CULTURA GENERALA 1

Care a fost a doua ţintă programată pentru bomba atomică?

a. Tokyo

b. Nagasaki

c. Yokohama

d. Kokura

Răspuns: d. Kokura

A doua bombă atomică, o copie a ansamblului de implozie cu plutoniu 239 testat în Trinity şi denumit Fat Man (Grăsunul), trebuia să fie lansată la Kokura pe 11 august; a treia era în pregătire în SUA pentru a fi utilizată la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Pentru a evita vremea nefavorabilă, data a fost mutată la 9 august. Avionul B-29, denumit Bock’s Car, a stat 10 minute deasupra oraşului Kokura fără să zărească ţinta: apoi s-a îndreptat către zeiţa secundară, oraşul Nagasaki, unde, la 11:02 ora locală, bomba a fost declanşată în aer la 500 de metri, cu o forţă estimată ulterior la 21 kilotone.

 

În care dintre cetăţile dacice, ale căror vestigii se mai păstrează încă, a fost descoperită inscripţia „Decebalus per Scorilo”?

a. Sucidava

b. Porolissum

c. Sarmizegetusa

d. Costeşti-Cetăţuie

Răspuns:  c. Sarmizegetusa

A fost cea mai mare cetate dacică din Munţii Orăştiei (suprafaţă de 3,5 ha) şi era situată pe dealul Grădiştei. Aici au fost scoase la iveală o cetate de refugiu, o aşezare civilă şi un grup de sanctuare. În perimetrul aşezării civile s-au găsit un vas de cult cu cu inscipţia  „Decebalus per Scorilo” şi un bogat material arheologic.

 

Cine l-a asasinat pe Martin Luther King?

a. James Earl Ray

b. Oswald Lee

c. Jack Ruby

d. John Wilkes Booth

Răspuns: a. James Earl Ray

Ray era un pungaş care fura din benzinării şi magazine, petrecuse timp în închisoare (o dată în Illinois şi de două ori în Missouri) şi primise sentinţă cu suspendare în Los Angeles. A scăpat din Penitenciarul de stat din Missouri la 23 aprilie 1967. Un an mai târziu, la 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee, de la fereastra unei case vecine, l-a împuşcat pe Martin Luther King [conducătorul mişcării pentru drepturi civile ale populaţiei de culoare], care stătea pe balconul unei camere de hotel.

 

Ce a dat numele Americii?

a. o corabie

b. un comerciant şi navigator

c. un munte

d. o insulă

Răspuns:  b. Un comerciant şi navigator

Numele „America” derivă din cel al negustorului şi navigatorului italian Amerigo Vespucci, unul dintre primii exploratori din Lumea Nouă. Cu toate că, la început, termenul de America se aplica doar jumătăţii sudice, acesta a fost adoptat, curând, pentru întregul teritoriu: zonele care se întindeau la nord de istmul Panama au devenit cunoscute sub numele de America de Nord, iar cele din sud alcătuiesc America de Sud.

În ce an a fost ridicat Zidul Berlinului?

a. 1961

b. 1962

c. 1969

d. 1989

Răspuns: a. 1961

Între 1949-1961, cca 2,5 milioane de locuitori din Germania de Est fugiseră în Germania de Vest, inclusiv un nunăr tot mai mai mare de muncitori calificaţi, experţii în diferite domenii şi intelectuali. Pierderea lor ameninţa să distrugă stabilitatea economică a statului est-german. Ca răspuns, Germania de Est a construit o barieră pentru a bloca accesul est-germanilor în Berlinul de Vest (şi astfel, în Germania de Vest). Această barieră, Zidul Berlinului, a fost ridicată în noaptea de 12-13 august 1961, ca rezultat al unui decret aprobat la 12 august de către Volkskammer-ul (Camera Poporului) est-german. Zidul iniţial, construit din sârmă ghimpată şi blocuri de zgură, a fost înlocuit treptat de o serie de ziduri de beton acoperite cu sârmă ghimpată şi păzite prin puncte de observaţie, posturi de mitraliere şi mine.

Cine este considerat întemeietorul poliţiei secrete a Germaniei naziste, Gestapo?

a. Adolf Hitler

b. Hermann Goring

c. Erwin Rommel

d. Gustav Stresemann

Răspuns:  b. Hermann Goring

A fost conducător al Partidului Nazist şi unul dintre coordonatorii principali ai statului poliţienesc nazist din Germania. Goring s-a folosit de funcţia sa de ministru de interne în Prusia, statul cel mai mare şi mai influent al Germaniei, pentru a „nazifica” poliţia prusacă şi a înfiinţa Gestapo (poliţia politică secretă). De asemenea, a înfiinţat lagărele de concentrare pentru „corecţia” celor care se opuneau regimului.

Ce lider militar german era poreclit „Vulpea deşertului”?

a. Adolf Hitler

b. Hermann Goring

c. Erwin Rommel

d. Gustav Stresemann

Răspuns:  c. Erwin Rommel

Mareşal german (1891-1944); este cunoscut, mai ales, prin victoriile sale spectaculoase în calitate de comandant al Afrikakorps în Al Doilea Război Mondial. În februarie 1941, Rommel a fost numit comandant al trupelor germane detaşate pentru a ajuta armata italiană înfrântă în Libia. Deşerturile Africii de Nord au devenit scena celui mai mare succes al său, dar şi a înfrângerii sale în faţa unei unei armate net superioare. În teatrul de război din Africa de Nord, Vulpea deşertului, după cum a fost supranumit atât de prieteni, cât şi de inamici, datorită atacurilor-surprinză îndrăzneţe, a dobândit o reputaţie formidabilă. Curând, Hitler, impresionat de un asemenea succes, l-a promovat la gradul de mareşal.

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

a. Petru Cercel

b. Ioan Iacob Heraclid

c. Dimitrie Cantemir

d. Mihai Viteazul

Răspuns: a. Petru Cercel

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi frate al lui Mihai Viteazul, a fost domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Instruit la izvoarele umanismului italian, a călătorit în Franţa, asigurându-şi sprijinul regelui Henric III pentru a accede la tron. Nu s-a putut menţine la putere din cauza intrigilor boiereşti şi s-a refugiat în Transilvania. A fost ctitorul Bisericii Domneşti de la Târgovişte.

Cine a dat numele oficial de „Casa Albă” reşedinţei preşedintelui SUA?

a. Thomas Jefferson

b. John Adams

c. Theodore Roosevelt

d. Benjamin Franklin

Răspuns: c. Theodore Roosevelt

În 1791 a avut loc un concurs public pentru a alege proiectul cel mai potrivit pentru o reşedinţă prezidenţială în nou-desemnata capitală Washington. Arhitectul american de origine irlandeză James Hoban din Philadelphia a câştigat concursul cu planul pentru o vilă georgiană în stil clasic italian, sub influenţa lui Palladio. În 1809 primise deja denumirea de Casa Albă, deoarece gresia sa alb-gri contrasta puternic cu roşul cărămizilor folosite pentru clădirile din apropiere. În 1902, preşedintele Theodore Roosevelt a adoptat termenul de Casa Albă ca nume oficial al clădirii.

Care a fost prima regină a Angliei?

a. Elisabeta I

b. Maria I

c. Matilda

d. Victoria

Răspuns: b. Maria I  

Numită şi Maria Tudor, a fost prima regină care a condus Anglia (1553-1558) cu drepturi depline. A mai fost cunoscută sub numele de Maria cea Sângeroasă (Bloody Mary) din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva protestanţilor, în încercarea zadarnică de a restabili romano-catolicismul în Anglia.

Ce domnitor a respins primul atac al turcilor împotriva Moldovei?

a. Vasile Lupu

b. Dimitrie Cantemir

c. Alexandru cel Bun

d. Ştefan cel Mare

Răspuns: c. Alexandru cel Bun. Fiu al lui Roman I, domnitor al Moldovei (1400-1432). Venit pe tron cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, s-a bucurat de o îndelungată şi liniştită domnie, în timpul căreia Moldova a prosperat. A aplanat conflictul dintre Biserica Moldovei şi Patriarhia din Constantinopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401), a adus la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă şi a ctitorit, între altele, mănăstirile Bistrita şi Moldoviţa, Aliat cu Polonia, a participat la bătălii împotriva cavalerilor teutoni (1410 şi 1422). A lărgit hotarele ţării, înglobând Pocuţia şi alte regiuni din sudul Poloniei şi a respins primul atac al turcilor împotriva Moldovei(1420).

Cine este arhitectul principal al Parlamentului (Houses of Parliament) din Marea Britanie?

a. Humphry Repton

b. Richard Boyle Burlington

c. Charles Barry

d. Augustus Welby Northmore Pugin

Răspuns: c. Charles Barry

În 1835 a avut loc un concurs de proiecte pentru noua clădire a Parlamentului britanic, denumită şi palatul Westminster, pentru a o înlocui pe cea distrusă în 1834 într-un incendiu. Barry a câştigat concursul în 1836 şi s-a ocupat toată viaţa de acest proiect. Cu ajutorul lui Augustus Welby Northmore Pugin, Barry a proiectat o compoziţie ornamentală în stil neogotic, cu două turnuri plasate asimetric. Complexul Parlamentului  (1837-1860) reprezintă capodopera lui Barry.

