Al. Dima ROMÂNEASCĂ ÎN ESTETICĂ

Al. Dima

ROMÂNEASCĂ ÎN ESTETICĂ

 

 

 

Prefaţă.

Primele sistematizări ale contribuţiilor româneşti la estetica generală sunt piasabile în deceniile de început ale secolului XX. O „repede privire istorică’ (Pompiliu Constantinescu), imprimată mai întâi în germană (1933), îi aparţine lui Tudor Vianu. Ea înregistrează „munca estetică„ de la noi începând cu veacul al XlX-lea, când estetica există „într-o strânsă asociaţie cu critica literară şi culturală„, până prin 19381. Tot o schiţă este şi capitolul Estetica din sinteza lui N. Bagdasar, Istoria filosofieiromâneşti’ (1940), capitol ce, enumerând „începuturi şi contribuţii„, se centrează apoi pe câteva personalităţi (Mihaiî Dragomirescu, Tudor Vianu, Liviu Rusu), ref lectându-se în acest chip mutarea accentului de pe aspectul dâdactico-publicistic pe finalitatea sistemică a discursului, în acord de altfel cu „desfacerea„ (T. Vianu) sau, mai simplu spus, cu autonomizarea esteticii şi transformarea acesteia într-o disciplină de sine stătătoare2. Or, „opusculul„ lui Al. Dima (1905-1979), schiţat înainte de război3 şi tipărit, sub formă de carte, în 1943 venea în întâmpinarea unui orizont de aşteptare pregătit de lucrările amintite şi, mai ales, legitimat de ecloziunea fără precedent, în epoca interbelică, a cercetărilor de estetică în spaţiul autohton. „Aspectele contemporane„ în materie prelungesc aşadar schiţele lui Vianu şi Bagdasar, însă – cum suntem avertizaţi în succintul Cuvânt înainte ~ aportul esteticienilor români va fi înfăţişat „în mod sintetic, în liniile lor mari şi esenţiale, străduindu-se doar a surprinde felul propriu ai gândirii fiecăruia, atitudinile principale ce au adoptat în estetică, vibraţia specifică a filosofului”. Mărturisindu-şi în repetate

1 Contribuţia românească în esteticăa fost publicată iniţial în „Zeitschrift fur Aesthetik und algemeine Kunstwissenschaft” (1933) şi apoi în voi. Istoria esteticii de la Kantpână astăzi în texte alese (1934). A fost republicat în Tudor Vianu, Opere, voi. 3, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 426-436, de unde se citează.

2 Cf. N. Bagdasar, Scrieri, Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 192-223.

3 „Mi-am propus – îi comunică Într-O epistolă expediată în 1939 lui Tudor Vianu – a scrie un studiu despre problemele estetice văzute de gânditorii români actuali cuprinzând în sfera cercetării, în afara esteticii dvs., privită ca un punct observator şi reperator, şi câteva studii apărute în ultimul timp (L. Blaga cu tot „metafizicismul„ său, Călinescu împreună cu toată zburdarea sa relativistă, Crainic etc.)” {Scrisoricătre Tudor Vianu, voi. II, 1936-1940, Minerva, Bucureşti, 1994, p. 181 rânduri modelul – şi l-am numit pe Tudor Vianu! – şi lăsându-se condus de „gândul obiectivităţii şi calmul cugetării” Al. Dima alcătuieşte o sinopsă coerentă, convingătoare şi pe alocuri polemică, dincolo de absenţele sau de atenţia disproporţionată, remarcate de critica de întâmpinare. Se circumscriu, ca acurateţe interpretativă, „unele realizări sistematice” şi se anunţă o altă lucrare, rămasă doar în stadiul de proiect, despre „meritoasele cercetări ale generaţiei mai tinere de esteticieni”.

Astăzi, la şase decenii scurse de la apariţia culegerii, o nouă lectoră nil poate decât să recunoască pionieratul acesteia din cel puţin trei unghiuri – analitic, con-textus! şi tipologic. Să le luăm pe rând, cu sublinierile de rigoares înlesnite de examenul retrospectiv al „aspectelor contemporane”.

Vom nota, mai întâi, că sondajele, circumscrierile şi caracterizările globale certifică, în general, „un simţ expozitiv de o desăvârşită claritate, o certă stringenţă de a sistematiza şi o remarcabilă pătrundere analitică”4. Astfel, Vasile Pârvan rămâne ca „exprimare mitologică şi conţinut platonic” pe linia „monismului energetic”; G. Călinescu reia „străvechiul drum cartezian al scepticismului metodologic*; locul geometric al esteticii lui Nichifor Crainic este „modul teandric„; în atitudinea lai Paul Zanfopol din Kant şi estetica desprinde o „poziţie mediană între estetica filosofică şi critica artistică„; la Mihai Ralea, receptiv la „sprinteneala vieţii şi aburul sângelui„, încercuieşte „concepţia organicistă despre artă„; „concepţia vitalisLă L frumosului„ preexistă, în cazul lui Eugeniu Speranţia, încă în Frumosul ca înaltă’sufsnhiă (1921); frumosul’psihoftzical lui Mihail Dragomirescu ne conduce la „concepţia platonică a Ideii metafizice a Frumosului” ş.a.

Ca procedură generală, caracterizările sintetice anticipă şi, corelativ, încheie profilul esteticianului, aşa cum se întâmplă la citatul Dragomirescu: „ne aflăm în faţa unei construcţii cu caracter dominant deductiv, cu teze ce se înlănţuie riguros, tinzând către o precizie absolută. Sistemul – căci această calificare îi este cu totul proprie – are un aspect răspicat static, eleatic, cristalizat definitiv într-o consecvenţă de fier ce ignoră şi combate chiar imobilitatea ce nu i se subordonează* Convins de valoarea ştiinţifică a esteticii şi pledând pentru autonomia valorii estetice, Al. Dima vede în concepţia lui Lucian Blaga despre operă ca şi „cosmoid„ încă un argument pentru autonomizarea artei şi care s-ar opune „direcţiunii organiciste germane”. Altădată inserţia polemicii pigmentează comentariul împrumutân<iu-i o notă colocvială, fie că e vorba de polemica propriu-zisă, desfăşurată urban, cu Liviu Rusu,

4 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 2, E. P. L., Bucureşti, 1967, p. 463 ue că avem de-a face cu întâmpinări ce respectă o anumită grilă retorică. lata, de pildă, cum e pusă în discuţie aserţiunea călinesciană („Germania are esteticieni, Franţa are critici”): „Nu ştiu dacă logic astfel de păreri se pot susţine. De ce estetica să apară la popoarele lipsite de simţ artistic sau în epocile pustiite de artă, ca un fel de nostalgie după creaţiuni ce nu vor să apară? Nu e mai firesc să presupunem.” ş.a. Argumentarea, subsidiară deocamdată, este întărită de exemplele extrase din curentele literare europene, cum este Renaşterea sau Clasicismul în cheie franceză. Nu lipseşte, de asemenea, privirea comparativă ca prim pas spre ceea ce numim, astăzi, discurs intertextual. Astfel, comentatorul pune în paraiel argumentele lui Crainic şi Vianu pentru diferenţierea frumosului artistic îe, frumosul natural sm îşi precizează opţiunea, rezultată dintr-un demers comparativ. Iată, faţă de interpretarea lui Blaga despre „revelarea misterului” de sus în jos, punctul de vedere teologic, respectiv modul teandric i se pare „mai cuprinzător întrucât, aplicând modul teandric ai existenţei, atât factorul divin transcendent cât şi cei uman imanent se manifestă activ şi sintetic, cele două direcţii, de sus în jos şi de jos In sus, concurând spre acelaşi punct central al operei”. Faptul că n-a cunoscut integrala esteticii lui Zanfopol, editată abia după 1970, de asemenea Prelegerile de estetică ale lui Mihai Ralea (1972) sau Contemplaţie şi creaţie estetică, publicat în 1997, după dispariţia lui Eugeniu Speranţia explică fără-ndoială lacunele de informaţie ce afectează fixarea profilurilor într-o galerie a esteticienilor noştri moderni. Pe de altă parte, unele reproşuri formulate de cronicarii timpului rămân valabile: D. Caracostea, Camil Petrescu ori Felix Aderca ar fi completat – chiar dacă la modul polemic! – seria autorilor care, cu puţine excepţii (T. Vianu, L. Rusu, Al. Dima însuşi), nu s-au ocupat în mod constant de estetica sistematică. Nu putem apoi decât să regretăm că revenirile ulterioare (şi Ibrăileanu este un exemplu!) sau completările pe linia celor enumeraţi mai sus nu şi-au găsit locul firesc într-o altă ediţie a Gândirii.}. S-ar fi eliminat probabil aspectul de culegere şi neglijenţele inerente stilului publicistic, după cum s-ar fi echilibrat spaţiul consacrat lui Blaga bunăoară în raport cu acela al lui Zarifopol sau chiar Liviu Rusu. Oricum, panoramarea începută cu Ibrăileanu şi finalizată, semnificativ, cu Tudor Vianu oferă diagrama încă vie a ideilor estetice sub raportul

5 Este ceea ce spera şi Pompiliu Constantinescu în finalul cronicii sale: „tabloul său expozitiv şi critic s-ar completa, în eventualitatea reluării monografiei sale împinse până la zi, după cum n-ar fi rău să integreze şi pe cei mai vechi esteticieni români într-o mişcare de idei, care atestă şi nivelul teoretic al unui sector din cultura noastră” (Scrieri, II, ed. cit, p. 464) asimilării, inovaţiei şi, nu în ultimul rând, al racordării esteticii noastre la mişcarea europeană.

Contextualizările fulgurante, uneori reiterate şi cu valoare de repere în stabilirea diagnozelor, mărturisesc despre pregătirea academică, pe linie germană mai ales, a lui Ah Dima. Croceanismulşi fenomenologia au alcătuit, în esenţă, un cadru cu funcţie operatorie în circumscrierea problemelor specifice disciplinei. Autorul este atent la „cadrul metafizic în care se înscriu ideile estetice”: la Ibrăileanu, de pildă, opoziţia artă-ştiinţă îi aminteşte de Croce dar fără „severitatea metodologică” a acestuia; Zarifopol are aceeaşi concepţie ca şi Croce despre intuiţia ca expresie; esteticianul italian e parafrazat când se schiţează „concepţia de tip heraclitean” a lui Lovinescu; la Blaga „revelarea misterului se face pe planul sensibilităţii sau al concretului intuitiv” în termeni apropiaţi de aceia ai lui Croce ş.a. Croceanismulse învecinează cu „văditele unduiri bergsoniene” dar şi cu energetismu/lni Ostwald toate recognoscibile în critica lui Ibrăileanu sau în Memoriilelui Pârvan. Următoarea dimensiune – cea fenomenologicăconstituie un argument constant, ca să fie apoi deplin asimilată în Domeniulesteticii (l947). Vianu utilizează. – în Estetica, „metoda fenomenologică prin care se pătrunde direct în obiectul artistic”. în schimb, Essai surla cieation artistique (1935) o vede „opusă cu totul perspectivei contemplative a esteticii fenomenologice”6. Pledoaria lui Al. Dima, subtextuală ori manifestă, pentru valoarea ştiinţifică a esteticii şi, corelativ, pentru autonomia valorilor artistice îşi asociază argumentele impuse, în epocă, de metoda de cercetare fenomenologică.

Efortul analitic, de pliere şi interpretare, la care se adaugă capacitatea relaţională şi, implicit, proiectivă ar fi trebuit să legitimeze compartimentarea sau, mai exact, încercarea de tipologizare a materialului. Ea a stârnit vii discuţii în publicistica momentului, între acceptarea de principiu a tabelului mendeleevian sui-generis şi obiecţii chiar demolatoare, de genul celor formulate de Petru Comarnescu: „un cetitor străin ar putea crede, traducându-i-se titlurile capitolelor lui Al. Dima, că la noi s-a judecat arta în funcţie de orice numai de criteriile frumosului nu”7 Petru Comarnescu are în vedere grupările mari, respectiv Fragmentarismulestetic, Forme sceptice ale esteticii, Forme metafizice ale esteticii, O concepţie vitalistă a frumosuluişi Perspectivele etice ale esteticii. Desigur, Călinescu este integrabil şi în „fragmentarism”, după cum Dragomirescu putea fi aşezat sub o titulatură mai

6 Observaţia a declanşat polemica cu Liviu Rusu, reprodusă la Note şi referinţe.

7 Petru Comarnescu, Lucrări de filosofie românească, în „Revista Fundaţiilor Regale” nr. 6, 1943, p. 645 adecvată. Cât priveşte însă obiecţia de fond a cronicarului, el însuşi estetician, anume „că nu se exprimă tocmai ceea ce este oarecum caracteristic pentru generaţia care s-a manifestat în perioada dintre cele două războaie mondiale şi anume credinţa majorităţii ei în autonomia valorilor estetice, în a’rta pură, în gustul şi intuiţia directă a artei”8, este pasibilă de serioase amendări; unele, putând fi extrase tocmai din prezentările lui Al. Dima. Ibrăileanu, Crainic, Speranţia sau Bâaga infirmă totuşi credinţa, reductivă, în „arta pură”. Pe de altă parte, dacă rememorăm direcţiile mari din estetica generală care au traversat secolul XX -estetica (de extracţie) fenomenologică, estetica (de sursă) sociologică, estetica curentelor de avangardă şi estetica matematică – ne dăm seama că aşa-numitele „criterii ale frumosului” nu mai polarizează decât parţial discursul estetic. Revenind acum în arealul autohton, unde estetica a apărut şi s-a maturizat târziu, influenţele exercitate de psihologia aplicată, de energetismul lui Mayer şi Ostwald şi, în general, de curentele estetice din Germania şi Franţa de la sfârşitul veacului al XlX-lea au aluvionat şi au vertebrat chiar pe linie biologică, etică, metafizică, teologică ş.a. meditaţia estetică interbelică. Or, tipologizarea iniţiată de Al. Dima reflectă – în plan general desigur – acest mixtum compositum ai esteticii româneşti. Ea constituie şi astăzi un punct de plecare într-o necesară sinteză retrospectivă şi aceasta dincolo, repetăm, de omisiunile sau de accentele, diferit distribuite, pe parcursul interpretărilor.

La cele trei paliere – analitic, contextual şi tipoiogic – care scot Gândirea românească în estetică din orizontul interesului doar istoric, se adaugă un al patrulea, respectiv funcţia premonitivă, deoarece anunţă – alături de Probleme estetice (1943) – „sistematizarea foarte concisă a materiei noastre în chipul unei ontologii regionale a spiritului estetic, ce se va putea folosi şi ca iniţiere în disciplină şi ca breviar”9. E vorba de Domeniul estetica. Privire sinteticăintroductivă’ (1947) – exemplu de asimilare, cum spuneam, a metodei fenomenologice probabil şi după polemica cu Liviu Rusu10. Relaţia dintre frumosul natural şi frumosul artistic, amplu prezentată la Tudor Vianu şi Nichifor Crainic, este, acum, decantată, Domeniul esteticii consacrând un capitol masiv Esteticului natural şi aşa-numitului Estetic al civilizaţiei

8 Petru Comarnescu, în studiul cit, p. 645

9 Aşa îşi caracterizează lucrarea într-o scrisoare expediată lui Tudor Vianu în 15 dec. 1944, în Scrisori către Tudor Vianu, voi. II, ed. cit, p. 264.

10 Este ceea ce presupune şi Petru Ursache în excelentul Studiu introductivii Al. Dima, Domeniul esteticii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998, p. XLIV; „Iată o dispută de idei cu final fericit şi care stă la originea unei construcţii teoretice”.

(ce prefaţează, la noi, discuţia despre câteva „estetici aplicate”, cum ar fi moda, „obiectele din jurul omului” etc.) u. Mai mult, opţiunea lui Al. Dima pentru demersul fenomenologic şi înlăturarea croceanismului, în vogă la „generaţia vârstnică” ce face, de fapt, obiectul Gândirii., îl plasează pe autor în câmpul „merituoaselor cercetări ale generaţiei mai tinere de esteticieni” cărora n-a mai reuşit să le consacre o altă lucrare. Ceea ce rămâne însă e Gândirea românească în esteticăo primă şi meritorie sinteză, precum şi îndemnul, de urmat, aşternut cu graba publicistului la finele prezentării lui G. Călinescu: „Ideile estetice. urmează să fie dezvoltate şi precizate. Autorul acestui comentariu ar fi mulţumit să fi contribuit, prin observaţiile sale, la provocarea unei astfel de lucrări” cu care, după şase decenii de la publicarea Gândirii., posteritatea lui Al. Dima este încă datoare.

MirceaMuthu

11 O nuanţată privire comparativă între Estetica „rectorului spiritual” Tudor Vianu şi Domeniul esteticii’la Petru Ursache în studiul cit, p. XXXIII-XLIX.

Notă asupra ediţiei.

Această „schiţă a gândirii estetice româneşti în aspectele ei contemporane” a fost imprimată la Sibiu în 1943 şi ea însumează articole apărute mai întâi în periodice. Astfel, comparând de pildă Paul Zarifopol ev Paul Zarifopol şi estetica (publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, oct. 1941, p. 171-1790, ne-am dat seama că autorul n-a operat modificări stilistice sau de altă natură. „Opusculul” a preluat aşadar destule neglijenţe de exprimare, datorate probabil grabei publicistului; de asemenea, lecţiuni greşite ale citatelor, pe care le-am corijat după anevoioase confruntări cu textele din ediţii astăzi aproape intruvabile, păstrate de altfel în secţiunea de Note şi referinţe. Pe de altă parte, am procedat la modernizarea întregului text în spiritul normelor ortografice, gramaticale şi topice în vigoare: apostroful înlocuit cu linioară, formele genitivale {esteticii în. loc de esteticei), eliminarea, parţială, a formelor terminate în iune {distincţie m loc de distincţiune, dar păstrând alternanţa creaţie/creaţiune ş.a.), înlocuirea formelor de infinitiv cu conjunctivul {obligat săia poziţiein loc de obligata lua poziţie, tinde săoferem loc de tindeaoferiş.a.), eliminarea, pe cât posibil, a iniţialelor prezente în text, {Garabet Ibrăileanuân loc de G. L). Am intervenit, de asemenea, în topica frazei şi am operat mici tăieturi dar şi adăugiri pentru a mări fluenţa, în receptare, a discursului teoretic.

La Note şi referinţe se înregistrează trimiterile, verificate, ale autorului, altfel inserate în paginile propriu-zise ale volumului. Am înregistrat, în cazul fiecărui autor analizat, mai multe comentarii apărute în deceniile scurse de la publicarea cărţii lui Al. Dima. Ele completează, prelungesc „schiţa” de faţă şi oferă, în subsidiar, elemente bibliografice pentru o necesară istorie a gândirii estetice româneşti interbelice şi nu numai. Aceste referinţe, oferite selectiv, contextualizează şi poate mai mult decât atât – subliniază valoarea de pionierat în materie a lucrării pe care o reedităm. Tot aici, am păstrat anexa {Note la studiul despre estetica D-luiL. Rusu) şi, în mod firesc, am adăugat „întâmpinarea” care face obiectul „notelor”, publicată de Liviu Rusu în „Revista de filosofie”, 1941, nr. 3-4, p. 359-369 sub titlul: Precizări cu privire la articolul D-lui Al. Dima: „Concepţia estetică a D-lui Liviu Rusu”.

În sfârşit, deoarece „aspectele contemporane” ale lui Ai. Dima au devenit, pentru cititorul de astăzi, „aspecte istorice”, la numele fiecărui autor am adăugat fixarea sa cronologică şi, din raţiuni structurale, am racordat segmentările din cuprins la capitolele din volum.

MMt „

Cuvânt înainte înfăţişăm în paginile ce urmează o schiţă a gândirii estetice româneşti în aspectele ei contemporane cele mai de seamă. Unele din capitolele cărţii au fost publicate anterior în diferite periodice, începând din 1939 şi mai ales în Revista Fundaţiilor Regale, altele sunt inedite.

Lucrările despre care vorbim au apărut după 1920 şi aparţin „esteticii filosofice”, cu excepţia scrierilor primilor trei gânditori care, plecând de la fenomenele particulare ale artei literare, în calitatea lor de critici, s-au ridicat uneori la generalizări semnificative şi pentru disciplina noastră. Au rămas în afara acestei prezentări lucrările de estetică specială a artelor ca de pildă tratatul de estetică muzicală al d-lui D. Cuclin. De asemeni, nune-am ocupat deocamdată de merituoasele cercetări ale generaţiei mai tinere de esteticieni, în marginea cărora vom poposi cu alte prilejuri.

Opusculul nostru înfăţişează contribuţiile esteticienilor români în mod sintetic, în liniile lor mari şi esenţiale, străduindu-se doar să surprindă felul propriu al gândirii fiecăruia, atitudinile principale pe care le-au adoptat în estetică, vibraţia specifică a filosofului. Ideile sunt prezentate descriptiv, încadrate istoric şi comentate critic potrivit felului nostru propriu de a gândi.

Am năzuit să urmărim şi să redăm cu fidelitate lucrările esteticienilor citaţi amendând chiar, acolo unde a fost nevoie, unele caracterizări datorită evoluţiei ulterioare a cercetătorilor ^Vez? Notele şi referinţele cărţii). Gândul obiectivităţii şi calmul cugetării au însemnat ţelurile permanente ale acestei scrieri, după cum cititorul va putea singur verifica în paginile în care discuţiile estetice devin, prin opoziţie – în mod firesc – mai vii.

Am cuprins în această lucrare teoriile estetice cele mai diverse, de la cele sceptice la cele ce mărturisesc încredere în puterile ştiinţei noastre, de la cele mistice la altele raţionaliste, de la cele cu caracter fragmentar la cele sistematice. Tabloul esteticii noastre contemporane se dovedeşte astfel bogat în tendinţe variate şi contradictorii, deşi – în ansamblul lui în raport cu celelalte discipline filosofice – nu cunoaşte o cercetare mai susţinută.

Strădaniile estetice pe care le înfăţişăm mai jos dezvăluie însă posibilităţi şi unele realizări sistematice care, merită a fi subliniat, sunt apreciate şi consemnate aici ca o adevărată biruinţă a tinerei noastre gândiri.

Sibiu, 1943

  1. D.

Fragmentarism estetic.

  1. IBRĂILEANU.

Critic literar prin întreaga sa activitate, legat prin urmare de manifestările concrete şi individuale ale literaturii, păstrând o severă disciplină faţă de normele misiunii sale, G. Ibrăileanu n-a năzuit niciodată în cursul lungii sale cariere literare – să-şi organizeze gândurile într-un sistem estetic. Activitatea lui are parcă în mod stăruitor un caracter fragmentar, care nu trebuie totuşi atribuit unei metode impresioniste. Criticul nostru era departe de a fi subiectiv şi capricios ca jocurile întâmplătoare de lumină. Fragmentarismul judecăţilor sale estetice îşi are o cu totul altă explicaţie şi anume în excesiva sa prudenţă, în metoda sa riguroasă, în îndoiala faţă de generalizările pripite. Atingerea lui cu lumea ideilor generale ale artei şi literaturii, dacă nu era prea frecventă, se producea totuşi uneori, dar atunci cu toată convingerea şi siguranţa unor formulări îndelung verificate. Cercetătorul e pus în situaţia de a culege din volumele de critică ale lui Ibrăileanu aceste judecăţi semănate acolo unde analiza faptelor particulare îngăduia un salt în generalizare. Reconstituim cu alte cuvinte din repertoriul ideilor despre artă şi literatură ale lui Ibrăileanu o sumă de maxime ce se pot asemui acelui volumaş al său Privind viaţa care se închegă din acelaşi spirit, al frânturilor de gând. în rândurile ce urmează ele sunt bineînţeles racordate de noi.

Problema artei era văzută şi de G. Ibrăileanu ca o preocupare distinctă ce depăşea contururile realităţii stricte. Autonomia artei însemna şi pentru el un principiu sacru, cu toate desele incursiuni în lumea unor valori eterogene, de caracter psihologic şi sociologic. Departe de a fi o copie a realităţii arta se făurea de către creator ca o existenţă specifică, devenind „o reprezentare foarte individuală a lui”1. Realismul pur trebuia respins, ca o concepţie pasivă ce era şi înlocuit cu principiul activ al artei ca transformatoare a realităţii date. Ibrăileanu a încercat chiar justificarea şi încadrarea filosofică a celor două perspective. Realismul i-a părut un ecou al vechii teorii asociaţioniste a psihologiei, după care lumea obiectivă se oglindeşte în sufletul pasiv, mişcat doar de mecanica asociaţiilor. întrucât psihologia, ca şi celelalte discipline, a depăşit această etapă, orientându-se către activism şi dinamism, *concepţia despre artă va trebui şi ea să se încadreze noii directive pe care G. Ibrăileanu o numeşte energetism. Pe urmele lui Robert Mayer, care formulase teoria în domeniul ştiinţelor fizice şi mai cu seamă pe ale lui W. Ostwald care o generalizase filosofic, iar Fr. Paulsen etic, scriitorul nostru se situează în atmosfera energetismului filosofic. Arta nu reproduce realitatea ci o creează după concepţia proprie a artistului, fiind manifestarea energetică şi intervenţia sa activă în realitate. Natura concepţiei devine, în acest mod, factorul determinant al geniului scriitorului, al şcolii literare căreia îi aparţine, al atitudinii sale faţă de subiect etc. Concepând realitatea ca un prilej de emoţiuni, artistul ajunge să fie liric; tot concepând-o ca un spectacol el devine descriptiv; ca o succesiune de fapte – epic; ca un conflict de forţe – dramatic. Ceea ce e mai interesant e determinarea moralităţii sau a imoralităţii artei după concepţia de viaţă a scriitorului. în acest punct Ibrăileanu pare să treacă cu vederea depăşirea prin artă a imoralităţii, chiar dacă aceasta e cuprinsă în operă ca un material eterogen.

*Punând accentul pe concepţia de viaţă a artistului autorul nostru se apropie de tipul gândirii estetice, care înrudeşte arta cu filosofia, dându-i aproximativ aceeaşi misiune, aşa cum s-a încercat de pildă în epoca romantismului postkantian. Prin creionarea hotarelor artei faţă de realitate, Ibrăileanu contribuie la autonomizarea acesteia, iar prin sublinierea punctelor de contact cu filosofia ne îndepărtează de idealul unei concepţii specifice. Cu alte prilejuri autorul nostru reia totuşi strădaniile sale spre independenţa artei. Obiectul creaţiunii devine astfel individualul, despre care se şi spune că e o atitudine artistică, pe când generalul una ştiinţifică. Revine de nenumărate ori asupra acestei caracterizări: „Adevărata operă de artă scânteiază de frumuseţi de detaliu „ scrie în Scriitori români şi străini, sau: „natura artistului e atras? de individual şi concret”2. Realizarea individualităţilor în roman i se pare una dintre cele mai fericite trăsături artistice. Opoziţia artă-ştiinţă sau individual-universal nu e concepută totuşi cu severitatea metodologică a unui Croce de pildă, ca poziţie contradictorie absolută. „A crea individualităţi distincte, dar a reuşi în acelaşi timp a păstra acestor individualităţi şi pecetea genului comun”3 e, de pildă, o însuşire pe care o subliniază la Ionel Teodoreanu sau altădată la Caragiale, care dă tipurilor lui pecetea categorieilox. Ibrăileanu îşi însuşeşte aici o poziţie medie, ce moderează caracterul excesiv particular al artei, apropiindu-1 de clasa imediat superioară, fără a-1 desfiinţa însă, prin confundarea cu generalul. Opera de artă ce nu e, după cum se ştie, numai expresia esteticului pur, tinde să armonizeze individualul cu generalul – spune criticul – în măsura în care ea se apropie şi de realitate. într-adevăr, aceasta nu e numai o sumă de indivizi coexistenţi, ci şi o serie de relaţii dintre aceştia, de raporturi generale şi abstracte. înregistrându-le, opera va fi artistică dar şi psihologică şi sociologică, ştiinţifică adică. Romanul e genul în care astfel de aliaje sunt cu putinţă.

Distingând între opera de artă ca fenomen real şi artisticul pur Ibrăileanu rămâne totuşi la caracterizarea celui din urmă ca un moment individual. Creaţiein dă, de aceea, sensul evocării reprezentărilor concrete, fizice, şi îi opune analiza, procedeu mai subtil de pătrundere în meandrele sufletului personajelor. Ni se vorbeşte chiar despre o superioritate a creaţiei asupra analizei, constatându-se că arta literară poate trăi fără analiză, dar nu fără creaţie. *Criticul aducea de aceea elogii deosebite scriitorilor care creau „oameni vii”, ca Sadoveanu de pildă, care vedea „cum se comportă personajele”, avea viziunea gesturilor vii. Prin cultivarea individualului arta făcea un pas de apropiere faţă de viaţă. Autorul nostru nu se sfieşte chiar să accentueze vitalismul său. Ele cere astfel o mărire a intensităţii de viaţă a creaţiei4 sau scrie: „gustăm şi lăudăm în artă expresia vieţii cât mai puternice”5, ceea ce aminteşte fără îndoială pe Guyau. Proclamând superioritatea creaţiei asupra analizeilbrăileanu nu se ocupă totuşi mai puţin cu cea din urmă, ale cărei procedee le urmăreşte îndeosebi la Proust, cel care „povesteşte” sufletul sau „creează lumi sufleteşti, realităţi psihice”, înfăţişând gelozia, iubirea etc. ca fenomene vii, cu pulsaţie plină de prospeţime şi viaţă. Dar analiza a devenit astfel creaţie şi criticul îşi dovedeşte singur labilitatea celor două concepte pe care numai metodologic a vrut să le opună.

Înfăţişarea artei ca viaţă nu-1 împiedică totuşi să sublinieze şi opoziţia celor două domenii. „Arta e artificială”, urmăreşte efecte, „evocă mai multă conştiinţă, mai multă voinţă, mai multă cizelare, compoziţie, stil”; viaţa e dimpotrivă: firească, instinctivă, afectivă, fără tendinţă de a produce efecte. Concepţia lui Ibrăileanu oscilează deci într-un fel care nu descoperă atât contradicţii, cât complexitatea obiectului cercetării însăşi.

O problemă de structură a operei de artă, care 1-a interesat în mod deosebit pe autorul nostru a fost aceea a raportului dintre fondşi formă. Separarea celor două elemente a socotit-o şi Ibrăileanu ca o abstracţie a minţii noastre, ca un rezultat al credinţei în entităţi, când – de fapt ne aflăm numai în faţa unei distincţiuni metodice. Dacă vederea aceasta e astăzi curentă pentru orice estetică, susţinerea ei la noi şi încă pe la 1908 a adus o reală contribuţie de precizare pentru critica militantă. Cercetările în acest domeniu au fost deschizătoare de drumuri. Amintim aici acel studiu asupra versului eminescian, în care corespondenţele dintre fond şi ritm, între subiect şi rimă, ba chiar între idei şi simplele sunete au luminat cu precizie cărări pe tărâmul valorilor expresive ale limbii, aşa cum în Franţa a procedat Grammont şi acum la noi, cu un aparat de cercetare bogat, dl. D. Caracostea. Toate aceste strădanii au consacrat încă o dată principiul că arta este expresie până şi în elementele ei „atomice”, cum numeşte Ibrăileanu sunetele.

Asupra procesului de creaţie artistică criticul s-a exprimat incidental. Astfel, a însemnat şi el observaţia că artistul nu se acoperă cu omul de toate zilele şi nici măcar cu el însuşi în toate momentele vieţii lui. Manifestarea artistică este aşadar intermitentă. Regula e însă întărită prin excepţii şi una din acestea se dovedeşte a fi pentru critic Caragiale, care şi în discuţii obişnuite ale vieţii vorbea şi evoca artistic. Cu alt prilej, Ibrăileanu dezvăluie caracterul de necesitate aJ operei, care constrânge pe propriul ei creator să făurească după legile ei imanente. De aceea, „adevăratul creator e până la un punct iresponsabil de preaţia sa, pentru că e dominat de ea. Personajul se dezvoltă după voia şi firea lui proprie”6. Autorul nostru verifică astfel vechi observaţii ce ş-au făcut asupra artei încă de la Fr. Schelling.

Ne întâmpină apoi şi unele descrieri ale felului desfăşurării procesului creator. „O impresie fundamentală şi dominantă cheamă şi combină ca un regulator al procesului de creaţie elementele împrumutate de ia natură”7, scrie el, subliniind momentul iniţial şi intern al creaţiei, ea un factor principal urmat de altele secundare. Descrierea se referă la Sşdoveanu şi înfăţişează astfel numai modalitatea proprie a acestuia, procgsele de creaţie desfăşurându-se de obicei şi în alte feluri contrarii celui citat ca, de pildă, atunci când punctul de plecare poate fi o impresie cu totul secundară, incidentală, nu una „fundamentală şi dominantă”.

Că actul creaţiei nu e numai opera unor factori conştienţi, ci şi a altora subconştienţi, înseamnă şi Ibrăileanu. „Subconştientul propune conştientului, care acceptă ori respinge, alege sau nu”, iar

*actul creaţiei nu e e halucinaţie într-un moment de supremă inspiraţie”8, ci se adaptează necurmat cerinţelor conştientului verificator.

Problema receptivităţii artistice şi îndeosebi cea a criticului de artă – aşa cum e privită de Ibrăileanu – a fost pregnant înfăţişată de dl. Octav Botez, autorul celui mai mişcător portret uman şi ştiinţific închinat gânditorului ieşean, în rânduri ca acestea: „Facultatea esenţială a istoricului literar, care trebuie să fie înainte de toate un critic este. nu inteligenţa discursivă, dar ceva mai greu de definit şi aproape insesizabil, fiindcă e de natură mai mult intuitivă şi afectivă, darul înnăscut de a se transpune în sufletul unui scriitor printr-un fel de semi-metamorfoză, după vorba lui Sainte-Beuve, datorită căruia criticul îmbrăţişează prin simpatie elanul vital al unei opere, misterul creaţiei, sensul ei profund ca şi tehnica mijloacelor de expresie.”9.

Ciudată pentru un critic cu tendinţe sociologice e concepţia lui G. Ibrăileanu asupra raportului dintre scriitor şi public pe care nu-1 admite în preajma artistului, deşi acesta exprimă totdeauna ceva pentru cineva, chiar dacă publicul e alcătuit din foarte puţini inşi.

Alături de aceste frânturi de gând, care aparţin esteticii generale, Ibrăileanu a descins de multe ori şi pe tărâmul esteticii speciale, a genurilor şi speciilor literare şi, mai cu seamă, pe cel al romanului. Nenumăratele sale caracterizări au fost provocate de contemplarea operelor particulare, ale căror însuşiri erau apoi înscrise ca note ale conceptului de roman. Cum specia aceasta e de o labilitate extremă, el nu i-a putut circumscrie – fireşte – limitele. Procedeele cele mai noi, ca de pildă analiza proustiană, au fost încadrate în specia care s-a îmbogăţit astfel cu variantele ei de ultimă oră. Potrivit acestui model neprecis, Ibrăileanu urmând o veche linie a criticii, a judecat operele după criteriul conformării la gen. Nu şi-a însuşit însă deloc atitudinea unui conformism rigid, modelul nefiind el însuşi limpede şi structural. Intenţia metodei a fost totuşi urmărită, deşi criticul era conştient de faptul că încadrarea în gen presupune sacrificarea diferenţei specifice, ceea ce în domeniul artei înseamnă înlăturarea principiului estetic însuşi. Un scepticism pronunţat caracterizează de altfel gândirea lui Ibrăileanu în acest punct. Sunetul unic al operei – spunea el odată – nu poate fi de nimeni prins în formule, care prin însăşi natura lor îl sting. Şi se ascunde aci – dacă nu ne înşelăm – drama întregii critici literare şi aceea a lui Ibrăileanu îndeosebi: neputinţa de a comunica pe căile generale ale ştiinţei, particularitatea şi prospeţimea intuitivă a artei.

R ZARIFOPOL.

Paul Zarifopol n-a vrut să aparţină domeniului pur teoretic al esteticii filosofice. împotriva acestei discipline el se ridică chiar – după cum vom vedea – acuzând-o de incapacitate organică de a pătrunde specificul fenomenului artistic. Pe de altă parte, nu s-ar putea spune că Paul Zarifopoi a fost un militant al criticii literare aplicate cu deosebită atenţie asupra descrierii şi aprecierii diferitelor fenomene estetice particulare ce se iveau în realitatea istorică. între estetica filosofică şi critica artistică activitatea lui deţine un ioc median în sensul că studiile şi articolele sale, plecând de la anume manifestări artistice individuale, se încoronau de cele mai multe ori cu observaţii de natură generală, cu principii şi norme estetice. Am fi chiar Lidemnaţi să credem că între cele două tărâmuri cumpăna se înclina mai vădit – cu sau fără voia autorului – spre lumea principiilor, o dată cu realităţile de la care pornea, îi foloseau doar ca pretexte sau material ilustrativ pentru redarea celor dintâi. Paul Zarifopol tindea chiar spre orizonturile esteticii filosofice, pe care din anume puncte de vedere ie condamna, dar la care nu cuteza să năzuiască fără a călca pe treptele unei solide experienţe artistice. Citarea şi caracterizarea sa în cadrul acestui tablou al esteticii filosofice româneşti contemporane se impune deci neapărat, împotriva voinţei lui chiar.

