3.
3) Personalitatea
Extragem toate consoanele numelui, le atribuim valoarea corespondentă şi adunăm repetat până ajungem la o singură cifră.
VRMSCLN
4 9 4 1 3 3 5
4+9+4+1+3+3+5 = 29; 2+9 = 11; 1+1 = 2. Vibraţia corespondentă personalităţii este 2; comentariul se va citi din numărul anterior.
Prezentăm în continuare o scurtă descriere a calităţilor fiecărei litere a alfabetului. Putem folosi acestea pentru a vedea care sunt acele caracteristici trezite în fiinţa noastră prin numele pe care îl purtăm; de asemenea, literele care se repetă într-un nume arată o amplificare a respectivelor însuşiri. În exemplul de mai sus, este evidentă repetiţia literei A: Avramescu Alina.
A – Litera A este una dintre energiile cele mai independente ale alfabetului; caracterizează o persoană conducătoare şi foarte aventuroasă, plină de încredere în sine, căreia îi place să înceapă acţiuni. Trebuie să înveţe din experienţele sale. Acţionează precum un catalizator care activează vibraţiile din jur. Trebuie să înveţe să nu mai fie atât de preocupată de propria persoană şi încăpăţânată.
B – Litera B caracterizează o persoană compasivă, sensibilă, ce îşi găseşte propriile motivaţii cu ajutorul celorlalţi. Îşi caută echilibrul şi este foarte bună în domenii ce necesită diplomaţie, mediere, îmbunătăţire. Răspunde cel mai bine atunci când este apreciată. Dacă nu îi lipseşte încrederea în sine, manifestă din plin bunătate, generozitate şi iubire. Lucrează bine în grup.
C – Litera C caracterizează o persoană creativă şi spontană. Este mereu nerăbdătoare să-şi exprime inspiraţiile şi originalitatea; are multă imaginaţie. Este sociabilă şi prietenoasă, sensibilă şi intuitivă; pentru ea, bucuria este cel mai puternic factor de motivaţie. Se manifestă cu succes în domenii artistice. În caz de dezechilibru, este dezordonată şi împrăştiată.
D – Litera D aparţine constructorului neobosit şi plin de responsabilitate. Munceşte mult şi din greu, este practic şi răbdător. Uneori îi este greu să se exprime. Este cinstit, constant şi respectă adevărul. Este necesar să înveţe despre autocontrol şi automulţumire.
E – Litera E este caracterizată de cuvintele: inspiraţie, talent, libertate, mişcare, flexibilitate, sinceritate, hotărâre. Litera E este semnul unei persoane interesate de latura spirituală a vieţii. Îi place să înveţe. Are multă energie şi vitalitate. Este calmă, dar în caz de dezechilibru manifestă nerăbdare şi impulsivitate.
F – Litera F caracterizează o persoană care simte o nevoie puternică de a ajuta umanitatea. Apreciază ceea ce este frumos. Este o fire complexă. Are valori şi principii la care ţine. Este o persoană foarte critică. Fiind optimistă şi canalizându-şi energia în direcţii creatoare, poate fi foarte fericită.
G – Litera G caracterizează o persoană gânditoare, deseori neînţeleasă de către cei din jur pentru că nu este foarte comunicativă. Dă dovadă de multă răbdare şi are o puternică dorinţă de a cunoaşte. Trebuie să înveţe să aibă încredere în oameni. Este o persoană visătoare şi plină de imaginaţie. Hotărârea şi înţelepciunea de care dă dovadă o ajută să depăşească obstacolele. Devenind conştientă de de aspectele spirituale ale vieţii, reuşeşte să atingă o stare de armonie.
H – Litera H este semnul unei persoane care atinge succesul în domeniul afacerilor şi finanţelor. Lucrează metodic şi organizat. Este ambiţioasă şi munceşte din greu pentru a obţine ceea ce doreşte. Se adaptează greu schimbărilor. Este interesată de nevoile spirituale ale fiinţei umane.
I – Litera I caracterizează o persoană care are multă energie emoţională pe care o exprimă cu intensitate; este sensibilă şi intuitivă. Ea doreşte să fie de ajutor umanităţii, dar de multe ori îşi uită scopul, fiind distrasă de ceea ce se petrece în jurul ei. Are nevoie de singurătate pentru a realiza care este adevărata sa natură. De multe ori se sacrifică pe sine pentru a sări în ajutorul celorlalţi, deoarece are o înţelegere profundă a nevoilor lor. Are multă creativitate şi energie artistică.
J – Şi persoana caracterizată de litera J este, prin natura sa, o conducătoare, dar dă dovadă de mai multă prudenţă decât cea aflată sub semnul literei A. Stilul de a conduce este original şi progresist, dar are tendinţa de a începe lucrurile puţin mai greu, deoarece nu este foarte hotărâtă. Are mult mai multă nevoie de sprijin şi suport decât persoana caracterizată de litera A. Este optimistă, inteligentă şi ambiţioasă.
K – Litera K este semnul unei fiinţe înţelepte şi spirituale, căreia îi place să împărtăşească celorlalţi din cunoaşterea sa, pentru a-i ajuta. Este o fină observatoare al detaliilor şi este foarte creativă. Nu îi place să se afle pe locul doi. Este fericită când i se arată afecţiune şi răspunde pe măsură.
L – Persoana caracterizată de litera L prezintă o atracţie magnetică. Este afectuoasă, îi plac oamenii şi este cea mai mentală dintre literele asociate numărului 3. Misiunea sa este să exprime bucuria de a trăi şi simţul originalităţii. Este inteligentă şi poate avea contribuţii creatoare în domeniul literaturii şi filosofiei. Este sensibilă şi critică.