Care a fost prima enciclopedie

Ştiaţi că? Primele fragmente ale unei enciclopedii care s-au păstrat până în prezent sunt scrise de Speusippos (mort 339/338 î.Hr), un nepot al lui Platon. Speusippos a transpus ideile unchiului său într-o serie de scrieri de istorie naturală, matematică sau filosofie.

**************************************************

Ştiaţi că? Anatomistul englez Richard Owen (1804-1892) a propus în 1842 termenul oficial de Dinosauria pentru a denumi anumite animale gigantice dispărute, ale căror fosile uriaşe fuseseră descoperite în mai multe zone din sudul Angliei la începutul secolului XIX. Termenul este un cuvânt compus din cuvintele greceşti deinos (teribilgrozavputernic) şi sauros (șopârlă, reptilă) şi s-ar putea traduce prin Reptilă teribilă sau Reptilă ce îngrozește.

Ştiaţi că? În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare. În perioada Imperiului, acest salarium (de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.

Turnul înclinat din Pisa, o clopotniţă care, în 1174, fusese proiectată ca a treia şi ultima clădire a complexului catedralei orăşeneşti, trebuia să aibă o înălţime de 56 m şi să fie construit din marmură albă. Trei etaje fusesră încheiate, când înclinarea fundaţiei a devenit vizibilă. Lucrările au fost întrerupte pentru a găsi o soluţie, dar turnul a fost terminat în sec. XIV, aşa aplecat cum era.

Ştiaţi că?  În limba engleză, cartoon însemna la origine „crochiu, studiu, schiţă”. Ulterior, a căpătat sensuri noi, de „caricatură, bandă desenată, desen animat”. La originea acestor noi înţelesuri se află o serie de caricaturi extrem de populare din revista britanică de satiră şi umor Punch, care parodiau schiţele preliminare pentru noile fresce ce urmau să fie executate în clădirea Camerei Comunelor în 1843.

Ştiaţi că? Numele capitalei ghaneze Accra vine de de la cuvântul nkran („furnici”) din limba populaţiei akan din regiune, deoarece aici se întâlnesc numeroase muşuroaie de furnici negre.

Întrebare: Cum se numeşte primul oraş menţionat în Biblie?

Răspuns: Enoch

Întrebare: Cine l-a ucis pe vulturul lui Zeus ce se înfrupta în fiecare zi din ficatul lui Prometeu?

Răspuns: Heracle (Hercule)

Întrebare: Care filosof francez a editat împreună cu Diderot „Enciclopedia”?

Răspuns: Jean d’Alembert (1717-1783)

Întrebare: Care rege sumerian călătoreşte în căutarea nemuririi?

Răspuns: Ghilgameş

Ştiaţi că?  Prima statuie din Bucureşti – înfăţişând o coloană înaltă de cinci metri, aşezată pe spatele a patru cai şi având în vârf o acvilă – a fost realizată de Karl Storck în 1860? Iniţial, statuia a fost amplasată în grădina Episcopiei, de pe Calea Moşilor, pentru ca în anul 1890 să fie mutată pe Bulevardul George Coşbuc.

Prima statuie comemorativă a unui om de seamă din ţara noastră este opera lui Karl Storck? Realizată în 1869, îl reprezintă pe Spătaru! Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, situată în curtea aşezământului.

Primul scriitor român care a primit un premiu literar internaţional a fost Vasile Alecsandri? La 22 mai 1878, Societatea pentru studiul limbilor romane, întrunită la Montpellier (Franţa) pentru decernarea premiului celui de-al doilea concurs internaţional instituit cu tema „Cea mai bună poezie având ca obiect cântecul gintei latine“, îl premiază pe marele nostru poet.

Primul metrou a fost construit la Londra (1860-1863).

Cea mai extinsă reţea de metrou este la New York (peste 500 km).

Metroul din Moscova transportă cei mai mulţi călători (mai mult de 2 miliarde pe an).

În România, construcţia primei linii de metrou a început în 1975, în Bucureşti, fiind dată în folosinţă la 16 noiembrie 1979.

Întrebare: Care a fost pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair?

Răspuns: George Orwell

Care mănăstire a fost construită de către Neagoe Basarab între anii 1512 – 1517 pe locul unei vechi mitropolii datând din 1359?

a. Mănăstirea Buna Vestire                    b. Mănăstirea Cozia
c. Mănăstirea Curtea de Argeş             d. Mănăstirea Bistriţa

Răspuns: Mănăstirea Curtea de Argeş

Întrebare: Care a fost pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu?

Răspuns: Gala Galaction

PAMANTUL

Planeta noastră este o sferă enormă, care se roteşte în jurul unei stele: Soarele. Pământul s-a format cu circa 4,6 miliarde de ani în urmă, din gaze fierbinţi şi praf, care au devenit o sferă din rocă topită şi incandescentă. În milioane de ani, temperatura din centrul Pământului a coborât până la 5500 ‘C, iar gazele ieşite la suprafaţă din adâncuri s-au adunat în jurul acestuia formând un balon gazos, numit atmosferă.

Întrebare: Care poet rus a murit în anul 1837 într-un duel?

Răspuns: Alexandr Sergheevici Puşkin

Întrebare:  Care sculptor a realizat Statuia Libertăţii?

Răspuns: Frederic Auguste Bartholdi (Franţa)

Întrebare: Care este primul document scris în limba română, datat în anul 1521?

Răspuns: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

*****************************************************************************

SOCRATE SI SCANDALUL INTEROGATIEI

Cum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

E uşor de înţeles că atitudinea lui Socrate nu le provoacă celor interogaţi nicio plăcere. Goethe şi Schiller au dreptate când fac aluzie, în distihul lor din Xenii, la sentinţa oracolului din Delphi cu privire la Socrate: „Pe tine te-a declarat gura Pythiei cel mai înţelept dintre greci. / Cu adevărat! Adesea cel mai înţelept e şi cel mai supărător.” Se relatează că atenienii l-ar fi tratat adesea pe Socrate plini de dispreţ, că ar fi râs de el şi chiar că uneori s-ar fi arătat lipsiţi de blândeţe faţă de el. În definitiv, cine acceptă cu plăcere să i se aducă în faţa ochilor neştiinţa, şi încă în piaţa publică? Doar câţiva tineri aristocraţi, adevăraţi pierde-vară şi ei, se ţin după el şi îl însoţesc neobosiţi pretutindeni în plimbările lui prin oraş. Dar ceilalţi, cetăţenii respectabili, nu vor sub niciun chip să aibă de-a face cu el, iar poeţii, care se fac purtătorii lor de cuvânt, îl numesc pe Socrate „flecarul care face lumea mai bună”, „inventator de discursuri iscusite”, „strâmbător din nas”, „născocitor de gogoşi”, revărsându-şi dispreţul asupra „frazelor lui umflate şi goale”, asupra „pedanteriilor” şi „pisălogelilor” lui.

Ceea ce însă nu înţeleg nici ei şi nici marea masă a atenienilor e faptul că pe acest „sucit plin de putere”, cum îl numeşte Nietzsche, nu-l interesează în definitiv disputa asupra cuvintelor şi nici dacă are mereu dreptate în lupta dialectică a argumentelor şi contraargumente lor. Ceea ce caută Socrate e adevărul; e posedat de întrebarea privitoare la adevăr. Prietenului său, Criton, îi spune cu puţin timp înaintea morţii: „Nu trebuie deloc să luăm aminte la ce spun cei mulţi despre noi, ci doar la ceea ce spune cunoscătorul dreptăţii şi al nedreptăţii: Unul şi adevărul însuşi.”

Socrate vrea să afle cu orice preţ care e adevărul privitor la om şi la soarta sa viitoare. El crede că totul depinde de a şti acest lucru. O recunoaşte el însuşi în cuvântarea de apărare pe care o rosteşte în faţa tribunalului atenian: „Atâta vreme cât încă mai respir şi cât mai sunt în stare, nu voi înceta să filozofez, mustrându-vă şi dându-vă la iveală neştiinţa, indiferent pe care dintre voi l-aş întâlni, şi aşa cum sunt obişnuit, aşa voi vorbi mereu: «om plin de calităţi, cetăţean al celui mai mare şi mai vestit oraş prin înţelepciune şi putere, nu ţi-e ruşine să te îngrijeşti de a avea cât mai mulţi bani şi cât mai multă glorie şi cinste, dar de cercetare, de adevăr şi de sufletul care să-ţi devină pe cât de bun posibil, de acestea nu te îngrijeşti şi nu-ţi pasă?»” Iar mai departe spune: „Cel mai mare bine pentru om e să vorbească în fiecare zi de virtute şi de toate celelalte despre care mă auziţi pe mine vorbind, atunci când mă examinez pe mine şi pe ceilalţi; o viaţă fără examen nu merită însă să fie trăită.”