Paul Zarifopol n-a fost nici el un arhitect de sisteme estetice. Agila lui cugetare ce se aplica mereu asupra aspectelor particulare ale artei, o puternică şi remarcabilă doză de scepticism, formaţia lui structurală artistică înclinată spre individual şi pitoresc îl îndepărtau de o asemenea misiune. Cum mai spuneam însă, fără să vrea, Zarifopol a schiţat incidental, dar cu vădite aptitudini de-a lungul lucrărilor sale, frânturi ale unei concepţii artistice pe care ne propunem să! e desprindem din contextul lor eterogen şi să le reconstituim în această prezentare a ideilor sale estetice, obligându-ne fireşte a nu le sfărâma originalitatea şi finalitatea iniţială. Ne vom pomeni astfel în faţa unei hotărâte poziţii estetice, pe care P. Zarifopol a apărat-o cu armele ascuţite şi neînfricate ale unui militant, nu cu liniştea înaltă a unui filosof, care se mişcă senin şi fericit printre ideile sale.

Skngura sa atingere directă cu estetica filosofică o constituie foarte personalul său studiu Kant şiestetica, asupra căruia ne vom opri acum, După Imensa bibliografie ce s-a scris asupra lui Kant şi a esteticii sate, intrarea în arenă a lui Zarifopoi însemna desigur un acţ de a frumoasă îndrăzneală, cu atât mai mult cu cât nu un comentariu elogios Ei prezenţa el, ci o opoziţie fermă, de tipul aceleia pe care autorul nosirţs a reluat-o de atâtea ori, lovind cu o diabolică persistenţă în idolii rr-11 ai culturii europene.

Prezentând, în studiul citat, estetica lui Kant, Zarifopol pătrund (c) cu Îndemânare în laboratorul şi mecanismul gândirii filosofului„ dezvăluind metodele şi procedeele sale. Cu toată riguroasa şl teribila obiectivitate kantiană, autorul nostru îi descoperă „$; $|erinţe sentimentale„ în deosebita apreciere pe care filosoful o dăruieşte cunoaşterii pure prin intelect în paguba celei prin simţuri, încadrându-se astfel Ia vechea linie istorică ce, încă din antichitate, deosebea între cunoştinţa noetică şi cea estetică. Pe urma acestei moşteniri Kant va. acorda esteticii un rol secundar întrucât, în definitiv, inferioritate.! cunoştinţei estetice faţă de cea pură şi metafizică era şi pentru el o dogmă. Evident, faţă de acest punct de vedere, care nu reprezintă nici măcar o poziţie proprie şi originală kantiană, Zarifopol se va ridiqa în numele cultului independent al artei, egal îndreptăţite de a fi stimata Ig masa valorilor spirituale. Pătrunzând mai departe în firele ţesutului esteticii lui Kant, Zarifcpcl va remarca metoda ei simetrică, nevoia de a strânge problemele frumosului în cadrul prestabilit ai sistemului său filosofic, căutându-le un loc de echilibru în, ţre cele două cărţi anterioare” asupra cunoaşterii şi voinţei. Se vădeşte adică artificialitatea construcţiei teoretice făcute cu tot dinadinsul, spre a corespunde simetriei. Dar în cadrul acesteia se ivesc totuşi inconsecvenţe pe care Zarifopol le sesizează de îndată. Simetria cerea într-adevăr ca cele trei facultăţi ce alcătuiau subiectele Criticelor sale ~ intelect, raţiune, sensibilitate – să coexiste independent şi cu egală îndreptăţire, ca un „agregat” cum spunea Kant, nu ca un „sistem”, nu să se coboare una din ele – sensibilitatea – la rolul de mijlocitoare între celelalte. „Simplicitatea naivă şi directă”, califică Zarifopol strădania lui Kant de a aplica greşit judecăţilor estetice formele şi tiparele Criticii raţiunii pure, Analogia forţează gândirea kantiană, înlăturând cele mai evidente realităţi. Este cazul însuşi al judecăţii estetice, pe care Kant o introduce cu tot dinadinsul în apriorism, pentru a obţine caracterul general a! frumuseţii, dar în acelaşi timp experienţa psihologică îi impune să accepte şi caracterul subiectiv o dată ce, în fond, frumuseţea e un acord ce se produce între-imaginaţie şi înţelegere în sufletul individual. Faţă de această situaţie Zarifopol va conchide categoric şi fără timiditate: eo arbitrară şi ciudată siluire a subiectivităţii de fapt a judecăţilor estetice şi o subjugare a lor inevitabilului apriorism„. Nota de generalitate a frumuseţii e susţinută de Kant – spune însă Zarifopol – şi pe o altă cale, „fiindcă altfel am ajange la scepticism„. Autorul nostru ce va tatreba desigur de ce scepticismul trebuie să fie numaidecât evitat, atunci când ei „îşi avea un înţeles şi un rol în domeniul esteticii„. Dogmatismul estetic al lui Kant respingea însă orice încercări subiectiviste şi relativiste ca o atitudine de la sine înţeleasă. Pentru purismui estetic pe care Zarifopol 1-a; -; p: ezentat totdeauna e caracteristică adeziunea sa Ia „frumuseţea liberă„ a iui Kant, nu la cea „aderentă„; diferenţa o găsea el „deosebit de preţioasă„ prin faptul că ea sprijinea independenţa esteticii. în numele aceluiaşi purism se ridica Zarifopoi împotriva, „didacticismului extrem„ al lui Kant, care cerea o „tutelă morală artei„, când scrie că „gustul este în definitiv capacitatea de a judeca idei morale îmbrăcate în forme sensibile”.

Concluziile acestei cercetări privind estetica lui Kant în lumină istorică sunt următoarele: „rămâne în tradiţia veche a credinţelor platonice şi creştine”, fiind vorba tot despre „deprecierea lumii simţurilor”. Cu toată rodnicia ideilor esteticii kantiene, care au fructificat întreg veacul al XlX-lea, Zarifopol nu se declară mulţumit cu această poziţie subordonată şi umilitoare ce se dă artei. Se desprinde prin urmare şi de aici linia susţinerilor estetice ale autorului nostru: arta este un imperiu independent pe care nici ştiinţa, nici filosofia n-au dreptul să-1 jignească, dominându-1 şi reducându-1 la vasalitate. Va fi o poziţie pe care, împotriva lui Kant şi a tuturor, o va apăra cu fermă credinţă autorul nostru.

Expunerea esteticii lui Kant şi a criticii lui, aşa cum am întreprins-o mai sus, trebuie însă completată cu tendinţa explicativă cu care Zarifopol o prefaţează. în chip biografic şi psihologic se încearcă această explicaţie vorbindu-se de „felul omului” şi al structurii gândirii sale, întocmai cum procedează şi critica artei, renunţându-se prin urmare la o descriere exclusivă a ideilor în afară de persoana creatorului. Pe această cale, ca şi alţi cercetători, Zarifopol va insista asupra mediocrităţii pregătirii şi experienţei artistice a lui Kant, pentru care reflecţiile asupra esteticei nu s-au ivit din împărtăşirea-i cu harurile artei, ci din îndemnuri cerute de sistemul său filosofic. *Autorul nostru se va situa astfel în firească, pentru el, opoziţie cu o astfel de estetică filosofică, pe care o respinge într-unui din reprezentanţii ei cei mai străluciţi care, cu toată nepregătirea lui artistică, a însemnat o încheiere a trecutului strădaniilor estetice şi o extraordinară stimulare a viitorului disciplinei.

Care sunt însă motivele reale aie acestei înverşunate opoziţii? Paul Zarifopol ni le dezvăluie într-un pasaj din Pentru arta literară, susţinând că estetica filosofică a contribuit prea puţin la cunoaşterea artei din pricina incapacităţii psihologice, organice a tipului filosofic, „care se loveşte de fapte cărora, instinctiv şi din imediata lui natură, nu le poate găsi justificare”, „date unice, individuale şi perfect „iraţionale„ care se opun abstractizării şi generalizării filosofice. O atitudine de „perplexitate individuală„, spune deci autorul nostru, care duce la „cunoscuta goană după interpretări ca acestea: opera de artă exprimă caracterul cel mai general al obiectului, tipul speciei, esenţa, idealul, este manifestarea sensibilă a Ideii, a Legii„2 etc. Acelaşi motiv psihologic îl îndeamnă pe filosof „să pună arta în absolută legătură cu religia şi metafizica, de multe ori pentru a o arăta ca o treaptă inferioară, o fază primitivă a acestora”. De asemeni, se remarcă tendinţa criticilor de artă de a atribut operelor concepţii filosofice unitare şi sistematice. în concluzie: incapacitatea structurală a tipului filosofic de a pricepe arta, însoţită de diversiunea prin care i se atribuie misiuni anaioage filosofiei dar adesea inferioare acesteia. Se reia astfel şi de Zarifopol o mai veche atitudine de mai multe ori reprezentată în istoria esteticii, printre alţii şi de G. Vico.

Încheierea lui Paul Zarifopol e – după cum vedem – deosebit de gravă şi echivalează în fond cu o condamnare principială a esteticii filosofice ca şi a strădaniilor sale istorice. Faţa de această opoziţie să observăm mai întâi că, în ce priveşte tendinţa filosofului de a pune în legătură arta cu metafizica şi religia, e cu totul firească pentru misiunea lui obişnuită de a privi în ansamblu valorile spiritului şi a le unifica sub aceeaşi cupolă, a umanităţii cuprinsă de setea comună de cunoaştere. Dacă e adevărat că i s-a atribuit artei un rol de cenuşăreasă în acest proces, nu e mai puţin adevărat că alteori i s-a acordat un rol de regină, ca de pildă la Schelling sau cel puţin unul egal cu ceî al filosofiei, ca la Bergson. Perspectiva izolatorie la Zarifopoi este desigur cea artistică, dar nu se dovedeşte ea tot atât de opacă pe cât e cea a filosofiei faţă de artă? Incapacitatea organică a tipului filosofic de a pricepe arta să fie însă reală? Putem noi afirma că multiseculara muncă a esteticii filosofice n-a adus contribuţii la cunoaşterea frumosului artistic, chiar atunci când la baza ei n-au fost aptitudini estetice deosebite de receptare sau sfera experienţei artistice s-a dovedit modestă? Ar fi să negăm realităţi prea evidente şi să împărtăşim atitudini de opoziţie prea aprig geometrice. Pare că Zarifopol se află aici exact în postura pe care o critica la Kant: construcţii de categorii şi tipuri prea rigide şi simetric opuse. E însă drept să adăugăm o nuanţă: autorul nostru accentuează cu linii prea groase contrastele pentru a câştiga mai sigur sfânta sa luptă pentru autonomia artei şi a specificului estetic. E o trăsătură a caracterului militant al operei sale, pe care o vom întâlni şi cu alte prilejuri.

Susţinând aprig punctul de vedere al independenţei artei, Zarifopol va trebui să ia poziţie împotriva „criticii istorice”, „ştiinţifice sau sihologice”, întrucât toate aceste metode socoteeu arta ca un fenomen >ecundar, „ce nu importă decât ca document biografic sau de istorie socială„3 dovedind astfel o „obtuzitate estetică remarcabilă„. Arta nu poate fi numai un mijloc de informaţie istorică sau sociologică şi, pentru a-şi sprijini teza, Zarifopol face apel la concepţiile lui Flaubert. Se citează astfel pasaje din scriitorul francez care arată că lui Taine îi scapă tocmai individualitatea şi fenomenul particular reprezentat de artişti, „poetica lor inconştientă„. Un atac mai precis împotriva criticii ştiinţifice întreprinde Zarifopol cu prilejul analizării unor păreri ale lui Bernard Shaw care lega anume caractere tehnice ale muzicii lui Wagner de unele elemente ideologice ale revoluţiei de la ’48 sau, mai exact, „tot ce pare a fi duet, terţet şi cor după tradiţii nu-i decât urmarea strictă necesară a întâmplării că Wagner s-a desfăcut de ideologia politică a burgheziei liberal-socialiste de la ’48„4. Concluzia lui Zarifopol nu putea fi decât negarea categorică a putinţei de „a deduce detalii precise ale tehnicii artistice din generalităţi imprecise, ale unei ideologii politice şi sociale„5 sau şi mai ferm-: „este aici un fel cu totul abuziv de a explica organic, cum se zice, creaţia şi structura unei opere de artă; se presupune între diversele feluri de activitate ale spiritului o conexiune strictă, care nu corespunde în mod real libertăţii capricioase a vieţii interioare”6.

Concepută în felul acesta, negarea „criticii ştiinţifice” e perfect justificată şi Zarifopol se alătură aici unei direcţii mai vechi, care-şi are istoria ei şi la noi începajnd cu Maiorescu şi continuând cu M. Dragomirescu, unul dintre cei mai hotărâţi executori ai acestor metode. E potrivit aici să facem o distincţie: opoziţia lui Zarifopol se aplică înţelegerii „criticii ştiinţifice” ca explicând cauzal relaţiile artei cu celelalte domenii ale vieţii sau prin „conexiune strictă”, ce merge până la amănunte. Există însă şi conexiuni mai puţin stricte între diferitele domenii ale spiritului, paralelisme evidente ce nu pot fi negate în nici un chip şi pe care filosofia culturii le-a însumat sub conceptul stilului. Acestea, fireşte, nu trebuie negate, fiindcă lasă încă destul joc libertăţii capricioase a vieţii interioare.

Condamnând critica istorică Zarifopol va îmbrăţişa cu toată căldura pe cea estetică, întrucât arta trebuie să fie considerată ca artă, „în natura ei proprie, iar aplicaţia istorică rămâne să se refere la rezultatele unei asemenea cercetări”. Criticul nostru săvârşeşte astfel unul din acele acte de „precizie”, care-1 caracterizează atât de stăruitor şi prin care năzuieşte să cucerească pe seama artei o independenţă firesc meritată dar pe nedrept tăgăduită. Care rămâne însă sensul metodei istorice în artă după Zarifopol? Cel însemnat mai sus, desigur. Ea trebuie să se aplice după cercetarea estetică a artei. Soluţia este justă. Numai o critică estetică poate recunoaşte şi aprecia valorile artistice iar explicaţiile istorice vin ca epifenomene, nu invers. Este interesantă constatarea că Zarifopol nu adoptă atitudini negativiste absolute dar nici nu cedează din intransigenţa sa estetică.

Criticul se alătură, cel puţin formal, metodei fenomenologice, întrucât vrea să arate „ce e opera, cum e făcută”, care e „structura ei specifică”7, în afară de seriile cauzale care au predeterminat-o. De unde-şi va lua însă materialul informativ o dată ce – după cum remarcam – estetica filosofică nu i-1 poate oferi. „Despre artă de la artişti trebuie să ne informăm. Ei ne învaţă să deosebim arta de cine ştie ce alte fapte: artiştii hotărăsc ce are să fie arta”, ne răspunde net Zarifopol. Fără îndoială că aici este izvorul principal ai cunoaşterii artei, în factorii ei creatori. Dar esteticienii filosofi n-au avut şi ei în vedere totdeauna un anume câmp al experienţei artistice? Şi apoi artiştii oferă numai materialul de cercetare al artei pe care esteticienii îl descriu, îl compară cu fenomene analoage şi îi extrag esenţele, păstrând cu grijă tocmai specificul artistic în genere, o dată cu aceştia caută să-1 întemeieze şi să-i proclame în mod definitiv. Scepticismul lui Zarifopol faţă de estetica filosofică e desigur nemeritat de această disciplină, care luptă doar pentru aceleaşi ţeluri ca şi „critica artistică”.

Cu poziţia metodologică astfel precizată, să reconstituim tipul artistic, aşa cum îl vede Zarifopol cu diferite prilejuri, închegându-1 din opiniile şi frânturile semănate de critic sporadic, nesistematic în cuprinsul lucrărilor sale. Subliniem de la început că încercăm o reconstituire, întrucât caracterul militant al operei criticului şi poate aversiunea sa faţă de filosofie l-au împiedicat să-şi sintetizeze concepţiile. Ordinea însăşi cu care vom prezenta trăsăturile tipului artistic ne aparţine. *Ne simţim astfel obligaţi să înfăţişăm ca prim caracter al artei, după Zarifopol, puritatea ei faţă de imixtiunile din alte domenii. Cu această notă criticul nostru e extrem de pretenţios. El respinge cu hotărâre până şi arta clasică, despre care esteticienii filosofi ai veacului al XlX-lea au crezut că e pură, pentru motivul că s-a produs o scăpare din vedere şi o confuzie: „clasicismul francez sau antic nu s-a gândit nicidecum la artă, ci a vrut să facă şi a făcut artă instructivă”8. Ca o aplicaţie a acestei observări va analiza Zarifopol schiţa lui Voltaire, Hamalul chior, spre a demonstra caracterul instructiv al artei clasice. Puritatea tipului artistic o va apăra mai departe criticul nostru şi împotriva imixtiunilor moralizatoare. Măiastră analiză a SonateiKreuzer, pornită cu astfel de intenţii, pe care talentul artistic al lui Tolstoi le învinge fără să vrea dovedeşte că „efectul estetic primează cu orice preţ”.

O altă trăsătură a artei pe care ne-o înfăţişează criticul este raportul între fondul şi forma operei, între stil şi subiect. Se constată mai întâi istoriceşte că această separaţie începe de la sofiştii retoricieni, care îmbrăcau în stiluri felurite aceleaşi teme generale, distingând prin urmare între obiect şi formă. De aici a derivat şi înţelegerea stilului ca ornament al fondului, ca şi cum s-ar fi putut izola de el. Pentru Zarifopol, ca şi pentru toată critica organicistă „subiectul unei lucrări literare e tot ce ne dă autorul în ea şi întocmai cum ne dă acel tot; opera literară e acest tot de cuvinte care ne trece sub ochi, toată cartea, toate cuvintele cu înţelesul lor sunt pentru noi subiectul şi n-are sens să vorbim de stil frumos pe subiect urât, de stil urât pe idei frumoase”9. Fuziunea desăvârşită a celor doi termeni e astfel definitiv precizată şi de autorul nostru. Despre felul ei ne mai dă însă, cu alt prilej, încă o relaţie: „munca şi tehnica literară în înţelesul modern consistă doar în supravegherea scrupuloasă a gândirii – şi anume a gândirii prin cuvinte”10 şi altădată: „artistul vorbeşte singur sau mai exact gândeşte în vorbe”, în care se distinge aceeaşi concepţie ca şi la Croce despre intuiţia ca expresie.

Un nou caracter al artei asupra căruia se opreşte P. Zarifopol este necesara distanţă ce trebuie să se producă între momentul trăit şi cel artistic. El se va ridica împotriva artiştilor, la care „subiectele nu sunt bine desprinse din complexul sentimental primitiv, impresiile nu sunt îndeajuns stâmpărate, lipseşte distanţa estetică trebuincioasă producerii adevărului artistic”11. Pe criticul nostru îl va impresiona stilul lui France, pentru că se „deosebeşte printr-o linişte statornică şi multilaterală, superbă”12, ca şi felul comicului aceluiaşi, pentru că „este o distanţă estetică nouă, de unde agresivitatea este exclusă”13, în timp ce se va simţi depărtat de Maupassant, pentru că era „sentimental, nu estetic”, (! o decalcare riguroasă a vieţii psihice imediate„14. Subscris deci principiului lui Flaubert: „cu cât simţi mai puţin cu atât eşti mai apt şi exprimi un lucru aşa cum este”15. Distanţa estetică faţă de viaţă a fost resimţită şi comunicată de mulţi creatori şi ea a părut, de aceea, ca un moment important în constituirea operei de artă, care se dezvoltă pe un plan detaşat de cel al trăirii imediate.

O atenţie deosebită va acorda expresieipe care, deşi n-o separă de subiect, o urmăreşte totuşi cel puţin metodologic ca pe o faţă distinctă a artei. Problema o atinge cu prilejul discuţiei unei obiecţii ce i s-a adus lui Flaubert şi după care principiul impersonalităţii proclamat în artă n-ar putea fi susţinut, o dată ce artistul e în mod fatal personal şi subiectiv. Replica lui Zarifopol e însă sigură, expresia „depăşeşte subiectivitatea” de la sine, ea trebuie să fie „obiectivă” întrucât exprimă pentru alţii un conţinut sufletesc personal. Pe această latură a expresiei alunecăm către sociologie şi ne ridicăm problema publicului. Cu privire la artistul contemporan Zarifopol va observa lucruri care contrazic fireasca obiectivitate a expresiei: „el scrie pentru dânsul ori pentru alţi artişti, publicul va înţelege dac-o putea şi-i va plăcea ori m”; de altfel, acum ajunge a fi semn rău să placi publicului„, scrie criticul nostru16. Vremea noastră pare să cunoască tot mai mult tipul artistului solitar, meditativ, „emancipat de contrângerea socială„, cu un public ce se lasă „siluit de voinţa artistului„, „estetica noastră se orientează după impresia intimă, după intuiţia primă şi individuală, nu după formularea logică, discursivă şi socială„17. Arta lui Proust reprezintă mai cu seamă această concepţie în naturalismul ei psihologic ce dă lovituri „compoziţiei„, „convenţiilor literare„, cadrului obişnuit, ficţiunilor ce „despart iluzionistic pe autor de cititor” etc. Expresia devine astfel tot mai puţin comunicativă şi obiectivă şi-şi pierde sensul. Dar în acest caz ne întrebăm dacă nu cumva * diminuează şi valoarea artei ca atare o dată ce distanţa estetică dintre ^ţă i creator e aproape desfiinţată în cadrul naturalismului psihologic al lui Proust şi în tendinţele impersonale ale expresiei suprimate? înalta preţuire pe care Paul Zarifopol o acordă lui Proust ne apare în contradicţie cu norma distanţei estetice şi a obiectivităţii expresiei proclamate anterior. Atitudinea criticului e însă justificată prin noutatea artei proustiene şi prin caracterul ei iconoclast faţă de convenţiile literare de altădată, trăsături pentru care Zarifopol era deosebit de sensibil. în problema expresiei tendinţa subiectivă rămâne totuşi într-o măsură după însăşi vorba lui Zarifopol în replica la obiecţia adusă lui Fiaubert -„un non-sens”38.

Originalitatea e apoi o trăsătură de seamă a tipului artistic, aşa cum întrevedem din observaţiile de mai sus asupra artei iui Proust. Banalitatea, locul comun, întregul arsenal consacrat al formelor literare convenţionale avea să fie de aceea cu asprime urmărit şi desfiinţat, chiar dacă apărea în operele celor mai iluştri scriitori. Cine au-şi aminteşte de neînduplecata execuţie a lui Renan, pentru că „proza acestuia este un muzeu complet a! frumuseţilor pe care le au în urechi şi în armonie milioane de avocaţi, ziarişti, profesori şi alţi cetăţeni, care întreţin relaţii fragede cu literatura”19. Despre banalitatea în artă, Zarifopol va scrie de altfel un „eseu deosebit în care, comentând o povestire de Rodenbach, va conchide definitiv că banalul e păcatul primordial al artistului”20. De aici şi severa execuţie a Climatelor lui Maurois.

Zarifopol insistă în mod stăruitor asupra altui caracter al tipului artistic: „notarea impresiilor în afară de orice construcţie logică”21, „prelucrarea magistrală a pitorescului pur senzual”22, „ascuţimea simţurilor”, „imaginea plastică şi colorată”, „detaliul concret”, „pitorescul plin”, „minuţiozitatea extraordinară” şi atâtea alte expresii care în mod variat şi sugestiv redau puternica intuitivitate a artei faţă de care reprezentările omului obişnuit pălesc jalnic. Obiectul preferat al artei devine atunci individualitatea, aspectul particular al lucrurilor şi Zarifopol se situează astfel în linia esteticii lui Croce sau Bergson.

Caracterele artei se mai îmbogăţesc însă şi cu alte note, înfăţişate fugar de critic. Le transcriem şi noi aici: un anume sentiment al firescului, o atitudine ostilă deci patetismului (vezi şarja contra lui Zweig) şi oricărui lirism şi retorism, „eleganţă sobră”, diversitate, care nu se pot subsuma trăsăturilor detaliate mai sus.

Reconstituirea ideilor artistice pentru care a militat cu înfocată credinţă Paul Zarifopol fixează locul său în cadrul esteticii noastre contemporane. Fără a fi teoretician pur al artei, fără a fi lucrat la constituirea vreunui sistem propriu, Zarifopol a fost posesorul unei concepţii estetice răspicate, al cărei focar central a rămas totdeauna sacra autonomie a artei. Din pricina ei a luat uneori poziţii prea ferme şi absolute, apărându-le cu armele fine ale ironiei dar şi cu asprimile neaşteptate ale omului de hotărâte convingeri. Din scrisul său deosebit de viu şi ascuţit, legat în genere de anume fapte literare pe care le retrăia în toată frăgezimea lor iniţială, am încercat să desprindem substanţa gândirii sale, care se încadrează In intuiţionismul estetic modern.

  1. RALEA.

Dl. Minai Ralea e un spirit volubil cu o întinsă cultură, pe care o stăpâneşte cu graţiozităţi sociale şi cu superioară ironie, înclinat într-o măsură spre impresionism, cultivând asociaţiile de idei surprinzătoare, neobişnuite, apropiate printr-un contrast neaşteptat uneori, cu tendinţe vădite de frondă alteori. în posesia unei intuiţii fireşti şi simple a soluţiilor la problemele cele mai complicate dl. Ralea aruncă nu o dată punţi de lumină asupra necunoscutului fie el literar, psihologic sau sociologic, menite să stimuleze cercetarea şi să ispitească cu spectacolul unor tărâmuri abia întrezărite. A scris de aceea „perspective”, „interpretări”, „comentarii şi sugestii”, „valori”, „atitudini” – titluri de volume totodată ce-i definesc cu consecvenţă linia gândului, accentuând elementul per-sonalist dar şi un sensibil relativism şi chiar scepticism, ca la oricare raţionalist.

În cadrul unei astfel de structuri ideile estetice pe care le-a expus adeseori nu puteau lua decât forma fragmentaristă prin care se luminează, prin străfulgerări ale cugetării, unele unghere ale problemelor disciplinei. înfăţişăm aci numai pe cele mai de seamă şi pe care autorul însuşi le-a accentuat în mod deosebit printr-o tratare mai largă sau printr-o revenire mai stăruitoare asupra lor. în legătură totdeauna cu actualitatea, izvorând uneori din discuţii şi polemici ce au stârnit vâlvă odinioară, ideile estetice ale d-lui Ralea au sprinteneala vieţii şi aburul sângelui luptei.

Printre cele dintâi preocupări trebuie citate cele care tind la fixarea conceptului de artă şi ale înrudirii acestuia cu conceptele învecinate. Dintr-o aprigă discuţie a unui moment literar mai vechi a răsărit pentru dl. Ralea nevoia de a se ocupa de „specific” şi „frumos” străduindu-se să prezinte raporturile etnicului cu esteticul. Pornind de la Croce şi Bergson autorul nostru îmbrăţişează definiţia artei ca o formă de cunoaştere specifică, particulară, o expresie – intuiţie cu caracter strict individual. Adăugând la analiza mecanismului fenomenului estetic argumente din istoria artei şi etnografiei dl. Ralea ajunge la aceleaşi concluzii, după care arta e o individualizare, specificitate. Dar Croce trebuie depăşit – spune autorul nostru – întrucât a sublirJat prea ascuţit nota individualistă a artei, uitând că prin expresie ea depăşeşte particularul spre general pe plan social. Individual sau specific absolut e numai inconştientul şi acesta nu se poate exprima. Generalul complet e obiectul ştiinţei şi e pe deplin exprimabil. Arta ocupă aici un loc intermediar: pornind de la individual tinde prin expresie la generalul pe care-1 realizează ştiinţa. Care este însă, pe această linie tranzitorie, obiectul artei, pe care aceasta trebuie să-1 cuprindă fiindu-i interzise ambele capete ale drumului?

Între individualei universalspune dl. Ralea – există un loc geometric şi acesta e etnicul1. Obligat să fie social prin expresie artistul nu poate fi în stadiul actual al civilizaţiei decât naţional întrucât trăieşte în societăţi concrete, limitate. Etnicitatea e de aceea „intrinsecă însuşi momentului realizării artistice”2. Se dezvăluie în această idee o concepţie organicistă despre artă, ca expresie firească a mediului sociai-naţional al artistului, fără să se alunece pe panta tezismului sau a pedagogiei. Nu se fixează nici un fel de normativ, nici o prescripţie autorului, ci se constată doar prezenţa unei realităţi.

Dacă privim însă argumentarea de mai sus cu mai multă atenţie şi imanentism observăm de îndată că etnicul e încă o categorie prea generală între individual şi universal, menită să îndepărteze arta prea mult de individual şi s-o apropie prea sensibil de universal. Individualizarea acesteia trebuie limitată mai mult şi atunci ne pare ca un termen nou, mai concret şi mai viu, varianta regională a etnicului ca fragment uşor de intuit al realităţii naţionale. Urmând consecvent acest drum nu putem ajunge decât la localismul artei, înţelegând atunci cum se explică valoarea unui Creangă sau Goga – monografişti artistici regionali şi locali în toată opera lor.

O concepţie organicistă a artei dovedeşte apoi autorul nostru atunci Când acordă o deosebită preţuire literaturii fireşti, lipsei atitudinii de scriitor, de manieră, motiv pentru care apreciază de pildă pe dl. Brătescu-Voineşti3. S-ar părea că aici asistăm la o apropiere faţă de arta ca joc, aşa cum de mai multe ori socoteşte dl. Ralea poezia4 dacă n-ar sublinia cu un alt prilej chinul creaţiei artistice5. O vecinătate cu teoria vitalistă a artei se remarcă de asemeni, întrucât jocul e înfăţişat şi de autor ca expresie a „unui lux de energie” şi se accentuează misiunea artei de a reprezenta viaţa cu luptele şi dramatismul ei6.

Tendinţa de autonomie a artei pe care o dovedise şi mai sus dl. *Raâea se lămureşte mai potrivit prin definirea artei ca o problemă de tehnică. în loc de discuţii interminabile asupra frumosului să ne întrebăm numai – spune criticul – dacă planul iniţial pe care şi 1-a propus artistul s-a realizat efectiv, iar în schimbul valorificării – frumos sau urât – să pronunţăm verdictul „ratat ori reuşit”7, căci „arta e o problemă de realizare: cutărei intenţii îi corespunde cutare rezultat”8, „în artă, tehnica e totul”. Organicismul de mai sus apare astfel atenuat, dar dl. Ralea va depăşi singur această ultimă poziţie prea accentuată când va scrie: „o operă e mai mult decât o intenţie şi o realizare tehnică a unei teme”9, că şi alte elemente ale vieţii o inundă şi o complică depărtându-ne de o identificare a esteticii cu tehnica, a „frumosului” cu „reuşitul”.

În strădania de a lămuri specificul estetic autorul nostru se ocupă de raportul dintre calm şi frumos, constatând că tot ceea ce se mişcă, tulbură sau agită nu are virtuţi estetice. Dimpotrivă, liniştea, semnul încetării mişcării, „tot ceea ce s-a ajustat”, s-a adaptat e frumos10. Dl. Ralea tinde să reducă cu alte cuvinte sfera esteticului la categoria lui clasică sau apolinică făcând abstracţie de cea romantică sau dionisiacă şi amintind definiţia lui Nietzsche, după care arta e „activitatea a ceea ce se odihneşte”.

Dintre ideile exprimate asupra creaţiei artistice reţinem şi comentăm pe cea care vorbeşte despre condiţiile psihologice ale artei, înfăţişate cu prilejul eseului despre Lucia Mantu. Arta nu poate lua naştere în momente de emotivitate puternică, de spaimă sau de indignare. Acestea ar paraliza creaţia fiindcă n-ar face cu putinţă inhibiţia, amorţirea emoţiei, spre a se putea surprinde pe sine însuşi. E necesară „o detaşare, o desolidarizare cu momentul emoţiei”11. Se merge chiar ai departe. Subiectivismul sau simpatia excesivă nu pot duce la o estetică devărată. „între atitudinea estetică şi tendinţa către obiectivitate există latiuni strânse, dovadă Flaubert. Pe baza acestor constatări opera Luciei Mantu va fi elogios apreciată, ca una care se detaşează de obiect, îşi reduce arta la spirit de observaţie, înregistrare de impresii optice, obiectivism. Autonomia esteticului se realizează mai ales în cazurile când „voinţa către frumos se aplică la un domeniu mai restrâns şi cu limite mai reduse”12.

Observaţiile de mai sus sunt fără îndoială juste, cu condiţia să nu se exagereze obiectivismul şi să nu se uite că şi arta subiectivistă şi lirică îşi are locul ei pe deplin meritat. Că însă opere de tip miniatural de felul celor aâe Luciei Mantu, E. Gârleanu sau D. Anghel ar fi mai izbutite ca atitudine estetică, e mai greu să credem. Acestea ne par mai degrabă – aşa cum au fost unanim calificate – „minore”, adică realizând trepte mai puţin înalte ale esteticului, ca unele care se reduc numai la observaţie şi nu angajează concepţia de viaţă a artistului, ci doar stratul elementar al senzaţiilor şi un uşor val de sentimente.

În legătură cu aceeaşi idee trebuie pusă şi părerea exprimată altădată, după care un artist nu poate produce nici în momente de mizerie extremă, nici în cele de fericire maximă.

Problemele receptării artei îl reţin de asemenea pe autorul nostru. Printre ele, cele care privesc critica merită să fie comentate în mod deosebit.

După dl. Raâea orice operă de artă e formată dintr-un miez luminos şi un halo difuz care o înconjoară, are o intenţie centrală şi sensuri necunoscute creatorului însuşi. Ea vieţuieşte cu atât mai mult cu cât periferia ei nebuloasă e mai întinsă. Publicul şi, în cadrul lui, criticul e autorul extensiunii sensurilor unei opere. De aici definiţia criticului ca „un creator de puncte de vedere noi în raport cu opera”13 care reprezintă de fapt formula activităţii critice a d-lui Ralea însuşi.

Ni se pare totuşi că se accentuează prea vădit personalismul criticului, impresionismul său, atitudinea sa creatoare şi se lasă în umbră obiectivul principal al criticii, care trebuie să-şi propună mai întâi restaurarea intenţiei esenţiale a artistului, refacerea fizionomiei adevărate a operei cu ajutorul metodelor istorice şi estetice.

Mai frecvente sunt la autorul nostru preocupările privind condiţiile eteronomice şi îndeosebi cele sociale. Astfel, de mai multe ori se afirmă că arta e socială prin originea ei ca şi prin scopul pe care şi-1 propune, idee curentă de altfel. Mai interesante ni se par explicaţiile sociale pe care le dă tocmai acelei concepţii despre artă socotită ca pură, independentă de societate, izolată în autonomia ei. Aici descoperă d-1 Ralea – cu o aleasă subtilitate – argumentele prin care tocmai această teorie dezvăluie semnul unei diferenţieri sociale. într-adevăr „arta pentru artă” e o „disciplină de lux”, iar luxul are un caracter de clasă „aristocratică”, dezinteresarea artei e de asemenea o atitudine „nobilă”, în sfârşit, decorativismul artei e tot o notă socială „aristocratică”. Iată deci condiţionarea socială a unei teorii care-şi refuză orice atingeri eteronomice.

Ca sociolog d-1 Ralea nu va împărtăşi concepţia estetistă a artei izolate ci va crede, dimpotrivă, că dacă arta e de origine socială, ea are şi însuşirea de a influenţa conştiinţa socială, de a o plămădi chiar şi de a defini naţiunea prin artişti. „Definiţia unei naţiuni se face prin scriitorii ei; d-1 Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc, procesul genetic al psihicului românesc”14.

Teoria genurilor literare şi îndeosebi a romanului e reluată în lumina condiţionărilor sociale. „Viaţa colectivă selectează după credinţă, moravuri, instituţii economice anumite genuri literare”15, la care se adaugă totuşi şi o „anume independenţă a genurilor, o anumită autonomie, un domeniu propriu explicabil prin legile lui interioare de filiaţiune”16, reliefându-se astfel, întocmai ca la Brunetiere, însemnătatea tradiţiei literare care e în fond tot o putere socială. Romanului îi acordă d-1 Ralea o atenţie accentuată, explicându-1 şi mai mult prin factorii sociali determinanţi.

Ideile estetice ale autorului nostru, aşa cum le-am înfăţişat mai sus, se dovedesc de multe ori sugestii fecunde, scăpărări de vădită originalitate uneori, cu tendinţă de paradox alteori, a căror eventuală dezvoltare ar putea aduce surprize în câmpul disciplinei noastre.

Forme sceptice ale esteticii.

  1. LOVINESCU sau relativismul estetic.

Poziţia estetică a criticii d-lui E. Lovinescu a fost limpede şi definitiv formulată abia în al şaselea volum al Istoriei literaturii române contemporane, după o activitate de critică literară extrem de bogată, după o asiduă frecventare a literaturii deci şi o cunoaştere pasionată a fenomenelor ei particulare. Criticul pare a fi procedat aşadar inductiv, experimental, mult mai sistematic decât a voit şi îi era firea, ridicându-se la înălţimea explicaţiilor teoretice abia într-un târziu. Nu trebuie să exagerăm însă stricteţea metodică a acestei procedări, deoarece din primele manifestări ale impresionismului său critic concepţia îi era prezentă intuitiv, limpezirea şi cristalizarea ei producându-se numai treptat, până la formularea de care pomeneam.

