ION CALOTA – MICA ENCICLOPEDIE A ROMÂNEI CORECTE 402pg

 

Despre carte

Cartea de faţă, cu sigla MERC, este o expunere concisă, teoretică şi aplicată a mai multor discipline lingvistice care se predau în învăţământul superior filologic: fonetică, ortografie, ortoepie, morfologie, prozodie, onomastică (antroponimic şi toponimie).

Dintre acestea, esenţiale sunt ortografia şi. mai ales, ortoepia, aceasta din urmă fiind o disciplină care astfel se întregeşte şi se fundamentează ştiinţific, atât pentru lexicul comun, cât şi pentru numele proprii (antroponime şi toponime) româneşti şi străine, atât în vorbirea obişnuită, cât şi în rostirea poetică, unde, alături de norma ortoepică, se recunoaşte şi se recomandă prioritatea normei prozodice (ritm, rimă, măsură, vers, emistih, cezură etc.), toate acestea fiind studiate pe baza marii poezii eminesciene.

Despre autor

Autorul acestei cărţi. prof. univ. dr. Ion Calotă, funcţionează la Universitatea „Fortuna” din Bucureşti, Catedra de limbă română contemporană, unde predă disciplinele lingvistice care formează obiectul lucrării de faţă.

în afară de numeroase articole şi studii, în afară de prezenta carte, autorul a mai publicat următoarele volume: Contribuţii la fwnetica şi dialectologia limbii române, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1986; Rudarii din Oltenia. Studiu de dialectologie şi de geografie lingvistică românească, Editura „Sibila”‘, Craiova, 1995; Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic şcolar al limbii române (DOOMS), Editura „Sibila”, Craiova, 1996; Eminescu analizat prosodicşi comentat de Ion,Calotă, Editura „A1US”, Craiova, 1999.

 

ION CALOTĂ

Mică enciclopedie a românei corecte

NICULESCU

 

Editura NICULESCU SRL, Bucureşti, 2001 Adresa: 781821 – Bucureşti, Sector l Str. Octav Cocărăscu 79, Tel/Fax: 222.03.72 Tel.: 224.24.80, 223.25.05 E-mail: edit@niculescu.ro Internei: www.niculescu.ro

>cesare computerizată: Carmen Alina Pantazi iactor : Monica Busuioc

ărit la S.C. LUMINA TIPO s.r.l. Luigi Gal vani nr. 20 bis, sect. 2. Bucureşti, tel./fax 21051 90

IN 973-568-483-7

 

Cuvânt înainte

Cartea de faţă a fost concepută ca o parte dintr-un întreg.

întregul urma să fie un mare dicţionar ortografic, intitulat Lexicon ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (LOOM), în cadrul căruia prezenta Mică enciclopedie a românei corecte constituia partea I. Cum Lexiconul proiectat iniţial căpătase un volum prea mare, la sugestia Editurii, acesta a fost restructurat în aşa fel încât cele două părţi iniţiale ale întregului au devenit părţi independente, adică două volume separate, din care Enciclopedia de faţă, este primul volum.

Următorul volum va fi dicţionarul propriu-zis, adică Lexicon ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (LOOM).

Făcând parte dintr-o asemenea structură, Mica enciclopedie a românei corecte de faţă este concepută ca o expunere concisă a principalelor chestiuni care constituie obiectul a şase discipline lingvistice strâns legate între ele şi, în acelaşi timp, cu mare aplicabilitate în elaborarea Lexiconului următor, în înţelegerea diferitelor soluţii adoptate.

Cele şase discipline lingvistice, aşa cum au fost incluse în Mică enciclopedie a românei corecte, sunt ortografia, ortoepia, morfologia, fonetica, prozodia şi onomastica.

Ortografia este domeniul care a căpătat, în lucrarea de faţă, o extindere mult mai mare în raport cu DOOMS-ul (Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic şcolar, Craiova, 1996). Au fost introduse aici probleme în legătură cu ortografierea derivatelor cu prefixe şi sufixe, a compuselor cu elemente de compunere, în legătură cu scrierea într-un cuvânt sau în cuvinte separate a cuvintelor compuse, scrierea cu cratimă, scrierea cu iniţială mare sau mică, scrierea termenilor generici etc.