Iată deci care e pasiunea filozofului Socrate. Numai prietenii o înţeleg. Xenophon, comandant de oşti şi scriitor, relatează: „Discuta în permanenţă despre lucrurile omeneşti şi cerceta ce e pios şi ce e infam, ce e frumos şi ce e de ocară, ce e drept şi ce e nedrept, ce e cumpătarea şi ce e sminteala, ce e curajul şi ce e laşitatea, ce e statul şi ce e omul de stat, ce e stăpânirea şi ce e un stăpânitor; întreba privitor la toate cele despre care credea că cei ce le cunosc sunt drepţi şi buni.” Şi mai impresionant îl înfăţişează Alcibiade: „Dacă cineva vrea să asculte cuvântările lui Socrate, acestea îi pot mai întâi părea numai bune de luat în râs; în astfel de substantive şi verbe sunt ele îmbrăcate pe dinafară, ca în pielea unui satir exuberant. El vorbeşte despre măgari de povară, despre fierari, despre cizmari şi tăbăcari şi pare mereu să exprime acelaşi lucru în acelaşi fel, anume că orice om nepriceput şi neînţelegător nu poate să nu râdă de discursurile sale. Când însă vreunul vede cum se desfac cuvântările lui şi când le pătrunde înţelesul, de-abia atunci va înţelege că ele singure au înţeles, dintre toate cuvântările, şi mai apoi că sunt pe de-a-ntregul divine şi conţin mai mult decât toate reprezentările obişnuite ale virtuţii şi că ele se întind asupra unei părţi mari sau chiar mai degrabă asupra a tot ceea ce se cuvine a fi luat în considerare de cel care vrea să devină bun şi frumos.”

Ce vrea deci Socrate cu toate întrebările lui sâcâitoare? El vrea doar să-l facă pe om să înţeleagă cum trebuie să se comporte pentru a fi cu adevărat om. Gândirea corectă trebuie să ducă la acţiune corectă. Un asemenea lucru îi pare lui Socrate a fi acum mai necesar ca niciodată; el vede cu spaimă simptomele declinului în viaţa grecilor, vede dezorientarea epocii sale, vede apariţia unei crize de profunzime a spiritului grec. Iată ce încearcă el să-i facă pe discipoli şi pe prieteni să înţeleagă. Platon scrie într-una dintre scrisorile sale, încă în bună măsură sub influenţa lui Socrate: „Statul nostru n-a mai fost cârmuit conform moravurilor şi rânduirilor tradiţionale. Toate statele de azi, fără excepţie, sunt prost cârmuite, căci domeniul legii se găseşte în ele într-o stare jalnică.”

CONDAMNAREA LUI SOCRATE

Pentru istoric, Socrate e un subiect dificil. Există mulţi oameni despre care e cert că se ştie foarte puţin, şi alţii despre care e cert că se ştie mult; în cazul lui Socrate, însă, ceea ce e incert este dacă ştim foarte puţin sau ştim mult. Neîndoielnic e că era un cetăţean atenian cu mijloace modeste, care-şi petrecea timpul în dispute şi-i învăţa filozofie pe tineri, dar nu făcea acest lucru pentru bani, ca sofiştii. E cert că a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 399 î.Cr., la vârsta de şaptezeci de ani. A fost, fără, îndoială un personaj bine cunoscut în Atena, de vreme ce Aristofan îl caricaturizează în Norii.

Dincolo de aceste fapte, însă, intrăm pe un teren controversat. Doi dintre elevii săi, Xenofon şi Platon, au scris amplu despre el, spunând însă lucruri foarte diferite. Burnet sugerează că atunci când spusele lor concordă, Xenofon îl copiază pe Platon. Când spusele celor doi nu concordă, unii îi dau crezare unuia din ei, alţii celuilalt, iar alţii nici unuia. Prefer ca într-o astfel de dispută riscantă să nu iau poziţie, ci să expun pe scurt fiecare din punctele de vedere.

Să începem cu Xenofon, un militar, nu foarte înzestrat intelectual şi cu vederi în linii mari convenţionale. Xenofon e mâhnit de faptul că Socrate a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului, el susţinând că, dimpotrivă, Socrate era eminamente evlavios şi că înrâurirea sa a fost cât se poate de benefică la cei asupra cărora s-a exercitat. Ideile sale, departe de a fi fost subversive, erau mai degrabă anoste şi comune. Acest mod de a-i lua apărarea lui Socrate merge însă prea departe, pentru că lasă fără explicaţie ostilitatea de care acesta avut parte . După cum spune Burnet (Thales to Plato, p. 149): „Apărarea lui Socrate ticluită de Xenofon este prea reuşită. Dacă Socrate ar fi fost aşa cum îl prezintă el, n-ar fi fost niciodată condamnat la moarte.” A existat tendinţa de a crede că tot ce spune Xenofon nu poate fi decât adevărul curat, dat fiind că el nu era destul de inteligent pentru a inventa ceva neadevărat. Aceasta m i se pare o concluzie prost trasă.

Relatarea unui ins sărac cu duhul despre ceea ce spune unul deştept nu-i niciodată demnă de crezare, fiindcă în mod inconştient el traduce cele auzite în ceva ce-i este pe înţeles . Eu aş prefera să povestească despre mine cel mai aprig duşman al meu din rândul filozofilor, decât un prieten nepriceput în ale filozofiei. Nu putem accepta, aşadar, ceea ce spune Xenofon atunci când e vorba de vreo chestiune filozofică dificilă şi nici când ţine de o argumentare menită să arate că Socrate a fost condamnat pe nedrept.

Unele din amintirile lui Xenofon sunt totuşi foarte convingătoare . El ne spune (ca şi Platon) că Socrate a fost întruna preocupat ca în poziţii de putere să ajungă oameni competenţi. Obişnuia să pună întrebări de felul: „Când vreau să mi se repare încălţările, la cine trebuie să apelez?” Câte un tinerel ingenuu răspundea: „La cizmar, Socrate”. Acesta trecea atunci mai departe, la dulgheri, căldărari etc., pentru ca la urmă să întrebe ceva de genul: „Dar corabia statului cine ar trebui s-o dreagă?” Când a ajuns în conflict cu cei Treizeci de Tirani, căpetenia acestora, Critias, care-i fusese elev şi îi ştia felul, i-a interzis să-i mai înveţe pe tineri, adăugând: „Ai face mai bine să termini cu cizmarii, dulgherii şi căldărarii tăi. Trebuie că şi-au tocit demult călcâiele de cât i-ai făcut să umble” (Xenofon, Memorabilia, cartea 1, cap. II).

Aceasta s-a întâmplat pe vremea scurtei cârmuiri oligarhice instaurate de spartani la sfârşitul războiului peloponesiac. În cea mai mare parte a timpului, însă, Atena a avut o cârmuire democratică, într-atât de democratică încât până şi strategii erau aleşi sau traşi la sorţi. Socrate a dat peste un tânăr care voia să devină strateg şi l-a convins că ar face bine să înveţe mai întâi câte-ceva despre arta războiului . Drept urmare, tânărul s-a dus şi a luat câteva lecţii de tactică militară. Când s-a întors, Socrate, după ce l-a lăudat un pic, mai mult în zeflemea, l-a trimis înapoi să mai înveţe (ibid., cartea III, cap . 1) . Pe un alt tânăr l-a trimis să înveţe chiverniseala finanţelor. Acelaşi lucru l-a încercat cu mulţi oameni, inclusiv cu comandantul suprem al armatei; s-a ajuns însă la concluzia că decât să se caute leac relelor pe care el le dădea în vileag, e mai uşor să i se închidă gura condamnându-l să bea cucută.

Relatările lui Platon despre Socrate ne pun în faţa unei dificultăţi cu totul diferită de cea întâlnită în cazul lui Xenofon: dificultatea de a ne da seama în ce măsură Platon îşi propune să-l înfăţişeze pe Socrate aşa cum a fost aievea şi în ce măsură face din personajul Socrate din dialogurile sale doar purtătorul de cuvânt al propriilor sale opinii. Platon a fost nu doar filozof, ci şi un scriitor de ficţiune genial şi plin de farmec. Nimeni nu-şi închipuie, şi nici Platon însuşi nu pretinde în mod serios, că schimburile de replici din dialogurile sale au avut loc exact aşa cum el le prezintă. Trebuie spus totuşi că, cel puţin în dialogurile mai timpurii, conversaţia are o alură cât se poate de firească, iar personajele sunt foarte convingătoare. Tocmai virtuozitatea lui Platon ca scriitor de ficţiune aruncă îndoieli asupra sa ca istoric. Socratele său este un personaj coerent şi extraordinar de interesant, cu mult peste capacitatea de invenţie a majorităţii oamenilor; eu cred însă că Platon putea să inventeze un astfel de personaj. Dacă într-adevăr a făcut-o, este, fireşte, altă întrebare.