În volumul Mutaţia valorilor estetice se adună aşadar şi îmbracă forme teoretice precise gândirea estetică a d-lui E. Lovinescu, spre a cărei atitudine titlul lucrării deschide o fereastră lămuritoare. „Mutaţia” ne situează în lumea mobilităţii estetice, departe de orice dogmatism, într-o concepţie de tip heraclitean, din care punctele de reazim şi certitudinile lipsesc aproape cu totul. Spiritul î. lativismului modern agită în toate felurile această viziune estetică ce se clădeşte pe stratul alunecos al unei nesiguranţe permanente.

Era firesc deci ca încă din primele pagini ale expunerii sale teoretice să ia o atitudine agresivă şi absolut negatoare faţă de estetica şiinţifică.

„*Plecăm de Ia premiza categorică – scrie Dl. Lovinescu – a neputinţei nncipiale de formulare a unei doctrine estetice pe baze strict

Ştiinţifice„2 sau „estetica şiinţifică a frumosului privit în universalitatea hii e cu neputinţă”2. în mobilitatea continuă a contemplaţiilor sale această opoziţie constituie unul din puţinele puncte fixe de a cărui fermitate elativismul său general ar fi putut totuşi să se îndoiască.

*Motivarea atitudinii antiştiinţifice a d-lui Lovinescu se realizează prin următoarea judecată, categoric negativă asupra esteticului: „acesta nu e noţiune universală, uniform valabilă ci numai expresia unei plăceri individuale”3; se afirmă adică o poziţie psihologică şi hedo*histă ce nu se poate împăca, fireşte, cu normele ştiinţei. Autorul trece apoi mai departe la analiza variaţiilor esteticului, înfăţişând pe rând factorii lui determinanţi. Reluând teoriile lui Taine, d-1 Lovinescu va însemna mai întâi că esteticul e în funcţie de rasă, „care există ca o fiinţă indiscutabilă, cu o putere de creaţie tot atât de neîndoioasă, deşi mult mai redusă decât se crede, dar în schimb cu o forţă de asimilare, de adaptare nemăsurată”4, caracterizare ce amendează legile imitaţiei lui Tarde, atât de mult utilizate de autor ca principii de explicare ale civilizaţiei româneşti. Urmează cel de-al doilea factor ce determină variaţia esteticului: „factorul timpului ce intervine cu o acţiune a cărei forţă creşte în decursul istoriei până a deveni în zilele noastre precumpănitoare”5. Asupra acestui element d-1 Lovinescu insistă în mod deosebit însemnând consecinţe grave: timpul imprimă esteticului o fizionomie atât de distinctă de la epocă la epocă, încât acestea devin adevărate insule izolate pe care sensibilitatea nu le poate străbate, „o iremediabilă prăpastie estetică între noi şi trecut”6, care duce la „convingerea incapacităţii sufletului modern de a se identifica formelor de artă perimate”7. Singura sferă de exercitare rămâne „actualitatea literaturii naţionale, singura de resortul criticii bazată pe sensibilitate, pe consonanţă de sensibilitate”8. Suntem în fond prizonierii fără speranţă ai timpului nostru, din care numai pe cale intelectuală putem evada.

Relativizarea conceptului estetic merge însă şi mai departe, în continuă degradare de la „noţiunea universală” la „plăcerea variabilă”, individuală. în cadrul aceleiaşi rase şi epoci plăcerea estetică e schimbătoare „de la individ la individ, căci conceptul frumosului e o creaţiune individuală, pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia”9. Consecinţa acestei constatări: „estetica se pulverizează aşadar în principiu în atâtea estetici câţi indivizi sunt”10, fără să ajungă totuşi la punctul terminal al evoluţiei descendente, întrucât, „de urmărim şi mai aproape procesul de pulverizare a sentimentului estetic, vedem că se continuă numai la indivizi, ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente”11. Relativismul estetic sau impresionismul cel rnai consecvent atinge, am oune prin contrast, forma lui absolută, dizolvând prin urmare orice DUtintă de întemeiere a unei estetici şiinţifice. Dar posibilitatea însăşi a oricărui studiu ar fi eliminată, dacă d-1 Lovinescu n-ar admite totuşi că deasupra esteticii individuale se desprinde estetica unei societăţi date„, care porneşte de la un nucleu restrâns de artişti şi oameni de gust, ce se măreşte continuu, până se ajunge la „formula estetică a unei generaţii, a unei epoci, a unei civilizaţii„12. Ne rămâne atunci putinţa unui studiu istoric al variaţiilor estetice ale epocilor, dar numai atât. în locul unei estetici ştiinţifice se preconizează o „istorie a esteticii adică a variaţiilor sentimentului estetic”13, concluzie în deplină concordanţă cu relativismul autorului.

Examinând acum această concepţie cu argumentele ei înseşi, imanent, observăm de îndată că relativismul ei general e puternic atenuat şi contrazis de existenţa – la care criticul consimte – a „formulei estetice a unei generaţii, a unei epoci”, ba chiar a „unei civilizaţii”. Conceptul estetic a reuşit să nu mai fie individual, ci destul de general înglobând cel puţin pe indivizii unei epoci întregi, ceea ce înseamnă că pulverizarea lui reală nu s-a produs de fapt. O putinţă de „universalitate” măcar relativă a esteticului e admisă prin urmare şi de d-1 Lovinescu. Dar prin aceasta viziunea sa estetică se clatină în ansamblul ei şi, prin spărtura pe care singur şi-a tăiat-o, pătrunde apa tuturor argumentelor estetice şi ştiinţifice. Variaţia de la moment la moment a conceptului estetic în cadrul aceluiaşi individ nu ţine seama astfel de datele elementare ale psihologiei şi anume de existenţa eului, la care se raportează ca la un centru de relaţii, cum spunea Natorp, toate fluctuaţiile vieţii sufleteşti, rezenţa unei permanente conştiinţe a eului dă unitate şi consecvenţă manifestărilor sufletului, cu atât mai mult cu cât e vorba de sentimente superioare cum sunt cele estetice. Mergând apoi mai departe, pe urma Propriei concesii a d-lui Lovinescu, ce admite un consens al indivizilor cadrul aceleiaşi generaţii, e firesc să ne întrebăm dacă nu cumva e posibilă şi o înţelegere între mai multe generaţii şi epoci o dată ce, în definitiv, solidaritatea aceasta temporală se întemeiază pe structura comună a umanităţii. Să fim noi într-adevăr robii iremediabil înlănţuiţi ai epocii noastre? Să cităm aici o părere autorizată ca cea a lui Croce, care socoteşte că o „reintegrare” în noi a condiţiilor schimbate în cursul timpului e cu putinţă datorită „muncii interpretării istorice” care reînvie mintal şi ne face să vedem opera aşa cum o vedea autorul în momentul producerii ei, adăugând: „astfel trăim în comunicare cu alţi oameni ai prezentului şi trecutului”1*. Fireşte, calea pur intelectuală a erudiţiei istorice nu e suficientă, evocarea trecutului – spune Croce – trebuie însoţită de gust şi de imaginaţie ca virtuţi estetice specifice. Dar experienţa însăşi a istoriei literare ne arată cum aceste transpuneri în alte epoci sunt posibile prin faptul că, dincolo de valorile mobile de fond ale operei, ni se impun, peste timpuri şi rase, valorile estetice ale expresiei.

Relativismul estetic al d-îui E. Lovinescu, moderat o dată de el însuşi prin admiterea acelei „formule estetice a unei generaţii sau epoci”, cunoaşte însă şi o a doua relativizare sau – cum spune d-sa – o încercare de „a limita incertitudinea în hotare fireşti”, o căutare a unor puncte fixe pe un teren atât de alunecos. Reluând într-o măsură atitudinea de altădată a lui F. Brunetiere împotriva impresionismului, autorul nostru socoteşte că poate întreprinde „introducerea în determinarea valorilor literare a principiului de oarecare stabilitate a genurilor literare”, care este „pur estetic şi ne dă posibilitatea orientării fără a cădea totuşi în excesele dogmatismului strâmt”15 iar genurile despre care ni se vorbeşte sunt doar cele două: al subiectivului şi obiectivului, aşa cum în mod cu totul general au fost de mult distinse.

Desprindem, cu prilejul acestei noi deviaţii a d-lui Lovinescu, foarte fireasca şi omeneasca sa năzuinţă spre certitudine care e de fapt un pas, fie el cât de minuscul, către hulita estetică ştiinţifică. Este însă direcţia lui fericită? Din păcate, nu acesta e cazul. Teoria genurilor literare şi artistice din antichitate, de la Aristot şi până la Brunetiere, cu toată continuitatea ei respectabilă, nu s-a putut nicicând cristaliza de fapt în categorii bine distincte şi de toată lumea acceptate. Nu s-a ajuns în realitate la o definire şiinţifică a lor, aşa că judecarea estetică a unei opere prin raportarea ei la genul tutelar e dificilă. Pe de altă parte, o astfel de subsumare înseamnă renunţarea la caracterul unic al operei, la ceea ce formează individualitatea şi originalitatea ei, adică tocmai la valoarea ei distinctă în artă, creaţiile adevărate trăind în realitate prin tendinţa de a evada din cadrul genurilor, nu prin aceea de a realiza aproximativa definiţie.

Din cele două principale obiecţii formulate mai sus reiese inconsecvenţa relativismului estetic al d-lui E. Lovinescu şi prin aceasta opoziţia faţă de estetica ştiinţifică, aparent atât de acerbă, se clatină vădit, deschizând zări pentru o instituire a acesteia, cel puţin parţială.

Principiile estetice ale lui G. CĂLINESCU.

Ne propunem să ne ocupăm acum de opusculul d-lui G. Călinescu cu titlul Principii de estetică în care autorul, având în vedere îndeosebi sfera particulară a poeziei, nu se ridică totuşi mai puţin la problemele generale ale disciplinei frumosului, înfăţişându-le într-un fel pe care ne îngăduim să-1 dezbatem aici.

Să observăm mai întâi că mica dar substanţiala şi de multe ori îndrăzneaţă lucrare a d-lui G. Călinescu nu e menită deloc – cum însuşi autorul ei o mărturiseşte – să trateze şi să dezvolte, după structura unui tratat, problemele estetice. Criticul nostru, învestmântat de data aceasta cu funcţia de estetician, ne oferă numai un „program” căci – spune dânsul – „aceste lucruri delicate trebuie să fie numai atinse, iar nu ofilite de prea multă pedanterie”1, metodă pe care o urmăreşte într-adevăr, strecurându-se cu graţie şi ascuţime printre continentele aride ale atâtor ceiebre dezbateri estetice. D-l Călinescu nu ia totuşi mai puţin poziţii bine definite faţă de problemele esteticii pe care deşi sumar – le atacă îndrăzneţ, cu neînfricat avânt. îndepărtând cu un deosebit curaj balastul istoric al bibliografiei, îşi propune să gândească pe viu, cum se spune. – să despice fără ocoliri prudente miezul chestiunilor, să aşeze pe masa cugetării sale piesele nude ale conceptelor consacrate de vechi opinii şi teorii. în fond, d-l Călinescu reia, ca orice autentic gânditor, străvechiul drum cartezian al scepticismului metodologic şi-şi propune să reexamineze cu prospeţimea omului care a izbutit să se scuture de povara prejudecăţilor sau a judecăţilor de circulaţie obligatorie – principiile esteticii. în timp ce metoda carteziană e numai o metodă şi încă una menită a ne convinge că există certitudin1 indestructibile, scepticismul iniţial al d-lui Călinescu se înfundă tot mai mult în mâlul îndoielilor şi-al opoziţiilor şi se opreşte – în cele din urmă – la un relativism estetic, am spune moderat, dar în orice caz la

1 vădit. La această poziţie îl conduce apoi şi drumul experimental pe j urmează, socotind că principiile de estetică trebuiesc negreşit trase din frecventarea operelor artistice, de jos în sus, cum şi în tetica lui Fechner se spune, împotriva oricăror tendinţe normative.

<T discutăm dar cu d-l Călinescu unele probleme mari, pe care lucrarea a le ridică, în spiritul şi cu simpatia intelectuală ce trebuie să ne lege de jertfitorii unui altar pe care şi noi încercăm să-1 servim.

Printre cele dintâi afirmaţii ale Principiilor de estetică ne întâmpină cele privitoare la originea disciplinei însăşi, al cărei izvor ar izbucni din lipsa sensibilităţii artistice, din frigiditate deci, ca o compensare prin ocolite teoretizări şi pedante explicaţii, a neputinţei de a crea sau a lua contact imediat şi viu cu operele artei. De aici, d-l Călinescu socoteşte că, de obicei, naţiile lipsite de simţ artistic sunt dăruite cu esteticieni, în timp ce celelalte au numai critici. Germania spune astfel d-l Călinescu – are esteticieni dar nu critici, pe când Franţa dimpotrivă. Cu Italia cazul pare a fi mai complicat, deoarece această ţară se dovedeşte a avea şi mult simţ artistic dar şi esteticieni şi autorul nostru e silit, de aceea, să diagnosticheze aici „o confuzie ieşită din excesivă experienţă artistică ajunsă la saţiu”2. Preocupările estetice ar izvorî deci – după aceste păreri – din anume lipsuri determinate structural, etnic. Să adăugăm că acest fel de a vedea e susţinut şi pe cale istorică de cei care socotesc că apariţia esteticii e simultană cu epocile de mare sărăcie artistică, în care aleanul omului de gust însetat de creaţiile artei se îneacă în paharul mai amar al teoriilor despre artă.

Nu ştiu dacă logicastiel de păreri se pot susţine. De ce estetica să apară la popoarele lipsite de simţ artistic sau în epocile pustiite de artă, ca un fel de nostalgie după creaţiuni ce nu vor să apară? Nu e mai firesc sa presupunem că meditaţia asupra artei se iveşte şi-şi creşte intensitatea în momentele şi la popoarele fecunde în creaţiuni, atunci când abundenţa obiectelor create solicită stăruitor atenţia cercetării sau multipla lor prezenţă se impune contemplatorilor şi le formează sensibilitatea artistică? Cazul Italiei, socotit o excepţie de d-l Călinescu, noi credem cmai că e perfect normal şi ca atare general. Să trecem însă la gumente de fapt. Germanii ar avea esteticieni, dar nu critici, Francezii ar cunoaşte situaţia contrarie fiindcă cei dintâi n-au simţul artistic, pe când ceilalţi îl au. Cât ar putea rezista unei examinări fie chiar sumare această observaţie? Germanii cultivatori ai literelor dar mai ales ai muzicii – artă în care pare că simţul artistic „se exprimă mai pur” – să nu se bucure oare în acelaşi grad cu Francezii de bogata lor experienţă artistică, iar cei din urmă – după cum însuşi d-1 Călinescu o recunoaşte – nu se ridică tot mai vădit la preocupările esteticii filosofice? Susţinerile pe baza argumentelor etnice sunt totdeauna anemice din pricina generalizărilor de care sufăr şi a greutăţii verificării lor. Aceeaşi situaţie ne întâmpină şi în cazul explicării apariţiei preocupărilor de estetică în epocile de sărăcie artistică. Şi aici pare că ne aflăm în faţa unei afirmaţii – expresie a iubirii de paradox. Căci suntem nevoiţi să constatăm că între abundenţa creaţiilor artei şi meditaţiile asupra artei nu există deloc un raport de contradicţie, de vreme ce în epoci de eflorescentă artistică precum antichitatea, Renaşterea sau secolul al XVII-lea, cantitatea deosebită a creaţiei artistice a fost paralelă cu o dezvoltare a preocupărilor teoretice asupra artei. Nu se ivesc oare în antichitate atâtea forme de gândire estetică, cum sunt platonismul rigorist, hedonismul pur, moralismul” pedagogismul artistic, misticismul plotinian în sfârşit? Şi nu apar ele simultan cu epoci de deosebită eflorescentă artistică? Reluând formele artei antice, nu reia Renaşterea şi teoriile estetice de atunci, precum pedagogismul şi moralismul? Oare clasicismul francez al secolului al XVIÂ4ea şi a! XVfll-îea n-a cunoscut, în paralei ca abundenţa producţiei artistice, prezenţa meditaţiei unui Boileaa, ca expresie a cartesianisisaM, a unul Bouhours cu iraţionalismul lui estetic” a abatelui Du Bos ş, a”?

Oadouaprouen. ^; ă eseu se ocupă încă de la începa studiului său pi „w’_ – ăc ‘lâsieticiişi încercarea de autonomia disciplinei.

După ce constată ca acest obiect na este fizic şi psihic, că şl M cadrul lumii psihice are un ioc deosebit, întrucât se referă nuu: emoţiile produse de operele genluki, că acestea, fiind organizări spe ale datelor fizice, csd: >â& industriei, se opreşte în faţa îns’ gratuităţii ce caracţemeasă mai specific – după atâtea păreri esfe

_ spre a o respinge. Utilitatea şi gratuitatea – spune d-1 Călinescu t (jjferenţia operele artei, căci multe dintre acestea au în acelaşi. funcţii utile şi gratuite. Emoţiile artistice stârnite de o biserică unt ele tulburate de utilitatea religioasă pentru care a fost înălţată? Şi se conchide, de aceea, „de la unul (gratuit) la altul (util) trecem prin chimbarea atitudinii de valoare”. Prin aceasta, d-luî Călinescu i se pare că a respins fără drept de apel caracterizarea artei prin conceptul de gratuitate. De fapt d-sa confirmă fără să-şi dea seama determinarea prin gratuitate, întrucât tocmai schimbarea atitudinii de valoare e esenţială pentru definirea estetică a artei, o dată ce simpla introducere a unui obiect sub baldachinul valorii estetice îi conferă acestuia rangul artistic. Biserica poate fi rând pe rând lăcaş religios sau operă de artă, după cum o gândim sub perspectivă religioasă sau estetică, fără ca cele două unghiuri de vedere să se contamineze metodologic. Iată de ce d-1 Călinescu ar fi trebuit, cu întreaga estetică de astăzi, să primească criteriul diferenţierii.

AnaSârând mai departe posibilitatea autonomizării esteticii autorul nostru discută teoria capodoperei ca una ce-i socotită drept obiectul specific al disciplinei. Ce este însă capodopera, se întreabă – cu drept cuvânt – d-1 Căâinescu spre a conchide, ca o expresie a scepticismului şi relativismului său iniţial, că ea „nu există obiectiv ca un lucru asupr” căruia se pot emite judecăţi universale, ci e o stare de spirit a unor indivizi, un sentiment particular de valoare„3. Mai departe criticei observi că nu avem „un consimţământ general„ care să ne dea certitudinea că o operă este sau nu o capodoperă. De aici desigur încheierea dezolantă că, de fapt, estetica devine o disciplină eraefată care nu-şj cunoaşte obiectul”4. Să fie însă într-adevăr calificarea de capodoperă expresia unui sentiment atât de particular, caracterizarea capricios „ j, iui număr restrâns de indivizi anulând orice „consimţământ general„? Vom arăta totuşi că d-1 Călinescu însuşi nu e totdeauna e acord cu această excesivă relativizare, o dată ce scrie: „ne vom sili să ¦ erminăm care este factorul constant, structural din marile poeme „rice asupra cărora există, un consimţământ estetic unanim”’5. împărtăşim această dia urma vedere, cu toată forma ei excesivă, care-1 face pe d-1 Călinescu, ce se opunea unui consimţământ general cu privire la capodoperă, să vorbească acum despre unul „unanim”. Căci în mod empiric chiar, trebuie să recunoaştem că frumuseţea unor anume opere biruie orice răutăcioasă opoziţie şi că farmecul artei, depăşind adesea prezentul şi spaţiul imediat, domină secolele, îngăduindu-ne să vorbim despre o „eternitate a artei”, de un consimţământ general în timp şi spaţiu. De altfel, de mai multe ori în cursul interesantei sale lucrări, d-1 Călinescu analizează opere admise sau respinse de „consimţământul general”, ca unul ce-şi propune a urma drumul experimental şi real al operelor.

*La acest capitol al obiectului esteticii să remarcăm însă că autorul nostru nu e totdeauna în dezacord cu teoriile de circulaţie generală în estetica vremii. Cu prilejul unei fugare discuţii a teoriei artei ca imitaţie a naturii criticul va respinge pătrunderea frumosului în natură, de unde arta şi-ar propune a-1 „reda” şi prin urmare estetica a-1 studia, luptând la rându-i – alături de atâţia alţi gânditori – pentru autonomia activităţii artistice care inventează o „supranatură”, ba chiar o „contranatură”, expresie foarte potrivită al cărei conţinut a fost mai dinainte subtil analizat de d-1 Tudor Vianu.

O problemă de seamă pe care d-1 Căâinescu e nevoit s-o ridice priveşte caracterul normativ al esteticii, aşa cum e recunoscut de foarte mulţi gânditori contemporani. De data aceasta criticul nostru e din nou de altă părere situându-se în tabăra antinormativă a esteticii, printre cei care preconizează numai o estetică descriptivă şi experimentală şi care-şi defineşte obiectul după analiza operelor artistice, aposteriori. Motivarea acestei atitudini e următoarea: dacă o estetică ne-ar putea confecţiona şi dărui norme, oricare dintre noi ar avea posibilitatea creaţiei, ceea ce ar fi absurd. Pe de altă parte – socoteşte d-1 Călinescu normele constrâng şi desfiinţează libertatea creaţiei spontane.

Cel dintâi argument nu rezistă insă examinării pentru acelaşi motiv pentru care intelectualismul etic, de pildă, nu e cu putinţă. A cunoaşte normele morale nu înseamnă a avea şi putinţa aplicării lor, aşa cum credeau socraticii. De asemeni, cunoaşterea normelor esteticii nu poate duce ia ideea creaţiei artistice, care e o sinteză strict particulară, bine „ curnscrisă individual şi pe care nu norma de caracter cu totul general noate produce. Normele sunt într-adevăr numai precepte generale, î drumări largi, condiţii necesare ale creaţiei, fără a însemna însă cauza i eficientă, care rămâne mai departe ancorată în umbrele ecuaţiei ersonale şi subiective a creatorului. In ce priveşte apoi cel de-al doilea argument al d-lui Călinescu, după care normele jenează libertatea creaţiei, să observăm că, într-adevăr, într-o oarecare măsură faptul se produce dar cu intensitate sensibil redusă, o dată ce între caracterul atât de general al normei şi însuşirea atât de particulară a operei rămâne destul spaţiu de liberă mişcare. Subordonarea la normă sau, cu alte cuvinte, conformismul e de altfel admis şi de d-1 Călinescu, ce enumera printre preceptele poeziei şi pe următorul: „în orice operă mare, proporţia dintre conformism şi noutate este în favoarea celei dintâi„6. Conformismul sau potrivirea cu norma e de altfel condiţia înţelegerii operei, a posibilităţii circulaţiei ei, o absolută noutate fiind condamnată la izolare definitivă. Norma se dovedeşte necesară fără să ameninţe integral caracterul libertăţii creaţiei, care o pune de fapt în acord cu legile ei imanente şi cu mediul social prin care circulă. Să amintim şi aici cu câtă înţelegere e dezvoltată această problemă în estetica d-lui T. Vianu care observă că „acceptarea conştientă a normelor eliberează pe artist punându-1 în acord cu legea intimă a creaţiei în el„, că „departe de a încovoia pe creator, norma îl descătuşează întrucât îl pune de acord cu sine însuşi şi cu ceea ce este mai profund în intenţia lui artistică”7.

Luând atitudine împotriva esteticii normative, pentru care metodă se va hotăra însă d-1 Călinescu? După cum am mai spus-o, pentru cea descriptivă şi experimentală. Criticul accentuează că nu ne va da o definiţie a poeziei, ci ne va arăta cum există ea de fapt, în fenomenalitatea ei, istoric şi statistic. Numai pe această cale inductivă va putea sa se ridice la o înţelegere mai înaltă a poeziei. D-1 Călinescu se prinde insă – în acest fel – în impasul pe care toţi esteticienii experimentali şi l-au creat singuri. Ca să determine sensul adânc al poeziei sau al artei, ei au făcut apel la opere artistice pe care le-au recunoscut apriori ca atare, precedând fără să-şi dea seama actul experienţei lor cu unul ormativ, o dată ce, cu prilejul analizei lor, s-au adresat numai unora dintre opere şi nu altora, selectându-le astfel dintru început după anume norme preconcepute. In fapt, d-1 Călinescu şi procedează în acest fel, cercetând anumite „programe” artistice, în fond tot norme ale unor curente avangardiste sau apoi opere pe care le recunoaşte ca „frumoase1 *’, crezând că extrage din ele putinţa descrierii esteticului, pe când în realitate nu face decât să-şi expliciteze şi să-şi ilustreze normele pe care le prezintă confuz. Ba chiar, părându-i-se că urmează o metodă didactică, începe prin a enunţa norme şi apoi a le căuta ilustraţia.

În cuprinsul studiului său autorul nostru ne oferă o întreagă serie de „pseudoprecepte”, cum le numeşte şi care nu sunt însă altceva decât norme. De pildă: „nu există poezie, acolo unde nu este nici o orgâfiizaţie, nici o structură”, ceea ce echivalează cu pozitivul normativ că „poezia trebuie să aibă organizaţie”, apoi „abuzul noţiunii de artă împiedică spontaneitatea procesului creator”, „hazardul pus fără intervenţia spiritului nostru nu dă nimic”8 ş.a., care au caracterele normei inclusiv însuşirea de a fi generale şi deci de a nu impieta asupra libertăţii creatoare. Metoda normativă merge aşadar şi la d-1 Călinescu mână în mână cu cea descriptivă împotriva opunerii sale teoretice, pentru că o dictează caracterul special al obiectului esteticii, care nu poate fi definit fără a fi mai întâi recunoscut şi aprioric exprimat prin norme. Sunt fatalităţi împotriva cărora orice protest teoretic se dovedeşte inutil.

Să ne oprim, în sfârşit, asupra foarte interesantei concluzii a studiului d-lui Călinescu, care cuprinde definiţia poeziei, „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, forma goală a activităţii intelectuale”, având „aerul de a spune ceva” fără a o face totuşi, fiind „atitudine curat formală a spunerii”9, încercare neizbutită de a dezvălui sensul ascuns al lumii.

Care este locul opiniei criticului nostru între părerile autorizate asupra funcţiei şi caracterului artei? *Cercetătorul român nu admite nici soluţia lui Croce, după care arta înseamnă cunoaşterea individualului, a intuiţiei ce se acoperă cu expresia, nici pe cea mai veche a lui Schopenhauer, prin care arta ne dă prilejul înălţării în lumea ideilor platonice, nici pe cea a lui Tilgher care încearcă sintetizarea în artă a individualului cu generalul. D-1 Călinescu respinge vehement orice „conotualism„ sau, mai exact, refuză conţinutul artei, fie el de caracter ¦ dividual, fie idee. Poezia tinde totuşi „a spune ceva„, a dezvălui un mister pe care totuşi nu-1 poate cuprinde, a cărui prezenţă farmecă şi ubiugă, a cărui urmă vagă abia de-o adulmecă. Poezia e „numai o formă goală a activităţii intelectuale„. Ne întrebăm însă dacă aşa ceva e cu putinţă în realitate, în experienţa poeziei, dacă nu cumva d-1 Călinescu reia P1(tm) această definiţie formula puristă a poeziei, pe care în alte pagini ale studiului său o combate. Poezia e totuşi – observă d-sa organul de comunicare a iraţionalului, „spune ceva„, cum mai poate fi atunci „o formă goală?” în definiţia pe care o dă poeziei d-1 Călinescu reuşeşte să-i exprime însă neclaritatea-i organică, agnosticismul ei profund, prelungirea ecourilor ei subtile dincolo de un conţinut vag.

Ideile estetice ale d-lui Călinescu urmează însă să fie dezvoltate şi precizate. Autorul acestui comentariu ar fi mulţumit să fi contribuit, prin observaţiile sale, la provocarea unei astfel de lucrări.

Forme metafizice ale esteticii.

Misticism estetic.

VASILE PÂRVAN sau arta ca tăcere.

  1. Pârvan nu este – după cum se ştie – autorul vreunui studiu estetic pe deplin încheiat în totalitatea şi în părţile sale. Idei estetice a exprimat totuşi cu diferite prilejuri în două din lucrările sale, mai cu seamă în Idei şi forme istorice (1920) şi anume în dialogul platonic Anaxandrosşi în Memoriale (1923), în ultimul dintre ele: LausDaedali. Procedeul expunerii lui Pârvan, aşa cum este îndeobşte cunoscut, nu are un caracter filosofic-raţionalist, nu e cel al stilului filosofiei ştiinţifice, ca să se poată desprinde şi rezuma cu uşurinţă desfăşurarea argumentării. Ci tocmai dimpotrivă. Metoda înfăţişării ideilor e răspicat literară, respirând în vocabular, în construcţia frazei şi în felul compoziţiei un vădit aer antic, care-1 identifică fără îndoială cu structura mentalităţii şi scrisului clasic ce mărturiseşte deodată şi laolaltă pe filosof, poet şi profet. Chiar problemele estetice pe care le ridică – creaţia şi specia ei tragică în perspectivă metafizică – dezvăluie de altfel drumul gândirii lui V. Pârvan. într-o prezentare a aspectelor principale din estetica noastră contemporană numele lui nu poate lipsi, el alăturându-se cu demnitate capitolului mistic al esteticii româneşti.

Problema creaţiei alcătuieşte preocuparea principală şi stăruitoare a gândirii lui Pârvan. Ea apare firesc ca o necesitate, la o cotitură cosmologică şi etică a filosofiei lui, care trebuie de aceea reamintită, spre a-i fixa cazul de prezentare.

Metafizica lui Pârvan se cristalizează într-un monism energetic, care reduce toate fenomenele lumii la unduirea nesfârşită a energiei universale. O lege unică şi impunătoare domină totul: devenirea pe care noi o putem percepe datorită categoriei ritmului, un fel de echivalent -Pe Planul cunoaşterii – al „spaţiului” şi „timpului” kantian. Ordonând Pentru spectacolul conştiinţei noastre devenirea energiei, gânditorul îi lasă totuşi capriciul ei firesc, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu o intensitate mai lentă sau mai agitată.

Care este însă poziţia omului în consensul acesta labil şi dinamic? Răspunsul cade umil: „0 simplă expresie terestră a unor energii vibratorii universale”, o dependenţă absolută, o moleculă oarecare în sânul veşnicei deveniri. Consecinţa etica a acestei situaţii nu poate fi decât o totală disperare şi coborâre a fiinţei umane. Din fericire, mai există o perspectivă care valorifică şi restabileşte demnitatea omului. Participând la „energia vibratorie universală” el se împărtăşeşte şi din eternitatea ei, ca şi din infinitatea cosmosului spre care poate tinde pe o singură şi maiestuoasă cale: creaţia. Prin ea urcă, printr-o „iluminare transcendentă”, pe scările divinităţii, atingând veşnicia şi eliberându-se din nimicnicie. Funcţia etică a creaţiei e deci vădită. Ea se mai împodobeşte însă şi cu un rost cosmologic-genetic în lume. Mai înseamnă – după Pârvan – o prelungire prin om, a forţelor creatoare ale cosmosului.

Cadrul metafizic în care se înscriu ideile estetice ale gânditorului nostru este aşadar de tip heraclitean, cu infuzii foarte moderne din Ostwald (energetismul), din Bergson, dar şi din concepţiile scientiste iar problema creaţiei apare ca o necesitate cosmologică şi etică în cursul normal al desfăşurării gândirii sale. în Dies Violaris va scrie odată Pârvan: „nimicnicia omenească e fără îndoială legea supremă a vieţii noastre singuratice, dar în viaţa neamului omenesc întreg sunt şi lucruri nemuritoare”1, căci „alături de lumea creată de Dumnezeu e cea creată de om. Şi în această lume putem şi noi să urmărim veşnicia prin creaţiile geniului nostru”. La întrebarea, însă, a modalităţii de a urca prin creaţie la eternitate, Pârvan răspunde în felul platonic cunoscut: opera se naşte „din unirea sufletului imaculat de cele pământeşti cu ideea pură”, ea are ca „mamă – ideea”, ca „tată pe creator”. Exprimare mitologică şi conţinut platonic deci. într-un pasaj din Anaxandros lucrul se vede şi mai răspicat: „. desfacerea noastră de viaţa trecătoare prin entuziasmul dionisiac, mister al muzicii divine, care ne dă fericirea supremă a morţii întru divinitate, înţelegerea tainei fiinţei şi a nefiinţei, sublimă unificare a noastră prin muzica lui Dyonisos cu Eternul”2.

Cum vede mai departe V. Pârvan problema creaţiei însăşi, în rocesul ei interior, în afara funcţiunii pe care o îndeplineşte? Care-i mt determinantele efective? Din lucrările de cuprins estetic citate utem reface următoarea schemă: un factor corrdiţionant inconştient – aspiraţia – doi factori conştienţi: concepţia despre lume şi viaţă a creatorului şi poziţia lui faţă de propriul suflet. Citând numai pe aceşti trei determinanţi, Pârvan e desigur incomplet. Estetica ştiinţifică enumera încă şi pe alţii, ca de pildă invenţia, execuţia, factorii sociali etc.

Între factorii creaţiei Pârvan dă o însemnătate cardinală inspiraţiei. Ceea ce era foarte firesc pentru un mistic ca el. O numeşte „marea iluminare” sau „iluminarea transcendentă” şi-i închină de mai multe ori rânduri aprinse de omagiu. în străfulgerarea ei se înalţă doar creatorul spre ideile platonice şi factura scrisului lui Pârvan e ea însăşi străbătută de acest duh al inspiraţiei. Să nu uităm de altfel că estetica psihologică socoteşte şi ea acest factor ca pe unul important şi că strădaniile ei tind numai a-i studia pozitivist manifestările. Inspiraţia e înfăţişată la Pârvan numai în funcţia ei metafizică, de revelatoare a eternităţii, nu ca fenomen psihologic.

În seria determinanţilor creaţiei gânditorul nostru nu uită să enumere – cum spuneam – şi pe cei conştienţi, care se bucură chiar de o dezvoltare ce dezvăluie mintea echilibrată a gânditorului. *Cel dintâi factor citat e – pe acest plan – concepţia de viaţă a creatorului: „Ceea ce va fi rodul graiului nostru va fi şi mai mult o manifestare a gândului nostru despre lume şi viaţă decât un rezultat obiectiv al puterii noastre de a crea”3. Se introduce deci în gândirea scriitorului ideea că opera de artă manifestă şi ea, alături de religie, filosofie, o atitudine faţă de viaţă, 0 perspectivă personală a artistului, o viziune despre lume. Se reia adică, printre altele, concepţia romanticilor germani asupra funcţiei artei şi a locului ei între celelalte preocupări ale spiritului cu tendinţa de a le mmănunchia pe toate într-o fascie a cunoaşterii.

Cel de-al doilea factor e apoi poziţia omului faţă de propriul său suflet. Aici distinge Pârvan cele două atitudini în opoziţie: deplina uitare

— sine şi cufundare în gândul obiectiv sau accentuare voită a caracterelor personale, obţinându-se astfel „tonul sublim” şi „tonul meschin”. E -după cum se vede – o simplă tipologie dualistă a artei, care se reduce în fond la opoziţia clasic şi romantic, dar pe un fundament etic. Pârvan va insista asupra „tonului sublim”, pentru înălţimea morală şi clasicitatea lui, în timp ce va avea o atitudine vădit dispreţuitoare faţă de „tonul meschin”. Dintre categoriile estetice Pârvan se mai opreşte şi asupra tragicului, pentru acelaşi motiv moral şi filosofic. Dialogul platonic Anaxandros e în întregime închinat acestei preocupări şi, dincolo de valoarea lui literară, unele opinii asupra tragicului merită a fi reţinute. Gânditorul analizează îndeosebi geneza istorică, filosofică şi psihologică a tragicului grecesc. Mai preţioasă ne pare a fi cea din urmă: „Tragedia e pathos, întâmplare şi încercare omenească, suportată cu ethos, în tărie de caracter divină. Şi, de aceea, ea nu e nici senină ca mythul, nici întunecată ca viaţa – ci ca blândele chipuri săpate în marnicră pentru amintirea la morminte a celor apuşi, tragedia ne face melancolici pentru-măreţele vieţi pierdute, ale luptătorilor şi suferitorilor mytici, dar ne ţine în plină armonie sufletul prin neasemănata frumuseţe de artă, în care ea plânge ori cântă viaţa eroilor ei”4, iar altădată: „Şi tragedia fu dintru început strigătul de durere al singurătăţii în viaţă ca şi în moarte, a celor ce se despart de mulţime prin gândul ori jertfa lor”5. 0 însemnătate deosebită atribuie Pârvan acestei singurătăţi, care va reveni adesea în scrisul lui ca un adevărat leitmotiv al disperării omului pus, într-adevăr tragic, în faţa propriei lui oglinzi sufleteşti. Să notăm iarăşi că şi preocuparea de tragic nu e de fapt una pur estetică, ci ţine la rându-i de planul moral al existenţei.

Asupra creaţiei scriitorul nostru revine mai pe larg în memorialul intitulat LausDaedali (Tăcere), unde se ocupă exclusiv de posibilităţile, întinderea şi greutăţile exprimării în artă, pentru a ajunge la un rezultat dezolant de negativ şi cu scopul de a acoperi strădaniile exprimării cu blocul mut şi masiv al tăcerii.