In domeniul morfologiei, Enciclopedia românei corecte vine cu comentarii şi cu explicaţii asupra unor puncte de vedere adoptate în DOOMS şi în viitorul LOOM, cum ar fi acela în legătură cu statutul morfologic al termenilor de tipul mamaie, tataie. acela în legătura cu analiza morfematică a formelor verbale sau cu propuneri de sistematizare a paradigmei unor verbe cu aspect fonetic învechit.

Domeniul cel mai extins al Enciclopediei românei corecte îl constituie fonetica, acea disciplină lingvistică mereu neglijată şi neînţeleasă, atât în învăţământul superior filologic, cât şi, mai ales, în învăţământul preuniversitar, unde programa şcolară prevede numai câteva ore de fonetică, numai în clasa a V-a a învăţământului gimnazial. Câteva ore în 8 (opt) ani şcolari! în acest domeniu, multă vreme dominat de prejudecăţi („prejudiţii”, cum le spunea marele lingvist ieşean A. Philippide), eu am adus puncte de vedere noi în legătură cu diftongii şi triftongii, ca fenomene fonetice, şi cu scrierea lor, făcând o distincţie netă între sunete şi reprezentarea lor grafică, în legătură cu hiatul, ca fenomen fonetic caracteristic numai cuvintelor din fondul neologic, lansând ideea unei vocale noi, a VHI-a, în sistemul fonetic românesc, vocala mixtă, labiopalatală, 6, în funcţie silabică şi asilabică, idei pe care le-am aplicat cu consecvenţă în DOOMS. în LOOM şi în lexiconul de nume proprii, în transcrierea fonetică a tuturor cuvintelor şi formelor inserate. Fonetica este domeniul în care am prezentat opt tabele în legătură cu corespondenţa dintre litere şi sunete, în care am prezentat tablourile cu clasificarea, din diverse puncte de vedere, a vocalelor,

 

tongilor şi consoanelor limbii române, inclusiv accentul şi silahaţia, tratate teoretic iplicate practic în LOOM şi DOOMS.

0          chestiune  inedită,  tot  de  fonetică,  o  constituie  paragraful   intitulat Sonus
unctus „sunetul adăugat”.

în sfârşit, trebuie subliniat în cuvântul-înainte faptul că atât DOOMS-ul, cât şi OM-ul, inclusiv prezenta Mică enciclopedie a românei corecte, sunt lucrări de or şi nu oficiale, academice. Drept urmare, astfel de lucrări trebuie să îndeplinească ndeplinesc două condiţii, care, la prima vedere, par antitetice, opuse. Pe de o parte, menea dicţionare trebuie să prezinte şi să respecte ele înseşi ortografia otîcială, în ualitatea ei, pe de altă parte, fiind lucrări de autor, se cuvine să se caracterizeze şi

1          originalitate, adică prin noutatea punctelor de vedre ale autorului, fiindcă, altfel,
s-ar reduce la o nouă ediţie a Dicţionarului sau a îndreptarului ortografic… ale
idemiei.

Cum pot coexista cele două cerinţe care par opozabile? Faptul este sau devine ibil mai întâi prin diferenţa specifică dintre disciplinele care formează obiectul ionarelor: ortografia, ortoepia, morfologia, fonetica, prozodia şi onomastica. Astfel, dacă ortografia are un caracter mai mult sau mai puţin subiectiv, fiind >ilită prin convenţia şi prin votul membrilor Academiei, şi convenţia aceasta se Jifică deseori, aşa cum se va vedea în paragraful dedicat istoricului scrierii lâneşti, în schimb, caracterul mult mai obiectiv al ortoepici, al morfologiei şi al >rlalte discipline lingvistice face ca acestea să evolueze liber, pe baza unor legi rne de dezvoltare, şi nu în tiparele unor convenţii mai mult sau mai puţin artificiale egociabile.