Dialogul pe care cei mai mulţi îl consideră a fi istoric este Apărarea lui Socrate. Ar fi vorba de discursul pe care l-a rostit Socrate în chip de apărare la procesul ce i s-a intentat – fireşte, nu de o relatare stenografică, ci de lucruri care s-au păstrat în amintirea lui Platon la câţiva ani după acest eveniment, potrivite laolaltă şi elaborate cu măiestrie literară. Platon a fost prezent la proces şi pare destul de clar că cele aşternute de el în scris sunt în genul lucrurilor pe care şi le amintea că le spusese Socrate şi că intenţia relatării e, în linii mari, istorică. Aceasta, cu limitele de rigoare, este suficient pentru a da o imagine destul de fidelă despre personalitatea lui Socrate.

Principalele fapte din procesul lui Socrate nu suscită îndoieli. Inculparea era bazată pe acuzaţia că„Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atât cele de sub pământ cât şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea într-una bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri”. Adevăratul motiv al ostilităţii faţă de el l-a constituit, aproape sigur, bănuiala că are legături cu partida aristocratică; majoritatea elevilor săi aparţineau acestei facţiuni, iar unii din ei, când au deţinut puterea, s-au dovedit foarte periculoşi. Motivul acesta, însă, nu putea fi spus pe faţă, dat fiind că se declarase amnistia. Majoritatea judecătorilor l-au găsit vinovat, iar potrivit legii ateniene, el avea dreptul să propună o pedeapsă mai mică decât moartea. Judecătorii, dacă-l găseau vinovat pe acuzat, aveau de ales între pedeapsa cerută de acuzatori şi cea sugerată de apărare. Era aşadar în interesul lui Socrate să sugereze o pedeapsă substanţială, pe care tribunalul ar fi putut s-o accepte ca fiind adecvată. Socrate, însă, a propus o amendă de treizeci de mine, pentru care unii din prietenii săi (inclusiv Platon) erau gata să se pună chezaşi. Această pedeapsă era atât de mică, încât tribunalul s-a simţit ofensat şi l-a condamnat la moarte cu o majoritate mai mare decât cea prin care fusese declarat vinovat. Fără îndoială că Socrate prevăzuse acest rezultat. E clar că nu era dispus să evite pedeapsa cu moartea făcând concesii ce puteau lăsa impresia că-şi recunoaşte vinovăţia.

Acuzatorii au fost Anytos, un politician democrat; Meletos, un poet tragic, „tânăr şi necunoscut, cu părul lins şi barba rară şi cu nas coroiat”; în sfârşit, Lycon, un retor obscur. Ei susţineau că Socrate se făcea vinovat de a nu crede în zeii în care crede cetatea, introducând în schimb divinităţi noi, şi de coruperea tineretului prin învăţăturile sale.

Lăsând deoparte întrebarea insolubilă privind relaţia dintre Socratele platonician şi personajul real, să vedem în ce fel, potrivit dialogului platonician, a răspuns Socrate acestor învinuiri.

Socrate începe prin a le reproşa acuzatorilor elocinţa şi a respinge învinuirea că el ar uza de o vorbire iscusită. Singura elocinţă de care sunt în stare, spune el, este cea de a rosti adevărul. Iar judecătorii nu ar trebui să se mânie pe el dacă vorbeşte în felul său obişnuit, „fără vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte alese”. Trecuse de şaptezeci de ani şi niciodată încă nu călcase într-un tribunal; să i se ierte, aşadar, că rosteşte vorbele aşa cum îi vin la întâmplare.

Mai departe Socrate spune că, pe lângă acuzatorii oficiali, trebuie să răspundă şi unei mulţimi de acuzatori neoficiali care, încă de pe timpul când judecătorii erau copii, ziceau „că este un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer şi cercetează toate câte se află sub pământ şi face să învingă judecata strâmbă”. Despre asemenea oameni, spune el, se consideră că nu cred în existenţa zeilor. Această stranie acuzaţie, adusă de opinia publică, este mai primejdioasă decât cele din actul de acuzare oficial, cu atât mai mult cu cât el nu ştie cine sunt oamenii care i-o aduc, exceptându-l doar pe Aristofan [În piesa acestuia, Norii, Socrate e înfăţişat ca tăgăduinf existanţa lui Zeus]. Replicând acestor mai vechi motive de ostilitate, el arată că nu este om de ştiinţă – „N-am nimic de-a face cu speculaţiile fizice” -, că nu-şi face o îndeletnicire din a-i învăţa pe alţii cerând plată pentru asta . Cu acest prilej îi ia în derâdere pe sofişti şi recunoaşte că-i lipsesc cunoştinţele pe care aceştia pretind că le posedă. Dar atunci, „de ce mi se spune înţelept şi de ce am un atât de prost renume?”

Oracolul din Delfi, zice-se, fiind odată întrebat dacă există vreun om mai înţelept ca Socrate, a răspuns că nu. Socrate declară că, auzind de această întâmplare, a fost cu totul descumpănit, deoarece nu ştia nimic, şi totuşi un zeu nu putea să mintă. De aceea a început să se ducă pe la oameni ce aveau renume de înţelepţi, spre a vedea dacă nu cumva zeul se înşelase. Întâi s-a dus la un om politic care „părea multor oameni dar mai ales sieşi, a fi înţelept”. A constatat repede că acel om nu era înţelept şi i-a şi spus-o, iar „prin aceasta mi-am atras ura lui „. S-a dus apoi pe la poeţi, rugându-i să-i desluşească înţelesul unor pasaje din poemele lor, ceea ce aceştia n-au izbutit să facă. „Mi-am dat seama astfel […] că ei nu din înţelepciune fac ceea ce fac, ci dintr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei”. S-a dus, în sfârşit, şi la meşteşugari, dar şi aceştia l-au dezamăgit. Încât a ajuns la concluzia că „înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracol ului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic. Şi de altfel, că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci oracolul numai s-a folosit de numele meu, spre a mă da drept pildă, ca şi cum ar fi vrut să zică: <<Oamenilor, cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cât priveşte înţelepciunea, nu e bun de nimic»”. Această îndeletnicire, de a-i da de gol pe cei ce se pretind înţelepţi, îi ocupă tot timpul, din care pricină a şi rămas sărac, dar simte de datoria sa să întărească vorba Zeului .

Tineri din familii înstărite, spune el mai departe, având mai mult răgaz, îl însoţesc de bunăvoie şi ascultă cu plăcere cum îi iscodeşte pe oameni, ba chiar se apucă şi ei să facă acest lucru, făcând prin aceasta să sporească numărul celor ce-l duşmănesc. Căci acestora nu le place „să recunoască adevărul, dat în vileag, că numai se prefac a şti ceva, când de fapt nu ştiu nimic”.

Atât despre prima categorie de acuzatori .

Socrate trece acum la interogarea acuzatorului său Meletos, „omul acesta de treabă şi devotat cetăţii, din câte zice el” . Îi cere să-i spună cine sunt oamenii care-i fac pe tineri mai buni. Meletos îi menţionează întâi pe judecători, apoi, strâns cu uşa, ajunge pas cu pas să spună că toţi atenienii cu excepţia lui Socrate îi fac pe tineri mai buni; ceea ce-l face pe Socrate să fericească cetatea că are un asemenea noroc. Mai departe el argumentează că e mai bine să trăieşti printre oamenii de treabă decât printre ticăloşi şi că, deci, el nu poate fi atât de nebun încât să-i corupă cu bună ştiinţă pe concetăţenii săi; dacă însă nu face lucrul acesta cu bună ştiinţă, atunci Meletos ar trebui să-l înveţe şi să-l povăţuiască, nu să-l aducă în faţa judecătorilor.

În actul de acuzare se spunea nu numai că Socrate îi tăgăduieşte pe zeii cetăţii, ci şi că introduce de la sine zei noi; Meletos, însă, susţine că Socrate e ateu total şi adaugă: „El zice că Soarele e de piatră, iar Luna de pământ”. Replica lui Socrate este că Meletos lasă impresia că-l acuză pe Anaxagora, ale cărui idei pot fi auzite la teatru (pesemne, din piesele lui Euripide),  plătind o drahmă . Socrate, fireşte, învederează că această nouă învinuire, de ateism total, se bate cap în cap cu cea din actul de acuzare, după care trece la consideraţii mai generale.

Restul Apărării are o tonalitate în esenţă religioasă. Socrate a fost soldat şi a rămas de fiecare dată la postul său, aşa cum i s-a ordonat. Acum „Zeul îmi porunceşte […] să-mi petrec viaţa cugetând şi scrutându-mă pe mine însumi şi pe alţii”, şi ar fi la fel de ruşinos să nu se supună acestei porunci, cum ar fi fost şi în timpul bătăliei. Teama de moarte nu este înţelepciune, pentru că nimeni nu ştie dacă nu cumva moartea e un bine mai mare. Dacă i s-ar lăsa viaţa sub condiţia de a înceta să cugete în felul cum a făcut-o până atunci, ar răspunde aşa: „Cetăţeni ai Atenei, îmi sunteţi dragi şi vă iubesc, însă mă voi supune Zeului mai degrabă decât vouă. Câtă vreme mai am suflare şi sunt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă dau îndemnuri şi să predic, oricui mi-ar ieşi în cale. […] Căci aşa porunceşte Zeul, fiţi siguri de asta. Şi socotesc că voi n-aţi avut încă parte în cetate de un bine mai mare decât supunerea mea la porunca Zeului”. Şi continuă cu următoarele cuvinte:

Am de gând să vă mai spun unele lucruri care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a orânduit astfel încât un ins mai bun să fie oropsit de altul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş putea fi surghiunit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om.