M – Litera M caracterizează o persoană foarte muncitoare. Îşi iubeşte casa şi are o natură protectoare. Este dificil de cunoscut, pentru că de multe ori se limitează, fiindu-i teamă să-şi exprime potenţialul. Are multă intuiţie. Poate fi un bun manager atât în ceea ce priveşte bunurile materiale, cât şi oamenii.
N – Litera N este semnul unei persoane căreia îi place schimbarea şi care se află mereu în căutarea aventurii şi a diversităţii. Este interesată de multe domenii şi lucrează extrem de bine cu ceilalţi. Ştie cum să-i motiveze pe ceilalţi şi este progresist în gândire. Este mai raţional decât celelalte litere corespunzătoate numărului 5. Are o filosofie personală pe care îi place să o comunice celorlalţi.
O – Litera O caracterizează o persoană care doreşte să-şi asume, şi o poate face, multe responsabilităţi. Este o fire tradiţională şi deseori conservatoare. Se exprimă liber în domenii creatoare (un astfel de domeniu poate fi şi casa în care locuieşte). Obţine ceea ce doreşte deoarece, prin natura sa disciplinată, ştie de ce are nevoie pentru a obţine acele lucruri. De-a lungul vieţii este protejată şi ajutată. Este o persoană echilibrată. Pune mare preţ pe valorile spirituale în viaţa de zi cu zi.
P – Este destul de dificil de descris persoana caracterizată de litera P, deoarece nu se exprimă prea des. Îi place să fie singură pentru a se adânci în contemplare; trebuie să înveţe să-şi canalizeze sentimentele. Este o gânditoare, capabilă de o profundă analiză şi introspecţie. De multe ori îi lipseşte hotărârea de a-şi pune în practică ideile. Are multă intuiţie şi capacităţi vizionare.
Q – Litera Q este semnul unei persoane distinse şi excentrice. Îi plac realizările materiale şi îşi foloseşte aptitudinile manageriale pentru a obţine ceea ce doreşte. Este mereu bine dispusă şi plină de energie. Atrage banii şi succesul. Este o fiinţă generoasă. În general, nu are relaţii stabile sau de lungă durată.
R – Litera R caracterizează o persoană care doreşte să fie de folos umanităţii, capabilă de o profundă înţelegere şi toleranţă. Ştie cum să-i motiveze şi să-i inspire pe cei din jur. Are multă energie emoţională şi o profundă nevoie de a fi de folos. Deseori o întâlnim în ipostaza de profesor, scriitor sau artist.
S – Litera S caracterizează o fiinţă emoţională, atrasă de spiritualitate. Este capabilă să conducă, dar deseori o face face într-un mod indirect. Are o personalitate puternică, este ambiţioasă, dar de multe ori se simte singură. Independentă şi curajoasă, este un model pentru ceilalţi în ceea ce priveşte modul de a-şi exprima emoţiile, mod prin care atrage cooperarea.
T – Litera T caracterizează o persoană căreia îi place pacea şi armonia şi care va prefera deseori să-i urmeze pe ceilalţi decât să preia conducerea. Aşteaptă mult de la ceilalţi şi este foarte răbdătoare şi săritoare. Are mulţi prieteni şi este foarte apropiat de familia sa. Nu se îndepărtează prea mult de casă, fiind foarte fericit într-un mediu plin de afecţiune. Este o persoană generoasă şi un excelent profesor.
U – Litera U este semnul unei fiinţe foarte receptive şi agitate. Este fericită când se simte susţinută. Are multă creativitate şi un simţ artistic dezvoltat care se pot lua multe forme de-a lungul vieţii sale. Îi poate inspira pe ceilalţi, dar în acest sens este mai conservatoare.
V – Având multă energie, persoana caracterizată de litera V este capabilă de mari realizări în toate planurile. Are o viziune globală şi practică asupra vieţii şi de aceea reuşeşte să-şi pună ideile în aplicare. Deseori se stabileşte în alt oraş decât în cel natal. Atrage succesul. Insuflă celor din jur dinamism şi este una dintre cele mai puternice energii ale alfabetului.
W – Litera W este semnul unei persoane care are multă putere de convingere şi un real talent oratoric. Deseori o întâlnim lucrând în comerţ, acest domeniu implicând şi călătoriile. Îi place să aibă mulţi prieteni. Este inteligentă. Deşi îi plac orice fel de confruntări, nu riscă tot atât de mult precum celelalte litere corespondente numărului 5. Poate fi uneori confuză şi nehotărâtă. Îi plac plantele. Este atras de medicina neconvenţională. Are un profund simţ al ordinii în viaţă.
X – Litera X caracterizează o persoană care îşi asumă multe responsabilităţi şi se consumă emoţional din această cauză. Este o persoană care are grijă de ceilalţi, îi protejează şi se poate chiar sacrifica pe sine pentru mai binele celorlalţi. Este foarte senzuală. O trage simplitatea şi un mod de viaţă stabil. Are talente artistice şi poate atinge uşor succesul în aceste domenii. Are multă energie magnetică.
Y – Litera Y este semnul unei persoane care trebuie să înveţe să aibă încredere în intuiţia şi însuşirile sale psihice. Înţelege la un mod superior şi profund problemele legate de spiritualitate. Lucrează cel mai bine singură, dar se şi simte singură. Poate fi nehotărâtă. Tehnicile de meditaţie o pot ajuta să dobândească un simţ al totalităţii, care va contracara sentimentul de singurătate. Misiunea sa este de a revela mistere, lucruri ascunse şi a le explica.
Z – Litera Z caracterizează o fiinţă extrem de dinamică şi capabilă de mari realizări, atrasă de lumea materială şi de cea a puterii. Are multă încredere în sine şi ambiţie. Are calităţile unei naturi organizaţionale şi reacţionează bine în crize emoţionale.