Care sunt aşadar, după Pârvan, deficienţele expresiei artistice? Imposibilitatea fundamentală de a exprima gândurile noi ale creaţiei cu sprijinul uneltelor vechi ale formelor: „îndată ce vrem să împărtăşim gândul în forme, acestea ne iau în stăpânirea lor, semnele lor ni se un cU viaţa lor de străvechi canoane moarte şi gândul nou e strivit} tipare vechi, pe care doar rar de le poate el îndoi ori frânge după hipui lui de la început„6. Ni se înfăţişează aici o critică a expresiei rtistice în imposibilitatea de a cuprinde esenţa însăşi a creaţiei care e noutatea, conflict care pe plan etic e cel dintre forma de caracter social şi gândul cu accent individual. De aceea, faţă de creaţie, „sufletul nostru se strânge amărât ca de o înşelare„7. Scepticismul estetic al lui Pârvan nu este însă decât în parte legitimat: dacă arsenalul de forme vechi ale artistului s-ar opune atât de categoric exprimării gândului nou, seria marilor creatori n-ar fi fost de fapt posibilă. Virtutea creatorului constă tocmai în frângerea „canoanelor morţii” prin biruinţa îndrăznelii actului nou. Vădite unduiri bergsoniene pătrund în această critică.

Exprimarea gândului e oprită însă de caracterul general al materiei însăşi. „Toată căldura noastră, toată tulburarea puternică a sufletului nostru îngheaţă în contactul cu materia căreia voim să-i impunem înfăţişarea pasiunii noastre.”8 Faptul e de mult cunoscut în estetică. Sărăcia expresiei faţa de bogăţia conţinutului e la rându-i o deficienţă gravă care falsifică adevărul de exprimat. „Nu sunt atâtea gesturi şi atâtea măşti câte gânduri şi câte patimi se zbat în noi. Va trebui deci să dăm acelaşi gest şi aceeaşi mască la mişcări şi atitudini diferite ale sufletului. Şi astfel noi prescurtăm, simplificăm, limpezim, compunem din nou viaţa, după alte legi decât cele ale mişcării ei continuu variabile.”9 Este şi aici o critică a expresiei, alcătuită în cel mai ortodox spirit bergsonian. Izvorul se dezvăluie deplin şi în cele ce urmează: „numai judecata se lasă pusă în gesturi. Precum în lumea armoniilor pitagoreice sunt sunete prea înalte ori prea joase pentru auzul nostru, aşa în sufletele chinuite ale oamenilor sunt dorinţe şi gânduri, a căror vibraţie şi al căror ritm nu poate fi prins de simţurile noastre greoaie. Dimpotrivă, judecata în gospodăreasca ei aşezare a tuturor celor cunoscute sau necunoscute după o logică fină şi-a făcut semne înţelese de toţi a ceea ce se poate împărtăşi de noi şi altora”10. Pasagiul cuprinde aşadar concepţia programatică a limbajului şi raţiunii, ca şi ideea bergsoniană a „socializării adevărului”. Aceasta din urmă mai ales în preocupă u’torNeputinţa de a transmite şi altora ceea ce e strict individual şi ne dezvăluie în poziţia noastră personală, creatoare, e constatarea cea mai gravă. Pentru a învinge această greutate Pârvan va face însă mai puţin apel la elementele sensibile ale limbajului, la Bergson, el va cere mai cu seamă concursul „stilului liric”, revelator. Dar ce e comunicabil e, prin esenţa lui, comun, obişnuit. „Marea iluminare e necomunicabilă. Dar slabe reflexe ale ei se pot prinde în clipe binecuvântate în forme de stil liric”, scrie autorul nostru. Expresia nu dă atunci la iveală ideile, ci „vorba, sunetul, linia sunt atunci ca un oracol”, simboluri ce bat la poarta „sufletelor mistice ale indivizilor înrudiţi”. „Oracolul” nu este însă accesibil tuturor. Concluzia e totuşi mai pesimistă, căci se ajunge la constatarea „adâncimii veşnicei neputinţe de a spune a gesturilor trupului omenesc”11 şi la „fatalitatea tăcerii artei”. Tăcerea devine chiar „centrul lumii”, iar finalitatea vieţii, „lupta pentru a cuceri tăcerea”. Ceea ce nu înseamnă altceva decât o nouă condamnare a artei în însuşi caracterul ei esenţial, care este expresia ce nu-şi poate îndeplini funcţia. Laus Daedalidevine astfel, firesc şi trist, o laudă a tăcerii.

O altă preocupare estetică dovedeşte în sfârşit Pârvan cu prilejul tâlcului pe care înţelege să-1 dea vieţii sociale actuale, întrebându-se ce anume orientare ar trebui să urmeze, cea etică sau cea estetică. Subscriind, ca totdeauna, la idealul etic al omenirii actuale, autorul nostru nu uită să-şi dezvăluie înalta preţuire pentru idealul estetic: „Frumuseţea deplină trupească şi sufletească a individului izolat e fără îndoială o piatră fundamentală a clădirii sociale. Dar omul frumos e o operă de artă care nu se poate întruchipa decât într-un număr cu totul infim de indivizi, căci pentru viaţa estetică trebuie calităţi înnăscute care în actualul stadiu de evoluţie ai rasei omeneşti sunt încă foarte rare.”12. Idealul contemporan e deci cel etic, cel estetic fiind pe o culme inaccesibilă prin superioritatea lui.

Ideile estetice ale Sui Vasiâe Pârvan prezintă aşadar curba următoare: purced din cadrul unei metafizici de tip heraclitean, atribuie creaţiei artistice o funcţie etică şi cosmologic-genetică dar constată în cele din urmă că aceasta nu poate fi îndeplinită, din pricina deficienţelor organice ale expresiei. Gânditorul se zbate deci în contradicţia dintre misiunea pe care o doreşte artei şi imposibilitatea ei structurală de a o realiza. E nevoit, de aceea, să conceapă o artă a tăcerii, noţiune fără îndoială contradictorie. Şi pe latura estetică prin urmare se manifestă acelaşi scepticism ce caracterizează îndeobşte gândirea dezolantă a lui Vasile pârvan.

NICHIFOR CRAINIC sau sensul teologic al frumosului.

Cadrul general în care se înscrie concepţia estetică de care vorbim e – după cum se ştie – unul pur teologic. Trebuie să recunoaştem dintru început, alături de d-1 Nichifor Crainic, că pătrundem cu dânsa într-o lume necunoscută intelectualităţii româneşti, scrisului nostru mai ales, care oglindeşte toate curentele gândirii universale, în afara celui religios şi pe care raţionalismul modern 1-a negat permanent. Motivele acestei situaţii sunt desigur numeroase şi felurite, dar ele nu aparţin numai mimetismului europenist al cugetătorilor noştri, ci şi într-o bună măsură timidităţii reacţiunii autohtone de până acum şi în special teologiei căreia îi lipsea o metodă şi un aparat de prezentare mai modern, o dată cu o informaţie ştiinţifică mai vastă. E meritul deosebit al noii noastre tehnologii de a fi apucat de la un timp pe acest drum pe care şi gânditorii pot păşi cu încredere şi înţelegere. Pe această linie contribuţia d-lui N. Crainic a fost de mult recunoscută şi intelectualii noştri îi datoresc, aş spune, chiar iniţierea într-un domeniu pe care şcoala superioară 1-a ignorat aproape cu totul de la începutul fiinţării ei. Cu un teolog ca scriitorul de care vorbim, pătrunzi pe treptele ştiinţei celei mai înalte în altarul veşnicelor adevăruri religioase şi îndeosebi al celor ortodoxe, convingându-te de necesitatea simbiozei credinţei şi conştiinţei, ca feţe ale aceleiaşi năzuinţi şi strădanii omeneşti. Discutarea problemelor culturii din punct de vedere creştin şi ortodox, iată perspectiva generală a d-lui N. Crainic în care se descifrează şi zarea lui estetică.

Nostalgia paradisului’desfăşoară, în frazele cu poleiul aurit al stilului învolburat de entuziasmul ascensiunii mistice, trei mari probleme: raporturile dintre cultură şi religie, cele dintre teologie şi estetică, finalitatea culturii şi artei. Toate sunt unitar şi sistematic soluţionate, tin şj ortodox prin prisma modului teandric, după care actele culturii unt expresia unei înalte colaborări a divinităţii cu omul care „în tot ce f ce şi m t°t ce creează e colaboratorul lui Dumnezeu”1. Doctrina rtodoxă admite valabilitatea universală a principiului teandric şi, ca atare, aplicarea lui în problemele culturii.

Dintre problemele cărţii d-lui N. Crainic nu ne vom opri decât în fata celor estetice şi anume a raporturilor teologiei cu estetica.

Disciplina modernă a esteticii e orientată, în general, sub semnul specializării spre un foarte riguros şi exagerat autonomism. Obiectul ei în special a fost de aceea izolat şi îndepărtat de celelalte domenii ale culturii şi îndeosebi de religie. D-1 N. Crainic înţelege dimpotrivă că o apropiere a esteticii de religie e necesară în interesul însăşi al celei dintâi, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra autonomiei disciplinei. Argumentele sunt următoarele: a) religia nu e un domeniu oarecare al culturii alături de ştiinţă şi artă, ci unul de o valoare excepţională, ce tinde a îmbrăţişa totalitatea câmpurilor creaţiunii omeneşti şi care poate fi foarte fecund pentru explicarea lor; b) arta ca apariţie istorică este „marea fiică a religiei şi mijlocitoare a cultului divin”2; c) autonomia artei nu poate fi tulburată de religie întrucât arta a servit totdeauna biserica, fără a-şi trăda legile proprii; d) neputinţa esteticii moderne de a defini experimental şi raţionalist frumosul şi esenţa artei. Considerăm întemeiate aceste argumente, cu observaţia că şi ultimul e principial îndreptăţit pentru toate domeniile culturii, o dată ce metoda cercetării pozitiviste nu poate depăşi raza ei de eficacitate în câmpul fenomenelor. In schimb, se pătrunde în luarea credinţei şi a dogmei. Doctrina teologică e chemată să răspundă la problemele nedezlegate ale esteticii Şi d-1 N. Crainic socoteşte că ea posedă suficiente elemente „pentru a Preciza liniile unui sistem”.

Metoda generală a studiilor de estetică ale d-lui Nichifor Crainic urmăreşte confruntarea principiilor teologice cu cele ale esteticii a<Jiţionaliste, de care uneori se apropie cele dintâi şi cu cele ale cu moderne, de care se separă categoric. în rezumat, estetica lca şi teologică a scriitorului nostru înţelege să se opună net esteticii

¦ ce care, prin pozitivarea şi autonomismul ei, s-a redus la „o zonă

; spirituală pipernicită şi supusă unor răstălmăciri, de multe ori neconvenabile nici artei şi nici sensului teologic„3. îndepărtând din sfera preocupărilor problema frumosului în sine şi a inspiraţiei cu origini sacre, estetica modernă a săpat o prăpastie între teologie şi artă, „a dus la o scoborâre a prestigiului ideii de frumos şi de artă”4 – completează cu argumente de ordin etic – d-1 N. Crainic opoziţia sa.

Să înfăţişăm acum problemele estetice, aşa cum le dezleagă prin prisma teologică autorul nostru. Cea dintâi e problema „frumosului în sine”, cum spune metafizica, dând soluţiile cunoscute ale platonismului, după care frumosul e ideea eternă ce reapare în mintea omului cu prilejul contemplării lumii sensibile, amintindu-i-se originea lui divină sau aceea, apropiată, a lui Schopenhauer, după care frumosul e de asemeni ideea veşnică întrevăzută de geniu, ce ia iniţiativa repetării ei în artă. Metafizica tinde deci – spune d-1 Nichifor Crainic – să reducă frumuseţea în sine la „un concept abstract, impersonal şi vag, un extract logic şi atât”, ceea ce în fond nu corespunde tocmai intenţiunii ei reale, întrucât metafizica depăşeşte construcţia logică, căutând substanţa, ideea de frumos nefiind numai o sistematizare raţională, ci şi una existenţială. E drept însă că vagul concepţiei metafizice e vădit şi că nu poate mulţumi pe cugetător ancorându-1 într-o etapă provizorie. Doctrina teologică va căuta deci să depăşească provizoratul şi să umple vagul cu un conţinut mai precis: „frumuseţea perfectă sau absolută e Dumnezeu însuşi”5.1 se creează aşadar un fundament transcendent şi i se schiţează opoziţia faţă de metafizică, ce avea o bază imanentă îndreptând pe om spre ideea de frumos, de jos în sus, din propria lui iniţiativă. Aşadar, „frumosul în sine, definit în mod vag de metafizică, devine pentru noi frumosul în Dumnezeu şi astfel eî este izvorul transcendent al tuturor frumuseţilor din ordinea văzută, fie frumuseţile naturale, artistice, morale”6. Estetica teologică depăşeşte considerabil obiectul esteticii moderne care se reduce – pentru unele păreri – ia „frumosul artistic”, nu însă în sensui restrâns ce! i-i dă d-1 Nichifor Crainic, ca „frumos sensibil”, întrucât şi noua estetică se ocupă de frumosul ideal sau de „viziunea fanteziei creatoare”, ca etapă a creaţiei artistice sau ca esenţă a analizei fenomenologice. Frumosul e deci transcendent şi „cauza creatoare şi finală a tuturor lucrurilor„. Frumosul coboară şi se dăruieşte de sus în. se revelează adică. Amintim aici concepţia d-lui Lucian Blaga ce vorbeşte de asemeni de o „revelare a misterului”, dar într-un mod ciudat He jos în sus ca o urmare a atitudinii sale metafizice. Punctul de vedere teologic pare a fi aici mai cuprinzător întrucât, aplicând modul teandric al esenţei, atât factorul divin transcendent cât şi cel uman imanent se manifestă activ şi sintetic, cele două direcţii, de sus în jos şi de jos în sus, concurând spre acelaşi punct central al operei.

Frumosul înfăţişat mai sus alcătuieşte fiinţa recreată a lui Dumnezeu, izvorul ei, generatorul frumosului din întreaga lume creată. Care este însă situaţia frumosului creat şi, în primul rând, al celui natural în estetica teologică? Să reamintim, mai întâi, poziţia esteticii tradiţionale şi a celei moderne faţă de această problemă.

Pentru estetica tradiţională frumosul natural înseamnă doar o treaptă de pregătire pentru frumosul artistic, socotit ca desăvârşire a celui dintâi. Aşa a gândit de pildă estetica metafizică a lui Schopenhauer. De asemeni, şi pentru estetica psihologică tradiţională aceeaşi emoţie era provocată atât de frumosul natural cât şi de cel artistic. Situaţia s-a schimbat în estetica modernă, care s-a orientat spre o separare categorică a frumosului natural de cel artistic, cu scopul de a întemeia şi mai sigur autonomia esteticii. D-1 Nichifor Crainic citează următoarele argumente folosite pentru diferenţierea celor două categorii ale frumosului: a) frumosul artistic are legi proprii şi deosebite de cel natural; b) în ordinea psihologică nu există unitate între frumosul artistic şi ee! natural; c) natura nu e nici frumoasă, nici urâtă, ci anestetică, iar, dacă ni se pare uneori frumoasă, e numai fiindcă proiectăm asupra ei impresiile culese dia artă; d) pentru religie natura apare frumoasă în totalitatea ei, dar aceasta e religiozitate, nu sentiment estetic. Cu excepţia primului argument a cărui temeinicie o recunoaşte, întrucât nu socoteşte că frumosul estetic are misiunea de a imita în mod inutil pe cel natural, autorul nostru respinge toate celelalte motivări ale separării celor două s<uri de frumos. Fiind creaţie a divinităţii, natura nu poate fi decât Wioasă şi ar fi o aberaţie să i se nege această proprietate chiar în Hnele esteticii. A se reduce apoi frumuseţea naturii numai la proiectarea impresiilor noastre subiective asupra ei ar însemna – spun mai departe d-î Crainic – a se mina fundamentul ştiinţific al esteticii însăşi. Ar urma atunci să proiectăm impresii şi asupra operelor de artă fiindcă, întocmai ca în cazul naturii, am putea trece pe lângă frumuseţea, lor fără a fi înrâuriţi de ea. Sau majoritatea oamenilor gustă mai degrabă arta decât natura? Nu se întâmplă oare dimpotrivă, sfera contemplatorilor artei fiind mai restrânsă decât cea a admiratorilor naturii? Dar însăşi putinţa unei proiectări a impresiilor artei asupra naturii nu dezvăluie de fapt asemănarea lor?

Rămân cu toate acestea argumente ale esteticii ştiinţifice necitate de d-1 Crainic, care susţin mai departe eterogenitatea celor două categorii ale frumosului. Le înfăţişăm şi le discutăm după tratatul de estetică al d-lui Tudor Vianu, după cum urmează: a) frumosul natural e un element dat, frumosul artistic, unul creat de om; b) există un fel deosebit de evaluare a artei şi a naturii, cea dintâi ducând la artist, cealaltă, nu; c) frumosul natural e infinit, cel artistic, finit, redus la un fragment sau la un colţ al lumii; d) interesul deşteptat de natură are surse extraestetice: puterea de a te odihni şi întări organic, liniştea pe care natura o opune zbuciumului social şi civilizaţiei, sentimentul religios pe care-1 provoacă etc. Dacă privim însă aceste argumente ale esteticii ştiinţifice din punctul de vedere teologic al d-lui Nichifor Crainic, unele din ele par să cedeze. Astfel, la punctul a) se poate răspunde că, pentru teologie, natura nu e nicidecum un element dat, ci unul creat de Dumnezeu, ca şi frumosul artist care e creat de om, dar cu colaborarea divinităţii prezente în toate actele culturii, datorită modului teandric. La punctul b) diferenţa dispare, deoarece şi preţuirea naturii duce la un autor care e Dumnezeu. La punctul c) se poate obiecta că deosebirea cantitativă a frumosului natural de cel artistic, de la infinit la finit, nu e reală, opera de artă oglindind în chiar fiinţa ei redusă sclipirile infinitului divin, o dată ce modul teandric se manifestă şi aici. în ce priveşte punctul d) să recunoaştem că el rămâne valabil pentru foarte numeroase cazuri, că interesul extraestetic pentru natură e foarte frecvent, aşa cum am arătat-o şi noi în Conceptul de artăpopulară (capitolul Arta populară şi valoarea tetică) şi că> de foarte multe ori, cel religios le domină pe toate. Faţă i ceasta plasă de argumente ce se interferează adesea, anulându-se oc (jar se şi menţin uneori, cum se prezintă situaţia în cele din nă? Concepţia ştiinţifică pare să reziste şi e simptomatic că un tetician ca d-1 Lucian Blaga, a cărui poziţie e principial metafizică şi istică, susţine totuşi eterogenitatea celor două planuri ale frumosului crin acea lege a nontransponibilităţii, ce socoteşte că distanţa dintre ele e cât a unei „mutaţii ontologice”. De altfel, să recunoaştem că d-1 Nichifor Crainic însuşi se declară pentru o autonomie relativă a artei fată de natura pe care nu înţelege s-o imite pur şi simplu, văzând – cu drept cuvânt – inutilitatea acestei concepţii. Perspectiva teologică are însă avantajul privirii de ansamblu şi al realizării unităţii frumosului prin raportarea variantelor lui la Dumnezeu. Acolo unde ştiinţa separă şi ţărmureşte cu grijă teologia îmbrăţişează şi uneşte dogmatic. în capitolul despre artă al cărţii se vede totuşi clar dorinţa autonomizării, „ce aduce pe lume o nouă ordine de lucruri care, prin structura lor sui-generis, nu mai au nimic de a face cu ordinea naturii”7.

Studiile de estetică la Nichifor Crainic nu se ocupă însă numai de problemele obiective ale frumosului şi artei ci poposesc şi asupra psihologiei creaţiei, căreia i se aplică la rându-i concepţia teologică. Se ridică mai întâi problema factorului creator de artă, a geniului, respângându-se dintru început explicarea lui patologică şi universalitatea lui, aşa cum o vede estetica ştiinţifică ce şi-a dat toate silinţele să sfărâme caracterul lui excepţional. Democratizarea geniului, adică prezenţa lui obştească, s-a fundamentat pe identitatea dintre contemplator şi creator, întrucât toţi oamenii pot gusta arta, ei o pot şi crea. Neprimind această teză. d-1 Crainic o combate printr-o analiză a procesului de creaţie, care arată că, în timp ce artistul pleacă de la intuiţia sau viziunea ideală a operei şi apoi trece la realizarea şi intuiţia ei sensibilă, contemplatorul famâne numai la cea din urmă. Intuiţia sensibilă e comună tuturor muritorilor, cea ideală aparţine numai artiştilor. De aici, universalitatea °ntemplaţiei şi excepţionalitatea geniilor. Să observăm însă că analiza Procesului creaţiei, în comparaţie cu cel al contemplaţiei, a dus de fapt la alte rezultate. între artist şi contemplator diferenţa pentru estetica ştiinţifică a părut a fi doar direcţia inversă drumului străbătut. Pe când artistul trece de la intuiţia ideală a operei lui la cea sensibilă contemplatorul purcede de la cea din urmă la cea dintâi. în nici un caz însă nu-i lipseşte intuiţia ideală, care alcătuieşte doar ţelul final al contemplaţiei, intuiţia sensibilă mărginindu-se doar la învelişul exterior al operei. Având deci putinţa atingerii stadiului ideal, diferenţa dintre contemplator şi artist ar dispărea de fapt. O deosebire trebuie să existe totuşi, pentru simplul motiv că altfel geniul ar trebui să fie universal. Ea constă – socotim – în faptul că intuiţia ideală de la care pleacă artistul nu se poate acoperi niciodată cu cea la care ajunge contemplatorul, într-adevăr, opera ca existenţă realizată sensibil nu reproduce decât în parte viziunea ideală de cer ce a străfulgerat în intuiţia ideală iniţială a artistului. Plecând de la operă, contemplatorul nu va putea ajunge, în mod fatal, decât la o viziune parţială a lumii originare, întrevăzută de creator. Pe această bază, o diferenţiere a artistului de contemplator e cu putinţă, adăugându-se fireşte şi posibilitatea realizării în forme sensibile a intuiţiei ideale, pe care n-o posedă contemplatorul.

De psihologia creaţiei artistice se ocupă mai departe d-1 Crainic atunci când înfăţişează şi insistă asupra problemei inspiraţiei. Pe baza unor multiple mărturii, dintre care nu lipsesc şi cele ale unor pozitivişti, se accentuează însemnătatea elementului transcendent în procesul inspiraţiei. înrudirile dintre mistică şi artă sunt recunoscute de altfel în acest domeniu, chiar de unii cercetători psihologi. Acolo însă unde discuţia între concepţia teologică şi cea a esteticii moderne se aprinde priveşte „locul” inspiraţiei. Cercetările ştiinţifice de psihologie a creaţiei aşază într-adevăr locul inspiraţiei în inconştient sau subconştient, în timp ce teologia ortodoxă susţine cu d-1 Nichifor Crainic „spiritul” ca sediu al ei, deci plina şi puternica lumină a conştiinţei. Izbucnind din subteranul infernal al inconştientului, geniul devine astfel iresponsabil-De altă parte, este cu putinţă ca tocmai în inconştient să ia naştere cel mai înalt act al culturii? După cum se vede, argumentele de faţă au o puternică tinctură etică, ce depăşeşte planul pur explicativ al problemeifie se leagă de modul teandric sub care se privesc toate problemele flilturii, omul fiind în opera de artă colaboratorul lucid, conştient al lui fhimnezeu. Ocupându-se apoi de izvoarele inspiraţiei d-1 N. Crainic subliniază îndeosebi faptul eă cea mai de seamă fântână a operei de artă -Biblia – a ^ost foarte mult ignorată la noi şi că prin aceasta s-au pus sensibile piedici universalităţii artei noastre.

Cu prilejul ridicării problemei stilului d-1 Nichifor Crainic reia problema rolului inconştientului ca factor generator de cultură şi artă, discutând chestiunea în opoziţie cu d-1 Lucian Blaga, ale cărui teorii le preţuieşte de altfel.

Să fie stilul expresia inconştientului şi a categoriilor abisale? Scriitorul nostru analizează pe rând stilul personali artiştilor şi pe cel instrumenta] ‘şi găseşte, dimpotrivă, că încordarea cea mai conştientă stă la baia lor. Stilul lui Eminescu sau Flaubert nu oglindeşte oare prin atâtea transcrieri şi cercetări un calcul artistic evident? Un stil instituţional, ca acela bizantin, nu e format din atâtea elemente disparate, pe care numai un act de mare luciditate le-a putut selecţiona şi doza magistral? După felul acestor argumente se vede însă îndată că ceea ce înţelege d-1 Nichifor Crainic prin stil e doar expresia de manifestare. Prin stil şi problema lui d-1 Blaga şi ceilalţi cercetători pătrund însă şi în fondul culturii, în substratu’ i intim, în sensul în care se şi vorbeşte de un „stil interior”. Conştiinţa sau calcului artistic intervin numai în faza ultimă a creaţiei, mai mult ca un act de perfectare a ceea ce nu s-a putut dintru început realiza pe deplin. Stilul lui Eminescu sau stilul bizantin n-au fost exclusiv opera unui calcul, ci şi a unor determinanţi îndepărtaţi şi necunoscuţi, pe care analiza nu-i va lămuri nicicând. E straniu să constatăm aici că tocmai o concepţie teologică ţme să îndepărteze vălul mistic de pe suprafaţa creaţiei artistice, pe care nici ştiinţa n-o poate lămuri definitiv. Dar prin inconştient teologic nu înţelege oare d-1 N. Crainic tainele de nedezlegat ale divinităţii, ^e generează într-un fel nepriceput de biata minte omenească operele u”turii şi artei? Coborând cu Dumnezeu în creaţia artistică, omul nu e dominat şi călăuzit de duhul Lui atotputernic, fără a-L pricepe? Fără îndoială, problema factorului inconştient sau conştient în creaţie, în lumina teologiei ortodoxe, trebuie reluată şi discutată din nou.

Încercarea de a roti o privire de ansamblu asupra esteticii din punct de vedere teologic şi ortodox – aşa cum a întreprins-o d-1 Nichifor Crainic – reprezintă o noutate din cele mai evidente. Pentru estetica românească, orientată aproape numai metafizic sau ştiinţific, contribuţia d-lui Nichifor Crainic ilustrează o poziţie care-şi are interesul ei propriu.

LUCIAN BLAGA sau arta ca revelare a misterului (1895-1961)

Dacă opiniile estetice ale multor gânditori români se adună – în mod firesc – sub semnul „ideilor estetice”, al concepţiilor sau principiilor de estetică, deoarece strădaniile lor se caracterizează prin fragmentar, accidental şi disparat, vederile d-lui L. Blaga sunt circumscrise vădit în curba unui sistem de o organicitate evidentă în părţile şi în totalitatea sa. Unele dintre ideile lucrării sale sintetice Artă şi valoare au apărut mai demult în cursul unei opere teoretice sau artistice ce, prin stăruinţa ei, dovedea o aplicată vocaţie dar numai meteoric, accidental. Orânduirea lor pe câteva axe răspicat determinate, gruparea lor logică şi ierarhică s-a săvârşit în structură de „sistem” abia prin această din urmă lucrare. Un caracter de un geometrism limpede, demonstraţiuni într-adevăr moregeometrico, silogisme corect desfăşurate impun şi, să adăugăm, surprind pe spectatorul de ansamblu al viziunii d-lui Lucian Blaga, obişnuit cu impreciziunile mistice ale poetului şi cu imagismul, în mod necesar vag, al filosofului. Operă a unui neaşteptat asprit de geometrie atât de evident, încât multe din ideile sale ghemuite latent în premise sintetice pot fi uşor explicitate înainte chiar de a fi desfăşurate de scriitor, sistemul estetic al d-lui Blaga nu e mai puţin şi expresia acelui esprit de finesse, Pe care în sectoarele întregului îl vădeşte cu atâta simţ al nuanţei. Este de altfel axiomatic faptul că, şi în acest domeniu, filosoful şi poetul realizează o operă care se bucură sau suferă de calităţile şi defectele acestei metode simbiotice.

Cu o armătură exterioară raţionalistă, d-1 L. Blaga rămâne totuşi _ Prezentant al misticismului modern, dezvăluind, şi în liniile mari ptuni sale ideologice, un nucleu sintetic închegat dintr-o nebuloasă adicţii ce se străvăd încă prin cenuşiul ei originar. De aici, impresia unei experienţe intelectuale trăite cu elan liric, de ‘ sentimentul autenticităţii şi al ideii vii, generatoare.

Nu se poate aduce, de aceea, sistemului d-lui Blaga învinuirea s-ar desfăşura pe un plan pur speculativ, că este o creaţie abstractă abilă de idei ce se înşiruie numai cu farmec amăgitor, cum ar păfe într-adevăr la prima vedere. Căci dacă sistemul nu-şi extrage vitalitate din întreg domeniul variat al experienţei artistice, el creşte totuşi din rădăcina unei experienţe şi aceasta este cea a poetului Blaga însuşi, De aici se înfruptă cu aviditate speculaţia filosofului colorându-i gândirea ce ar fi fost altfel anemiată, dar tot de aici se iscă şi zvonul dificultăţilor teoretice: câmpul fatal restrâns al unei singure experienţe artistice profund subiective ce se încadrează în tipul dominant simbolist al artei.

Concepţia estetică a d-lui Lucian Blaga se construieşte pe cale pur deductivă de „sus în jos”, din anumite premise care o generează cu stricteţe. Prin spiritul ce o pătrunde ea reface atmosfera vechilor sisteme ale esteticii de tip metafizic, ca de pildă cele ale idealismului postkantian. Filosoful mi ignoră dificultăţile care merg până la caducitate, ale metodei. 0 estetică bogată de o anume viziune metafizică îşi hrăneşte substanţa din aceasta dar se menţine şi piere prin ea. Pe deplin lămurit asupra situaţiei, d-1 Blaga va scrie: „Hrănim de mult timp credinţa secretă că teoriile estetice nu sunt niciodată mai fertile, că tocmai în epocile când ele se rostesc în numele unei metafizici oarecare şi sub ameninţarea unei obşteşti osânde. Caducitatea teoriilor metafizice se constată desigur, fără apel, cu istoria la îndemână. Dar aceasta nici nu se sperie, nici nu ne poate fi leac sau învăţătură. Dimpotrivă, împrejurarea e de natură a ne da curajul să ne depanăm firul, după cum ne e placul.”1.

Estetica de faţă poate fi prin urmare discutată, apreciată sau condamnată în lumina sistemului metafizic care o generează. Ea mai poate fi însă privită şi din punctul de vedere imanent, din zarea propriei viziuni, urmărindu-i-se consecvenţa în desfăşurare.

Primul drum ni se pare mai uşor accesibil şi mai puţin recomandabil. Premisele metafizice ale unui sistem de structură oarecum subiectivă, ca acestea, nu sunt greu de răsturnat şi, o dată cu ele, piere de la ssfle şi horbota teoriilor estetice.

„ de-a doua cale ni se pare însă mai corectă, pentru că pe firul „. ceput gfjja presimţit, putem pătrunde în atât de controversata

6’ hi matică a esteticii şi verifica, la faţa locului, rodnicia viziunii metafiziceSistemul estetic al d-lui L. Blaga va fi aşadar preţuit din perspectiva ‘ roorie şi soluţiile lui, alăturate la cele ale esteticii contemporane, re a le cunoaşte noutatea în cadrul general al disciplinei. în acest fel, m ilustra indirect valabilitatea premiselor metafizice ale sistemului. Cadrul teoretic în care se înscrie estetica d-lui Blaga e fixat cu orecizie chiar de autor. Primele lui linii înseamnă, mai întâi, o depăşire a punctului de plecare cartezian, dincolo de eul cugetător şi de lumina limpede a conştiinţei. Din hrubele confuze ale inconştientului se iveşte glasul omului contemporan, care nu mai are siguranţa şi tăria veacului al XVII-lea. El exprimă zvonurile noului orizont al misterului, omul devenind „o existenţă care-şi e sieşi mister şi ia act de un orizont saturat de mistere”2. E aici un agnosticism care, alături de unele antecedente filosofice cunoscute, nu purcede mai puţin din sfera romantismului şi a simbolismului poetic. Semnificativ apare faptul că fiorul tainei a tremurat încă din primele versuri ale poetului, în 1919, unde trebuie căutate şi zorile nelămurite ale gândirii sale. în Poemele luminii – explozivă şi dionisiacă înşiruire de poeme de un erotism păgân, în care lumina e doar lunară – întâlnim astfel embrionara intuiţie a misterului în versuri ca:

Şi nu ucid/Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc sau chiar paradoxal:

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi:

Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

Cu largi fiori de sfânt mister sau anticipând cu aproape două decenii acel ignorabimus al metafizicii Sale: „un val de nepătruns ascunde Vecinicul în beznă”. (Veciniculdin Poemele luminii).

Situarea omului în orizontul misterului depăşeşte printr-un salt fericit calificat „mutaţie” – cum mai observam – poziţia carteziană. Dacă identificarea celei din urmă cu modul existenţial animalic e foarte discutabilă – recunoaşterea ideilor clare şi distincte nu corespunde numai orientării biologice a omului, ci a făcut cu putinţă dezvoltarea culturii moderne raţionaliste însăşi, ca o categorie specific umană – noul mod ontologic, provocând prezenţa misterului, complică într-un fel tot mai omenesc problematica lumii. Din relaţiile omului cu noul orizont ai misterului pe care tinde să-i reveleze, filosoful nostru ajunge la definirea actului cultural şi apoi la analiza lui structurală, socotindu-1 „metaforic” şi produs al „categoriilor abisale”, create ca un spor de tipare ale inconştientului, prin analogie cu categoriile kantiene ale conştiinţei, 0 metafizică şi o teorie a cunoaşterii care, cu veche armătură kantiană, caută să organizeze domeniul vag al inconştientului, descoperirea cea mai preţioasă a psihologiei moderne.

Pentru lămurirea premiselor estetice ale gândirii d-lui L. Blaga să subliniem şi noi însemnatul rol pe care-1 joacă acele „categorii abisale”, cu îndoita şi ingenioasa funcţie de a menţine efervescenţa creatoare a omului, dar şi de a înfrâna transcendent posibilitatea revelării complete a misterului.

În acest cadru metafizic, despre a cărui valabilitate nu avem să ne ocupăm aici, se înscrie sistemul estetic al d-lui Blaga.

Să urmărim însă acum soluţiile pe care d-1 L. Blaga, în lumina premiselor metafizice de mai sus, încearcă să ie dea problemelor estetice. Se iveşte mai întâi nevoia definirii artei ca treaptă primară a sistemului, în calitatea ei de plăsmuire culturală, alături de religie, ştiinţă, metafizică, arta îşi propune şi ea – socoteşte d-i Bâaga – a revela misterul pe cale metaforică şi în tiparele categoriilor abisale. E în aceste elemente primul termen al definiţiei şi anume genul proxim.

Cel de-al doilea termen al definiţiei d-lui L. Blaga, cuprinzând diferenţa specifică, readuce în discuţie o idee uzuală şi anume: revelarea misterului se face pe planul sensibilităţii sau al concretului intuitiv. Cu aceasta vedere ne-am situat iarăşi în albia acelui curent al esteticii, care socoteşte arta drept o cunoaştere a individualului, o intuiţie a însuşirii

¦ cUiare, cum o vede de pildă Croce: o cunoaştere intuitivă în opoziţie a conceptuală a ştiinţei. Părăsind însă planul conştiinţei şi fundându-se în hrubele inconştientului, intuiţia d-lui Blaga dobândeşte nou aspect: ea slujeşte „categoriile” abisalului, iar sensibilitatea se iscă în sfera artei pe un alt plan decât cel practic obişnuit, anume pe el pe care se revelează mistere. în cadrul perspectivei cu îndoit orizont d-lui Blaga, în care funcţiile sufleteşti au manifestări bivalente, noua orientare a sensibilităţii poate fi înţeleasă. Cum ne-am propus să ne mişcăm în cercul limitat al punctului de vedere imanent, ne mărginim la această acceptare.

O a doua problemă pe care o ridică de îndată d-i L. Blaga priveşte originea şi funcţiunea artei. Se refuză cu hotărâre explicaţia artei prin condiţiile ei inferioare şi extrinseci, teoria artei ca joc, vitalismul estetic etc. şi se accentuează, în buna tovărăşie a fenomenologiei, lămurirea ei imanentă. Apariţia artei poate fi înţeleasă ca o manifestare a unui „mod ontologic” nou care este cel uman, o justificare de natură esenţială căreia trebuie să-i recunoaştem adâncimea şi demnitatea. E o depăşire a planului explicativ psihologic şi biologic în orizont metafizic.

Suntem îndemnaţi acum să vâslim în comentariile noastre spre apele autonomiei artei, al cărei accent specific a şi fost atins mai sus. Ajungem astfel la problema centrală a esteticii, a cărei autonomie ca ştiinţă pe baza autonomiei artei a solicitat atâtea strădanii de la Baumgarten (1750) şi până la fenomenologii contemporani. Problema cea mai dificilă ce se ridică aici e cea a esteticului natural şi al celui artistic, prin care se poate proclama autonomia artei.

Într-o discuţie sumară dar pătrunzătoare d-1 L. Blaga va combate ideea diferenţierii graduale, prin intensitate şi complexitate, a frumosului naturalei artistic şi va dobândi o nouă poziţie prin aplicarea dualismului sau metafizic după care, între cele două orizonturi, se cască o prăpastie de netrecut, esteticul natural constituindu-se în planul obişnuit al conştiinţei, pe când cel artistic, în noul orizont al misterului.

oducându-se aici ° mutaţie ontologică, autonomia artei creşte din adăcini de unde nu mai poate fi smulsă. Spre a sublinia limpede această poziţie d-1 Blaga va născoci legea nontransponibilităţii, cu tendinţa de a hotărnici definitiv autonomia artei.