Dacă pledează, nu o face pentru sine, ci pentru binele judecătorilor. El e aidoma unui tăune dăruit de Zeu statului, şi altul ca el nu va fi lesne de găsit. „Se poate să vă mâniaţi pe mine; aşa se supără cei ce dorm când sunt treziţi de cineva. Se poate să mă şi loviţi, dându-i ascultare lui Anytos, să mă osândiţi cu uşurinţă la moarte. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, având grijă de voi, nu v-ar trimite pe altcineva la fel”.

De ce obişnuia să-i abordeze pe oameni unul câte unul şi nu s-a apucat să dea sfaturi în public? „Pricina ţine de ceea ce m-aţi auzit adeseori spunând, cum că am în mine ceva divin, daimonic, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. Îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată să fac ceva. El m-a oprit să fac politică”.

Socrate continuă spunând că în politică omul cinstit nu rezistă multă vreme. El evocă două situaţii când a fost în mod inevitabil implicat în treburile publice; în prima s-a împotrivit cârmuirii democratice, în cea de-a doua cârmuirii celor Treizeci de Tirani, pentru că în ambele cazuri autorităţile au acţionat potrivnic legii.

Socrate atrage atenţia că printre cei de faţă se află mulţi foşti elevi ai săi, precum şi taţi şi fraţi ai acestora; nici unul din ei n-a fost citat de acuzatori să depună mărturie cum că el îi corupe pe tineri. (Acesta e aproape singurul argument din Apărare pe care un avocat al apărării l-ar fi valorificat.) El refuză să recurgă la obiceiul de a-şi aduce în faţa tribunalului propriii copii plângând, spre a înmuia inima judecătorilor; asemenea scene, spune el, fac de râs deopotrivă pe acuzat şi cetatea toată. Ceea ce are el de făcut este să-i convingă pe judecători, nu să le ceară un hatâr. După ce se dă verdictul şi după ce este respinsă pedeapsa alternativă de treizeci de mine (în legătură cu care Socrate îl menţionează pe Platon printre chezaşii săi), el rosteşte discursul final .

Iar acum vreau să vă prorocesc vouă, celor care m-aţi osândit; căci mă aflu într-adevăr în clipa în care oamenii obişnuiesc să prorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea, mă jur pe Zeus, decât cea la care m-aţi osândit pe mine. […] Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăiţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.

El se adresează apoi acelora dintre judecătorii săi care votaseră pentru achitare, spunându-le că, în tot ceea ce a făcut în acea zi, oracolul său lăuntric nu i s-a împotrivit niciodată, pe când în alte prilejuri, de multe ori l-a oprit în plină vorbă. Aceasta, spune el, arată că „cele ce s-au întâmplat cu mine sunt un bine, şi judecăm greşit când credem că moartea este o nenorocire”. Căci moartea este, fie un somn fără vise – ceea ce, negreşit, e un lucru bun – fie este o trecere a sufletului de aici în alt loc. Or, „ce n-ar da un om ca să ajungă lângă Orfeu, Musaios, Hesiod sau Homer? În ceea ce mă pri veşte, aş muri de bunăvoie de nenumărate ori, dacă aşa stau lucrurile”. În lumea de dincolo va sta de vorbă cu alţii care au muri t de pe urma unei judecăţi nedrepte şi, mai presus de orice, ar continua să caute adevărul. „De bună seamă că cei de acolo nu te osândesc la moarte pentru că pui întrebări, căci pe lângă că sunt şi în celelalte privinţe mai fericiţi, sunt şi nemuritori, dacă sunt adevărate cele ce se spun. […] Acum însă e timpul să ne despărţim – eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n-o ştie fără de numai Zeul „.

Apărarea zugrăveşte limpede chipul omului de o anumită factură: un bărbat sigur pe sine, mândru, indiferent la succesul lumesc, care se crede călăuzit de o voce divină şi este convins că gândirea clară este cea mai de seamă condiţie a unei vieţi drepte. Exceptând acest din urmă element, el seamănă cu un martir creştin sau cu un puritan. În pasajul final, unde cugetă la ceea ce se întâmplă după moarte, e cu neputinţă să nu-i simţi credinţa în nemurire, incertitudinea pe care o sugerează pasajul fiind doar simulată. Nu-l tulbură, ca pe creştini, spaima chinurilor veşnice; nu se îndoieşte câtuşi de puţin că viaţa de dincolo va fi una fericită. În Phaidon, Socratele platonician oferă temeiuri pentru credinţa în nemurire; dacă acestea au fost şi temeiurile ce l-au influenţat pe Socratele istoric, e cu neputinţă de spus.

Pare neîndoielnic că Socratele istoric pretindea că este călăuzit de un oracol sau daimon. Dacă acesta era analog cu ceea ce un creştin ar numi vocea conştiinţei, sau i se vestea ca o voce reală, nu avem cum să ştim. Ioana d’Arc era inspirată de voci, ceea ce e o formă cunoscută de alienaţie. Socrate avea câteodată transe cataleptice; aceasta, cel puţin, pare a fi explicaţia naturală a unui incident ca acela ce s-a produs odată pe când îşi făcea serviciul militar:

Într-una din zile […] s-a întâmplat un lucru demn de auzit. Începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare, meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul, minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te-miri-ce! Şi când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, despre seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile de campanie (era vară atunci), atât ca să se culce la aer cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea acolo. Iar el rămase până s-a făcut ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune către soare, şi apoi se făcu nevăzut. (Banchetul).

Astfel de lucruri, deşi într-o formă mai atenuată, se petreceau deseori cu Socrate. La începutul Banchetului, Socrate şi Aristodemos merg împreună spre locul unde se va ţine ospăţul, dar Socrate rămânea mereu în urmă, adâncit în gânduri. Când Aristodemos soseşte, gazda Agathon îl întreabă„cum de nu ne aduci pe Socrate?”. Aristodemos e uimit văzând că Socrate nu era în urma sa; un sclav este trimis să-l caute şi-l găseşte în poarta unei case vecine. „Stă acolo nemişcat”, spune sclavul când se întoarce, şi „nu vrea să intre, deşi l-am rugat”. Cei care-l cunosc mai bine explică atunci că „acesta-i obiceiul lui. Se retrage aşa, uneori, şi stă pironit te miri unde”. Este lăsat în pace şi intră în odaie când ospăţul era pe jumătate terminat.

Toate relatările ne spun că Socrate era foarte urât; avea nasul cârn şi era destul de pântecos; era „mai urât decât silenii dintr-o dramă satirică” (Xenofon, Banchetul). Purta întotdeauna haine ponosite şi peste tot umbla desculţ. Pe toţi îi uimea nepăsarea sa faţă de căldură şi frig, faţă de foame şi sete. În Banchetul, Alcibiade, povestind cum era Socrate soldat, spune:

M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, dar pe toţi ceilalţi. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. […] Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii (şi-s ierni cumplite pe-acolo), făcea adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ spăimântător; toţi ceilalţi, sau nu ieşeau din case sau, dacă vreunul se-ncumeta să iasă, îşi lua cele mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi . Iar soldaţii se uitau cam chiorâş la dânsul, ca la unul ce le-ar arăta dispreţ.

Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când se întâmpla s-o facă, îl dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele erau maxime, rămânea „platonic”, dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un sfânt orfic desăvârşit: în dualismul dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc, dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului. Iar dovada supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte. În acelaşi timp însă, el nu este un orfic ortodox; nu acceptă decât doctrinele fundamentale ale orfismului, nu şi superstiţiile şi ceremoniile de purificare.

Socratele platonician îi anticipează atât pe stoici, cât şi pe cinici. Stoicii considerau că binele suprem este virtutea şi că un om nu poate fi deposedat de virtute de către cauze exterioare. Această doctrină este prezentă implicit în a firmaţia lui Socrate că judecătorii nu-i pot aduce nici o vătămare. Cinicii dispreţuiau bunurile lumeşti şi-şi manifestau acest dispreţ refuzând comodităţile civilizaţilei; este un punct de vedere identic cu cel care-l făcea pe Socrate să umble desculţ şi prost îmbrăcat.

Pare lucru cert că preocupările lui Socrate erau etice şi nu ştiinţifice. În Apărarea, după cum am văzut, el spune că n-are nimic de-a face cu speculaţiile despre natură. Dialogurile platoniciene cele mai timpurii, despre care se consideră îndeobşte că sunt cele mai socratice, au ca obiect principal căutarea de definiţii ale termenilor etici. În Charmides se caută definiţia cumpătării sau moderaţiei; în Lysis, definiţia prieteniei; în Laches, a curajului. În nici unul din ele nu se ajunge la vreo concluzie, dar Socrate dă limpede de înţeles că socoteşte importantă examinarea unor astfel de chestiuni. Socratele platonician susţine întruna că nu ştie nimic şi că este mai înţelept decât alţii doar prin faptul că ştie că nu ştie nimic; nu consideră însă că nu se poate dobândi cunoaştere. Dimpotrivă, crede că străduinţa de a cunoaşte este de cea mai mare importanţă. Susţine că nimeni nu săvârşeşte nelegiuiri cu bună ştiinţă şi deci că doar de cunoaştere este nevoie pentru ca toţi oamenii să devină cu desăvârşire virtuoşi.