Orept urmare, normele limbii scrise, o dată stabilite prin „negocieri”‘ academice, in indiscutabile, până la o nouă revizuire ortografică oficială. Până atunci nu se pot : decât mici corecturi, în ceea ce priveşte aplicarea concretă a normelor generale, eventuale propuneri de îmbunătăţire, în viitor, la o nouă reformă, a unor reguli ‘grafice actuale.

n alte compartimente, precum fonetica, morfologia, onomastica şi, mai ales, epia, care constituie domeniul limbii literare vorbite, cu evoluţie liberă, cu legi rne de dezvoltare, realitatea complexă şi infinită a limbii, în varietatea ei, poate fi :epută şi analizată în mod diferit de către diferiţii cercetători ai fenomenologiei vistice, astfel că aici opiniile diferite sunt nu numai posibile, dar şi necesare. Aici itul critic al cercetătorului are un câmp larg de manifestare. )in această perspectivă, DOOMS-ul şi LOOM-ul îndeplinesc toate cerinţele de sus, în sensul că, respectând ultimele reguli ortografice, aşa cum au fost ele lulate prin reforma din 1993, aduc, în acelaşi timp, unele corecturi necesare în eniul ortografiei, iar, pe de altă parte, în celelalte domenii aduc amendamente şi :te de vedere critice, soluţii noi, pe care le şi aplică în cuprinsul indexului de nte al dicţionarelor.

iubliniez, în încheiere, caracterul normativ al dicţionarelor, mai întâi prin ectarea regulilor ortografice în actualitatea lor, cu tot caracterul lor convenţional şi ectiv, prin aplicarea integrală a reformei ortografice din 1993, apoi, în aceeaşi ură, prin caracterul obiectiv al normelor ortoepice şi morfologice, rezultate din uţia firească a limbii române literare, pe baza propriilor legi de dezvoltare şi nu pe

 

baza unor „indicaţii” ortoepice sau morfologice elaborate subiectiv, în aceste domenii este necesară reducerea caracterului subiectiv al unor norme şi adoptarea unor norme obiective, conforme cu legile interne ale limbii şi cu uzul general. Un singur exemplu: accentul în neologismul antic nu poate fi numai cel etimologic, pe ultima silabă, ci, cel puţin în aceeaşi măsură, şi cel din uzul cvasigeneral, pe prima silabă, prin acceptarea ambelor variante literare libere, chiar cu preponderenţa rostirii paroxitore: antic/antic.

în acest fel, DOOMS-ul şi viitorul LOOM constituie o alternativă viabilă a dicţionarelor oficiale, academice, DOOM şi DOEOM. Am pledat şi pledez pentru mărirea numărului de situaţii cu variante literare libere, recunoscând astfel valabilitatea şi adevărul ideii profesorului meu Alexandru Niculescu în legătură cu „pluralitatea corectitudinii”.

Exprim, în încheiere, calde mulţumiri colegei mele Dana Dinu, clasicistă, lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, pentru bunăvoinţa cu care a acceptat să facă o bună parte din corectura în pagină, pentru colaborarea la scrierea şi pronunţarea numelor proprii latineşti şi greceşti vechi (§36).

Mulţumesc, de asemenea, doamnelor profesoare Cristina Buzera şi Leria Zisu, pentru traducerea rezumatului în engleză şi, respectiv, în franceză.

 

 

 

Partea I TERMENI COMUNI

Capitolul I Ortografia românească în trecut şi în prezent

  • 1. Scurt istoric al ortografiei româneşti

Deşi până în secolul al XVI-lea nu avem documente scrise, este absolut sigur că s-a scris româneşte încă de la începutul constituirii limbii române ca limbă nouă, independentă de limba latină, şi proba în acest sens o constituie însuşi verbul a scrie, ca termen moştenit din lat. scribere. Folosirea neîntreruptă a cuvântului dovedeşte persistenţa noţiunii şi deci a acţiunii de a scrie.