O consecinţă imediată a legii nontransponibilităţii o constituie respingerea frontală a teonei artei ca imitaţie a naturii care, de la Pâaton şi până astăzi, stăruie în estetică. într-adevăr, situând arta pe planul distinct al revelaţiei, atribuindu-i o funcţie ce depăşeşte integral planul natural, între cele două orizonturi căscându-se o prăpastie, teoria imitaţiei nu se mai poate susţine. Cu acelaşi argument se condamnă principial şi metoda experimentală a esteticii care, prin discuţia lui Fechner, voia să constituie frumosul pe calea costisitoare a experienţelor ce porneau de la formele cele mai simple. Ridicată pe un plan deosebit, arta nu poate fi înţeleasă prin subsumare la fenomenele naturale subordonate, cum sunt formele simple. în fond, argumentul crea într-o altă structură obiecţiunea fundamentală ce s-a ridicat mai demult în faţa experimentului estetic şi anume caracterul anterior al normei estetice ce se manifestă fără voie cu prilejul experienţei.

Din definiţia artei ca revelare metaforică şi în tiparele abisale ale misterului se deduce şi caracterizarea geniului ca agent creator al artei. Respingând şi de data aceasta teoriile psihologice şi patologice despre geniu care apar ca explicaţii insuficiente, acesta devine darul de a transpune pe alt plan ontologic misterele revelate. E o soluţie care, în cadrul metafizic amintit, dă geniului – să recunoaştem – un prestigiu crescut.

Printre problemele generale ale esteticii pe care sistemul d-lui L. Blaga le ridică este şi cea a locului artei între celelalte ramuri ale culturii din punctul de vedere al posibilităţii apropierii de Absolut, Se cunosc dezbaterile idealismului romantic german, de pildă, cu privire la această problemă. Neidentifâcându-se cu îdeea, ci cu misterul, Absolutul d-lui Blaga îl determină să conchidă că o ierarhizare a plăsmuirilor culturii e oarecum fără sens. Toate creaţiile culturale fiind revelări de mistere, transcedental înfrânate deopotrivă, arta, ştiinţa, religia se situează la egală distanţă de mister.

Problema ierarhizării artei faţă de revelaţia misterului este ea într-adevăr un non-sens? Nu sunt cu putinţă apropieri pe o scară de intensitate variabilă a misterului? Nu ne trădează intuiţia noastră, momentul şi categoria cunoaşterii – artă, ştiinţă, religie, metafizică prin care păşim mai aproape sau mai departe de mister?

Ca o consecinţă a aceleiaşi definiţii a artei d-1 Blaga respinge, la fel, orice ierarhizare a artelor între ele şi a genurilor, egal de depărtate după el – de mister.

Ni se pare că nici această încheiere nu se poate justifica din punctul de vedere chiar al d-lui Blaga. Căci, într-adevăr, dacă socoteşti că funcţia cardinală a artei e revelarea misterului, nu eşti îndemnat să crezi că o intensitate deosebită foloseşte muzica faţă de sculptură sau arhitectură, genul liric faţă de cel epic, didactic etc? Ba diferitele opere individuale ale fiecărui gen nu te înfioară în mod deosebit în faţa misterului?

Problema contemplaţiei, a „satisfacţiei sau emoţiei estetice”, se pune şi pentru d-1 L. Blaga, de asemeni în cadrul metafizicii sale. în afara analizei psihologice ce se face îndeobşte stării receptive a artei, pe urma puteniicului impuls al simpatetismului estetic german, pe d-sa îl interesează numai funcţia ei metafizică. Prin satisfacţia estetică omul se transpune în orizontul misterului, ba săvârşeşte chiar un act de mutaţie ontologică în planul uman propriu-zis sau „dezlănţuie într-un fel în sine geneza omului”. Se depăşesc aşadar apele psihologiei, care au adâncit în atâtea direcţii fenomenul contemplaţiei pe un plan pozitivist şi se produce de fapt o reîntoarcere la străvechiul misticism estetic sau chiar la metodele romantismului idealist. Consecvent cu aceasta, împotriva rezultatelor cercetării psihologice, „satisfacţia estetică” e tăiată de orice legături cu impresiile comune ale vieţii şi promovată pe plan exclusiv metafizic.

Analiza structurală a valorilor ce constituie arta – valori polare, terţiare, flotante, accesorii – având un caracter exclusiv constructiv, nu ne vor reţine în mod deosebit. Va trebui să poposim însă puţin în faţa teoriei d-lui Biaga despre arta socotită ca un „cosmoid”, iar nu ca un cristal sau un organism. Direcţiunea organicistică germană, îndeosebi, e Combătută cu hotărâre. Fireşte, din punctul de vedere al metafizicii autorului arta nu poate fi un organism sau un microcosm, o dată ce nu „oglindeşte” substanţial şi în mic structura naturii, ci un „cosmoid”, adică o făptură proprie regizată de legi specifice. Este aceeaşi preocupare de autonomizare a artei ce se obţine şi cu mijloacele proprii ale metafizicii d-lui Blaga.

Dacă am fi solicitaţi, în sfârşit, să judecăm global valoarea esteticii d-lui Blaga, ar trebui să accentuăm încă o dată că faptul nu e posibil – din punct de vedere imanent – decât în funcţie de metafizica sa. O apreciere în lumina dezvoltării generale a disciplinei duce însă la încheierea că prin sistemul d-sale estetic s-au reliefat cu noi lumini tulburătoare unele poziţii nelămurite sau mai dinainte câştigate ale esteticii.

O formă metafizică generală.

LIVIURUSU sau arta ca revelare a sensului existenţei.

Studiul estetic principal al d-lui Liviu Rusu este – după cum se ştie -Essai sur la cieation artistique apărut la Felix Alean în 1935, dar al cărui titlu propriu şi adevărat ar fi trebuit să fie după însăşi dorinţa autorului prelungit astfel: Essai sur la cnsation artistique comme revelation du sens de l’existence. Contribution d une esthetique dinamique. Reproducem această întreagă formulare pentru că descoperă dintru început direcţiunea strădaniilor d-lui Rusu, ca şi izvoarele ei generale. Ne aflăm desigur în faţa unei estetici al cărei accent cade pe conţinutul operei de artă apropiind-o de filosofie, iar metoda şi viziunea ei de ansamblu va fi una neliniştită, mobilă, opusă cu totul perspectivei contemplative a esteticii fenomenologice. Dacă, însuşindu-ne vederile autorului, am voi să pătrundem în procesul creator al esteticii sale până ia faza ei inspiratorie, care e totdeauna agitată, frământată ca o lume abia ieşită din haos şi încă neîntrupată în formă, dinamismul ei ne apare vădit, zbuciumul, neîntrerupt şi prelungit până la etapele finale ale lucrării. Dar acest necurmat neastâmpăr este el însuşi expresia acelui conflict interior care-1 tulbură ca pe orice creator şi pe d-1 L. Rusu. De aici, agitaţia fără oprire a stilului său, de aici forma interogativă atât de frecventă a unei gândiri care se zbate cu tot dinadinsul să surprindă problemele şi soluţiile lor, întrebând mereu cu o neînduplecată stăruinţă, voind negreşit să convingă, dar lăsând totuşi prin însuşi sensul interogaţiei să cadă şi umbra îndoielilor. E în lucrarea d-lui Liviu Rusu o încordare ştiinţifică dintre cele mai vii şi o curajoasă năzuinţă spre noutate, trăsături care se impun cu claritate cititorului. Să adăugăm, în sfârşit, o erudiţie respectabilă care-i furnizează autorului argumente şi citate neobosite, în număr considerabil, dând studiului său un tipic aspect academic.

Să desfăşurăm acum vederile estetice ale d-lui L. Rusu, aşa cum le înfăţişează şi le construieşte în cartea sus citată.

Problema fundamentală a esteticii e – după d-sa – problema creaţiei artistice şi nu cea a contemplaţiei sau a structurii operei de artă. Cele trei probleme estetice nu coexistă ca trei continente diverse pe acelaşi plan, cu legitimare proprie metodologică, ci se ierarhizează după gradul însemnătăţii lor în mod descendent, începând cu creaţia artistică. Studiind-o, d-1 Rusu socoteşte că a pătruns în miezul esteticii însăşi, celelalte probleme fiind de interes secundar, iar soluţiile lor derivând logic din rezultatele ce rcetării creaţiei artistice. Autorul va aplica acestei probleme centrale metodele obişnuite ale psihologiei, dar numai temporar şi în vederea perspectivei estetice către care tinde. Ne aflăm aşadar în faţa unei estetici genetice şi dinamice.

Cre, aa artistică, devenind astfel obiectul principal al esteticii, utudiul e? ‘a urmări în prima parte „datele originare ale creaţiei artistice”, în a doua, „datele inconştiente sau potenţiale”, în a treia, „datele conştiente” în a patra, „datele transsubiective”. După cum se vede, o construcţie etajată cu tendinţe progresive, înălţându-se de 3a nivelul biologic la cel social. Treptele cercetării nu exprimă însă necesităţi ale obiectului, ci numai disocieri metodice necesare pentru urmărirea expunerii.

În cel dintâi compartiment al studiului său d-1 L. Rusu ridică problema originii artei, folosindu-se de cercetările biologiei, de cele privitoare la arta primitivilor şi de cele relative la joc, menite să arunce lumini asupra începuturilor manifestării artistice în seria filogenetică sau în cadrul uman, social şi psihic. Punctul de plecare îl constituie problema expresiei vieţii sufleteşti. Cum se exprimă aceasta la fiinţele inferioare? Se răspunde: prin mişcări care au sens, întrucât dezvăluie un dezechilibru intern al animalului şi un scop, pentru că tind să restabilească echilibrul pierdut şi să înlăture suferinţa pricinuită de lipsa lui. Atât sensul’cât şi sco/w/mişcării sunt expresii ale instinctelor de conservare şi au o direcţie practică dinlăuntru în afară. După această descriere a expresiunii pe treptele animale inferioare autorul va trece la om şi-şi va pune în mod firesc întrebări privind primele creaţii artistice şi anume cele primitive, cercetând dacă nu exprimă şi ele tot sensuri şi intenţii practice. însemnând prin urmare o simplă continuare a mişcărilor biologice instinctive mai sus pomenite. Se resping cu hotărâre teoriile privind scopul practic sau originea sexuală a artei primitive, constatându-se că se exprimă aici acea mentalitate şi metodă evoluţionistă şi utilitaristă, care tinde totdeauna să explice superiorul prin inferior şi să generalizeze funcţia folositoare a obiectelor. Datele etnologiei ne dezvăluie, într-adevăr, un raport strâns între artă şi nevoile practice, dar aceasta nu înseamnă decât că cele două preocupări merg paralei, că arta primitivă e asociată cu practicul, apare cu ocazialm, dar nu e în nici un caz condiţionată de el. Ba chiar pare uneori că se manifestă împotriva utilului, a cărui aplicare o îngreunează. Decorarea instrumentelor primitive nu micşorează chiar utilitatea lor, un pumnal sculptat în chipul vreunui animal făcând mai dificilă folosirea lui ca unul simplu?; de aici desprinde d-1 L, Rusu „intenţia de a se ridica deasupra scopului practic”1. Originea impulsiunii către creaţia artistică nu trebuie deci căutată în domenii eterogene faţă de ea, ci într-o sursă proprie şi specifică. Biologia ne sugerează drumul şi ne îndeamnă să pornim tot de la dezechilibrul intern al fiinţelor inferioare, dar să observăm că pe plan uman ne aflăm în faţa unui dezechilibra psihic. Nu e activitatea creatoare artistică tocmai leacul acestui conflict sufletesc? Nu restabileşte ea echilibrul rupt? Neliniştea interioară nu are însă de data aceasta mobile instinctive, ci yur spirituale, iar creaţia împotrivă-i nu ia calea exterioară a mişcării, ca la animale, ci pe cea lăuntrică, a faptei spirituale create. Se conchide: „Creaţia artistică este o atitudine generală a sufletului faţă de un dezechilibru, care nu poate fi rezolvat decât printr-un efort creator.”2. Creaţia are aşadar un caracter necesar, dar nu de natură instinctivă, ci spirituală. Ea nu este „o prelungire a anumitor tendinţe instinctive, ci o reacţie în contra acestora”3. Cea dintâi parte a cercetării d-lui L. Rusu are o îndoită misiune: să combată originea eterogenă a artei şi să definească mai mult decât să dovedească autonomia ei spirituală.

O dată specificată, sursa proprie a creaţiei artistice începe a fi studiată psihologic în celelalte trei părţi ale lucrării. Se analizează mai întâi „faza preparatorie”, care cuprinde datele inconştiente sau potenţiale ale creaţiei artistice, în care putem distinge pe cele ale inconştientului înnăscut şi pe cele ale celui câştigat prin experienţa proprie. E planul pe care se desfăşoară în adâncime conflictul ce stă la baza operei şi care tinde să se ridice spre conştient, unde găseşte posibilitatea unei ordini şi a unui echilibru creator. Ajungem astfel la „datele conştiente” ale creaţiei artistice, în care se înfăţişează noi faze şi anume: inspiraţia, elaborarea, execuţia, concepute toate nu ca etape perfect distincte, ci ca abstracţiuni ştiinţifice, de necesitate metodologică.

Inspiraţia alcătuieşte faza în care conflictul interior al inconştientului răsună în conştiinţă, unde se pregăteşte reacţiunea împotrivă-i. „O dispoziţie creatoare” agitată, urmată de un „moment central”, în care ideea se precizează – iată descrierea psihologică a inspiraţiei. Expresia! n care se întrupează ea îi pare autorului indiferentă, căci „esenţialii în problema inspiraţiei nu este mijlocul în care va fi exprimat conţinutul creator, ci faptul că neliniştea profundă a sufletului găseşte aici un echilibru superior”4. Urmează faza elaborării, în care artistul ia o „atitudine critică” şi procedează la realizarea operei într-un tot clar şi unitar, printr-un act de voinţă cu ajutorul imaginaţiei. Execuţia e în sfârşit ultima fază a creaţiei şi ea se caracterizează prin faptul că artistul depăşeşte cadrul insuficient al eului său şi vrea să se comunice lumii exterioare care „nu este însă un scop pentru eu, ci un mijloc, un pivot al creaţiei”5. Pătrunderea prin materie şi formă în lumea exterioară e necesari pentru artist, care numai astfel se poate stăpâni pe sine şi poate birui conflictul interior, printr-un sprijin din afară. Problema formei se pune pentru autorul nostru sub aspectul unităţii ei organice cu ideea: „forma materială a ideii artistice se naşte în ideea însăşi”6, în adâncimile sufletului „materia şi forma nu sunt probleme independente de agitaţia spirituală a artistului”7. „Se produce o fuziune perfectă cu materia, identificarea absolută a autorului cu opera sa”8.

După analiza fazelor psihologice ale creaţiei e firesc ca d-1 L. Rusu să-şi reamintească scopul cercetării sale: lămurirea operei de artă din laboratorul ei dinamic, interior, rezultatul sondajului în adâncimile sufleteşti. Ajungem astfel la „datele transsubiective” ale creaţiei artistice, cea de-a patra parte a lucrării. Creaţia se îndreaptă deci tot mai profund în lumea interioară, acolo unde individualitatea artistului se uneşte cu celelalte individualităţi, în colectivitate. Punctul final al creaţiei este „esenţa primordială a existenţei umane”9, ba chiar „fondul originar al speţei”10. Se dezvoltă aici concepţia metafizică pe care şi-o însuşeşte autorul nostru şi care este una de tip heraclitean, sensul ultim al existenţei umane fiind „devenirea, viaţa este un vârtej care, prin însăşi esenţa sa nu cunoaşte stabilitate”11 etc. Faţă de această realitate, artistul e cuprins de „elanul său creator”12, trebuie „să-şi creeze o viziune, acesta e destinul lui”13. „Construindu-şi opera, artistul construieşte lumea sa, adevărul său: el exprimă raţiunea sa de a fi”14., Elaborându-şi prin opera sa o viziune a lumii, el stabileşte o filosofie, o filosofie proprie fără îndoială„, dar mai exact e vorba aici de „un spirit filosofic de care e impregnată orice atitudine determinată de sursele cele mai adânci ale existenţei”15.

D-1 Rusu determină în sfârşit tipurile artiştilor după categoriile viziunilor asupra lumii. Distingem astfel un tip simpatetic în care conflictul de la baza creaţiunii poate fi uşor stăpânit de artist, un tip demoniac echilibrat, în care o nelinişte mai adâncă e în cele din urmă dominată, şi un tip dinamic anarhic, unde biruinţa prin operă a conflictului interior nu izbuteşte, artistul fiind în continuă fluctuaţie.

Concluziile cercetării d-lui L. Rusu aruncă apoi o privire asupra problemelor estetice din punctul său de vedere. Vechea problemă a frumosuluha sub noua perspectivă o altă înfăţişare. Opera de artă nu ne place fiindcă exprimă frumosul în sine, ci pentru că interpretează „o viziune asupra lumii, un conţinut spiritual”16, plăcerea estetică deci nu rezultă din calităţi formale, ci din „rezonanţa pe care poate s-o aibă în noi conţinutul spiritual exprimat”17.

Am ţinut să prezentăm pe larg şi cu citate cât mai dese concepţia estetică a d-lui Liviu Rusu, spre a-i putea determina conţinutul, caracteristicile, izvoarele şi a lua apoi o atitudine critică.

Privind-o în ansamblul ei şi reţinându-i intenţia principală pe care o dezvăluie prin subtilul citat al creaţiei ca „revelaţie a sensului experienţei”, lucrarea de faţă se încadrează curentului conţinutistA al esteticii, reprezentat în mai multe momente ale istoriei disciplinei, dar mai ales în epoca romantismului postkantian. Intre cele două tipuri ale esteticii veacului trecut – estetica formei şi cea a conţinutului – d-1 L. Rusu îşi închină întreaga strădanie celei din urmă, subordonând-o pe cea dintâi cu totul. însuşindu-şi acest punct de vedere, cercetătorul nostru se situează în opoziţie dârză nu numai faţă de estetica tradiţională, cum el însuşi susţine – e vorba mai ales de estetica psihologică – ci şi de cea de ultimă oră. – de cea contemporană, de estetica fenomenologică8. îmbrăţişând atitudinea „conţinutistă”, lucrarea d-lui Rusu se depărtează de evoluţia actuală a esteticii şi contribuie la acele discontinuităţi ce caracterizează de altfel drumul filosofiei în genere. Se ridică fireşte problema contribuţiei efective pe care, în afara actualităţii estetice, autorul nostru tinde să ne-o ofere. Ceea ce vom arăta acum.

În ce priveşte izvorul principal al cercetării d-lui L. Rusu, el poate fi uşor identificat în bergsonism. Studiul său estetic se încadrează limpede din mai multe laturi deodată în acest curent. Prin viziunea lui generală dinamică, mai întâi, care se resimte nu numai în concepţii, ci şi în neliniştea şi zbuciumul stilului; în ştiinţele ajutătoare cu care lucrează, apoi, şi care sunt biologia şi psihologia; prin considerarea activităţii estetice ca putând să pătrundă până în adâncurile existenţei, amintind funcţiunea intuiţiei bergsoniene şi însemnătatea artei ca instrument metafizic. Prin însăşi natura acestei existenţe, în sfârşit, care e socotită devenire, nestabilitate perpetuă, evoluţie bergsoniană. Şi, dacă ar mai fi vreo îndoială prin faptul acoperirii unor idei bergsoniene cu alte concepţii filosofice de tip romantic, atunci terminologia autorului ne-ar convinge definitiv, căci ea reaminteşte, prin „vibraţie vitală”, de „rădăcinile vieţii”, „elan creator” etc, arsenalul expresiilor filosofului francez.

Să revedem acum critic ideile d-lui L. Rusu.

Problema fundamentală’a esteticii a devenit – aşa cum am arătat mai sus – problema creaţiei estetice, celelalte mari obiecte ale disciplinei: opera de artă şi contemplaţia, subordonându-se primei. O cercetare adâncită a creaţiei de artă dezvăluie – după d-1 Liviu Rusu funcţia ultimă a artei, care, fiind revelaţia sensului existenţei, determină căderea pe plan secundar a operei de artă în sinec. Contemplaţia, la rându-i, va deveni – în această lumină – actul prin care luăm cunoştinţă de o viziune a lumii artistului şi ne bucurăm sau nu în raport cu intensitatea şi bogăţia acestei viziuni. Nici măcar o independenţă metodologică a problemelor estetice nu mai e cu putinţă, ele topindu-se într-una singură.

Judecând această vedere imanent, din perspectiva gândirii d-lui L. Rusu, ea e desigur legitimată cu condiţia să admitem misiunea operei de artă ca revelare a sensului existenţei, opinie asupra căreia vom reveni. Este însă studiul creaţiei artistice suficient în toată întinderea şi adâncimea lui, spre a acoperi şi opera de artă în sine sau, cunoscând finalitatea ei ultimă, i-am cuprins întreaga structură? N-am putea răspunde afirmativ, fiindcă procesul creaţiei, socotit ca o stăpânire a conflictului interior al artistului, depăşeşte individualitatea lui şi se modifică, spre a se comunica şi altora. Creaţia artistică, adică, nu pare a avea numai o funcţie de echilibrare interioară, ci şi una de socializare intenţionată. Opera de artă nu se lămureşte numai din cercetarea creaţiei ca eliberatoare de conflict intern, ci şi din alţi factori transcendenţi pe care, e drept, d-1 Rusu îi citează şi studiază, dar îi subordonează unei misiuni interne.

Ceea ce se mai poate obiecta apoi e că, prin considerarea creaţiei artistice ca revelatoare a sensului existenţei, se alunecă mai mult spre legăturile artei cu celelalte domenii ale spiritului, cu ştiinţa, religia, dar mai cu seamă cu filosofia, care tind către acelaşi ultim ţel, depărtându-se de scopul propriu şi specific artei. Or, după cele mai multe păreri ale esteticii contemporane, mijloacele exprimării grefate organic pe un anume conţinut întemeiază autonomia artei.

ALE OMENIRII ţL*m/ESTALA.

De independenţa artei care-şi are „o sursă specifică” se ocupă totuşi d-1 L. Rusu în mod stăruitor, dar tot în sens „conţinutist”. Rezumându-i concepţiile, n-am înfăţişat grija cu care înţelege să respingă teoria originii practice a artei primitive? Argumentarea nu convinge însă. Etnologia şi chiar etnografia nu socotesc arta ca fiind asociată cu utilitatea, ci derivând direct din ea. Ornamentaţia obiectelor primitive utile – spre a relua exemplul d-lui L. Rusu – nu apare alături sau cu ocazia preocupării practice, ba chiar împotriva ei, întrucât ar stânjeni întrebuinţarea instrumentului, ci tocmai pentru că e încărcată cu funcţii magice, menite să ducă la o bună mânuire a obiectelor. Sculptura pumnalului de care vorbeşte d-1 L. Rusu nu înseamnă că utilul a cedat în faţa frumosului, ci, dimpotrivă, că actul ce nouă ni se pare „artistic” are misiunea, pe căile ocolite ale magiei, să facă mai eficace şi deci mai utilă arma prin intervenţia duhurilor nevăzute. Funcţia şi originea artei primitive e una militară şi practică nu însă în mod direct, ci prin subordonarea ei magiei şi religiei, care intervin în viaţa omului şi-1 sprijină efectiv, el fiind numai instrumentul realizării dorinţelor divine. O voinţă neatârnată de artă nu poate fi descoperită aici şi dacă manifestări artistice apar, totuşi, ele trebuie socotite ca derivate şi epifenomene. Calea evolutivă mi se pare deci cea mai justă fiindcă e firească.

Dar să urmărim mai departe argumentarea autorului. Dacă originea artei nu poate fi găsită în afară, într-o prelungire a instinctelor, ea îşi are izvorul înlăuntru, în dezechilibrul sufletesc al individului creator şi este – aşa cum am arătat – „o atitudine generală a sufletului” faţă de acest conflict interior. Ajungem astfel la o definiţie a artei, căreia îi lipseşte însă diferenţa specifică. într-adevăr, nu ne apare acelaşi „conflict interior” şi în cazul ştiinţei, religiei, filosofiei şi nu se stinge el prin opere ale acestor domenii, care sunt şi ele atitudini generale ale spiritului?”

Urmează apoi analiza fazelor procesului creator, unde contribuţia psihologică a d-lui L. Rusu ca specialist e remarcabilă şi de acord, în genere, cu celelalte studii asupra dinamicii creaţiei. Subscriem mai ales la subliniata interpătrundere şi continuă unificare a faptelor creaţiei, pe care numai nevoile analizei le despart. Nu ne putem împăca însă cu rolul subordonat ce pare a se da mijloacelor expresive15. în problema inspiraţiei de pildă, autorul constată^ aşa cum am arătat – că ele au o valoare redusă, principalul fiind echilibrarea sufletului. Dar nu se obţine aceasta în mare parte şi prin puterile expresiei? Momentele creaţiei pătrunzându-se reciproc, nu apar uneori printre sclipirile inspiraţiei şi viziuni de natură expresivă? Această situaţie subordonată i se dă formei şi, cu prilejul analizării execuţiei, ca fază ultimă a creaţiei. Şi de data aceasta ea e redusă la valoarea unui instrument exterior cu misiunea de a sprijini echilibrul conflictului interior. Autorul acordă aşadar puţină însemnătate funcţiei de comunicare a expresiei care, prin însăşi esenţa ei, e îndreptată mai mult în afară decât înlăuntru, artistul modificând într-un mod apreciabil structura operei după imaginea prezentă în mintea lui, a publicului căruia i se adresează. Condiţia sociologică a artei nu trebuie subapreciată o dată ce ea alcătuieşte un determinant permanent al creaţiei, opera fiind şi o mărturisire publică a artistului. Ajungem acum la punctul final al concepţiei d-lui L. Rusu şi anume la obiectivul însuşi al creaţiei artistice, care pătrunde cu sondajul său până la „fondul originar al speţei”, unde-şi creează „o viziune a lumii”, -„un adevăr”, „o filosofie”. Arta serveşte deci scopurile cunoaşterii şi încă într-un fel atât de apropiat filosofiei. Misiunea ei nu e să exprime frumosul, ci adevărul ultimF) asupra existenţei, iar plăcerea pe care ne-o provoacă e în funcţie directă de cantitatea şi calitatea adevărului relevat. Spre a nu mai fi nici o îndoială asupra acestui punct, cităm: „O operă de artă place nu pentru că exprimă un frumos în sine, ci pentru că încarnează o viziune a lumii, adică un conţinut spiritual.”. Vederile autorului intră astfel exact în sfera romantismului postkantian, asimilând arta cu filosofia sau reliefând cel puţin tendinţele lor comune0. Vom reproduce aici două citate din Schelling, spre a se vedea cât de apropiate sunt concepţiile de care vorbim. „Avem toată dreptatea – spune Schelâing când judecăm că o operă de artă e frumoasă numai prin adevărul ei”, sau „căci încotro aspiră filosofia dacă nu către acel adevăr etern care este totuna cu frumuseţea nemuritoare, care este acelaşi lucru cu adevărul”, (citat după T. Vianu, Filosofie şi poezie). Sunt, fireşte, deosebiri în ce priveşte concepţia despre adevăr: la Schelling el se identifică cu ideile platonice, în timp ce pentru autorul nostru adevărul se confundă cu devenirea bergsomană. Tendinţa rămâne însă aceeaşi: misiunea ultimă a artei nu pare să fie prea deosebită de cea a filosofiei în cele din urmă Privind acum în genere poziţia cercetătorului nostru în cadrul esteticii româneşti contemporane de caracter metafizic, ştiinţific fenomenologic sau impresionist, contribuţia d-lui Liviu Rusu se susţine prin atitudinea ei proprie, care închide mai ales o opoziţie fată de formalismul estetic excesiv.

Între ştiinţă şi metafizică.

  1. DRAGOMIRESCU sau integralismul estetic.

Estetica filosofică a lui M. Dragomirescu a trăit mai cu seamă prin bogatele ei aplicaţii în lumea literară. Opera criticului a covârşit pe cea a esteticianului, deşi izvorul ei integral sălăşluia în cel din urmă. Practica a depăşit ca totdeauna teoria şi adevăratele ei surse iniţiale au putut să treacă pe nedrept pe un plan umbrit. Pentru punctul de vedere al acestor pagini care-şi propun să se desfăşoare pe un tărâm pur filosofic indiferent oricăror aplicaţii – estetica lui M. Dragomirescu nu ne va interesa decât în ea însăşi, ca sistem de gândire având ca obiect frumosul considerat abstract, în afară de diferitele lui învelişuri reale în fenomenalitatea artelor. Nu ne vom putea însuşi ca atare obiecţiunea fundamentală a unui critic – d-1 E. Lovinescu – pentru care rezultatele aplicative ale esteticii lui M. Dragomirescu fiind socotite negative, baza lor teoretică nu se mai legitimează. Ne mărginim aşadar să prezentăm integralismul estetic m forma lui teoretică pură, potrivit perspectivei generale ce am adoptat-o aici.

Estetica lui M. Dragomirescu are – în primul rând – un caracter deductiv şi prin urmare un fundament filosofic general în care se încadrează ca un moment distinct. Ea se înrudeşte prin aceasta, până la un punct pe care-1 vom determina, cu sistemele metafizice tradiţionale de tip Platon, Hegel, Schopenhauer. Deşi Dragomirescu nu a redactat definitiv tabloul general al filosofiei integrale, i-a schiţat totuşi componentele în ce priveşte domeniul conştiinţei ca izvor al ştiinţelor. Toată această filosofie se bazează pe o teorie a adevărului, care postulează recunoaşterea unui al treilea tărâm al existenţei – pe lângă cel fizic şi psihic – numit psihofizic, ca o sinteză independentă de celelalte două lumi, deci o nouă regiune existenţială. în cuprinsul ei se diferenţiază trei feluri de fiinţe, psihofizice, unul în legătură cu inteligenţa şi ducând la adevărurile analitice sau ştiinţifice (Adevărul propriu-zis), altul în legătură cu sensibilitatea şi ducând la adevărurile sintetice’sau artistice (Frumosul), al treilea, în legătură cu voinţa, ducând la adevărurile concrete sau pragmatice (Binele). Principii de cauzalitate deosebită se aplică în aceste domenii şi anume: cauzalitatea analitică pentru ştiinţă, cea sintetică, pentru artă, cea concretă, pentru etică. Poziţia esteticii în tabloul de mai sus se conturează ca fiind cea a unei ştiinţe a adevărurilor şi a cauzalităţii sintetice a regiunii existenţiale psihofizice. Privită în perspeciK a istoriei esteticii, poziţia nu e deloc departe de raţionalismul cartezian estetic, după care frumosul e o variaţie a adevărului sau – cum spunea Boiâeau – rien n’est beau que le vrai. Determinări ulterioare mai precise vor deplasa accentul intelectualist al acestei estetici – după cum vom arăta – pe unul integralist. Preocupările de adevăr, fie el chiar estetic, care vor duce la impunerea unei ştiinţe a literaturii, nu se vor anemia totuşi niciodată în cuprinsul cercetărilor lui M. Dragomirescu, devenind tocmai ţelul său suprem.

Caracterul deductiv al integralismului estetic nu este însă exclusiv. Autorul ţine să-1 tempereze printr-unul inductiv, de tip Aristotel-Fechner. Experienţa estetică cea mai vie şi multilaterală e chemată să sprijine, să controleze şi să verifice tezele deductive. Dragomirescu realizează deci şi o fundamentare inductiv-experimentală a esteticii sale, care tinde astfel să devină integrală şi din punct de vedere metodologic. Intre întemeierea deductivă şi cea inductivă a esteticii, impresia cititorului descoperă însă o vădită dezvoltare şi accentuare a celei dintâi, cea de-a doua apărând doar cu un rol subordonat de verificatoare psihologică.

La întrebarea asupra obiectului esteticii, dacă el este situat în lumea fizică – frumosul în naturăsau în cea psihică – frumosul în imaginaţieautorul nostru refuză ambele ipoteze. Frumosul’ânnaturăe inexistent, întrucât el alcătuieşte doar un material psihologic, un peisaj considerat obiectiv fiind numai o existenţă fizică, iar subiectiv, o plăcere, nu o emoţie estetică. Integralismul estetic nu insistă în mod deosebit asupra acestei probleme. El îşi însuşeşte punctul de vedere al idealismului estetic german, fără o argumentare mai susţinută, ceea ce se explică prin perspectiva generală a autorului, care priveşte toate problemele sub unghiul dogmatic al postulatelor sale. în cazul de faţă se afirmă astfel: frumosul fiind psihofizic, nu poate fi nici fizic, nici psihic. Altfel ar fi discutabilă, desigur, argumentarea efectului psihic a! „frumosului din natură”, care nu se reduce doar la „plăcere”. (Gândiţi-vă, de pildă, la sentimentul sublimului, pe care-1 produce natura). Obiectul esteticii nu poate fi, mai departe, nici frumosul în imaginaţie, care e numai de natură psihică, întrucât nu ia în considerare „forma” atât de specific estetică. Rămâne să se caute obiectul esteticii într-o a treia lume şi aceasta este tărâmul artei ca regiune existenţială aparte, cea psihofizică. întregul sistem estetic al lui M. Dragomirescu se bazează pe această recunoaştere a lumii psihofizice formată exclusiv din capodopere. Numai acestea devin adevăratele obiecte ale ştiinţei estetice, numai ele urmând să fie observate, analizate, caracterizate, clasificate.

Existenţa lumii psihofizice a artei aminteşte anumite reflexe ale istoriei esteticii, pe care trebuie să le însemnăm acum şi pe care de altfel M. Dragomirescu le recunoaşte singur.

Frumosulpsihofiziciimd situat în afară de spaţiu, timp şi cauzalitate, aşa cum ne arată autorul, ne duce la concepţia platonică a Ideii metafizice a Frumosului. Esteticianul scrie că „frumosul e o fiinţă quasi-transcendentală, întrucât se află într-altfel de lume decât îl pune istoria, cât şi psihologia”1. Răsună aici, de asemeni, ecouri de estetică schopenhauriană, de care Dragomirescu e şi mai apropiat. Frumosul întrupat în capodoperă constituie un prototip pe veci inaccesibil, către care tindem numai cu zadarnică sete. Lumea psihofizică pare a fi aşadar un tărâm metafizic dar autorul nu voieşte cu nici un chip să întemeieze o metafizică a artei, ci o ştiinţă a ei şi de aceea proclamă analogiile cu sistemele metafizice citate ca simple asemănări obţinute pe alte drumuri deductive, dar şi pe cale experimentală. O dificultate gravă se ridică însă aici, provocată de neclaritatea lumii psihofizice, care e „quasi-transcendentală”, dar totuşi nu e răspicat metafizică. O ştiinţă a artei, care nu e fenomen situat în spaţiu, timp şi cauzalitate, e oare posibilă? Obiectul ştiinţei nu presupune fenomenalitate, ţel sesizabil deci în lumea fizică sau psihică? O ştiinţă cu un obiect metafizic sau quasi-metafizic e o alcătuire sui-generis, o pseudo-metafizică, decât o ştiinţă propriu-zisă?

Să urmărim însă mai departe ecourile istoriei esteticii în integralism.

Frumosul e o realizare psihofizică având însă un caracter predominant psihic ce-şi subordonează fizicul, socoteşte autorul nostru. Se rosteşte aici într-o măsură concepţia hegeliană a artei ca simbolizare a Ideii. Se observă totuşi că se depăşeşte soluţia lui Hegel, care distingea vădit între idee şi formă, pe care o socotea ca un vehicul al celei dintâi şi o separa de ea. în estetica integralistă, ca în orice estetică organicistă de altfel, contopirea iniţială dintre fond şi formă face cu neputinţă o distingere a termenilor. De fapt, Dragomirescu împacă cele două direcţii ale istoriei esteticii: conceptualismul şi formalismul.

Armonizarea în lumea psihofizică a elementelor frumosului descoperă apoi reflexe kantiene.

Toate aceste analogii cu unele idei ale sistemelor metafizice nu presupun însă numaidecât o însuşire a lor numai de acolo. Căci frumuseţeapentru Estetica integralăcum am spus – nu are nimic metafizic, ea este „un lucru veşnic concret şi veşnic uşor de pipăit şi controlat”. Pe cale inductivă se obţin unele rezultate asemănătoare cu cele metafizice. în fond dozajul metafizicului cu pozitivul, al deductivului cu inductivul e greu de determinat şi de aceea şi cărările limpezi ale ştiinţei apar tulburate.

Obiectul esteticii fiind lumea psihofizică, iar aceasta cuprinzând exclusiv capodoperele, studiul artei se va mărgini la ele. Urmează deci să le cunoaştem caracterele şi să le deosebim de celelalte produse pseudo-estetice, numite de Dragomirescu opere de talent şi virtuozitate.

Capodopera este – şi după Dragomirescu – în primul rând un organism, adică o fiinţă perfect unitară, în care părţile determină totalitatea, dar şi aceasta părţile, care-şi are finalitatea ei internă sieşi suficientă. Dragomirescu adoptă aici calificarea organicistică a artei, care are o lungă istorie în estetică dar care se reliefează mai impunător la Kant.