Strânsa legătură dintre virtute şi cunoaştere este caracteristică pentru Socrate şi Platon. Într-o anumită măsură această idee este prezentă în toată gândirea greacă, în opoziţie cu cea creştină. Potrivit eticii creştine, curăţia inimii este lucrul de căpetenie, iar aceasta se poate întâlni cel puţin la fel de probabil la cei necultivaţi ca şi la cei cu învăţătură. Această deosebire dintre etica greacă şi cea creştină dăinuie până în zilele noastre.

Dialectica, adică metoda de a căuta cunoaştere prin întrebări şi răspunsuri, nu a fost inventată de Socrate. Primul care a practicat-o sistematic pare a fi fost Zenon, discipolul lui Parmenide; în dialogul platonician Parmenide, Zenon îl supune pe Socrate la acelaşi tratament la care acesta, în alte scrieri ale lui Platon, îi supune pe alţii. Avem însă toate temeiurile de a admite că Socrate a practicat şi dezvoltat această metodă. După cum am văzut, când este osândit la moarte, el se gândeşte, fericit, că în lumea de dincolo va continua să pună întrebări întruna şi nu va putea fi dat morţii, pentru că va fi nemuritor. De bună seamă că, dacă practica dialectica în modul descris în Apărarea, ostilitatea faţă de el este lesne de înţeles: era firesc ca toţi impostorii din Atena să se încârdăşească împotriva lui.

Metoda dialectică se potriveşte pentru anumite chestiuni, iar pentru altele nu. Pesemne că ea a determinat, până la un punct, caracterul cercetărilor lui Platon, care erau, în cea mai mare parte, de natura celor ce se pretează la o astfel de abordare. Iar prin influenţa lui Platon, cea mai mare parte a filozofiei de mai târziu a fost marcată de limitele inerente acestei metode.

Unele chestiuni, evident, nu se pretează la o astfel de tratare – de pildă cele ce ţin de ştiinţa empirică. Galilei, ce-i drept, a folosit dialogul pentru a-şi susţine teoriile, dar a procedat aşa numai pentru a birui nişte prejudecăţi, în timp ce temeiurile pozitive pe care se sprijineau descoperirile sale nu puteau fi inserate fără mare artificialitate într-un dialog. Socrate, în scrierile platoniciene, întotdeauna pretinde că nu face decât să scoată la iveală cunoştinţe pe care insul pe care îl iscodeşte le posedă deja; pe acest temei, el se asemuieşte pe sine unei moaşe. Atunci când, în Phaidon şi Menon, aplică metoda sa la probleme de geometrie, el e nevoit să pună întrebări sugestive, pe care orice judecător le-ar refuza. Metoda se află în armonie cu doctrina reamintirii, conform căreia noi învăţăm reamintindu-ne ceea ce ştiam într-o existenţă anterioară. Ca argument împotriva acestei concepţii, să ne gândim la indiferent ce descoperire făcută cu ajutorul unui microscop, privind, de pildă, răspândirea unor boli prin bacterii; cine s-ar încumeta să susţină că o astfel de cunoştinţă ar putea fi obţinută de la o persoană până atunci ignorantă, prin metoda întrebare-răspuns?

Chestiunile care se pretează la metoda socratică sunt cele în care dispunem deja de suficiente cunoştinţe pentru a putea trage o concluzie corectă, dar din pricina confuziei în gândire sau a analizei deficitare, n-am izbutit să dăm cea mai bună întrebuinţare logică respectivelor cunoştinţe. O întrebare de felul „ce este dreptatea?” se pretează în chip eminent a fi discutată prin dialog platonician. Cu toţii folosim nestingherit cuvintele „drept” şi „nedrept”, iar prin examinarea modurilor în care le folosim, putem ajunge inductiv la definiţia care se potriveşte cel mai bine uzului. Tot ce ne trebuie pentru aceasta este să ştim cum sunt folosite respectivele cuvinte. La capătul unei astfel de investigaţii vom fi făcut însă doar o descoperire lingvistică, nu şi o descoperire în domeniul eticii.

Putem aplica însă metoda despre care vorbim şi la o categorie mai largă de cazuri. Ori de câte ori ceea ce se află în dezbatere este de natură logică şi nu factuală, discuţia e o metodă bună de a da în vileag adevărul. Să presupunem, bunăoară, că cineva susţine că democraţia e un lucru bun, dar că persoanelor care împărtăşesc anumite opinii n-ar trebui să li se permită să voteze; pe acel cineva îl putem învinui de inconsecvenţă şi îi putem dovedi că dintre cele două aserţiuni ale sale, cel puţin una trebuie să fie mai mult sau mai puţin eronată. Eu unul cred că erorile logice joacă în p ractică un rol mai mare decât îşi închipuie mulţi oameni; ele le permit celor ce le comit să împărtăşească, rând pe rând, opinii comode în orice chestiune. Orice doctrină coerentă este negreşit în parte incomodă şi potrivnică prejudecăţilor curente. Metoda dialectică – sau, vorbind în mod mai general, deprinderea de a discuta liber – promovează îndeobşte consecventa logică, fiind în acest fel utilă. Ea nu este însă de nici un folos când urmărim descoperirea de noi fapte. Mă gândesc că „filozofia” ar putea fi definită drept totalitatea cercetărilor ce pot fi efectuate cu metodele lui Platon. Dar, dacă această definiţie se potriveşte, este din pricina influenţei exercitate de Platon asupra filozofilor de mai târziu.

*****************************************************************************

SOCRATE SI Xantippa

Aceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Biografii de mai târziu arată mai multă milă faţă de Socrate decât el însuşi  Pentru a-i atribui şi puţină fericire în dragoste, ei inventează o poveste nostimă: cum numărul lor se împuţinase prea tare după un război pierdut, atenienii ar fi hotărât ca fiecare cetăţean să aibă dreptul de a avea copii de la două femei. Aşa s-a însoţit a doua oară Socrate, din fire foarte ascultător faţă de legi, şi anume cu o fată care purta frumosul nume de Myrta. Dar povestea e destul de neverosimilă şi e de presupus că Socrate ar fi zis despre această a doua căsătorie ceea ce a răspuns el unui prieten care l-a întrebat cum e mai bine, să se căsătorească sau nu: „Orice ai face, tot te vei căi.”

Revenind încă o dată la Xantippa: ce obţine ea de fapt cu toate ocările ei? Faptul că Socrate părăseşte bucuros căminul pentru a-şi vedea de discuţiile lui filozofice. Dar abia astfel devine el Socrate. Căci el e un atenian, şi în acest oraş, cu apetitul lui de viaţă publică, cine nu îşi face apariţia în spaţiul public nu există. Dacă Socrate s-ar fi îngropat în cămăruţa lui de studiu, el n-ar fi devenit niciodată Socrate. Astfel că intenţia Xantippei se transformă în contrariul ei: în ceea ce face ea, acţionează, dacă ne e permisă o interpretare în spiritul lui Hegel, o „anumită şiretenie a ideii”. Piedicile puse lui Socrate nu sunt de fapt decât imbolduri către filozofie. Când Xantippa crede că îl sperie pe Socrate cu tunetul şi aversa ei de ploaie, ea se înşală de fapt. Nietzsche are şi în această privinţă dreptate: „Xantippa îl îmboldea să practice din ce în ce mai mult această meserie ciudată, făcqndu-i căminul de nelocuit.”

Ce face Socrate însă când pleacă de acasă? La prima vedere nimic; vizitează doar pieţe şi arene sportive pentru a sta la taifas cu lumea. E deci un adevărat pierde-vară, şi tocmai asta o roade pe Xantippa. În loc să se îngrijească de casă, de nevastă şi de copii, în loc să practice meseria pe care a învăţat-o de la tatăl său, pe scurt în loc să ducă o viaţă ordonată şi normală, el se plimbă de colo-colo, începând discuţii absolut inutile, cu tot felul de oameni. Chiar dacă ocazional, aşa cum ni s-a transmis, mai găseşte şi monezi pe stradă, cu care contribuia într-un mod nu tocmai obişnuit la finanţarea gospodăriei, nu e totuşi totuna cu a-şi hrăni familia printr-o meserie cinstită. Nici măcar cizme nu-şi poate cumpăra; de aceea, autorul de comedii Aristofan îl face să apară pe scenă în picioarele goale. Dar cumpătarea lui ar fi încă acceptabilă, câtă vreme e vorba de propria-i persoană. Dar cum poţi să-i pretinzi unei femei care, la vederea numeroaselor mărfuri, atât de seducător expuse în oraş, nu are însă niciun dinar, să dea dovadă de acea nepăsare de care ne vorbeşte maxima lui Socrate: „Ce de lucruri de care nu am nevoie! ” Şi cum să-i ceri Xantippei să se ridice la înălţimea filozofică a unei alte vorbe a lui Socrate: „Cine are cele mai puţine nevoi, acela e cel mai aproape de zei”?