Evident că, având origine latină, limba română va fi folosit la început, şi multă vreme după aceea, alfabetul latin, pe care îl va fi întrebuinţat din ce în ce mai sporadic, până în momentul când a împrumutat de la bulgari pe cel chirilic, pe la sfârşitul sec. al XIE-lea şi începutul celui de al XlV-lea, aşa cum a stabilit învăţatul loan Bogdan. Alfabetul chirilic este folosit în scrierea limbii române aproximativ o jumătate de mileniu, adică până în sec. al XlX-lea, când începe să fie înlocuit cu cel latin, mai întâi parţial, sub forma unui alfabet combinat, de tranziţie, în prima jumătate a sec. al XlX-lea, apoi, din 1860, integral, în această perioadă de folosire preponderentă a scrierii chirilice, limba română a continuat să fie scrisă şi cu litere latine, mai ales în Transilvania, în perioada Şcolii Ardelene, în a doua jumătate a sec. al XVIU-lea. Este cazul unei cărţi de rugăciuni scrise şi tipărite de Samuil Micu, în anul 1779, în care se formulează şi unele reguli ortografice.

Alfabetul chirilic cuprindea la început 43 de litere, prea multe pentru sunetele limbii noastre. Pe de altă parte, alfabetul în discuţie nu conţinea acele litere care să reprezinte anumite sunete specific româneşti. Cu timpul i se aduc modificări. El este redus la 33 de litere de către lenăchiţă Văcărescu, apoi la 28 de către Heliade Rădulescu şi, în sfârşit, la 27 de semne. Prin toate aceste simplificări, scrierea chirilică românească ajunsese să fie aproape fonetică, în sensul unei corespondenţe aproape perfecte între litere şi sunete. Când, în sec. al XlX-lea, s-a introdus oficial alfabetul latin, învăţaţii au întâmpinat aproape aceeaşi situaţie: în limba română, ca limbă nouă, independentă de latină, apăruseră sunete noi, inexistente în latină (ă, î, ş, ţ), pentru care nu existau litere latine corespunzătoare şi trebuiau create altele noi sau adaptate cele existente. Aşa au apărut semnele diacritice, adică acele semne puse deasupra sau dedesubtul literelor existente, pentru a le da valori noi. Adaptarea literelor latineşti la sunetele limbii române s-a făcut prin contribuţia esenţială a lui Titu Maiorescu, în lucrarea Despre scrierea limbei române (1866), publicată în Critice, voi. II (Ediţia completă, a n-a, a Institutului „Minerva”, Bucureşti, 1915, p. 13-l32).

 

în toată această perioadă de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin în Ţara >mânească şi în Moldova, românii din Transilvania erau deja de multă vreme angajaţi lupta pentru drepturi politice şi sociale egale cu ale celorlalte naţionalităţi din Ardeal, în susţinerea acestor drepturi ei aveau nevoie să demonstreze originea lor romanică, initatea limbii române, într-un cuvânt originea lor demnă şi nobilă, în acest context, aptându-se alfabetul latin în scrierea limbii române, era momentul ca ortografia să-şi nea şi ea contribuţia la reliefarea originii nobile latineşti, astfel că ortografia nu putea în aceste condiţii, decât etimologică, mai ales că faptul s-a petrecut cam în acelaşi ip în Principatele Unite şi în Transilvania, prin deciziile din 1858 şi 1859 ale Eforiei aalelor din Muntenia şi Moldova, acceptate şi de comisia de la Sibiu, în 1860. rodus mai întâi în şcoli, alfabetul latin se generalizează apoi, în 1860 în Muntenia, cu itribuţia lui Ion Ghica, prim-ministru, şi în 1862, în Moldova, cu contribuţia listrului instrucţiunii, V. A. Ureche.

Din anul 1866, când se înfiinţează Societatea Literară Română, devenită, în 1867, ;ietatea Academică Română, ortografia iese din sfera de autoritate a învăţământului devine una dintre preocupările dominante ale Academiei, încep, încă din 1867, bateri furtunoase, la care participă I. C. Massimu, I. Sbiera, I. Heliade Râdulescu, lotei Cipariu, A. Treboniu Laurian, G. Bariţiu, Titu Maiorescu, B. P. Hasdeu. abaterile continuă în 1868 şi 1869, când, la 13 sept., se adoptă un „mod de scriere tru publicarea Analelor şi altor lucrări ale Societăţii Academice Române”. Prevederile acestui .,mod de scriere”, predominant etimologic, din 1869, aplicate în ilele Academiei, nu s-au extins, „nu s-au lăţit”, cum spune Maiorescu, nici în •atura română, nici chiar în rândul membrilor de atunci ai Academiei, care au •sit, în scrierile lor, altă ortografie, în faţa acestei situaţii alarmante, în 1880 idemia a ales o comisie, alcătuită din Alecsandri, Bariţiu, Hasdeu, Quintescu şi iorescu, însărcinată cu redactarea unui proiect de ortografie, care a fost prezentat de i Maiorescu în sesiunea generală de la 1880. Ortografia propusă, nemaiputând fi lologică, pornea de la ideea lui Hasdeu, citat de Maiorescu în Raport…, după care sibilă şi practică este numai o ortografie eclectică, relativă, un termen mediu între :tism şi etimologism” (Critice, II, 1915, p. 141).

