Genii care au dat stralucire Renasterii italiene

Genii care au dat stralucire Renasterii italiene

 

In 1504, in timp ce Michelangelo si Leonardo da Vinci erau in competitie pentru decorarea Palatului comunal, un tanar artist poposea in Florenta, venind din orasul Urbin, provincia Umbria. Acesta se numea Raffael Sanzio (1483-1520) si isi facuse ucenicia in atelierul lui Pietro Vannucci (Peruginul), conducatorul scolii umbriene (1446-1523).

Ca si Ghirlandajo, maestrul lui Michelangelo si ca Verrocchio, maestul lui Leonard, Peruginul era unul din artistii cei mai apreciati ai generatiei sale si folosea o echipa numeroasa de ucenici care il ajutau sa execute toate comenzile. Atmosfera de piosenie din tablourile lui i-au adus multi adepti. El era intru  totul la curent cu noutatile din pictura secolului XV; unele din picturile sale cele mai reusite reuseau sa redea minunat iluzia profunzimii, fara a altera armonia compozitiei. Peruginul stia sa dea figurilor pe care le picta dulceata si suplete. Tipul de frumusete creat de el, si pe care l-a introdus in aproape toate tablourile sale, in infinite variante. Daca analizam mai multe dintre operele sale ele pot parea monotone, dar trebuie sa avem in vedere ca tablourile sale nu au fost create pentru a fi expuse in galerii de arta. Anumite capodopere ale Peruginului ne lasa sa intrevedem un univers de o armonie supranaturala.

Aceasta era atmosfera in care a crescut tanarul Raffael, care si-a insusit foarte repede maniera de lucru a maestrului sau. Ajuns la Florenta, a intampinat concurenti teribili. Leonardo si Michelangelo, mult mai varstnici decat el, respectiv cu treizeci si unu de ani si cu opt ani ridicasera arta pe culmi deosebite. Oricare altul ar fi fost descurajat din cauza reputatiei acestor doi artisti. Dar Raffael era ferm decis sa-i egaleze. In acelasi timp era perfect constient de ceea ce-i lipsea. Nu poseda nici imensul volum de cunostinte ale lui Leonardo, nici puterea lui Michelagelo. In vreme ce aceste doua personalitati aveau un caracter dificil, comportamentul lor contrariind pe oricine, Raffael reusea sa produca o impresie placuta asupra persoanelor influente. Pe de alta parte era dispus sa munceasca cu devotament si sa ajunga la perfectiune.

Este greu de asociat indrazneala ce se degaja din capodoperele lui Raffael cu ideea unui efort sustinut. In ochii majoritatii, Raffael este pictorul suavelor Madone, atat de celebre incat cu greu ne aducem aminte ca de fapt sunt numai niste picturi. Imaginea Sfintei Fecioare Maria creata de Raffael a fost adoptata de generatii, in acelasi mod cu imaginea lui Dumnezeu-Tatal creata de Michelagelo. Daca comparam imaginea Fecioarei Maria creata de Raffael cu nenumaratele reprezentari anterioare ale aceleiasi teme, ne dam seama ca toti acei maestri au cautat in zadar simplitatea pe care a reusit s-o atinga Raffael. Se pot distinge, evident, toate detaliile pe care Raffael le datoreaza frumusetii pasnice a modelelor Peruginului, insa este o distanta de la cer la pamant intre regularitatea din tablourile maestrului si plenitudinea de viata a elevului. Fata Sfintei Fecioare, umerii delicati, volumul corpului acoperit cu o pelerina usoara, gestul tandru si in acelasi timp ferm cu care il tine in brate pe pruncul Iisus, totul contribuie la un echilibru perfect. Privind-o avem sentimentul ca ea exista asa de la inceputul timpului si ca nu ar putea fi altfel.

Dupa mai multi ani petrecuti la Florenta, Raffael a plecat la Roma. A ajuns acolo in 1508, pe vremea cand Michelagelo incepea plafonul Capelei Sixtine. La putin timp, Iulius al II-lea ii incredinta decorarea mai multor camere de la Vatican. In aceste sali Raffael a pictat o serie de fresce de deosebita calitate. Nu se poate aprecia pe deplin frumusetea acestor opere de arta decat daca le privim in ansamblu, la fata locului. Astfel ne putem da seama de armonia si diversitatea tablourilor pictate, in care formele si miscarile se echilibreaza reciproc. Scoase din acest cadru si reproduse la scara redusa, aceste compozitii au ceva rece in ele si fiecare din figuri, impresionanta in marime naturala, tinde, intr-o reproducere, sa se piarda in mijlocul grupurilor din care face parte.

Michelangelo a ajuns la cea mai inalta expresie a corpului omenesc. Raffael a atins ceea ce generatia precedenta cautase cu atata insistenta: o armonie perfecta a figurilor, precum si naturaletea lor.

Un alt aspect care a suscitat o admiratie constanta la Raffael este frumusetea pura a figurilor pictate de el. Dupa ce a creat Galateea, un curtezan l-a intrebat pe Raffael unde a reusit sa gaseasca un model atat de frumos. El a raspuns ca nu a copiat trasaturile unui model anume, ci ca, mai degraba, a urmarit o idee pe care si-o formulase dinainte. intr-o anumita masura, Raffael, ca si maestrul sau Peruginul, nu se agata de aceasta imitatie fidela a naturii pe care o regasim in majoritatea picturilor din Quattrocento. El a elaborat un anumit tip de frumusete regulata. In trecut, o frumusete “ideala” se realiza dintr-un lung efort de apropiere a naturii de formele abstracte. Acum lucrurile sunt exact pe dos. Artistii se straduiesc sa apropie natura de ideea pe care si-au facut-o cu privire la frumusete contempland statuile antice: ei  “idealizeaza” modelul. Aceasta tendinta nu este fara riscuri, dat fiind ca atunci cand artistul rafineaza in mod deliberat natura, opera sa risca sa isi piarda din expresivitate. La Raffael, in orice caz, aceasta cautare nu duce niciodata la pierderea prospetimii operei. In farmecul Galateii nu e nimic abstract sau tensionat.

O asemenea perfectiune i-a asigurat lui Raffael celebritatea de-a lungul secolelor.

Raffael a devenit arhitectul noului Sfantul Petru si in aceasta calitate a realizat planuri de biserici, de vile si palate inspirandu-se dupa ruinele Romei Antice. Spre deosebire de Michelagelo, el a ramas in relatii bune cu toata lumea, ajungand sa fie tratat de la egal la egal atat de savanti cat si de demnitarii Curtii papale. Era chiar pe punctul de a fi numit Cardinal cand a murit, in ziua cand implinea 37 de ani, aproape la fel de tanar ca Mozart.

Raffael a stiut sa-si umple scurta existenta cu realizari extraordinar de diverse. Unul din eruditii cei mai renumiti ai vremii, cardinalul Bembo, a compus epitaful ce a fost gravat pe mormantul sau din Pantheon: “Aici zace Raffael, care in timpul vietii a facut natura sa se teama ca va fi dominata de el si, atunci cand a murit, sa se teama ca va muri odata cu el”.