De altfel, ceea ce este cu adevărat provocator în comportamentul lui Socrate e faptul că el nu e din fire un pierde-vară. Face gimnastică plin de râvnă şi îşi imobilizează adversarul chiar şi dansând. Ce-i drept, ni se spune că practică gimnastica doar de dragul sănătăţii. O sursă târzie laudă admirabila lui constituţie trupească. Pe scurt, Socrate e făcut pentru o activitate cu adevărat bărbătească. O dovedeşte şi în campaniile la care participă ca simplu soldat. Se povestesc adevărate minuni despre puterea sa de a îndura greutăţile. Când alţii se încotoşmănesc îngheţaţi de frig, el merge cu picioarele goale pe gheaţă. Iar când toţi în jurul lui fug cuprinşi de panică, el rămâne singur lângă generalul său, „privind liniştit de jur-împrejur după duşmani şi după prieteni”.

E adevărat că soldatul Socrate se remarcă prin tot felul de ciudăţenii. Alcibiade, care i-a fost tovarăş în război, povesteşte: „A stat odată în acelaşi loc, gândindu-se la ceva, încă de dimineaţă şi cum nu făcea niciun progres n-a renunţat, ci a rămas pe loc chibzuind mai departe. S-a făcut amiază şi ceilalţi au devenit atenţi, s-au mirat şi şi-au spus unii altora că Socrate stă de dimineaţă acolo şi se tot gândeşte la ceva. În cele din urmă, când s-a făcut seară, câţiva ionieni şi-au cărat, după ce au mâncat, păturile afară – căci era pe atunci vară – în parte pentru a dormi la răcoare, în parte însă pentru a-l observa pe Socrate. Acesta a rămas tot acolo până ce s-au ivit zorii şi a răsărit soarele.”

Aşadar, iată cum se comporta Socrate în război. Acum însă, în vremuri de pace, vitejia şi bărbăţia lui nu mai sar în ochii nimănui. Acum Socrate e, cel puţin pentru Xantippa, un pierde-vară, un flecar, un veşnic vorbitor în contradictoriu. El însă tocmai în asta vede singura lui posibilitate de a-şi exercita meşteşugul filozofic.

************************************************

Cărţile sunt, spunea cineva, ca şi oamenii din existenţa noastră: cu unele ne întâlnim doar în treacăt, pentru o clipă sau două, apoi le uităm numele, chipul, timbrul…

Cu altele suntem siliţi să convieţuim, prin forţa împrejurărilor; pe altele le ştim doar din auzite dar nu ne e dat să ne bucurăm vreodată de tovărăşia lor.

În fine, cred că există cărţi pe care le descoperim într-o zi ca din întâmplare, de care ne apropiem treptat, intrăm în dialog, iar în cele din urmă ne trezim cuprinşi cu totul de farmecul lor… Pe acestea le purtăm toată viaţa în noi!

**********************************************************

A fost odată un om, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă în sfârşit pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei…

La fel se întâmplă cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor.

*******************************************************************************

În urechile prostului

Citesc zilnic și scriu destul de des. Pe blogul meu sau pe facebook fac publice lucruri mai puțin cunoscute: informații diverse, vorbe de spirit, anecdote istorice, dezvăluiri din culisele unor evenimente importante. Scriu despre emoții și sentimente. Scriu despre viața obișnuită a marilor creatori; despre bucurii și tristeți cotidiene; despre momente tulburătoare din biografiile personalităților pe care le-am studiat; despre oameni care ar putea fi modele pentru fiecare dintre noi; despre lucruri care merită să fie cunoscute. Lectura și scrisul îmi aduc mari bucurii.

Trebuie să mărturisesc însă că, uneori, sunt dezamăgit de reacția „prietenilor” mei virtuali. Observ la unii dintre ei multă blazare, destulă superficialitate, ba chiar o arogantă ignoranță. Nimic nu le place, nimic nu le convine. Și atunci îmi aduc aminte de vorba lui Blaga: „O vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, își are și ea mormântul. În urechile prostului.”

****************************************************************

Așteptări mari de la oameni mici

Dorința multora dintre noi – mărturisită sau nu – este de a urca încetul cu încetul treptele piramidei profesionale și sociale. Calitățile intelectuale și morale, realizările de până atunci, credința că putem schimba ceva în bine și dorința de a răspunde provocărilor carierei ne pot îndemna ca, la un anumit moment al vieții, să acceptam asumarea unor responsabilități legate de o oarecare funcție de conducere. Contactul cu realitatea socială este însă dur.

Ideile se poluează inevitabil. Sunt ignorate, alterate şi, în cele din urmă, iremediabil compromise, total sau în parte.

Acțiunile pot fi distorsionate. Între aprobări pe care le ştii mincinoase și refuzuri pe care le simţi definitive, constați că există unii care pot face din interesul lor o datorie a celorlalți.

Criza valorilor morale e evidentă. Cei care își exprimă gândurile cu sinceritate stingheresc, deranjează, adeseori irită. E descurajator să vezi cât de puţin sunt preţuite demnitatea, corectitudinea, integritatea.

Unii fac greșeala de a încuraja şi cultiva în preajma lor spiritele mediocre, recunoscute pentru vocaţia masochistă a supunerii lor. Sunt oameni care au trebuinţa înnăscută a servilismului: gândesc și scriu doar la comandă. Bineînțeles, slugărnicia lor tâmpă este răsplătită cu câte o sinecură. În sistemul de (non)valori pe care a fost clădită România trebuie doar să fii apt pentru arta de a vinde cuvinte, dacă nu chiar minciuni…

**********************************************************************

Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a  fost apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

  • perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-romană;
  • continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.

Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai ales cu numele de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român.

Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din fondul lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de“ portugheză, franceză, spaniolă, italiană.

Principalele etape ale formării limbii române au fost:

  • adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi cuvinte traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);
  • includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul lexical de bază).

Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi, volohi, blahi(termeni de origine germanică, ce desemnau populaţiile romanice).

*********************************************************************************

Povestește Jorge Luis Borges:

„În viața mea eu am primit multe și nemeritate onoruri, dar unul dintre ele m-a bucurat mai mult decât oricare altul și anume onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naționale.

Atunci am început să înțeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor 900.000 de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților.

Atunci am scris aceea poezie intitulată Poemul darurilor, care începe astfel: Nimeni să nu reducă la lacrimi și reproșuri / Această demonstrație de măiestrie / A Domnului care, cu magnifică ironie / Mi-a dat în același timp cărțile și noaptea. Aceste două daruri care se contrazic: multe cărți și în același timp noaptea, incapacitatea de a le citi.”

*****************************************************************************

Despre alfabet

Conform mitului grecesc despre alfabet, Cadmus, regele despre care se spune că a introdus literele fonetice în Grecia, a semănat dinții dragonului și din ei s-au revărsat oameni înarmați.

Ca orice alt mit, și acesta încapsulează un proces îndelungat într-o singură clipă. Alfabetul înseamnă putere, autoritate și control al structurilor militare. Combinat cu papirusul, alfabetul a desăvârșit sfârșitul birocrațiilor statice specifice templelor și al monopolului regilor asupra cunoașterii și puterii.

Spre deosebire de scrierea prealfabetică, cu nenumăratele ei semne greu de stăpânit, alfabetul putea fi învățat în câteva ore. Dobândirea unei cunoașteri atât de cuprinzătoare și a unei însușiri atât de complexe, așa cum rezultă din scrierea prealfabetică, aplicată unor materiale dificile cum erau cărămida și piatra, asigura castei scribilor un monopol asemănător puterii sacerdotale.

Alfabetul – mai simplu – și papirusul – ușor, ieftin și lesne de transportat – au efectuat împreună transferul de putere de la clasa preoțească la cea militară. La toate aceste lucruri se face referire în mitul despre Cadmus și dinții dragonului.

*************************************************************************

MOLIERE geniul

Există în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.

La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.

La Roma, nu văd pe nimeni de aceeași valoare decât pe Plaut, pictor profund și divers, director de trupă, actor și autor, ca Shakespeare și Moliere și pe care trebuie să-l socotim ca pe unul din cei mai legitimi străbuni ai lor. Dar literatura latină a fost prea direct importată, prea artificială și dintru început învățată de la greci, pentru a-i acorda prea multe genii libere. Cei mai fecunzi dintre marii scriitori ai acestei literaturi sunt și cei mai literatori și poeți în suflet, ca Ovidiu și Cicero. Încolo, ei îi revine cinstea de a fi produs pe doi din admirabilii poeți ai literaturii de imitație, de studiu și de gust, cele două tipuri pure și desăvârșite, Virgiliu și Horațiu.