Comparând „modul de scriere provizoriu” din 1869, cu proiectul ortografic din 1880, Maiorescu apreciază că „pe când ortografia de până acum a Academiei Române era neiată pe un etimologism temperat prin concesii fonetice, ortografia propusă de proiectul iţă este întemeiată pe un fonetism temperat prin necesităţi etimologice.” (Raport cetit în lemia Româna (sesiunea generală de la 1880) asupra urnii nou proiect de ortografie, icat în Critice, voi. II, Bucureşti, 1915, p. 141).

)ar „necesităţile etimologice” pe care le-a invocat Maiorescu au fost simţite ca eroase şi profunde (cf, de exemplu, credi/cred. verdilverde etc., dar zâmbesc, ?z etc.; massă „la masse” şi masă „la table”, rassă „la race” şi rasă „rasee”, cassă caisse” şi casă ..la maison”), pentru că, peste 24 de ani, în Raport înfăţişat iemiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904, îşi raportor, Titu Maiorescu, afirmă: „Mişcarea semnaiată prin ortografia Academiei de ’80 s-a accentuat de atunci încoace în sensul unui fonetism din ce în ce mai pronunţat şi

in

 

concesiunile etimologice făcute mai înainte din motive de oportunitate, spre a pregăti adoptarea generală a unei scrieri definitive, nu mai par necesare în timpul de faţă”. (Critice, II, 1915, p. 154).

Deşi concesiile etimologice nu mai erau necesare (cu excepţia lui â în familia cuvântului român), unele dintre acestea s-au menţinut .,printr-o întâmplătoare majoritate”, „la discutarea şi votarea în plenul Academiei” (Maiorescu, Critice, II, 1915, p. 155). Menţinerea lor a făcut necesară o nouă revizuire a ortografiei şi aceasta a avut loc în 1932 (la 25 mai). Dar nici această reformă ortografică din 1932 nu înlătură concesiile etimologice şi, după Sextil Puşcariu, ortografia aceasta „e prea complicată, cuprinde multe inconsecvenţe şi lasă nelămurite multe chestiuni” (apud Mioara Avram, O scrisoare inedită a lui Sextil Puşcariu, în LR, nr. 4/1992, p. 235). Pe ba/a celor trei cusururi. Puşcariu ajunge la concluzia că „o revizuire a ortografiei e necesară”. (Ibidem)

Cu privire la necesitatea unor revizuiri repetate ale ortografiei româneşti şi la motivele acestor revizuiri, Sextil Puşcariu scrie: „Aşa cum e astăzi, ortografia noastră nu este ideală. Totuşi e cu mult mai simplă şi mai limpede decât multe alte ortografii şi poate fi perfecţionată prin modificări ce i se mai pot aduce. O ortografie perfectă nici nu e imaginabilă, iar necesitatea de a o revizui din timp în timp e firească. […]. Cum limba evoluează necontenit şi rostirea se schimbă, semnele cu care îmbrăcăm această limbă se aseamănă cu un costum moştenit de copii de la părinţi, care trebuie ajustat pe talia celor ce-l îmbracă”. (Limba română, voi. I. Privire generală, Bucureşti, 1976. p. 95-96).

Următoarea revizuire ortografică are loc în 1953 şi are un caracter mai radical, în direcţia fonetismului, în sensul că îpnlătură acele «necesităţi etimologice» care se perpetuaseră de la o reformă ortografică la alta şi care creaseră disputa ortografică cunoscută, bazată pe antagonismul dintre fonetism şi etimologism. Această revizuire, fiind mai apropiată de zilele noastre şi în unele privinţe chiar de actualitate, o voi prezenta mai în amănunt, ceea ce, din lipsă de spaţiu, n-am făcut decât sporadic în cazul celorlalte revizuiri ortografice.