0 trăsătură fundamentală prin care esteticianul nostru se prezintă cu o notă de vădită originalitate e însă observaţia esenţială, după care capodopera socotită de toţi cercetătorii ca „individ” ar fi de fapt o „specie”. Această vedere deosebit de surprinzătoare îşi are originea într-o necesitate metodologică: voind a întemeia o ştiinţă a artei şi a literaturii analoagă cu ştiinţele naturale, obiectul ei trebuie obligator să nu fie individual, căci în acest caz am ajunge la istorie, nu la o ştiinţă. Dragomirescu ia poziţie împotriva lui Taine, care a crezut numai că lucrează ştiinţific, când de fapt a făcut istorie o dată ce s-a ocupat de ceea ce e individual. Prin care însuşiri e capodopera o specie? Prin faptul că ea nu trăieşte în conştiinţa oamenilor la fel, ci diferenţiat, după aptitudinile lor, după tipul lor sufletesc etc, în numeroase variante care tind spre un prototip inaccesibil Fondul capodoperei în special cunoaşte acest unghi de refracţie atât de variabil, în timp ce forma e inalterabilă. Să recunoaştem încă o dată caracterul original al acestei vederi, ca şi necesitatea prezenţei ei pentru orice ştiinţă adevărată.

O dificultate ne întâmpină totuşi şi aici. Esteticianul nu se mulţumeşte numai cu o caracterizare a capodoperei ca specie, ci socoteşte chiar că se află în faţa unei trăsături distinctive, deosebitoare de celelalte produse ale artei. Dar ne întrebăm: operele de talent sau cele cu totul mediocre nu se refractă la rându-le prin sufletele contemplatorilor în mod diferit, pulverizându-se într-o sumă nesfârşită de indivizi, ca şi capodoperele? Adăugăm că nu numai fondul ci şi forma se interpretează individual. Şi aceste opere de talent sau de virtuozitate sunt atunci specii şi, în consecinţă, acest criteriu de selecţionare cade. Dar Dragomirescu ar fi trebuit să renunţe la caracterul selectiv al capodoperei ca specie şi să se mărginească la trăsăturile obiective ca specie, ceea ce ar fi fost suficient pentru fundamentarea unei ştiinţe a artei. Faptul că şi operele de talent sunt specii n-ar fi trebuit să-1 tulbure, întrucât a găsit şi alte criterii pentru distingerea capodoperelor.

Elementele constitutive ale capodoperei, pe care „ştiinţa artei” le va studia sunt: forma, fondul şi armonia, alcătuind principiul legăturii lor organice. Examinarea formei şi armoniei, adică studiul bibliografic, metric, filologic, are un caracter preliminar, urmăreşte scopul restabilirii formei originare a capodoperei. Fondul închipuie în sfârşit obiectivul suprem al studiului, el urmărind să fie analizat, caracterizat, valorificat şi clasificat după ce i se va stabili un înţeles cât mai apropiat de prototipul său. Ne întâmpină aici obiecţiunea variabilităţii receptării fondului de la individ la individ sau, mai exact, prezenţa mai multor indivizi ai speciei în diferitele conştiinţe ale contemplatorilor. Situaţia – spune Dragomirescu cu drept cuvânt – nu e alta în ştiinţele actuale. Şi acolo se pleacă inductiv de Ia indivizi şi se descrie apoi specia, care rămâne până la urmă abstractă. Greutatea se iveşte însă altundeva. Cum sunt posibile judecăţi estetice identice asupra mai multor indivizi ai speciei artistice de la contemplatori sau cercetători deosebiţi? în termenii tradiţionali ai problemei: cum sunt cu putinţă judecăţi estetice universale şi obiective? Este aici o preocupare centrală a esteticii lui M. Dragomirescu şi însăşi baza ştiinţifică şi a dogmatismului său. Asupra ei va trebui să insistăm.

Punctul de plecare purcede desigur de la Kant, care s-a străduit cu mai mult relief să dea judecăţilor estetice caracterul universal’spre a Je alătura judecăţilor ştiinţifice, dar n-a îndrăznit să le înzestreze şi cu obiectivitatea ştiinţei, rămânând în fond îa o formulă tranzacţională: universalitatea subiectivă, Dragomirescu observă ca şi alţii – la nos, de pildă Paul Zarifopol – consideraţia inferioară pe care Kant o dă genialităţii artistice faţă de cea ştiinţifică, seasibiiităţii faţă de inteligenţă pe de o parte, năzuinţa de a justifica starea de fapt a criticii literare şi artistice cu atâta mobilitate subiectivă, pe de alta. între judecăţile teoretice şi cele estetice nu trebuie totuşi marcată diferenţa lui Kant, deoarece şi judecăţile estetice pot deveni universai-obiective dacă descoperim principiile estetice care corespund celor logice. Or, tocmai aceasta e misiunea pe care şi-o atribuie întegralismul estetic: să determine criteriile pentru întemeierea acestor judecăţi universal-obiective. „Cu alte cuvinte – scrie Dragomirescu – frumosul e tot atât de universal şi obiectiv, neschimbător şi adevărat ca şi Adevărul”2. Reapare deci tinctura intelectualistă a sistemului său estetic, raţiunea dând modeâui alături de care tind a se înşirui cu aceleaşi drepturi şi celelalte funcţiuni sufleteşti. Cu prilejul unei definiţii pe care o dă frumosului, esteticianul nostru determină şi o bază psihologică a universalităţii judecăţilor estetice: „Obiectul frumos este creaţiunea genială care, deşi ieşită din mintea unuia, conţine totuşi relaţiunile universale ale stărilor sufleteşti umane şi astfel poate fi al tuturor, devenind obiectul veşnic contemplativ al conştiinţei omeneşti”3.

Universalitatea şi obiectivitatea judecăţilor estetice e însă pusă în discuţie de M. Dragomirescu însuşi, atunci când, înşiruind condiţiile ce trebuie să îndeplinească un estetician, socoteşte că „cea dintâi condiţie pentru a selecţiona este simţul sau gustul estetic integral”. Se crede în mod general totuşi că gustul’e individual şi ca atare el minează universalitatea şi obiectivitatea judecăţilor estetice. Obiecţiunea a fost ridicată de pildă de d-1 E. Lovinescu, pentru care „gu^ul anulează legea”4 şi deci autorul nostru şi-ar fi distrus singur fundamentul esteticii sale ştiinţifice. Obiecţia nu e totuşi atât de categorică pe cât s-ar părea. Gustul nu se identifică pentru toată lumea cu subiectivitatea. Croce are în această privinţă o părere care trebuie negreşit citată aici. El socoteşte într-adevăr că relativiştii confundă gustul cu impresiile organice, cu agreabilul şi dezagreabilul. Acestea din urmă sunt individuale, gustul e lasă solicitat de artă şi aceasta e expresie, nu impresie organică. Croce conchide deosebit de clar: „să recunoaştem că criteriul gustului e absolut”, numai că „acest absolut nu e al intelectului, ci e absolutul intuitiv al imaginaţiei”5. Situându-se în punctul de vedere al sistemului său, Croce socoteşte că o anume intuiţie se identifică numai cu o anume expresie şi că gustul tuturor trebuie să recunoască acest necesar şi absolut raport. Fără a subscrie integral acestei opinii, să reţinem cel puţin constatarea că problema gustului nu e încă definitiv lămurită şi ca atare nici caracterul lui subiectiv perfect determinat, judecăţile universale şi obiective ale esteticii lui Dragomirescu nu pot fi prin urmare răsturnate categoric cu acest argument. Năzuinţa spre obiectivitate rămâne mai departe un efort cu totul lăudabil al sistemului integralist.

Admiţând, ca mai sus, posibilitatea ştiinţifizării esteticii, Dragomirescu ne va dărui apoi o metodă a studiului capodoperei, al cărei punct de plecare îl recunoaşte în dialectica metafizică a lui Hegel, în metoda tripartită, dar pe o bază reală în însăşi alcătuirea din trei funcţiuni a sufletului omenesc. Capodopera se caracterizează astfel mai întâi ca fond şi se obţine cunoaşterea: 1) originalităţii elementare care e energetică (pe latura volitivă); 2) originalităţii psihice care e afectivă; 3) originalităţii formale care e intelectuală. Apoi originalitatea psihică e, la rându-i, analizabilă şi de trei feluri: 1) subiectivă, 2) obiectivă, 3) subiectiv-obiectivă, cea dintâi fiind afectivă, cea de-a doua, intelectuală, cea de-a treia, volitivă. Caracterizarea se continuă trihotomic. După ea urmează descrierea şi clasificarea în tipuri, genuri, forme. Sunt trei tipuri: romantic, clasic, realist etc. S-a adus acestei metode obiecţiunea artificialităţii, a caracterului ei mecanic şi a didacticii, aşa cum Baldensperger însuşi s-a exprimat la congresul internaţional de istoria literaturii de la Budapesta. Dragomirescu a răspuns că tripartiţia e chiar în natura lucrurilor, ca expresie a diviziunii sufletului omenesc. în realitate, esteticianul nostru a îmbinat nevoile didactice cu cele dictate de firea lucrurilor. Gândindu-ne însă la numeroasele ramificaţiuni trihotomice care purced din tabloul însuşi al filosofiei integrale şi se continuă neobosit până la amănuntele clasificării capodoperelor, rămânem într-adevăr cu impresia că prea marea rigoare şi consecvenţă metodologică nu poate decât strica apropierii de existenţa atât de vie, nuanţată şi în fond unică a operei de artă.

Din toată expunerea de până acum despre integralismul estetic reiese în mod clar că cea dintâi regulă a metodei este – după autorul nostru – preocuparea exclusivă de capodoperă. Procesul genetic al acesteia, zbaterea din sufletul creatorului sau efectele ei asupra contemplatorului sunt citate doar ca probleme secundare, despre care ni se vorbeşte uneori dar nu în termenii obişnuiţi de ceilalţi esteticieni. Această cercetare exclusivă a obiectului artistic fixează poziţia lui Dragomirescu în preajma metodei fenomenologice a esteticii, fără a se confunda cu ea. Mai exact, estetica integralistă se situează în câmpul obiectivismului estetic ce a precedat fenomenologia, ale cărei intuiţii pure nu sunt folosite aici. Caracterul „democratic” pe care Dragomirescu îl dă ştiinţei artei îl depărtează de asemeni de „aristocraţia” fenomenologiei, metodă pe care numai cercetătorii cu însuşiri rare o pot utiliza.

După cum observam, problema creaţiunii artistice ca proces genetic îl preocupă mai puţin pe esteticianul nostru. Ea este cheniată doar să arunce lumini noi sau să explice caractere cu alte prilejuri înfăţişate, ale obiectului artistic. Creatoare a capodoperei e genialitatea. Dragomârescu recunoaşte că adoptă aici teoria kantiană a geniului, după care operele sunt creaţii ale naturii prin mijlocirea sufletelor oamenilor de geniu. Se descoperă, mai exact, vechea teorie a unei puteri care depăşeşte pe artist şi-i comandă. Genialitatea creatoare este – după Dragomirescu – „o putere instinctivă, oarbă, care-şi impune formele de cristalizare în afară de voinţa artistului”5, ea este animată de „o idee generatoare”, care „nu este un element propriu zis al sufletului, ci un element supra-intelectual, supra-sentimental şi supra-volitiv”, „un element mistic”7. Cu astfel de calificări esteticianul nostru pare să depăşească planul psihologiei pozitive şi să se refugieze vădit; metafizică şi transcendent. De fapt, cercetările de psihologie modernă confirmă acest caracter tainic şi exterior individului, al „ideii generatoare”, al „inspiraţiei”, care e resimţită şi descrisă de creatori în felul lui Dragomirescu. Numai că, în timp ce psihologia încearcă să studieze şi faza creatoare a inspiraţiei cu metodele ştiinţei, integralismul estetic o acceptă ca atare, o prevede cu un puternic accent mistic şi derivă din ea consideraţii de mare însemnătate. într-adevăr, ca o consecinţă a caracterului de mai sus al ideii generatoare, Dragomirescu poate distinge între genialitatea artistică şi omul de rând sau, mai precis, aceeaşi persoană disociază răspicat structura artistică de cea obişnuit umană, adăugând că, „dacă geniile sunt rare, genialitatea creatoare e curentă”. Distingerea ar explica, printre altele, inegalitatea producţiei artiştilor şi faptul că opere neaşteptat de superioare sunt produsul unor talente mediocre în restul strădaniilor lor. Disociaţia e, la Dragomirescu. – ca ia toate temperamentele dogmatice – absolută. între structura artistică şi cea obişnuită umană nu există posibilitate de comunicare sau explicare reciprocă. Se urmează astfel un drum ce nu este al esteticii psihologice, care se străduieşte a reduce pe artist la proporţiile unui fenomen natural, explicându-1 mai mult prin potenţarea funcţiilor sufleteşti general-umane. E locul să cităm aici o prezentare foarte originală pe plan pozitivist, fără metafizică deci, a problemei noastre. E constatarea d-lui Tudor Vianu, după care „artistul nu e o abstracţiune” aşa cum tinde a-1 înfăţişa integralismul estetic, ci el „reprezintă o structură intermitentă”8, dar alcătuită din funcţii sufleteşti general-umane altfel potenţate. D-l Vianu se menţine evident pe plan ştiinţific, în timp ce Dragomirescu îl depăşeşte spre metafizic.

Afirmând disociaţia absolută dintre personalitatea artistică şi cea umană, esteticianul nostru statorniceşte o serie de consecinţe din cele mai hotărâtoare pentru sistemul şi poziţia sa metodologică într-adevăr singulară. Intre personalitatea artistică şi cea umană e o deosebire de esenţă şi, ca atare, în timp ce cea de-a doua se desfăşoară în spaţiu, timp şi cauzalitate, cea dintâi e în afară de acestea. „Materialul personalităţii omeneşti dependent de spaţiu, timp şi cauzalitate nu poate să facă parte din personalitatea artistică decât după ce mai întâi e supus la o întreagă serie de operaţiuni care-i schimbă cu desăvârşire natura”9, scrie Dragomirescu. Personalitatea artistică pluteşte aşadar într-o altă existenţă, care este cea psihofizică, supratemporală, supraspaţială şi supracauzală. Şi acum concepţia: personalitatea umană a artistului nu ne poate interesa în nici un chip cu prilejul studiului capodoperei, ci numai personalitatea artistică fără relaţii cu cea dintâi. De aici, cunoscuta campanie a lui Dragomirescu împotriva istorismului literar cu toate formele lui, metoda biografică, cea pseudo-ştiinţifică a lui Taine, sociologismul lui Brandes etc. Toate au pierdut din vedere obiectul central ai esteticii – opera – şi s-au coborât la explicaţii periferice, care caută relaţii între aceasta şi lumea înconjurătoare sau între realităţi care, fiind eterogene, nu se pot situa pe planul comun al cauzalităţii. Rareori sau, mai precis, nimeni n-a purtat o cruciadă mai hotărâtă şi mai înverşunată împotriva metodei istorice ca Dragomirescu. Ducând consecinţele dezvoltărilor sale teoretice la extrem, esteticianul nostru a adoptat o atitudine intransigentă şi absolută.

Trebuie să recunoaştem, mai întâi, că punctul de plecare al lui Dragomirescu în excesul de istorism, psihologism, e perfect înteme-iatReacţia sa împotriva acestor metode – aşa cum se întâmplă adesea e însă şi ea excesivă. Izolarea în afară de spaţiu, timp şi cauzalitate a artistului şi capodoperei adaugă un nou accent metafizic ştiinţei artei, reducându-i câmpul explicativ la legislaţia internă a capodoperei, ca şi cum aceasta ar fi izbucnit ca o minune prin generaţie spontanee de nimeni determinabilă. între personalitatea artistică şi cea umană estetica psihologică s-a străduit şi se străduieşte, dimpotrivă, să arunce punţi. Proiectarea celei dintâi într-o zonă existenţială deosebită ar fi de neînţeles, o dată ce artistul se manifestă în om, îi foloseşte funcţiunile sufleteşti cu o intensitate mai vie, dar fără a inventa însuşiri supraumane. în plus, cu atât genialitatea artistică e mai profundă cu cât se reazimă mai mult pe uman, geniul de mai mare rezonanţă dovedindu-se şi adânc omenesc, mult mai puţin artificial şi „artistic” decât talentul. Dacă privim apoi spre capodopera pe care autorul nostru o situează într-o lume abstractă, atemporală, aspaţială etc. şi ne întrebăm dacă însuşirea sau asimilarea ei e posibilă fără explicări reale şi normal-umane, luând în considerare practica generală şi de veacuri a studiului Artei, nu putem răspunde decât negativ. O adevărată şi totală înţelegere a capodoperei prin tăierea brutală a legăturii cu mediul creator ni se pare cu neputinţă. Căci o justă şi adevărată asimilare şi o pătrundere în legislaţia ei interioară, înainte de a-i fi lămurit analitic şi istoric elementele componente, e o operaţiune nefirească. Ne însuşim cu alte cuvinte şi aici părerea lui Croce, după care „fără tradiţia şi critica istorică, gustarea tuturor sau aproape a tuturor operelor de artă o dată produse de umanitate ar fi iremediabil pierdută”10. Bineînţeles, e vorba numai de un studiu preliminar sau introductiv dar necesar, căruia îi urmează negreşit reproducerea estetică a operei ca un rezultat al gustului şi imaginaţiei criticului încheiem aici consideraţiile noastre de prezentare şi discuţie critică a integraâismuiui estetic. Recapitulând observaţiile de mai sus, să închegăm imaginea de ansamblu a sistemului estetic al lui Dragomirescu.

Ne aflăm în faţa unei construcţii cu caracter dominant deductiv, cu teze ce se înlănţuie riguros, tinzând către o precizie absolută. Sistemul căci această calificare îi e cu totul proprie – are un aspect răspicat static, eleatic, cristalizat definitiv într-o consecvenţă de fier ce ignoră şi combate chiar mobilitatea ce nu i se subordonează. Năzuieşte să întemeieze, în sfârşit, o adevărată ştiinţă a artei, îndreptând pentru aceasta interesul cercetării exclusiv spre obiectul artistic şi căutând să fundamenteze universalitatea şi obiectivitatea judecăţilor estetice ca şi o metodă de rigurozitate extremă. Prin această stăruinţă deosebit de valoroasă se aduce implicit şi o contribuţie vădită la autonomizarea esteticii, mai cu seamă prin statornicirea unei regiuni existenţiale specifice Artei. Numeroase reflexe metafizice începând cu lumea psihofizică însăşi şi până la misticismul „ideii generatoare”, prin care se disociază personalitatea artistică de cea umană, întunecă însă procesul ştimţificizării esteticii, care rămâne mai departe suspendată între ştiinţă şi metafizică, înregistrându-se numai tendinţa accentuării celei dintâi.

O concepţie vitalistă a frumosului.

EUGENIU SPERANŢIA între preocupările sale variate de filosofia dreptului, psihologie şi mai cu seamă sociologie, d-1 E. Speranţia a găsit loc suficient şi pentru estetică, asupra căreia a gândit de numeroase ori atât în studii şi articole de revistă, în comunicări la congrese internaţionale de filosofie şi estetică precum şi – mai ales – în lucrarea sa mai dezvoltată, intitulată Papillons de Schumann. O experienţă poetică mai veche marchează însă adevăratul punct de plecare al meditaţiei sale estetice, o trăire şi o creaţie proprie au înlesnit procesul de introspecţie din minele căruia izvorăşte estetica autorului nostru. Autenticitatea acestui fundament, coincidenţa creatorului cu gânditorul au îngăduit un contact viu şi imediat cu fenomenul artistic, înaintea oricărui proces de abstracţiune filosofică. Se pare că aceeaşi îndeletnicire cu arta a sugerat şi direcţia generală a esteticii d-lui E. Speranţia, îndemnându-1 să teoretizeze vibraţiile propriei sale emoţii creatoare şi comtemplative cu tot substratul lor vital.

În comunicarea din 1937, înfăţişată Congresului Internaţional de Estetică, gânditorul nostru şi-a definit – pe baza unor cercetări mai vechi – poziţia lui în cadrul disciplinei ca pe o „concepţie vitalistă a frumosului”. în lumina unui biologism, care inundă toate compartimentele gândirii d-lui E. Speranţia unificând-o sub aceeaşi permanentă egidă, estetica îşi ia locul ei potrivit ca o încăpere deosebită înălţată însă pe aceleaşi schele. „Estetica ne apare ca o biologie de un gen special”, scrie domnia sa, iar frumosul nu e decât „proiecţia faptului vital ca atare”1. Străduinţa gânditorului se îndreaptă deci spre o situare biologică a fenomenului estetic ca manifestare spirituală şi, prin aceasta, ca moment vital obişnuit. întrucât ceea ce caracterizează esenţa faptului vital, fie el fiziologic, fie psihic, e conturul lui individual şi persistenţa în a trăi, fenomenul estetic va trebui să cunoască aceeaşi înfăţişare.

Actele fundamentale ale spiritului – cel de cunoaştere şi cei contemplativ, după autorul nostru – sunt înzestrate, în mod firesc, cu pecetea vieţii. Rădăcina lor e comună, deoarece intuiţia sensibilă le cuprinde nediferenţiat, punctul lor deosebitor apărând doar în momentul când ele iau o anume direcţie spre conţinutu/obiectului şi spre relaţiile lui cu obiectele analoage sau spre datullui formal, constituind pe rând actul cunoaşterii sau pe cel al contemplaţiei estetice. Caracteristica vitalistă a faptului estetic e individualitatea lui formală şi perseverenţa lui în contur primar. Motivul unui ornament sau al operei poetice ori muzicale e individualitatea vieţii care tinde să se menţină determinând repetarea aceleiaşi alcătuiri fundamentale.

În procesul acesta vital funcţiunea esenţială se dovedeşte a fi construcţia de unităţi. Atât pe plan fiziologic, cât şi pe cel spiritual, această trăsătură ne întâmpină cu nedezminţită consecvenţă. Organismele ca totalităţi şi chiar organele ca părţi realizează unitatea, fenomenele mentale – percepţia, judecata, raţionamentul, imaginaţia, atenţia etc. – urmăresc acelaşi proces.

În acest cadra biologic general are numai misiunea „să fixeze durabil şi mai ales comunicativ înfăţişările sensibile ale acestor unităţi de viaţă interioară”2, între manifestările evidente ale acestor unităţi, simetria pe care o întâlnim pretutindeni în viaţă şi artă ne apare ca semnul distinctiv al frumosului prin calitatea ei vitală.

Tendinţa acestei estetici e să urnpâe cu viaţă şi sânge cadrele goale ale formalismului şi ale purismului anemiat Ea vine desigur pe urme antice, pe care un Alfred Baeumler Ie-a subliniat odată, considerând ca prim principiu ai esteticii eline vitalismul ei, reluat apoi şi în alte momente ale istoriei disciplinei şi încadrat astăzi într-un biologism general de caracter dinamic, fără reziduuri mecaniciste sau materialiste.

Asupra problemelor principale ale esteticii d-1 E. Speranţia şi-a spus de mai multe ori cuvântul.

Într-o lucrare mai veche din 1921 (Frumosul ca înaltă suferinţă) poposeşte îndelung asupra creaţiei şi contemplaţiei estetice. Punctui lor de plecare e suferinţa ca reacţie obişnuită a oricărei fiinţe vii. Se analizează apoi procesul contemplativ şi se izolează momentul posesiv-percepţia obiectului, ni se spune, e un fel de a-1 poseda – cel imitativ-tendinţa de a identifica cu obiectai – şi cel expresiv. Toate aceste momente nu sunt însă decât reacţii în faţa nostalgiei dureroase a frumosului cu funcţie de alinare. Nu e greu de descoperit aici substratul platonician al acestei gândiri, care socoteşte că prezenţa frumosului e o nostalgie nedefinită, o suferinţă acută.

Şi alte probleme estetice l-au reţinut însă pe d-1 E. Speranţia, aşa cum o dovedeşte mai ales Papillons de Schumann, lucrare asupra căreia ne oprim acum.

Concepută ca o replică la Laokoon al lui Lessing, ea se situează printre destul de numeroasele incitaţii ale scriitorului german la noi, al cărui tip de spirituală şi graţioasă erudiţie a preocupat nume ca Al. Odobescu, Anghel Demetrescu, Titu Maiorescu, Delavrancea. Cu Laokoon ne aflăm într-adevăr în faţa unei cărţi despre care autorul german spune singur că ea cuprinde „mehr unordentliche Collectanea zu einem Buche als ein Buch”. După structura ei – dacă se poate vorbi astfel – sunt alcătuiţi şi aceşti Papillons, în care autorul n-a voit să dea „un tratat sistematic şi complet de estetică sau filosofia artei”, ci doar după acelaşi exemplu al lui Lessing – o seamă de gânduri, aşa cum au apărut întâmplător sub impresia imediată a audiţiei bucăţii lui Schumann. Dintre aceste frânturi, tulburătoare şi graţioase sugestii de multe ori, nu ne vom opri decât – potrivit spiritului general al cărţii noastre asupra problemelor mai importante de estetică.

Cu toată varietatea luxuriantă a lucrării, Papillons de Schumann urmăreşte totuşi aceeaşi idee de-a lungul peregrinărilor sale. Ea îşi propune să ne întreţină, după cum propriul ei subtitlu o arată, despre „principiul unic a! vieţii, dramei şi frumosului”. Concepţia vitalistă mai sus expusă e prezentă şi aici, astfel că o revenire asupra ei nu se mai dovedeşte utilă. Problema centrală a cărţii o alcătuieşte însă teoria lui Lessing din laokoon cu privire la sfâşierea unităţii domeniului artelor prin împărţirea lor în arte succesive şi simultane şi determinarea graniţelor poeziei faţă de pictură împotriva opiniilor antice atribuite lui Simonide şi reluate în vremea scriitorului german. Concepţia a însemnat după cura se ştie – punctul de plecare al unor numeroase sisteme de clasificare a artelor începând de la Herder (1769), Heydenrich (1790), Kant, Schelling, Solger, Hegel, Schopenhauer, Vischer, MaxSchasler ş.a. până în vremea noastră, fiecare estetician simţindu-se obligat să ia poziţie faţă de aceasta. Şi d-1 E. Speranţia supune teoria lui Lessing la o analiză atentă şi anume la una psihologică. La baza diviziunii criticului german, spune domnia sa, stă o concepţie greşită despre percepţie. Lessing credea că în cazul percepţiei vizuale a unei opere plastice se purcede de la părţi care se încadrează rapid în totul creaţiei dându-ne caracterul simultan al contemplaţiei, pe când în cazul percepţiei auditive a poeziei, urmând acelaşi procedeu – erst betrachten mir die Tei/e integrarea se realizează succesiv cu mare încetineală, refăcând cu greu unitatea. Cercetările noi ale psihologiei şi îndeosebi gestaltismulvăd altfel problema percepţiei, observă cu drept cuvânt d-1 E. Speranţia, şi anume exact invers. Percepţia pleacă de la unitate atât în forma ei vizuală, cât şi în cea auditivă, de la o sinteză pur formală la analiză. Chiar în cazul procesului de intuire al unei poezii sau al unei lucrări muzicale primele versuri sau tonuri presupun unitatea sintetică ce se lămureşte apoi treptat prin analiză. Asistăm, prin urmare, la un proces de contemplare analog, în care graniţele poeziei faţă de pictură dispar şi unitatea domeniului artei se reface împotriva lui Lessing.

O obiecţiune se poate ridica totuşi în faţa acestei argumentări. în cazul percepţiei auditive a unei opere muzicale, deşi avem anticipat impresia unităţii formale, dându-ne seama că fiecare moment se va integra totului, nu putem totuşi bănui dinainte felul particular, specific al acestui tot formal. Evident că din primele sunete ale operei muzicale nu putem ghici forma ei finală, or, tocmai aceasta cu fizionomia ei proprie alcătuieşte individualitatea artei. în cazul percepţiei vizuale a unei opere plastice unitatea iniţială ne este uşurată prin rapiditatea cu care putem integra părţile şi controla totul relativ simultan în faţa noastră. Dacă procesul percepţiei e identic în liniile lui mari, după cum a arătat d-1 E. Speranţia, o diferenţiere pare totuşi să stăruie în ce priveşte gradul şi felul cuprinderii totului. O deosebire ca aceasta nu îndreptăţeşte însă fireşte susţinerea diviziunii lui Lessing o dată ce, de fapt, în ambele categorii ale artei funcţionează cu intensităţi diferite atât simultaneitatea cât şi succesiunea.

O altă problemă asupra căreia poposeşte de asemeni d-1 E. Speranţia în Papillons de Schumann e cea a diviziunii genului dramatic, cu care prilej ni se schiţează o teorie generală a acţiunii dramatice, rezumată într-un tablou care înfăţişează limpede jocul posibil al elementelor ce definesc speciile dramaticului: a) existenţa unei tendinţe centrale faţă de care apar adversităţi; b) prezenţa unei lupte de afirmare a tendinţei centrale; c) un deznodământ care poate fi succes sau catastrofă. Pe urmele lui Volkelt gânditorul nostru admite posibilitatea convertirii tragicului în comic, potrivit interpretării deosebite ce se dau aceloraşi elemente.

Comentarii pline de interes notează apoi d-1 E. Speranţia în marginea epicului pe care-1 consideră ca pe „o redare estetică a unui material etic”, subliniind însă caracterul dominant al esteticului.

În ultima vreme gânditorul nostru a conturat într-un Mic tratat despre valori (1942) un orizont axiologic în care modul particular al frumosului se încadrează printre celelalte valori, socotite toate ca „gesturi de convergenţă vitală”.

Reprezentând cu o consecvenţă nedezminţită concepţia biologică a frumosului, d-1 E. Speranţia a îmbogăţit estetica noastră cu o directivă ce-i reface legăturile fireşti cu pulsul veşnic prezent al vieţii.

Perspective etice ale esteticii.

TUDOR VIANU sau arta ca formă exemplară a muncii şi ideal general.

Contribuţia românească la estetică are un vădit caracter fragmentar sau aplicativ. De la Radu Ionescu, cel care publica la 1861 studiul hegelian despre Principiile critice, şi până în ultimii ani ea s-a dovedit în fond sfioasă şi incidentală. Cel dintâi care ne-a dăruit o sistematizare a fost M. Dragomirescu, dar ea se limita la câmpul special al literaturii, în cadrul unei estetici generale doar schiţată. Se cade de aceea să subliniem mai întâi meritul d-lui T. Vianu, care ne-a dat primul tratat de estetică generală în româneşte, putând sta alături cu demnitate de lucrările străine asemănătoare.

Contribuţia sa are de altfel semnificaţia aceleia a unui adevărat întemeietor. Prin studiile sale nu s-au răspândit numai ultimele informaţii ale cugetării celei mai înalte, ci disciplina a fost impusă cu toată atmosfera ei proprie, cu toată complexitatea problemelor ei, cu toată prudenţa unui sever spirit ştiinţific şi cu distincţia şi eleganţa pe care structura ei însăşi o sugerează. Dacă – aşa cum e firesc – unele soluţii ar putea fi discutate, câştigul cel mai preţios rămâne introducerea cititorului în adevăratul cuprins ai unei discipline, pe care uşurinţa cugetării şi superficialitatea informaţiei multora au umilit-o de atâtea ori.

De la prima sa lucrare despre Bas Wertungsproblem în Schillers Poetik (l924) şi până la Introducere în teoria valorilor (19A2), pentru a nu vorbi aici de lucrările sale de critică literară şi artistică, de filosofia culturii sau istoria filosofiei, d-1 T. Vianu n-a încetat să răscolească tărâmul esteticii cu o aprigă pasiune pentru obiectul ei, cu o ştiinţă tot mai stăpânitoare, cu un farmec al gândirii şi stilului, care arată că arta e mereu prezentă în scrisul său chiar atunci când se aplică abstracţiunilor. In cadrul acestei prezentări esenţiale a esteticii româneşti, în care ne străduim să prindem doar liniile mari de gândire, contribuţiile la problemele capitale, nu ne putem din păcate îngădui să urmărim procesul de formaţie al filosofiei estetice a d-lui T. Vianu, fazele progresive ale construcţiei sale sistematice, curba evolutivă a unei meditaţii care s-a lămurit treptat pe sine, nu numai pe calea dezvoltării unor idei mai vechi, ci – uneori – şi pe cea a rectificării lor, potrivit biruinţelor succesive ale spiritului ştiinţific.

Ne vom mărgini să înfăţişăm deocamdată ultimele rezultate ale cercetării autorului în sectoarele esenţiale ale disciplinei, aşa cum se cristalizează ele mai cu seamă în tratatul de Estetică apărut cu primul său volum în 1934, în ediţia a doua în 1939, amintind şi alte lucrări atunci când va fi nevoie.

Cel dintâi obiectiv al Esteticii e – după chiar mărturisirea prefeţei unul informativ. Autorul urmăreşte o prezentare a problemelor în linii mari dar esenţiale, formularea lor limpede, înfăţişarea soluţiilor fundamentale, adăugarea ultimelor rezultate ale ştiinţei împreună cu soluţia proprie oferită de esteticianul nostru. Spiritul metodic al d-lui T. Vianu desemnează precis sectoarele, le delimitează şi le impune cu siguranţă. Nu lipseşte totodată o anume fineţe distinsă în creionarea nuanţelor pretutindeni prezente. Prin Estetica autorul şi-a propus însă – aşa cum de asemeni aceeaşi prefaţă o arată – şi promovarea unei concepţii proprii despre artă, legată de o filosofie a muncii. Ambele obiective vor fi înfăţişate şi discutate în prezentarea de mai jos.

Cea dintâi problemă, pe care în mod firesc o ridică tratatul de estetică al d-lui T. Vianu, e cea a obiectului însuşi al disciplinei. După foarte justa observaţie că o soluţie integrală nu poate apărea decât la sfârşitul cercetărilor, esteticianul nostru e obligat să încercuiască totuşi de la început domeniul, cel puţin în hotarele lui mari, întrebându-se dacă ambele specii ale frumosului – cel natural’şi artisticse cuprind în aria obiectului ştiinţei. împotriva părerii care circulă de la Baumgarten şi până astăzi şi după care estetica e ştiinţa frumosului artei şi naturii deopotrivă, d-1 T. Vianu îşi fixează fără ezitare poziţia prin înlăturarea frumosului natural din sfera esteticii.

Soluţia îşi are desigur precursori în cuprinsul esteticii idealiste germane a unui Schelling, Hegel, Solger, apoi se regăseşte la Schleiermacher, la Vischer, iar dintre cercetătorii mai noi la K. Lange, Utitz etc.

Argumentarea prin care se susţine această atitudine, rezumând contribuţiile esteticii contemporane, se prezintă sub următoarele forme care tind să statornicească eterogenitatea celor două specii ale frumosului: a) frumosul natural e rezultatul valorificării unor date ale naturii, pe când frumosul artistic valorifică elemente produse de om; b) contemplarea frumosului natural se mărgineşte în aparenţă la obiectul privit, pe când contemplarea frumosului artistic pătrunde şi în sfera creatorului pe care-1 preţuieşte ca autor; c) frumosul natural e infinit natura e frumoasă în ansamblul ei – pe când arta e finită, limitată la un aspect anume; d) felul interesului deşteptat de natură e extra-estetic: puterea ei e de a ne întări şi odihni organic, liniştea pe care o opune oboselii civilizaţiei şi societăţii, sentimentul religios pe care-1 provoacă. Atunci când, totuşi, interesul estetic apare în faţa naturii, el răsfrânge numai ecourile artei asupra ei. Frumosul natural e deci cu totul altceva decât frumosul artistic, o valoare pe alt plan şi el trebuie exclus din sfera esteticii.

Se ivesc însă aici unele greutăţi. Admiţând chiar eterogenitatea deplină a acestor două specii ale frumosului, cel natural nu poate fi uşor înlăturat. Sunt oameni care simt frumosul natural în afară de orice înrâurire a artei, ceea ce şi Max Dessoir confirmă când scrie că sunt obiecte şi impresii estetice care n-au nimic de-a face cu arta. Dacă estetica refuză aceste obiecte, în competenţa căror ştiinţe vor cădea? Vor putea trece ele pe seama biologiei, ştiinţelor naturale, geometriei?

Eterogeneitatea frumosului natural şi artistic nu mi se pare atât de evidentă şi vechea poziţie kantiană ce le constată ambiguitatea (natura e frumoasă când are aspectul artei şi arta e frumoasă când are aparenţa naturii) se menţine pentru noi1.

După încheierea discuţiei de mai sus d-1 T. Vianu fixează problematica disciplinei şi, prin urmare, câmpul şi limitele tratatului său. Frumosul artistic fiind o valoare, alături de cea teoretică, morală, economică, politică şi religioasă trebuie să fie mai întâi prezentat ca atare. Apoi, întrucât se întrupează într-un bun tangibil care e opera, se obţine o a doua mare problemă care studiază arta în ea însăşi. Urmează cercetarea procesului creator al artei şi, în sfârşit, receptarea artei cu alte două probleme distincte. întregul sistem de estetică al d-Iui T. Vianu se ramifică în aceste patru compartimente.

Să cercetăm justificarea acestei problematici. Că valoarea estetică trebuie definită în concertul celorlalte valori e de la sine înţeles. Nu tot atât de evidentă însă poate apărea distingerea celorlalte probleme. Diferenţierea lor ar fi uşor de legitimat pe cale metodologică. Chiar dacă ele s-ar confunda în realitate, separarea lor pentru studiu ar fi îndreptăţită. D-1 T. Vianu nu se mulţumeşte totuşi cu atât. Domnia sa dovedeşte că împărţirea problematicii sale e şi reală, în natura lucrurilor. Opera de artă nu rezumă şi reproduce procesul creator pur şi simplu, după cum ea nu se identifică nici cu procesul receptor, iar acesta nu se acoperă cu cel creator. Alcătuiesc momente distincte ce trebuie pătrunse independent.