Trebuie să ne adresăm timpurilor moderne și Renașterii ca să dăm peste aceia pe care-i căutăm: Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Molière, și de-atunci încă doi sau trei, de valoare inegală, iată-i pe toți; îi putem caracteriza prin asemănare. Acești oameni au destine felurite, pline de tot felul de necazuri; suferă, se luptă, iubesc. Soldați, medici, comedianți, prizonieri, trăiesc din greu; îndură mizeria, patimile, grijile, strâmtoarea în întreprinderi. Dar geniul lor înlătură piedicile și fără să se resimtă în lupta piept la piept, își păstrează încrederea în sine.

Deși  n-a îmbrățișat deplin decât latura comică, dezarmoniile omului, viciile, urâciunile sau cusururile, deși aspectul patetic l-a atins numai ca pe un repede adaos, Molière nu se dă bătut față de cei mai compleți, într-atât a excelat în geniul său și l-a străbătut în toate direcțiile, de la cea mai liberă fantezie până la observația cea mai adâncă, într-atât stăpânește ca un rege toate regiunile lumii pe care și-a ales-o și care e jumătatea omului, jumătatea cea mai des întâlnită și cea mai activă în societate.

Molière face parte din veacul din care a trăit, prin pictura unor metehne și prin folosirea costumelor, dar e mai curând al tuturor timpurilor, este omul naturii umane. El sporește strălucirea maiestuoasei forme a marelui secol; el nu-i însemnat nici de particularismul, nici de îngustimea lui;  i se potrivește, dar nu rămâne închis în el.

Asemeni lui Shakespeare și Cervantes, la fel cu trei sau patru genii superioare în decursul veacurilor, Molière este în fond pictorul naturii umane, fără să accepte sau să îl preocupe vreun cult, vreo dogmă fixă, vreo interpretare formală; că izbind în societatea timpului, a reprezentat viața de pretutindeni a celor mulți și că în mijlocul moravurilor precise pe care le biciuia, s-a nimerit să scrie pentru toți oamenii.

***************************************************************************

BALADA 

BALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.

În Europa apuseană, balada însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă.

În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane. Astfel, atât Soarele şi luna, Meşterul Manole, Mioriţa, cât şi Miu Cobiul, Corbea, Toma Alimoş, Novăceştii, Miu Haiducul intră în categoria balade. Spre deosebire de cântecul liric, balada este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acţiunea şi îl corectează pe interpret de câte ori este cazul. Întrunirile prilejuite de şezători, târguri, nunţi, cumetrii sau hramuri sunt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de versuri, a unor întâmplări mai vechi sau mai recente. Caracterul public înlesneşte şi implicarea unor tendinţe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, principala ei funcţie fiind cea social-educativă.

În folclorul românesc, balada cunoaşte trei forme de existenţă distincte.

Una, cu desfăşurare amplă, este cea inspirată de fapte eroice din istorie, expuse într-un stil retoric, cu multe hiperbole şi repetiţii. Ea este cântată de obicei de lăutari cu acompaniament de instrumente muzicale (cimpoi, fluier, vioară, cobză sau ţambal). Pasajele cântate pe o melopee liberă, silabică, deschisă improvizaţiei, alternează cu versuri recitate şi cu interludii instrumentale. Sub această formă, specia este încă vie în Oltenia şi Muntenia, iar în secolul al XlX-lea a fost atestată şi în sudul Moldovei.

Balada nuvelistică, de o mai mică întindere, are un caracter liric mai pronunţat şi este cântată de ţărani. Este răspândită în Transilvania şi în nordul Moldovei şi circulă pe melodii de cântec sau chiar de doină (în Maramureş).

Balada cu funcţie de colindă (în Transilvania) sau de pluguşor (în Moldova) este adaptată funcţiilor specifice acestor specii. În timp ce în baladă naraţiunea reprezintă un scop în sine, în colindă naraţiunea este un pretext pentru realizarea unui scop ritualic. Din această diferenţiere funcţională rezultă tratarea şi dezvoltarea diferită a aceloraşi motive în cele două specii. În colindă acţiunea este de obicei redusă la datele esenţiale. Atunci când se recurge la un text de baladă pentru îndeplinirea funcţiei de colindă, acesta este mult scurtat, uneori degradat. Când este urată, textul se conservă mai bine, căci şi pluguşorului îi este proprie desfăşurarea amplă a naraţiunii. Mutaţiile funcţionale ale unor texte nu sunt determinate numai de modalitatea comună de expunere (naraţiunea), ci şi de conţinut. În unele împrejurări se face apel la baladă numai pentru că are un subiect adecvat într-o anume situaţie. În timpul desfăşurării nunţilor, poate dobândi chiar o funcţie de cântec ritual (Moşneag bătrân se cântă la socru, iar Letin bogat la nun), stabilindu-se o oarecare corespondenţă între personaje şi participanţii la ceremonie.

Cu basmul, ca şi cu legenda, balada are comune multe motive, eroi şi mijloace artistice. Interferenţele cu cântecul liric simt multiple şi se produc în dublu sens, încât a fost necesară recunoaşterea existenţei unei subspecii: cântecul lirico-epic. Fie că dezvoltă un motiv liric, fie că o baadă a fost liricizată (acestui proces i se supun mai ales textele despre relaţiile familiale), cântecul lirico-epic împrumută, de obicei, melodia cântecului liric. Se pare că preferinţele se îndreaptă tot mai mult spre cântecul lirico-epic. Mijloacele de realizare artistică specifice speciei sunt: fraza amplă, aglomerarea de epitete, hiperbola, îmbinarea de formule stereotipe cu creaţia spontană, monorima şi stilul oratoric.

Asupra epocii şi mediului în care a apărut balada au fost emise păreri contradictorii. Geneza unor tipuri sau motive s-a confundat adeseori cu geneza genului însuşi. Chiar dacă unele subiecte, cum ar fi cele haiduceşti, datează din orânduirea feudală, nu se poate afirma că specia a apărut în această etapă istorică. Originea mult mai îndepărtată în timp a eposului este probată de existenţa baladelor mitico-fantastice (cum ar fi Soarele şi luna). Cât priveşte probabila apariţie la curţile feudale, de unde ar fi fost preluată de lăutari şi folclorizată, ideea poate fi acceptată numai în cazul textelor cu subiecte din viaţa de Curte: Dobrişan, Vartici, Radu Calomfirescu.

Balada românească nu poate fi doar rod al unei influenţe străine, fie ea balcanică sau apuseană, deşi există, desigur, interferenţe, chiar un fond comun de motive în folclorul ţărilor balcanice. Se cunosc teme baladeşti de circulaţie europeană sau chiar mai largă, adaptate la specificul naţional, care pot fi explicate prin poligeneză sau prin migraţia motivelor. Unele motive sunt răspândite pe zone mai restrânse (spaţiul balcanic, de pildă) sau chiar numai într-o singură cultură. Specific româneşti sunt Mioriţa, Doica, Pintea ş.a. Spre deosebire de literatura occidentală cvasifolclorică a minnesingerilor şi meistersingerilor, a truverilor şi trubadurilor, balada românească este neîndoielnic izvorâtă din mediul popular, iar faţă de creaţiile nordicilor, de o pronunţată factură magico-religioasă, ea este laică.

Balada a consemnat multe evenimente istorice sau întâmplări reale, dar acestea fiind transfigurate artistic şi circulând pe cale orală, adevărul istoric este adesea denaturat, uneori apar anacronisme, contaminări cu legenda sau cu mitul. Într-o epocă dominată de mentalitatea mitică, când realitatea însăşi era percepută ca atare, s-a zămislit stratul cel mai vechi al speciei, acela cu conţinut fantastic. În balada fantastică, într-un prim stadiu, se dezvoltă teme legate de nesocotirea unor interdicţii şi consecinţele ei nefaste. Odată cu apariţia unei atitudini eroice în faţa forţelor naturii, aici apar confruntări eroice. De la conflictele cu monştrii s-au putut dezvolta în text conflicte sociale sau naţionale, în cântecele vitejeşti, haiduceşti sau istorice.

Gândirea mitică odată depăşită, din primul strat au luat naştere baladele nuvelistice, fie prin evoluţia de la fantastic spre real, fie prin înscrierea unor teme noi în tiparul arhaic. În clasificarea textelor, s-au avut în vedere unul sau mai multe criterii (tematica, determinarea istorică, tipul de relaţii sociale reflectate etc.), de unde şi varietatea categoriilor. G. Dem. Teodorescu, printre primii la noi, împărţindu-le în balade: solare şi superstiţioase, istorice, haiduceşti, domestice. Clasificări mai recente disting balade legendare, vitejeşti (voiniceşti, haiduceşti), de conflict familial şi social şi istorice sau balade fantastice, vitejeşti (ciclul cotropitorilor turci, tătari, haiducii, hoţomanii), păstoreşti, despre Curtea feudală, familiale şi jurnale orale. După alte criterii, textele au fost grupate în balade legendare, păstoreşti, cântece istorice sau de Curte, antiotomane, antifeudale, familiale. În sfârşit, pornind de la cadrele structurale de gândire şi mentalitate, au fost împărţite în balade aparţinând gândirii şi mentalităţii mitice (sau magice), gândirii şi mentalităţii eroice, gândirii concrete şi comportamentului realist.