Scuza ma

Scuza ma

“Cand o sa indeplinesc 20 de ani, o sa incep sa ma distrez.
Voi avea incredere in mine cand o sa mai slabesc.
La 30 de ani o sa fac primul copil. Sau poate la 35?
Nu port acum rochia buna, ci la o ocazie…”
Asteptam ocazii.

Nascocim pretexte.

Ne ascundem in spatele unor scuze mai mult sau mai putin credibile.

“Sunt timid, am dintii strambi, ma balbai. Din aceasta cauza nu am note mai mari!”

Dar cum ramane cu oamenii care reusesc in viata si pe care ii admiram, respectam, invidiem, dar nu prea le urmam exemplul pentru ca- iata o scuza buna- “noi nu suntem ei”?

Oare ei nu au nici un dinte stramb, nici un pic de timiditate, un trecut familial nefavorabil si asa mai departe?

“ Da, dar ei au ceva ce eu nu am ”.

Ce sa fie acel dar miraculos, din ceruri coborat, care face ca viata unora sa mearga ca pe roate ?
Ce ne tine pe noi, ceilalti, la departare, oftand cu nostalgie la gandul ca “ei sunt si noi nu…”.
Scuzele. Ne sunt atat de la indemana.

“ Natura umana, familia mea, societatea corupta, profa de romana, astrele nefavorabile, americanii, razboiul din Irak, gripa aviara etc sunt de vina pentru insuccesele mele. ”

Suntem permanent in defensiva, cautam explicatii pentru esecuri, asteptari neindeplinite, vise strangulate…

Ne scuzam.

De fapt, amanam. Amanam bucuria, amanam emotiile in general, ne e frica sa le dam drumul la lumina, asa ca amanam, din pacate, sa traim. Probabil ca daca am avea un termen pâna la care sa ne traim viata ar creste sansele sa devenim mai constienti de existenta noastra. Nu ne-am mai pierde timpul impingand evenimentele si emotiile intr-un viitor nedefinit, viitor care se prea poate nici sa nu mai vina pentru unii dintre noi. Viata este scurta si este relativa. Nu avem trecutul, caci s-a scurs deja. Nu avem viitorul, caci e inca „in constructie”. Momentul prezent este tot ce avem.

Ramane sa hotaram ce facem cu el. Il traim sau il aruncam la gunoi?