Pentru a înţelege specificul acestei poziţii e necesar să amintim că, în cuprinsul esteticii, s-a gândit de multe ori şi altfel. S-a crezut astfel că cercetarea unei probleme e suficientă şi pentru lămurirea celorlalte, o dată ce toate momentele se confundă. Estetica idealistă s-a redus de pildă la o filosofie a artei, estetica psihologică, la studiul emoţiei artistice, estetica genetică, la procesul creaţiei. Problemele se pot aşadar ierarhiza după gradul importanţei lor, unele urmând a fi subsumate altora. D-1T. Vianu nu împărtăşeşte această opinie şi procedează ştiinţific perfect justificat, atunci când proclamă independenţa metodologică şi de fapt a problemelor. Sistemul esteticianului nostru se caracterizează printr-un obiectivism vădit în sensul general al considerării pure a fenomenelor artistice şi a supunerii la indicaţiile lor adevărate.

O astfel de concepţie duce de la sine la utilizarea tuturor obiectelor artistice şi a tuturor metodelor posibile. în cadrul, celor dintâi vin să se înşiruie nu numai operele istoriei artelor, ci şi ale preistoriei şi artei primitive, iar în cadrul metodelor, pe lângă cele obişnuite, şi metoda fenomenologică, prin care se pătrunde direct în obiectul artistic, în afară de procesele ce-1 preced sau îl urmează.

S-ar putea califica drept eclectică această din urmă poziţie, dar în sensul pozitiv al noţiunii, întrucât eclectismul e determinat aici de însăşi natura diferită a problemelor.

Dintre metodele estetice, cea normativă îl reţine mai îndelung pe autorul nostru. împotriva încercărilor esteticii inductive şi a obiecţiei cu privire la stânjenirea libertăţii creatoare prin norme, d-î T. Vianu izbuteşte să fixeze cu precizie caracterul normativ al esteticii, alături de cel al logicii sau al moralei.

După această creionare a problemelor preliminare ale esteticii se prezintă – în aceleaşi linii sigure – caracterizarea valorii estetice drept cea dintâi mare problemă a disciplinei. D-1 T. Vianu înfăţişează cu acest prilej unele rezultate ale teoriei valorilor în datele lor sumare, distingând între bunuri şi valori, situându-le pe cele din urmă în categorii ideale, delimitând valorile – mijloace de scopuri, iar pe acestea împărţindu-le între valori relative şi absolute, în sfârşit, înfăţişează diviziunile valori transcendente şi imanente, şi apoi reale şi personale. în acest cadru se fixează locul valorii estetice ca fiind o valoare scop-absolut, cu caracter imanent-ideal Se rezumă desigur vechi contribuţii ale cercetării pornind de la Kant, dar şi strădaniile noi ale fenomenologiei unui R. Hamann şi M. Geiger, toate prin fina sită critică a d-lui T. Vianu.

Aderenţele autorului nostru cu axiologia sunt vechi şi permanente, purced încă de la prima sa lucrare din 1924 asupra problemei valorificării în poetica lui Schiller. întrucât interesul pentru această sferă de cercetări s-a menţinut neîntrerupt la d-1 T. Vianu şi cum Estetica sa se leagă în bună parte de acest domeniu, socotim absolut necesar să insistăm asupra poziţiei sale axiologice, utilizând şi alte lucrări ale sale, îndeosebi Introducere în teoria valorilor (1942), în care ne apare din nou, mai bogat descrisă, şi valoarea estetică.

Între relativismul valorilor pulverizate consecvent de psihologismul de tip Muller-Freienfels şi autonomismul absolut al valorilor după concepţia lui Max Scheler şi N. Hartmann, d-1 T. Vianu reprezintă o soluţie intermediară, întemeiată pe observarea conştiinţei însăşi, într-adevăr, gândeşte domnia sa, ideea perfectei autonomii a valorilor s-ar putea susţine numai atunci când ele n-ar întreţine nici un fel de relaţii cu subiectul cunoscător. Autonomista admit însă că valorile pot fi cunoscute şi deci că ele „iau forma raportului cu spiritul”, pierzându-şi astfel autonomia absolută2. Pe de altă parte, împotriva poziţiei relativiste şi psihologice, originea subiectivă a valorilor – dovedeşte autorul nostru nu duce la o îngrădire a valabilităţii lor. Trăirea subiectivă a valorii e însoţită, dimpotrivă, de o tendinţă de generalizare a ei. împăcând termenii în contradicţie, d-1 T, Vianu vede în valoare „expresia unei anumite posibilităţi, a posibilităţii unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă”3 sau „întâlnirea unor nevoi cu nişte date obiective şi satisfacerea celor dintâi prin cele din urmă”4. Această poziţie este depăşită în Introducere în teoria valorilor, în ce priveşte baza psihologică a teoriei valorilor autorul nostru pleacă de la clasificarea actelor sufleteşti după Meinong în reprezentare, gândire, sentiment, dorinţă, deosebindu-se de filosoful austriac în distingerea „obiectelor” pe care le cuprind aceste acte. Pe când la Meinong sentimentul are drept obiect valoarea, d-1 T. Vianu socoteşte că valoarea e obiectul dorinţei. Motivarea e produsă de faptul că valoarea are un caracter vădit excentric faţă de conştiinţă, un caracter care se coordonează mai bine cu dorinţa, aceasta tinzând tocmai să ne scoată din cuprinsul nostru subiectiv, în timp ce prin sentiment rămânem mai departe în acest cuprins. Deosebirea se bazează şi de data aceasta pe observarea conştiinţei.

În Introducere la teoria valorilor, d-1 T. Vianu schiţează un sistem raţional al valorilor în care valoarea estetică îşi are locul precis determinat.

Observăm, mai întâi, că s-a extins câmpul valorilor estetice de la cele ale arfe/la cele ale naturii. Se iau acum în considerare „diversele speţe ale frumuseţii naturii şi artei”, punct de vedere pe care ni-1 însuşim, aşa cum am arătat mai sus. Urmează apoi caracterizarea valorii estetice prin suportul ei. Aici d-1 T. Vianu depăşeşte concepţia lui M. Scheler, după care valorile esteticii aderă numai la obiecte. După domnia sa purtătorul valorilor estetice este atât opera de artă sau un oarecare aspect al naturii cât şi autorul lor, „artistul uman sau divin”, mai precis: de la obiecte ne îndreptăm „spre persoane şi astfel sentimentul de admiraţie cu care însoţim înregistrarea unor opere de artă se adresează totdeauna unor persoane, nu unor lucruri”5. De aceea valoarea estetică are „o dualitate de suporturi, dintre care unul pe un plan mai adânc decât celălalt”, deci ea are o structură adâncă şi, printre celelalte valori, c situaţie specială, ca una care ne obligă să străbatem două straturi. Fireşte, discuţia aceasta asupra suportului valorii estetice poate fi mult extinsă. Opinia noastră – aşa cum am spus-o în altă parte6 – se situează şi ea pe un plan opus lui Scheler, refuză prin urmare ataşarea exclusivă la obiecte a valorilor estetice, le adaugă ca şi d-1 T. Vianu acţiunile şi, prin acestea, de fapt persoanele, accentuând chiar mai mult ca autorul Esteticu’dăerenţa la persoane, care alcătuieşte pentru noi ţelul ultim al valorii estetice. O identificare a punctului de vedere esteticai cel etic nu ne ameninţă totuşi, deoarece „persoanele” valorii estetice sunt altele decât cele ale eticului. Primele sunt persoanele ideale ale creaţiei arti&tice, celelalte sunt persoanele realului obişnuit, cele ale vieţii practice. Sublinierea suportului personal al valorii estetice o socotim necesară şi pentru reliefarea importanţei originalităţii în artă.

Valorile estetice se caracterizează mai departe – după d-1 T. Vianu prin aceea că sunt întocmiri spirituale, scopuri absolute ale conştiinţei, aderente la suportul lor, de care nu pot fi despărţite. Ele sunt prin urmare unice şi individuale, amplificate fiindcă îmbogăţesc sufletul. Introducerea în teoria valorilor completează deci caracterizarea valorii estetice din Estetică îmbogăţind-o cu note noi în cadrul unui sistem general al valorilor.

Să revenim însă la expunerea rezultatelor cercetărilor estetice ale d-lui T. Vianu, aşa cum sunt înfăţişate în tratatul său.

Domnia sa închină un alt capitol atitudinii estetice, depăşind limitele propriu-zise ale esteticii spre o filosofie generală, în care se încearcă subsumarea tuturor variatelor aspecte ale realului valorii estetice, o perspectivă estetică a culturii deci, o proclamare îndrăzneaţă a unui imperialism estetic.

Tratatul de Estetică dezvoltă mai pe larg şi în limite bine conturate celelalte mari probleme şi anume cea a operei de artă, a structurii şi creaţiei artistice, a receptăriiOperei. Metoda fenomenologică se aplică în studiul operei de artă, ale cărei momente constitutive sunt pe rând izolate şi caracterizate. Metoda psihologică şi sociologică e aplicată apoi cu alte frecvente prilejuri la studiul creaţiei şi receptării artistice. Nu e în intenţia noastră să expunem succesiv toate aceste preocupări care alcătuiesc tot atâtea probleme speciale. Soluţiile lor au fost deseori folosite în capitolele anterioare ale acestei lucrări. Voim numai să subliniem desăvârşita lor prezentare printr-o despicare esenţială a măduvei lor, printr-o realistă sugerare a complexităţii prin distingerea permanentă a nuanţelor.

Ne îndreptăm acum spre obiectul pe care d-1 T. Vianu şi-1 propune în mod deosebit şi anume spre promovarea unei concepţii despre artă ca formă a muncii.

Să amintim că, la Schiller, funcţia esteticului fructifică întreaga cultură şi uşurează ascensiunea ei etică, fără a-i compromite specificul. Pe această din urmă linie se situează şi frumoasa contribuţie a d-lui T. Vianu, pentru care arta – ca odinioară în Renaştere şi Romantism poate din nou lumina căile umanităţii, punându-se însă de acord cu trăsăturile epocii noastre, care sunt cele ale muncii. O artă ca formă ideală a muncii, ca ideal călăuzitor al ei va fi concepţia pe care o va îmbrăţişa d-1 T. Vianu şi asupra căreia vom insista mai jos.

Interpretarea artei ca o formă a muncii purcede mai cu seamă din două direcţii. Ea este mai întâi o expresie manifestă a unei reacţii împotriva străvechiului misticism estetic de tip platonician, după care arta apare ca un dar integral al zeilor prin intermediul întâmplător şi secundar al artistului, simplu instrument de transmisiune divină. Activitatea voluntară, conştientă sau finalistă a omului este nesocotită într-o astfel de concepţie pe care, fireşte, pozitivismul şi voluntarismul timpurilor noi n-o mai pot accepta în forma ei absolută. S-a produs deci în mod firesc – reacţia după care arta trebuie încadrată între obişnuitele activităţi omeneşti şi redusă la proporţii laice. Totodată această perspectivă a tins la o accentuare a elementelor conştiente şi voluntare ale artei şi la considerarea ei ca o formă a muncii, întrucât se subordonează conceptului acesteia: o activitate îndreptată spre producere conştientă de valori, un efort de realizare voluntară, un act finalist.

Pe o astfel de linie s-a situat nu de mult (1929) prin lucrarea sa despre Viitorul esteticii un Et. Souriau care, după determinarea unei rigide clasificări a felurilor de muncă, îi atribuie şi artei un compartiment, anume cel al producerii unui lucru real şi singular, orice făurar de lucruri devenind în acest fel un artist şi confundându-se cu manufacturierul. Gânditor al nuanţei şi spirit al cumpănirii realiste, d-1 T, Vianu – deşi dezvoltându-şi concepţia pe acelaşi plan – respinge cu o singură argumentare excesul de zel al lui Souriau. Căci – spune domnia sa, cu drept cuvânt – arta nu creează lucruri reale, ci numai aparenţe, existenţe ideale, iar originalitatea ce o caracterizează în chip special nu e şi preocuparea muncitorului industrial de pildă.

Să urmărim însă mai departe direcţiile de unde vin interpretările artei ca formă a muncii. Cea de-a doua ni se pare a fi locul tot mai covârşitor pe care munca îl ocupă în civilizaţia modernă şi care-1 îndeamnă pe d-1 T. Vianu să situeze arta în vecinătatea ei imediată, încununând-o cu o aureolă etică ce-i lipsea pe de-a-ntregul în perspectiva mistică a creaţiei, în care personalitatea conştientă şi voluntară era bruta! eliminată. Părăsind oarecum tendinţa pură a autonomismuluî estetic, pentru care scriitorul nostru a militat totuşi cu atâtea prilejuri, în momentul viziunii finale a operei sale se simte îndreptăţit să o împodobească cu un frumos accent etic.

Pentru legăturile artei cu munca pledează de altfel d-1 T. Vianu şi pe alte căi decât cele de mai sus. în capitolul despre Artă, tehnică şi naturăgăsim astfel în cadrul cercetării structurii artei o relaţie însemnată între termenii în discuţie. Pe urmele poziţiei kantiene, autorul nostru surprinde şi el „paradoxul artei”, care este şi natură dLr şi antinatură fiindcă e un produs al finalităţii spiritului, o realizare a tehnicii, deci a muncii. Arta e – după d-1 T. Vianu – „opera puterii plastice a naturii continuându-se în tehnica omului”’, definiţie învecinată de cea kantiană a artei, ca opera geniului care are aparenţa naturii.

Legături mai puternice între artăşi muncăse găsesc însă cu prilejul analizării procesului de creaţie artistică, ce nu mai apare ca o activitate care se desfăşoară în afară de contribuţia creatorului. în diferite etape ale creaţiei d-1 T. Vianu identifică elemente conştiente şi voluntare, finalităţile spiritului artistic şi prin urmare caracterele muncii. în faza pregătirii, pentru cazul „pregătirii exprese” a ei, nu adună oare aţâţi creatori material documentar alcătuind cărămizile construcţiei lor viitoare? Nu a procedat în acest fel Zola şi Flaubert? Etapa invenţiei, cea de-a doua treaptă a procesului creator, nu se dezvoltă şi ea reflexiv, logic, deoarece creatorul e foarte atent, de pildă, la motivarea intrinsecă a operei sale, lucrând prin urmare ca şi în orice fel de muncă, finalist şi raţionalist? Execuţia e apoi faza cea mai apropiată muncii prin continua tendinţă de adaptare a mijloacelor la scop, prin examinarea neobosită a materialului de întrupare a ideilor, prin controlul ce se exerqtă necurmat asupra erorilor. Atâtea motive care prezintă creaţia artistică drept rezultatul unei încordări conştiente şi calculate, întocmai ca efortul muncii.

Relaţiile artei cu munca sunt însă şi mai adecvat studiate de către d-1 T. Vianu în capitolul ce poartă chiar acest titlu. Pentru artele preistorice şi primitive raportul a fost ma> de mult înfăţişat de către K. Biicher şi încă sub o formă necesară. Legătura s-a extins prin E. Grosse şi asupra artelor simultane. D-1 T. Vianu urmăreşte mai departe raportul acesta şi în timpurile moderne. Din tot acest excurs istoric reies limpede relaţiile artei cu munca în ce priveşte originea arteior şi motivele lor, diferenţierile stilistice, recrutarea motivelor. Esteticianul nostru ne înfăţişează mai departe înrâurirea tehnicii asupra artei. Din antichitate şi până în epoca moderna artistul şi meseriaşul se îngemănau, utilul se lega de frumos nediferenţiat. în epoca autonomiei artei acest străvechi raport s-a disociat. Astăzi acest raport pare a se lega din nou şi arta poate fi înfăţişată acum ca forma cea mai perfectă a muncii, ca idealul ei îndrumător şi eliberator.

Am schiţat până aici seria de argumente care îndreptăţesc pe autor să propună o interpretare a artei ca formă ideală, liberă şi fericită a muncii şi să-şi prelungească astfel sistemul estetic într-o perspectivă etică.

Încadrarea etică de care vorbim ar putea ridica fireşte: o seamă de obiecţiuni, pe care însăşi lucrarea d-lui T. Vianu le oferă din plin, o dată ce priveşte fenomenul estetic pe toate laturile lui cu o atentă obiectivitate. Arta e într-un fel o specie a muncii şi deci o încordare voluntară cu elemente raţionaliste şi finaliste, dar şi prin atâtea alte caractere ale ei, ea este o activitate mai puţin conştientă. într-o măsură ea e condiţionată de legile ei interne, în afară de cunoscutele determinări externe, cu o imixtiune relativ apreciabilă de momente iraţionale în procesul creaţiei, cu o independenţă mai accentuată faţă de condiţiile muncii, cu o fizionomie proprie şi autonomă, la a cărei întemeiere teoretică la noi autorul nostru a contribuit de altfel într-un mod hotărâtor. Tinzând să depăşească limitele stricte ale esteticului şi vrând să dezvolte pe bazele lui o etică în consonanţă cu atmosfera generală a vremii, d-1 T. Vianu nu putea urma însă decât drumul ales, pornind de la premisa elementelor voluntare şi finaliste ale creaţiei artistice. Dar socotind arta ca pe o formă a muncii, ca forma ei cea mai înaltă şi devenită exemplară pentru tot domeniul muncii, s-a izbutit – în aceiaşi timp – şi înălţarea muncii pe un plan ideal. Situate pe aceeaşi linie evolutivă, arta şi munca se înnobilează de fapt reciproc, perspectiva etică şi cea estet/că luminându-se una pe alta într-o solidaritate deplină a marilor valori ce le constituie. Orizontulaxiologic e de altfel mereu prezent în sistemul estetic al d-lui T. Vianu de la primele lui capitole şi până la încununarea de care vorbim.

De altfel, într-un studiu mai recent, Semnificaţia filosofică a artei, considerat de autor ca „prima cristalizare a unei filosofii generale” şi tipărit la sfârşitul ed. II a volumului său Filosofie şiPoesie, arta ne este prezentată nu numai ca formă pilduitoare a muncii, ca termenul năzuinţelor acesteia, dar şi ca idealul întregului proces cosmic şi a întregii vieţi spirituale a omului, deoarece în năzuinţa generală către armonie arta reprezintă deocamdată singura izbândă asigurată a acesteia, în această privinţă d-lT. Vianu scrie: „întregul proces al lumii se sileşte către prefecţiunea artei, de care se apropie din când în când, fără să putem spune că o atinge cu plinătate vreodată. Semnificaţia filosofică a artei constă, după cele arătate mai sus, în faptul de a reprezenta de pe acum, în formele ei proprii, prefiguraţia ţintei generale către care se sileşte întregul univers, cu reuşite deocamdată parţiale şi instabile. Succesul deplin şi permanent al operei de artă echivalează cu făgăduinţa succesului pe care cosmosul material pare a-1 fi obţinut pentru sine şi pe care spiritul omenesc şi-1 poate făgădui în toate domeniile activităţii lui. Opera de artă poate fi înţeleasă ca un adevărat program al vieţii spirituale a omului. Ea conduce întreaga operă a culturii. Glasul ei pare a spune că ceea ce i-a izbutit ei poate să izbutească tuturor ostenelilor omeneşti. în toate domeniile culturii, după exemplul artei, ne putem sili către armoniile realizate de ea până acum. Pentru că există artă, poate exista o societate mai bună, o viaţă morală mai nobilă, o ştiinţă mai completă, mai adâncă şi mai adevărată. Semnificaţia filosofică a artei se completează pentru cine ştie să înţeleagă că în armonia ei este configurat însuşi destinul glorios al spiritului.”8.

Revine în toate acestea întreaga problematică a perfecţiunii, asupra căreia gânditorul s-a oprit în comunicarea sa la Congresul de Filosofie din Paris, în 1937, Asupra ideii de perfecţiune în artă (tipărită în volumul Studii de filosofie şi estetică).

În cadrul actual al gândirii estetice româneşti, sistemul d-lui T. Vianu reprezintă fără îndoială expresia unei încordări deosebit de izbutite, de structură stringent ştiinţifică, pe baza unui aparat de informaţie de o neobişnuită întindere, cu o ţinută permanent obiectivistă, dominat mereu de poruncile obiectului estetic, într-o perspectivă generală a gândirii. Dincolo de contribuţia lui reală în estetică, acest fel de a cugeta şi construi rămâne metodologic pilduitor pentru orice strădanie autentică pe tărâmul disciplinei noastre.

 

 

SFÂRŞIT

 

 

Garabetlbrăileanu (l87l-1936)

  1. Studii literare, Iaşi, 1930, p. 52-53
  2. Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926, p. 301 şi 227
  3. Idem, p. 187
  4. Studii literare, ed. cit, p. 92
  5. Scriitori români şi străini, ed. cit., p. 188
  6. Idem, p. 182
  7. Idem, p. 96
  8. Studii literare, ed. cit, p. 204
  9. OctavBotez, în „însemnări ieşene”, 1940, nr. 7, p. 152

Al. Dima are în vedere doar Scriitoriromânişistrăini’ (1926) şi Studii literare (1930), mărturisind că n-a cunoscut, la data redactării, Opera literară a d-lui Vlahuţă (1912) şi nici, am adăuga noi, Spiritul critic în cultura românească’ (1909), Cursul de estetică literară (1909-1910) sau Caracterul specific naţional în literatura română (1922). Tocmai de aceea, autorul revine în G. Ihrăileanu, concepţia estetică (1947), refăcut apoi în Concepţia despre artă şi literatură a lui G, Ibrăileanu (1947) şi în G. Ibrăileanu, azi, în „Revista de istorie şi teorie literară”, 1966, nr. 2 şi 3.

Pentru alte contribuţii în materie vezi Al. Piru, GJbrăileanu, viaţa şi opera, 1967 (Cap. Concepţia estetică); M. Drăgan, GJbrăileanu, 1971; I. Dună, Opera lui GJbrăileanu, 1989 şi M. Muthu, Alchimia mileniului, 1989. De asemenea, o antologie din textele de esteticăzle lui Ibrăileanu în Despre frumos şi artă. Ttadiţile gândirii estetice româneşti, voi. I, antologie, tabel cronologic şi prezentări de Vasile Morar. Prefaţă de Ion Ianoşi, 1984 („Reproducerea”realităţii; înrâurirea artei; Originalitatea formei; împrumutarea formei; Specificul naţional în artă şi literatură; Estetica literară şi/Critica estetică/).

PaulZarifopol (1874-1934)

  1. Paul Zarifopol, Kantşiestetica, în „Viaţa Românească”, 1929, nr. 1, studiu republicat de către Al. Săndulescu în Pentru arta literară, voi. II, Minerva, Bucureşti, 1971, p. 170-185.
  2. Artă literară şi simplă literatură, în Pentru arta literară, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1934, p. 30 şi urm.
  3. 3. încercări de precizie literară, Adevărul, Bucureşti, [1931], p. 12 cf. şi Pentru arta literară, ed. cit, voi. I (Mahalagism şi critică de artă).
  4. 4. încercări., ed. c, p. 72 (cf. şi Pentru arta., ed. cit., voi. I) {Shaw, Wagner şi diGcultâţile criticii) 5.1bidem
  5. Idem, p. 73
  6. Idem, v. 13-14
  7. Despre stilnote şi exemple, Editura Adevărul, Bucureşti, [1928], p. 26, culegere reimpnmată în Pentru arta literară, voi. I, ed. cit., p. 133-166
  8. Idem, p. 1010. Idem, p. 11
  9. Pentru arta literară, ed. 1934, p. 63
  10. Idem, p. 10013.1dem, p.2
  11. Idem.p. 176
  12. Idem, p. 55
  13. Idem, p. 682/r/rib72, p.239 i<„/cfe/73, p.9519. Idem, p. 169 <2tt Despre stil, ed. 1928, p. 41
  14. Pentru arta literară, ed. 1934, p. 41
  15. Idem, p. 180

Al. Dima n-a cunoscut dimensiunile reale ale personalităţii lui Paul Zarifopol, (reeditat doar în ultimele decenii de către Al. Săndulescu; Pentru arta literară, 2 voi., 1971; Paul Zarifopol în corespondenţă, 1987; Eseuri, 2 voi., 1988 şi integrala culegerilor publicate de Zarifopol în timpul vieţii, în Pentru arta literara, voi. 1,1997.

Pentru esteticalm Zarifopol vezi: E Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1943; M. Muthu, Orientări critice, 1972, Al. Paleqlogu, Ipoteze de lucru, 1980, Constantin Trandafir, Paul Zarifopol, 1981, M. Muthu, Paul Zarifopol între fragment şi construcţie, 1982.

Figurează, de asemenea, în antologia Despre frumos şi artă, ed. cit., voi. II, cu [Ideiestetice], [Metodeestetice], [Artăşinon-artă]

Mihai Ralea (1896-1964)

  1. Comentarii şi sugestii, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 33
  2. Idem, p.35
  3. Perspective, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 53
  4. Idem, p. 10
  5. Valori, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1935, p. 120
  6. Perspective, ed. cit., p. 187
  7. Valori, ed. cit, p. 15
  8. Perspective, ed. cit., p. 80
  9. Idem, p. 33
  10. Valori, ed. cit, p. 19-20
  11. Perspective, ed. cit, p. 42
  12. Idem, p.39
  13. Idem, p. 9
  14. Perspective, p. 67
  15. Idem, p. 172
  16. Idem, p. 173

Restituite postum, de către Ion Pascadi, în Prelegeri de estetică (1972), cursurile de estetică generală şi aplicată ţinute la Universitatea din Iaşi (1927-1928) şi Bucureşti (1914-1944) infirmă, desigur, etichetarea lui Al. Dima de „fragmentarism estetic”. Aceste cursuri impun prin tratare sistematică şi sintetică, dincolo de amprenta stilistică a comunicării de la catedră, pe cale orală ori stenografiată. O noutate e reprezentată de estetica aplicată – „un studiu asupra fonr. tior, asupra tehnicii şi asupra conţinutului sufletesc de creaţie şi contemplaţie în cadrui specific al fiecărei arte în parte”, afirma Ralea în Estetica muzicală.

Pentru întregirea profilului de estetician al lui Mihai Raiea se pot consulta: Ion Pascadi, Esteticieni români, 1969; Mircea Mancaş, în „Viaţa Românească”, nr. 6, 1972; Titu Popescu, Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea, 1974; Liviu Petrescu în „România literară”, nr. 13,1972 cf. şi antologia „Despre frumos şi artă.”, ed. cit, voi. II {[Frumosul şi urâtul Clasificarea muzicalăa sistemelor¦filosofice, Metodologia esteticii, Frumosul natural şi cel artistic, Definiţia faptului estetic, Conţinutul operei de artă, Formele, Valoarea estetică, Obiectivarea valorii estetice, Critica artistică)

Eugen Lovinescu (1881-1943)

  1. Mutaţia valorilor estetice, Ancora, Bucureşti, 1929, p. 7
  2. Idem, p. 8
  3. Ibidem
  4. Idem, p. 11
  5. Idem, p. 13
  6. Idem, p. 80
  7. Idem, p. 79
  8. Idem, p. 80
  9. Idem, p. 21
  10. Ibidem
  11. Idem, p. 25
  12. Idem, p. 24
  13. Idem, p. 8
  14. B. Croce, L’esthetique comme science de l’expression etde linguistigue generale, p. 123
  15. Mutaţia., ed. cit, p. 227

Pentru receptarea concepţiei estetice lovinesciene vezi N. Tertulian, Eugen Lomnescu sau contradicţiile estetismului, 1959; Ion Pascadi, Esteticieni români, 1969; Nicoâae Manolescu, în „Luceafărul”, 29 martie, 1969; Grigore Smeu, Sensuri ale frumosului în estetica românească, 1969; Florin Mihăilescu, BL Lovinescu şi antinomiile criticii, 1972; Al. George, în jurul lui Lovinescu, 1975; Aurel Sasu, Eul suveran. Paradigme lovinesciene, 1994. în antologia Despre frumos şi artă., ed. cit., voi. II, E. Lovinescu figurează cu {Imposibilitatea definirii esteticii drept ştiinţa] şi [Cultură, critică, imitaţie şi adaptare]

G.

  1. Principii de estetică, F. P. L. A, Bucureşti, 1939, (reeditată cu o prefaţă de Ion Pascadi, E. P. L., Bucureşti, 1968)
  2. Principii., ed. 1939, p. 123Idem, p. U
  3. Idem, p. 15
  4. Idem, p. 86
  5. Idem, p. 28
  6. Tudor Vianu, Estetica, voi. I, F. P. L. A., Bucureşti, 1934, p. 44
  7. Principii., ed. cit, 84
  8. Idem, p. 99

Al. Dima îşi va relua consideraţiile în G. Călinescu, estetician (în „Cronica”, nr. 26,1970)

Se pot consulta N. Tertulian, Eseuri, 1968; Ion Pascadi, Esteticieni români, 1969; Al. Piru, Varia, II, 1973; Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, ed. I (1976) şi ed. II, revăzută (1997).

În antologia Despre frumos şi artă., ed. cit, G. Călinescu este prezent cu [Incertitudinea obiectului esteticii], [Obiectivitate şi subiectivitate în judecata critică], [Poezia], [Critica şi estetica], [Valoare şi ideal estetic], [Tipologia clasic-romantic]

Vasile Pârvan (1882-1927)

  1. Memoriale, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 56
  2. Idei şi forme istorice, Cartea României, Bucureşti, 1920, p. 189
  3. Memoriale, ed. cit,; p. 58
  4. Idei şi forme, ed. cit., p. 2055. /cfem, p. l95
  5. Memoriale, ed. cit, p. 201
  6. Idem, p. 202
  7. Idem, p. 203
  8. Idem, p. 209
  9. Idem, p. 212
  10. Ibidem
  11. Idem, p. 210

Pentru concepţia estetică a lui Vasile Pârvan vezi Vasile Pârvan interpretat de., 1984 şi Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, ed. cit.

În Despre frumos şi artă., voi. I, ed. cit, s-au reţinut textele, intitulate de către editor, [Artă, morală, filosof ie], [Artă şi istorie] şi [Specificul naţional^.

NicMorCrainic (1889-1972)

  1. Nostalgia paradisului, Cugetarea Delafras, Bucureşti, 1940, p. 56
  2. Idem, p. 131
  3. Idem, p. 140
  4. Idem, p. 137
  5. Idem, p. 146
  6. Idem, p. 147
  7. Idem, p. 189

Interesul pentru estetica teologică a lui Nichifor Crainic a fost reactivat prin noua ediţie a NostalgieiParadisului’ (1999), editată de Dumitru Stăniloae şi postfaţată de Petru Ursache {Postfaţă sau teandria): Vezi, de asemenea, Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică’ (1999).

Lucian Blaga (1895-1961)

  1. Artă şi valoare, F. P. L. A., Bucureşti, 1939, p. 10
  2. Idem, p. 16

Articulare sistemică a operei lui Lucian Blaga şi contribuţiile exegetice au circumscris locul esteticii acesteia, ce depăşeşte perimetrul lucrării Artă şi valoare (1939). Schiţa lui Al. Dima trebuie, în consecinţă, completată cu interpretări ulterioare precum: Ion Pascadi, Esteticieni români, 1969; Grigore Srneu, Sensuri alekumosuluiân estetica românească, 1969; Dumitru Micu, Estetica lui Lucian Blaga, 1970, Nicoiae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, 1997, la care se adaugă numeroase pagini diseminate fie în lucrările de tip monografic, fie în culegerile de studii consacrate operei lui Lucian Blaga.

În Despre frumos şi artă, voi. II, ed. cit., au fost reţinute textele: [Năzuinţă formativă], FilosoSe şi stil, Filosofie şiartă, Arta, Paralelismul ramurilor culturale, Autonomia artei, Legea non-transponibilităţii, Arte şi genuri.

  1. Essaisurla creation esthetique, Felix Alean, Paris, 1935; p. 4748
  2. Idem, p. 59
  3. Idem, p. 82
  4. Idem, p. 228
  5. Idem, p. 282
  6. Idem, p. 230 Z/afem, p.3O8
  7. Idem, p. 324
  8. Idem, p.357
  9. Idem, p. 358 ll. Idem, p.36312.1bidem
  10. Idem, p. 36614. Idem, p.36715. Idem, p. 368
  11. Idem, p. 438
  12. Idem, p. 439

Precizări cu privire la articolul d-lui Al. Dima: „Concepţia estetică a d-lui Liviu Rusu” în numărul din Februarie 1941 al „Revistei Fundaţiilor Regale” d-1 AL Dima a avut amabilitatea de a consacra un articol ideilor mele estetice sub titlul: Concepţia estetică a d-lui Liviu Rusu. Cum nu sunt un răsfăţat al publicisticii noastre, studiul d-lui Al. Dima, de o înaltă şi deosebit de demnă ţinută academică, a fost pentru mine – de ce n-aş mărturisi-o? – o surpirză foarte plăcută. Dacă deci totuşi mă simt îndemnat să fac aici câteva observaţii marginale, e departe de mine gândul de a da d-lui Dima un „răspuns” polemic. Dimpotrivă, socotesc că articolul amintit merită o completare şi câteva precizări din partea mea, tocmai fiindcă autorul lui a fost pătruns sincer de intenţia de a-mi înfăţişa ideile în modul cel mai obiectiv posibil. Pentru aceea rostul acestor rânduri nu este să răstoarne observaţiile critice ale d-lui Al. Dima – fiindcă nu am pretenţia că ideile şi principiile susţinute de mine sunt invulnerabile – ci de a preciza pentru cititorii acestei reviste care sunt cu adevărat ideile mele estetice. Socotesc anume, că din expunerea d-lui Dima, reiese o teorie care nu este în întregime în conformitate cu adevăratele mele convingeri. Adaog însă numai decât: s-ar putea ca vina să nu fie numai a domniei sale, ea era poate inerentă lucrării pe care o rezumă d-1 Dima. Pentru a învedera acest fapt şi pentru a justifica în acelaşi timp nevoia precizărilor de faţă, cel mai bun lucru este să citez câteva rânduri chiar din articolul în chestiune. D-1 Dima, rezumând lucrarea mea Essai sur la creation artistique, apărută în „Bibliothe’que de la Philosophie contemporaine” a lui Alean, şi în care încerc să arăt că la baza creaţiei artistice este un dinamism viu, un zbucium neîntrerupt, spune: „Dar acest necurmat neastâmpăr este el însuşi expresia acelui conflict interior care-1 tulbură ca pe orice creator şi pe d-1 Liviu Rusu. De aici agitaţia fără oprire a stilului său, de aici forma interogativă atât de frecventă a unei gândiri care se zbate cu tot dinadinsul să surprindă problemele şi soluţiile lor, întrebând mereu cu o neînduplecată stăruinţă, voind negreşit să convingă, dar lăsând totuşi prin însuşi sensul interogaţiei să cadă şi umbra îndoielilor. E în lucrarea d-lui Liviu Rusu o încordare ştiinţifică din cele mai vii şi o curajoasă năzuinţă spre o noutate, trăsături care se impun cu claritate cititorului”. îi sunt recunoscător d-lui Dima de a fi descifrat nu numai anumite idei, ci şi substratul sufletesc zbuciumat din care s-a ivit lucrarea amintită. într-adevăr, dacă n-ar părea exagerat, aş spune că la baza ei a fost un conflict dramatic. Lucrarea amintită resprezintă o răspântie în decursul formaţiei mele filosofice şi estetice, ea stă oarecum la „cumpăna apelor”.

Străbătusem până la ea anumite drumuri, care mi se păreau din ce în ce mai infructuoase pentru fenomenul artistic. Perspective noi mi se impuneau la fiecare pas. Cu cât înaintam, simţeam nevoia să arunc câte ceva peste bord din pretinsele bunuri pe care! e adusesem cu mine. Lucrarea în chestiune încerca o sinteză între vechile drumuri şi noile orizonturi care mi se deschideau. M-am străduit să arăt putinţa de împăcare fructuoasă chiar a unor atitudini considerate, în general, ca inconciliabile. Probabil însă că în străduinţa mea spre noile perspective nu m-am dezbărat suficient de anumite rămăşiţe din vechile pelerinagii, încât convingerile nou cucerite sunt în parte umbrite. Probabil aşa s-a putut întâmpla că d-1 Al. Dima să-mi poată atribui teorii sprijinindu-se chiar pe unele mici citate luate din propria lucrare, fără ca ele totuşi să exprime întreaga mea convingere. în aceeaşi lucrare există pasagii largi şi numeroase, care întregesc cele spuse de d-i Dima, în aşa fel, încât în multe privinţe concepţia pe care o susţin să nu reiasă aşa de unilaterală, cum ar reieşi din aiticolul domniei sale. Acesta este cazul de exemplu când d-1 Dima mă consideră un „conţinutist” destul de exclusivist. Dar trebuie să adaug numaidecât un lucru important: dacă totuşi în Essai sur la creation artistique nu se impune, poate, cu suficientă tărie directiva spre care mă străduiesc, aceasta reiese cu siguranţă mai precis din lucrările mele ulterioare, anume din Le sens de l’existence dans la poesie populaire roumaine, apărută în 1935, dar mai ales din Estetica poeziei lirice, apărută în 1937. Aceste două lucrări întregesc şi precizează punctul de vedere reprezentat în lucrarea analizată de d-1 Dima. Sunt nevoit să-i aduc d-lui Dima reproşul, că a căutat să-mi prezinte concepţia estetică referindu-se numai la lucrarea mea Essai sur la creation artistique şi nu la lucrăriie ulterioare, în care m-am străduit să elimin anumite echivocuri ce se strecuraseră în prima. Dacă domnia sa a dorit să înfăţişeze cititorilor concepţia mea, ar fi trebuit să ia în consideraţie toate lucrările mele şi să nu neglijeze tocmai pe cele mai recente.

Una din problemele fundamentale, în privinţa căreia trebuie să-mi precizez atitudinea, o atinge d-1 Al. Dima chiar la începutul articolului său. Domnia sa, spune: „Ne aflăm desigur în faţa unei estetici al cărei accent cade pe conţinutul operei de artă apropiind-o de filosofie, iar metoda şi viziunea ei de ansamblu vor fi una neliniştită, mobilă, opusă cu totul perspectivei contemplative a esteticii fenomenologice”. S-ar părea deci că mă aflu pe un punct de vedere opus esteticii fenomenologice. Trebuie să precizez că nu mă simt deloc în opoziţie cu şcoala fenomenologică, dimpotrivă, ţărmul spre care mă zbăteam din plin în peregrinările din Essai sur la creation artistique era tocmai cel fenomenologic. S-ar părea bizar, dar aşa este. E adevărat că armatura care se desprinde din această lucrare pare a dovedi altceva, dar dacă mijloacele pe care le întrebuinţez se deosebesc, în parte, de cele ale fenomenologilor, ţinta mea ultimă este aceeaşi. Ca să învederez acest fapt sunt nevoit să reamintesc în câteva cuvinte străduinţele şcolii fenomenologice şi să pun alături străduinţele mele din lucrarea amintită. D-1 Dima pare a susţine că fenomenologii reprezintă o anumită doctrină filosofică. Părerea mea însă este – ataşându-mă în privinţa aceasta la mulţi alţi gânditori – că meritul fenomenologilor nu este de a fi adus o doctrină nouă, ci o metodănouă. Deosebirea este foarte mare. Din cauza aceasta chiar la reprezentanţii de seamă ai şcolii fenomenologice găsim divergenţe în ce priveşte concluziile filosofice ultime, găsim însă la toţi aplicarea aceleiaşi metode. Fenomenologia, după cum o spune clar Husserl şi după cum o susţin toţi elevii săi, este o ştiinţă a esenţelor, „Wesenserschauung” sau ideaţie cum o mai numeşte Husserl. Or în Essai sur la creation artistique năzuinţa mea n-a fost alta decât a elucida ce este esenţial în creaţia artistică pentru a ajunge astfel la esenţialitatea operei de artă. Este adevărat că în această străduinţă a mea m-am folosit de date şi mijloace pe care mulţi dintre fenomenologi le-ar fi refuzat. – aceasta însă nu schimbă întru nimic valoarea ţintei finale, pe care n-o pot considera ca fiind în contrast cu ţinta urmărită de fenomenologi.

D-1 Dima mă consideră în opoziţie cu fenomenologii în special pentru faptul că eu reprezint un punct de vedere dinamic, în timp ce esteticienii fenomenologi ar reprezenta un punct de vedere static, consacrându-se aspectelor contemplative ale esteticii. E oare reală această opoziţie? Cred că nu. Aceasta pentru faptul că fenomenologia nu exclude deloc un punct de vedere dinamic. Dacă fenomenologii se străduiesc să elucideze ceea ce este esenţial, ei nu spun în acelaşi timp că aceste esenţialităţi sunt numai de natură statică; ei caută să desluşească fiecare fenomen în sine aşa cum este fără să-1 supună ingredientelor unui punct de vedere static. Husserl însuşi când analizează conştiinţa, ajunge la concluzia că aspectul ei esenţial este intenţionalitatea. Nu accentuează el oare prin aceasta ceva dinamic? Ceva mai mult: în Ideen zu einer reinen Phanomenologie (ediţia Ii-a) acelaşi Husserl, vorbind despre problemele care intră în câmpul de cercetare al fenomenologiei, constată că acestea sunt între altele „Wahrnehmung uberhaupt”, „Erinnerung uberhaupt”, „Einfuhlung uberhaupt”, Wollen uberhaupt, etc. Dacă deci „actulde voinţă ca atare” este o problemă fundamentală a fenomenologiei, putem oare nega că şi perspectivele dinamice intră în preocupările ei? Iar Max Scheler, după Husserl cel mai de seamă reprezentant al fenomenologiei, spune: „Uberhaupt muss ich einen von Wesen und moglichen Vollzug lebendiger geistiger Akte ganz „unabhangig„ bestehen sollenden Ideen – und Werthimmel. prinzipiell schon von der Schwelle der Philosophie zuruckweisen”. (Der Formalism us în derEthikund die materiale Wertethik, ed. 3, p. XIX). Cu alte cuvinte, după Scheler, o lume a ideilor care ar fi independentă de actele spirituale w/nu are ce căuta în filosofie. în aceeaşi lucrare, Scheler spune că fenomenologia trebuie să se ocupe cu trei feluri de esenţialităţi, dintre care cităm numai pe cea de la punctul 2: „die Wesenheiten der Akte selbst und die zwischen ihnen bestehenden Zusammenhange und

Fundierungen (Akt – oder UrsprungsphanomenologieŢ’. Dacă înşişi fenomenologii vorbesc despre o fenomenologie a actului, pot eu oare, din cauza unui punct de vedere dinamic, să fiu opus şcolii fenomenologice? Cred că nu. E adevărat că d-1 Dima are tot dreptul să scoată în evidenţă „perspectiva contemplativă” a esteticii fenomenologice şi aceasta fiindcă într-adevăr esteticienii fenomenologi s-au ocupat, până acum, numai de problema contemplaţiei. Faptul însă că ei, deocamdată, nu s-au ocupat de actul creator, încă nu înseamnă că această problemă ar ieşi din cadrele problematicii fenomenologice, că ar fi chiar opusă ei. Nu pot decât să accentuez că, după cum cunoscuţii esteticieni fenomenologi au căutat să dezvăluie esenţialitatea contemplaţiei, eu am căutat să pătrund în esenţialitatea creaţiei. Deci nu mă pot considera în opoziţie cu ei, fiindcă lărgind un câmp de cercetare nu înseamnă să contrazici în fond pe cercetătorii anteriori. E adevărat că felul meu de procedare din Essai sur la creation artistique n-ar recolta aprobarea unanimă a fenomenologilor, după cum într-adevăr linia mea de conduită de acolo nu mi-am cucerit-o sub influenţă fenomenologică. Faptul însă că ţinta mea de acolo nu este străină fenomenologilor dovedeşte îndeajuns că, deşi am umblat pe alte drumuri, poziţia mea nu le este opusă. Toate acestea reies, cred, destul de clar din Essai sur la creation artistique. Important însă este faptul că după ce în această lucrare am ajuns la poziţia amintită, în lucrările mele ulterioare apropierea mea de fenomenologi s-a accentuat foarte mult. Bineînţeles, nu m-am încadrat orbeşte în atitudinea lor (- e ştiut doar că nici ei nu sunt perfect unitari -), însă modul lor de a vedea m-a ajutat mult să lărgesc orizontul şi concluziile ultime la care ajunsesem în Essai sur la creation artistique. Aceasta se vede foarte clar în lucrarea mea Estetica poeziei lirice, pe care d-1 Dima a evitat s-o consulte şi care conţine o bogată bibliografie fenomenologică. E vădit deci că nu mă pot considera în opoziţie cu şcoala fenomenologică.

Cu aceasta ajungem Ia un a) doilea punct, în privinţa căruia trebuie să aduc o îndreptare şi să-mi precizez atitudinea. Dacă mai sus am afirmat (şi am afirmat-o şi în lucrarea analizată de d-1 Dima) că străduinţa mea a fost să descopăr ceea ce este esenţial în actul creator pentru ca astfel să se învedereze şi ceea ce este esenţial în opera de artă, d-1 Dima, la rândul său, contestă că aş fi descoperit acest esenţial, specific. Vorbind despre conflictul interior, pe care îl pun la baza creaţiei, domnia sa spune: „Ajungem astfel la o definiţie a artei căreia îi lipseşte însă definiţia specifică. într-adevăr nu ne apare aceiaşi „conflict interior„ şi în cazul ştiinţei, religiei, filosofici şi nu se stinge el prin opere ale acestor domenii care sunt şi ele atitudini generale ale spiritului?” Observaţia este cât se poate de judicioasă şi merită o atentă luare aminte. Totuşi cred că eu am indicat, în mai multe pasagii, un specific al creaţiei artistice, prin care arta se deosebeşte fundamental de domeniile amintite şi prin care ea devine un domeniu autonom. D-1 Dima, rezumându-mi ideile, citează problema atitudinii creatoare, uită ‘ânsă să precizeze ce înţeleg eu prin această atitudine. Dar iată ce psun chiar la început, în introducere: „Et pour ce qui est de Târne de Partiste, sa caracteristique, î la difference de celle du contemplateur ordinaire, est que son altitude est creatrice. Cette attitude est prise vis a vis de certaines conditions de son etre qui necessite un soulagement et ne le trouve qu’en petrissant. une certaine matiere. L’artiste va vivrepar cette matiere et quelle que soit sa nature, ii se sent irreductiblement lie î elle”. Sublinierile sunt în textul original, deci se poate vedea foarte bine asupra cărui fapt voiam să atrag atenţia de la început. Aceeaşi idee o dezvolt apoi pe larg în subcapitolele intitulate: La matiere et la forme şi La technique, pe o întindere de 31 de pagini. Ideea esenţială este următoarea: Spre deosebire de ştiinţă, religie, filosofie, în care pe primul plan este abstracţiunea, în creaţia artistică avem o tendinţă spre concret Artistul nu numai că elaborează anumite idei, dar le elaborează în funcţie de o formă materială, ceea ce nu se în tâmplă în celelalte domenii amintite. Iată ce spun: „Quand dans Pimagination de l’artiste apparaissent et sont elaborees Ies differentes idees, nees de son mspiration, celles-ci contiennent deja une tendance î etre representees dans une certaine matiere sensible. Dans Pesprit de l’artiste, eiâes sont elaborees en vue de cette representation. Le poete pense en mots, le musicien en sons, le peintre et le sculpteur en couleurs, fâgures et formes, accompagnes d’une tension qui rend possible leur execution concrete. Le monde interieure se cristallise dans le but de la transcendance dans une matiere sensible”. Această tendinţă spre materialitate nu este ceva incidental, ea caracterizează în mod originar sufletul artistului: „Le recours de Partiste î la contrainte de la matiere externe, c’est-â-dire verbale, musicale, pâastique, n’a pas lieu dans un ordre succesive. Nous voulons dire par la que cette contrainte n’est pas posterieure au sentiment de son desequilibre. Au jontraire, l’attrait de la matiere existe des le debut, dans lesphases Ies plus ¦hscure de l’inspiration „. Apoi: „Cest la verâtable epreuve de l’artiste. II est artiste dans la mesure ou ii peut animer, par sa sensibilite, la matiere. L’idee generatrice en elle-meme n’est pas encore de Part, elle ne peut le devenir qu’en se communiquant î une forme materielle. Car le sentiment et l’idee neprennent une valeur esthetique par la lutte avec la maţi ere ou ils se realisent”. Din acestea se desprinde o concluzie pe care am accentuat-o pe larg atât în. Essai sur la creation artistique, cât mai ales apoi în Estetica poeziei lirice, şi anume că opera de L rtă nu admite nici o schimbare în materialitatea ei. în timp ce un adevăr ştiinţific, filosofii ori religios rămâne acelaşi, indiferent de cuvintele pe care le întrebuinţăm pentru exprimarea lui, într-o poezie lirică de ex. schimbarea cuvintelor înseamnă distrugerea facturii ei artistice originare. Legea gravitaţiei sau credinţa într-un Dumnezeu se poate exprima în frazele cele mai felurite fără să li se schimbe valoarea, în timp ce schimbarea produsă în materialitatea operei de artă înseamnă şi schimbarea valorii ei fundamentale. Pe scurt: procesul creator de artă nu este altceva decât un proces de spiritualizarea a unei materialităţi. Nu este oare aceasta o deosebire esenţială între artă de o parte şi ştiinţă, filosofie şi religie pe de altă parte? Va admite oricine că da. Iar prin aceasta am eliminat şi observaţia d-lui Dima că pentru mine autonomia artei ar fi o problemă secundară. Dimpotrivă, socotesc că am adus argumente hotărâtoare în favoarea ei. Şi ţin să accentuez că ideea specificului amintit este una din cele mai importante din concepţia estetică pe care am tins şi tind să o elaborez. Nesocotirea ei înseamnă ca această concepţie să primească o înfăţişare cu totul schimbată şi neconformă cu vederile mele şi în contradicţie cu ceea ce susţin în lucrările mele.

Cu aceasta am ajuns la o problemă tot atât de importantă, în privinţa căreia sunt nevoit să rectific relatările d-lui Alex. Dima. D-i Dima mă consideră drept un estetician „conţinutist” şi îmi reproşează în diferite rânduri că dau un rol mult prea subordonat formei. Nu pot decât să afirm de la început că şi în privinţa aceasta poziţia mea este cu totul diferită de cea pe care mi-o atribuie d-1 Dima. De altfel, tot ce am spus mai sus în legătură cu specificul materialităţii este o indicaţie suficientă că forma nu poate să fie o problemă fără însemnătate pentru mine. Dar dată fiind importanţa problemei, sunt nevoit să dau indicaţii şi mai precise. D-1 Dima spune: „Această subordonată situaţie i se dă formei şi cu prilejul analizării execuţiei ca fază ultimă a creaţiei”. Eu însă trebuie să atrag atenţia că tocmai în sânul capitolului asupra execuţiei am creat acel subcapitol intitulat La matiere et ia forme. Nu este oare acesta un semn că vreau să scot în evidenţă problema formei? Iar dacă d-I Dima, spune cu drept cuvânt că pentru mine opera de artă exprimă un conţinui spiritual, nu-i mai puţin adevărat că chiar la începutul subcapitolului asupra materiei şi formei mă exprim în modul următor asupra acestei spiritualităţi: „La vie spâritu-elle este surtout creatrice de formes, car la forme est le rnoyen de;? naiiL 3r Ies impulsions diffuses qui menacent î’equilibre de l’âme. La spiritualii^ n’existe pas en dehors de la forme, elle se realise dans la mesure ou Ies impulsions vagues sont cristallisses sous une forme plus ou moins dtâterminee. La spirituaiite este liee indissolublement aux differentes formes q’elle se cree. Des l’instant donc, ou jaillit une etincelle de vie spirituelle, on est dans le monde des formes”. Trebuie oare expresii mai categorice? Reiese clar că, accentuând conţinutul spiritual a! operei de artă, problema formei intră pentru mine pe primul plan. Dar să mergem mai departe. D-1 Dima continuând fraza citată mai sus, spune: „Şi de data aceasta, ea (forma) e redusă la valoarea unui instrument exterior cu misiunea de a sprijini echilibrul conflictului interior”. Afirmaţia aceasta mă umple de cea mai adâncă mirare, fiindcă nimic nu este mai potrivnic intenţiilor şi concluziilor ce se desprind din lucrarea mea rezumată de d-1 Dima. Această lucrare, reprezintă în întregime o luptă împotriva formalismului exterior. Citatele de adineaori sunt suficient de concludente în această privinţă, dar pasagiile care dovedesc acest lucru sunt nenumărate. înainte de a mai adăuga citate din propria mea lucrare, ţin să amintesc că alţi comentatori ai mei au înţeles cu totul altfel spiritul concepţiei mele estetice. De ex. d-1 N. Bagdasar, în lucrarea sa fstoria filosofieiromâneşti, în capitolul pe care mi-1 consacră, spune că pentru mine „forma nu este ceva secundar sau exterior”. Acest mic citat este suficient ca să ne arate o concepţie opusă celei pe care mi-o atribuie d-1 Dima. Din partea mea nu pot decât să adaug că cel care îmi redă fidel concepţia este d-1 N., agdasar Dar să trecem la câteva citate din lucrarea pe care mi-o analizează d-1 Dima. < biar la începutul subcapitolului despre materie şi formă eu atrag atenţia asupra următorului fapt: „Quant î la forme, nous l’avons deja etudiee en parlant de l’ordre que l’artiste veut imposer î son agitation interieur”. Şi cu aceasta trimiteam pe cititor la capitolul III al lucrării mele, intitulat L’ordre createur. In tot acest capitol nu fac altceva decât să demonstrez importanţa formei interne, termen pe care nu-! întrebuinţez, ceea ce însă nu schimbă conţinutul problemei. Iată ce spun: „L’artiste qui est surtout tourmente par le courent chaotique de son îme, se sent imperieusement porte vers une forme ordonnee. L’artiste ne peut surmonter son inquietude et son angoisse, qu’en trouvanc son equilibre. L’etat chaotique represente ce qui est ephemere, l’ordre seul peut assurer la durabilite”. „L’artiste. plonge inlassablement dans Ies couches profondes de son moi. Mais en se penchant sur son monde interieure, ses couches profondes, ii ne Ies îaisse pas s’exterioriser sous leur forme primitive; ii Ies retient et Ies fagonne.”. Rezultatul acestei tendinţe spre o formă ordonată este imaginea ivită în momentul inspiraţiei, problemă pe larg dezvoltată în capitolul consacrat inspiraţiei. Se poate deci vedea că de la început m-am sesizat de problema formei. Am accentuat de la început că artistul este artist în măsura în care din neliniştea lui se desprinde o tendinţă originară spre o formă ordonată, care în acelaşi timp, tot originar, este şi o tendinţă spre materialitate. Prin această năzuinţă spre o lormă materială, concretă, se iveşte de la sine problema formei interne, cât şi a celei externe, ca două aspecte ale aceluiaşi întreg.

Cum mi s-a putut deci atribui o atitudine atât de net antiformalistă? Cred că d-1 Dima s-a lăsat indus în eroare chiar de prima frază a prefaţei lucrării amintite, frază pe care domnia sa o remarcă în mod deosebit la începutul articolului domniei sale, şi în care eu afirm că titlul adevărat al lucrării ar trebui să fie: Esud sur la creation artistique comme revelation du sens del’existence. Aceasta îi iace pe d-î Dima să sublinieze din capul locului că e vorba de o estetică „conţinutistă”, ceea ce n-ar fi o greşeală propriu-zisă – greşeala începe însă atunci c:’nd A-‘. Dima de la început mă încadrează, după cum pot observa eu, în vechiul curent conţinutist, care, evident, se opune categoric formalismului. Domnia sa mi-a citit cartea cu această convingere preconcepută. Aşa s-a putut întâmpla, cred eu, să remarce numai paf agiile care se puteau interpreta în sens conţinu tist şi să-i scape aproape cu totui nu pagini, ci capitole întregi care sunt consacrate formei. D-l Dima s-a mai simţit întărit în convingerea sa şi prin următoarea frază din concluzii, pe care domnia sa o citează de asemenea: „Le vrai plaisir esthetique ne resulte pas des qualites formelle, mais de la resort nance que peut avoir en nous le contenu spirituelle exprime”. Dacă această frază produce impresia unui „conţinutism”, nu-i mai puţin adevărat că izolarea ei din restul pasagiului din care face parte este o procedură arbitrară. Ea trebuie interpretată în funcţie de totuldin care face parte şi în funcţie de întreaga argumentaţie care a precedat-o. D-lui Dima îi scapă că, în continuare, imediat după fraza citată, eu spun: „Les proprietes formelles sont elle-memes en fonction du dynanusrne secret qui tend î se cristalliser sous forme d’une vision du monde. Ces proprietes formelles ne sauraient constituer un probleme esthetique qu’en tant que moyen de penetration de cette vision”. Fără să mai înmulţesc citatele, ce idee se desprinde de aici şi din întreaga mea lucrare? Aceea că problema formei în sine nu se poate pune, după cum nu se poate pune nici problema conţinutului în sine. Forma este mijlocul prin care ni se revelează sensul adânc al operei, ea este primul punct de reper prin care putem pătrunde în misterele ei. în modul acesta an tagonismul dintre formă şi conţinut încetează, ele fiind una în funcţie de cealaltă formând astfel o unitate strânsă. Această idee este pe larg susţinută prin exemple şi analize cisiar în Essai sur la creation artistique. Dar dacă d-l Dima s-ar fi referit şi la celelalte lucrări ale mele, ar fi văzut că această idee, în continuare, am dezvoltat-o tot mai mult. în Le sens de. l’existence dans lapoesiepopulaire roumaine încep chiar cu analize formale şi ele îmi sunt sprijinul cel mai important pentru descifrarea sensului existenţial trăit de poporul nostru. Cât despre Estetica poeziei lirice, ea este cu totul dominată de problema formei, fără ca prin aceasta să neglijez problema fondului. Iată un singur pasagiu în această privinţă, care îmi rezumă atitudinea foarte clar: „Abia prin formă se imprimă interiorităţii ceva durabil, numai prin ea se cristalizează din convulsiile trecătoare un sens permanent”. Iar de aici o concluzie foarte firească: sensul adânc al unei opere de artă ni se poate înfăţişa în întregime numai în momentul în care şi forma ei va fi complet elaborată. Neajunsurile formale vor fi semnul evident al unei inconsistenţe interioare. Forma ne face accesibil fondul fiindcă acesta se vădeşte în măsura tensiunii formale, iar insuficienţa formală fatal derivă din neputinţa de a clarifica sensul originar în toată amploarea lui. într-o poezie de o înaltă valoare estetică, până şi cele mai mici trăsături formale trădează anumite secrete ale sensului ascuns şi invers, nu există tresărire interioară care nu şi-ar găsi echivalentul formal. Forma nu ne „transmite” o interioritate, ea o conţine, fiindcă interioritatea însăşi a putut prinde consistenţă numai graţie tendinţei formative originare.

Cât de puţin sunt ostil problemei formei, nimic n-o poate dovedi mal bine ca părerea asupra lucrării mele a acelora care sunt foarte sensibili la această chestiune. Iată ce-mi scrie profesorul Henri Focillon, celebrul reprezentant la esteticii formei (dar nu a formalismului ec!): „J’ai commence î lire vos beaux ouvrages. Combien je juis touche de me voir associe î votre pensee, şi vigoureuse, şi reflechie et şi personnelle! Vous me faites honneur, en voulant bien retenir quelques sugges-tions et quelques idees auxquelles je demeure tres attache, et dans lesquelle votre sympathie me confirme.”.

Ultima chestiune, pe care trebuie să o ating pe scurt este cea sesizată de d-l Al. Dima când spune: „O cercetare adâncită a creaţiei de artă dezvăluie – după d-j L. Rusu – funcţiunea ultimă a artei, care fiind revelaţia sensului existenţei, determină căderea pe plan secundar a operei de artă în sine”. Nu înţeleg această afirmaţie. Dacă pentru mine, după cum o remarcă d-l Dima însuşi, funcţia ultimă a arteieste de a revela un sens al existenţei, nu reiese oare implicit că acest sens al existenţei este exprimat în opera de artăi Cum poate cădea atunci, pentru mine, opera de artă pe plan secundar? De altfel în privinţa aceasta mi-am precizat clar atitudinea chiar în introducere: „Nous ne voulons pas connaâtre seulement le mecanisme du processus createur en soi, mais voir dans quelle mesure l’analyse de la creation nous eclaire sur le sens profond de l’oeuvre d’art. Nous ne voulons pas nous borner î l’analyse de Fâme de l’artiste, mais par l’anaâyse de son îme parvenir î la comprehension de l’âme de l’oeuvre. Cest seulement en suivant 1’ample deveioppement du processus createur, en iIxant l’origine de la conception de Foem’re, sa genese et tous les tourments et les joies que ce processus va pro-curer au createur, que nous croyons toucher au sens de l’oeuvre d’art et îtablir ce qu ‘ii faut chercher dans une oeuvre d’art. Par consequent ce n’est pas l’artiste, mais toujours l’oeuvre d’art qui sera le but de notre etude”. Tocmai din motivul acesta am accentuat momentul materializării în care opera de artă transcende sfera lăuntrică a artistului căpătând o independenţă: „Grâce î cette entelechie qui la meut, l’oeuvre d’art a une respiration proprc. Bien qu’elle soit issue de l’effort pour ordonner le conflit de l’âme, elle est devenue, par l’intermediare de la matiere, une unite independante avec un centre de gravitation propre”. Iar la sfârţitul lucrării încercând o exemplificare a tipologiei la care am ajuns, citez o serie de artişti remarcând sensul existenţial exprimat în diferitele lor opere. Lucrările mele ulterioare aduc şi aici argumente în plus, în aceeaşi ordine de idei d-l Dima exagerează când îmi atribuie ideea că misiunea artei ar fi să exprime: „adevărul ultim asupra existenţei”. Lucrul acesta nu l-am susţinut niciodată. Eu am spus altceva: că artistul îşi exprimă adevărul său. Şi apoi această expresie eu n-o întrebuinţez izolat, ci în configuraţie cu altele, aşa încât înţelesul care se desprinde este altul decât cel pe care mi-1 atribuie d-l Dima. Iată: „En construisant son oeuvre, l’artiste construit son monde, sa verite, ii exprime sa raison d’etre. Par son oeuvre, ii nous dit comment iî voit le monde, comment ii le comprend et quelle valeur ii presente pour lui”. Cred că e clar: e vorba de atitudinea subiectivă a artistului în faţa lumii şi a vieţii şi nicidecum de adevărul ultim, Nu puteam vorbi de adevărul ultim fiindcă eu însumi dau o tipoiogie, adică arăt că în artă se manifestă mai multe feluri de a concepe existenţa. Aşg încât, mai ales după ce am insistat asupra deosebirii esenţiale care există între artă şi celelalte domenii, ca filosofia, ştiinţa, religia, deşi accentuez că e nevoie imperioasă de o interpretare filosofică a artei, totuşi pentru mine arta nu se confundă cu filosofia. Prin urmare comparaţia cu Schelling, oricât m-ar onora, cred că nu mi se potriveşte.

Iată precizările pe care m-am simţit obligat să le dau pentru cei ce au citit articolul d-lui Dima şi care, în urma lui, ar înclina să-mi atribuie idei pe care în realitate nu le susţin.

Din păcate, prin însuşi rostul acestor rânduri, nu pot arăta latura pozitivii articolului d-lui Dima. Drept încheiere nu pot decât să-i exprim întreaga mea gratitudine.

(„Revista de filosofie”, 1941, nr. 3-4)

LIVIlî RUSII

ANEXE

NOTE LA STUDIUL DESPRE ESTETICA D-LUI L. RUSU

  1. Cu această caracterizare globală, d-1 L. Rusu nu e de acord. Lucrarea principală a domniei sale Essai sur la creation artistique. determină insă această impresie. Şi alţi recensenţi ai cărţii d-lui L. Rusu au văzut la fel, Ne-am călăuzit în prezentarea noastră – mai cu seamă – după prima lucrare a d-lui L. Rusu. Cea de-a doua Le sens de l’existence dans la poesie populaire roumaine dezvăluie şi ea prin caracterul aplicativ ce are faţă de cea dintâi, aceeaşi concepţie. D-1 L. Rusu înfăţişează de altfel singur obiectivul acestei cărţi astfel: „Comme toute creation artistique, la poesie populaire releve du probleme spirituel. Cest par quelle peuple se releve le sens de son existence; par ses ehants le peuple roumain nous dit comment ii congoit l’existence et quelle atti-tude ii entendprendre vis-ă-vis d’elle, sublinierile autorului). Concluziile lucrării rezumă la rându-le concepţiile de viaţă ale poporului român, aşa cum se reflectă în poezia sa, conţinutul ei filosofic deci. Elementele de formă care apar cu prilejul analizelor au şi scopul de a reliefa, de a contura fondul, lată de pildă felul cum e privită forma Mioriţei: Le rytme est ferme, Ies mofcs brefs et precis; ce ne sont donc pas seulement Ies faits relates, mais aussi la maniere de Ies evoquer qui renforce i’impression de la necessite avec laquelle îe destin s’accomplit.

Cea de-a treia lucrare a d-lui L. Rusu. Estetica poeziei lirice, descrie însă o curbă evolutivă mai accentuată spre formalism. Obligaţi să înregistrăm cu obiectivitatea aproape a unui seismograf toate fazele acestei gândiri, să recunoaştem acum importanţa ce se dă formei. Autorul va scrie de data aceasta: „Deci în opoziţie cu anumite curente estetice care se opresc numai asupra fondului ca atare sau mai ales insistă asupra subiectului, trebuie să accentuăm importanţa analizei formale, fiindcă numai aceasta ne poate explica constituţia atmosferei lirice, prin care ni se transmite sensul existenţial ai operei.

  1. D-1 L. Rusu nu admite situarea d-sale în opoziţie cu estetica fenomenologică. Caracterizarea noastră nu conţine însă nimic obiectant, ci e o simplă constatare. Metoda fenomenologică nu e deloc obligatorie pentre toţi cercetătorii contemporani, împotriva ei putându-se ridica – aşa cum s-a şi întâmplat de fapt – învinuiri ca în contra oricărei metode. în ce ne priveşte chiar, nu împărtăşim tendinţa imperialismului fenomenologic. Am arătat de altfe] că, spre deosebire de ştiinţă peste ale cărei rezultate şi metode noi nu poţi trece, filosofia se dezvoltă prin discontinuităţi, nu printr-o linie perfect progresistă, că prin urmare esteticianul poate relua metode vechi pe care să ie mânuiască mai norocos ca altădată.

Între procedarea domniei sale din Essai sur la creation artistique şi metoda fenomenologică n-am găsit însă măsurile pe care îe scoate la iveală în „precizările” dtaâe, Eâe ar putea fi desigur mai amănunţit discutate. Ceea ce interesează totuşi aici e numai mărturisirea autorului că „linia mea de conduită de acolo nu mi-am cucerit-o sub influenţa fenomenologiei”, adică în fond constatarea noastră. Că, eventual, poziţia domniei sale s-ar putea dezvolta ulterior şi fenomenologic pe baza studiului esenţialităţii actului creator, cum se susţine, e fireşte un drum ce s-ar putea urma.

  1. Fraza aceasta a produs nedumerire. Sensul ei adevărat e următorul: funcţiunea ultimă a artei fiind aceea a unui instrument de transmitere a sensului existenţial – după d-1 L. Rusu – pare a rămâne în umbră cercetarea structurii formale a operei de artă, adică – aşa cum scriam – „a operei de artă în sine”.
  2. Autorul nostru nu admite nici această obiecţie. Nu sunt de altfel singurul care a ridicat-o. înaintea, dar fără ştirea mea, d-1 P. Comarnescu în recenzia citată, despre care am luat cunoştinţă după ce am scris studiul meu, observă de asemeni: „Viziunea lumii o pot exprima şi omul de ştiinţă şi filosoful şi chiar omul obişnuit, Ce diferenţiază viziunea artistică a lumii de cealaltă viziune etc.?”.

În răspunsul său, d-1 L. Rusu susţine totuşi că ar fi subliniat îndeajuns „tendinţa spre materialitate” ce caracterizează în mod propriu atitudinea creatoare estetică. E însă evident că o astfel de finalitate există şi în cazul filosofiei, religiei şi ştiinţei care şi ele trebuiesc exprimate material prin simboluri, formule etc. „Tendinţa spre materialitate” îmbracă totuşi uneori forma specială a esteticului care e plastic intuitivul sau materialul individual, nu cel conceptual. Dacă însă Essai sur la creation artistique putea face mai multor comentatori impresia de mai sus, scrierea ulterioară a d-lui L. Rusu – Estetica poeziei liricelimpezeşte echivocurile şi subliniază specificul ocupându-se pe larg de factorii formali şi, printre ei, chiar şi de imaginea intuitivă căruia i se închină un capitol.

  1. D-1 L. Rusu susţine cu numeroase citate contrariul, formei i-a dat toată însemnătatea cuvenită începând de la prima şi până la cea de-a treia lucrare. în caracterizarea noastră noi am privit prima sa lucrare care e şi cea mai de seamă şi deci centru de greutate, în perspectiva finală a concluziilor ei. Pasajele, ba chiar capitolele întregi citate de domnia sa, au fost covârşite în judecata noastră – cum era şi firesc – de aceste concluzii în care se scria limpede: „o operă de artă ne place nu pentru că exprimă frumosul în sine, ci pentru că încarnează o viziune a lumii adică, un conţinut spiritual” (e repetarea citatului din studiul nostru). în fond nu interesează deloc această discuţie ca discuţie, ci numai ideile pe care cu adevărat le reprezintă d-1 L. Rusu şi acestea au evoluat vădit către considerarea tot mai atentă a formei. Impresia contrarie pe care a putut-o produce totuşi se datoreşte probabil reacţiunii sale prea vii împotriva formalismului estetist, ceea ce se întâmplă de altfel cu orice reacţiune, F. Sunt de perfect acord cu d-1 L. Rusu asupra acestui punct. Nici noi n-am înţeles prin „adevărul ultim” un rezultat absolut obiectiv, „un lucru în sine” acelaşi pentru toţi. A spune însă că artistul „îşi exprimă adevărul său”, că îşi construieşte lumea sa, cum o vede şi cum o înţelege, nu înseamnă încă o diferenţiere faţă de filosofie care nu e nici ea una singură ca ştiinţa şi n-a surprins nicicând adevărul ultim ci tot „adevăruri subiective”, cum sunt toate filosofiile.
  2. Apropierea de Schelling n-o împărtăşeşte de asemeni d-1 L. Rusu. Pe baza notei precedente, noi suntem nevoiţi totuşi a o menţine în sensul general pe care l-am şi însemnat de altfel, de tip analog de gândire estetică.

După Essai sur la creation arustique. Contribution î une esthetique dynamique, Paris, 1935 (ed. a Ii-a, Bucureşti, 1972 şi versiunea românească, apărută în 1989, însoţită de un substanţial studiu introductiv semnat de Marian Papahagi), Liviu Rusu publică Esteticapoesieilirice, 1937 (ed. II, 1944, ed. a IlI-a, 1969) şi

Logica Frumosului, 1944 (ed. a Ii-a, 1968) ce articulează – alături de Tudor Vianu şi de Al. Dima – o estetică generală, sistematică. Pentru contribuţia lui Liviu Rusu la estetica românească vezi Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 732 (secţiunea Referinţe critice).

MihailDragomirescu (1868-1942)

  1. Ştiinţa literaturii, voi. I, Editura Institutului pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. 68
  2. Idem, p. 50
  3. Ibidem
  4. E. Lovinescu, Mutaţia valorilor estetice, ed. cit, p. 161
  5. B. Croce, L’esthetique comme science., ed. cit., p. 119
  6. Ştiinţa literaturii, ed. cit., p. 93
  7. Idem, p. 97
  8. Estetica, ed. cit, p. 279
  9. Ştiinţa., ed. cit, p, 4
  10. L’esthetique comme science., ed. cit, p. 124

Deceniile scurse de la moartea lui Mihail Dragomârescu au confirmat originalitatea integralismuluiesteticpnn articole şi studii, după cum urmează: Ovidiu Cotniş, în „Familia”, nr. 10,1967; Marian Vasiâe, în „Ramuri”, nr. 11,1967; VI. Streinu, în „Luceafărul”, nr. 7,1968; Z. Ornea, Trei esteticieni, 1968; Grigore Smeu, Sensuri ale frumosului în estetica românească, 1969; M. Muthu, Orientări critice, 1972; T. Popescu, M. Dragomirescu, estetician, 1973; Dumitru Matei, MihailDragomirescu. Privire critică asupra sistemului filosofic şi estetic, 1974; Vasile Morar, în „Revue Roumaine”, nr. 4-5,1983; M. Bagdasar, Scrieri, 1988.

În antologia Despre frumos şi artă, voi. I, ed. cit., Mihail Dragomirescu a reprezentat cu mai multe extrase: [caracteristicile esteticii integrale], [Genialitatea creatoare], [Gustul estetic integra^, Clasificarea artelor, Estetica şi literatura, Stilul, [Artele], Capodopera, izvor al frumuseţii, nu este individ, ci specie.

Eugeniu Speranţia (1888-1972)

  1. „Fapillons” de Schumann (Despre principiul unic al vieţii, dramei şi frumosului). Sistem de estetică, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1934, p. 38
  2. Idem, p. 153

Al. Dima şi-a reluat textul, cu câteva modificări, în Cuvânt înainte„Papil-lons” de Schumann (ediţia a Ii-a, 1971). Referiri ulterioare la „concepţia vitalistă a frumosului” se găsesc în Mircea Florian, Metafizică şi artă, 1945 (ed. a Ii-a, 1992); M. Bagdasar, Scrieri, 1988 şi Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, 1995.

Recent, am editat şi prefaţat, cu aparatul critic de rigoare, tratatul propriu-zis de estetică al lui Eugeniu Speranţia {Contemplaţie şi creaţie estetică, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997).

Antologia Despre frumos şi artă., voi. II, ed. cit., reţine textul Metafizica interesului estetic.

Tudor Vianu (1897-1964) p.82

  1. Cf. Al. Dima, Probleme estetice, Sibiu, 1943
  2. Tudor Vianu, Studii de filosof ie şi estetică, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1939,
  3. Idem, p. 83
  4. Idem, p. 84
  5. Introducere în teoria valorilor, Cugetarea, Bucureşti, 1942, p. 118
  6. Cf. Al. Dima, Cu privire la natura valorilor estetice, în „Luceafărul”, nr. 12,
  7. Tudor Vianu, Estetica, ed. cit., p. 96
  8. Cf. T. Vianu, Filosofic şi poezie, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943