Astfel, reforma din 1953 înlătură pe â în toate situaţiile, chiar şi în familia de cuvinte român, româneşte. România etc., care acum se scriu, pentru prima dată, pe baza unei reforme ortografice, cu î; romîn, romîneşte, Romînia etc. Trebuie să subliniez aici că această prevedere n-a putut dura decât până în 1965, când, printr-o nouă ediţie a îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, „se reintroduce în alfabetul limbii române litera â (Â), care se va folosi în scrierea numelui propriu România şi a tuturor cuvintelor din aceeaşi familie (român, românesc etc.)”. Eliminarea literei d din aceste cuvinte n-a durat deci decât 12 ani, iar. dacă avem în vedere faptul că reforma ortografica din 1953 a intrat în vigoare în 1954, a durat numai 11 ani (din 1954 până în 1965).

împotriva principiului fonetic, după care un singur sunet trebuie reprezentat printr-o singură literă, scrierea cu â în familia cuvântului român, deşi sentimentală (sau. poate, tocmai din această cauză) a dăinuit de la o reformă la alta (cu întreruperea amintită) în toată istoria ortografiei româneşti de la 1860 încoace. Ea a fost formuiată în Raport înfăţişat Academiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de Ia 1904, de Titu Maiorescu: „Pe lângă aceasta propunem, ca excepţie importantă, scrierea lui i prin â în cuvântul român şi derivatele lui, România, românism etc. Cu acest mod

 

scriere s-a identificat românimea de la renaşterea ei modernă încoace, el este infrodus oficialitatea regatului nostru independent pe toate monedele, pe toate inscripţiile, pe iţe pecetiile. Prin urmare nu se poate schimba”. (Critice, II, 1915, p. 157). Reforma ortografică din 1953 înlătură, tot pentru prima dată. formele latinizante nt, suntem, sunteţi, sunt, care fuseseră considerate, timp de aproape un secol 560-l953), tot ca „necesităţi etimologice”, îrilocuindu-le cu formele latineşti >ştenite, generale, populare şi vechi de când limba română sînt, sîntem, sînteţi, sînt. Dintre cele 16 puncte, câte cuprind normele ortografice publicate în prima ediţie a cului dicţionar ortografic, Bucureşti, 1954, mai pomenesc aici încă două: jrimarea lui u final „mut” din cuvinte ca ochi, unghi, bici, cui, tai etc., întrucât ;sta dispăruse din rostire, şi înlocuirea apostrofului cu linioara (cratima), pentru a rea rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte, în exemple ca m-am dus, te-ai f. plănsu-mi-s-a etc., ceea ce constituie o simplificare.

Următoarea revizuire ortografică (în afară de cea menţionată, din 1965) a avut loc 1982, prin apariţia Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii nane (DOOM). Dicţionarul în discuţie a fost elaborat în cadrul sectorului de matică al Institutului de Lingvistică al Universităţii din Bucureşti, dar „sub ;piciile Comisiei pentru cultivarea limbii române a Academiei”. El este o operă colectivă din a cărei echipă de redactare fac parte:

Mioara Avram (redactor responsabil):

Elena Carabulea;

Fulvia Ciobanu:

Finuţa Hasan:

Magdalena Popescu-Marin;

Marina Rădulescu;
-l. Rizescu;

Laura Vasiliu (redactor responsabil adjunct).

Fiind, cu excepţia ultimei modificări ortografice, aceea din 1993, despre care va fi vorba jos, lucrarea normativă care cuprinde ortografia actuală, mă voi opri mai pe larg asupra ;hiar şi aici, în cadrul scurtului istoric pe care l-am făcut mai sus, cu atât mai mult cu cât OM-ul a adus multe şi importante modificări ortografiei din 1953, prin care putem jidera anul 1982 ca momentul unei veritabile reforme ortografice. Jrincipalele modificări se referă la:

sporirea numărului literelor alfabetului limbii române cu încă trei (q, w, y),
adică de la 28 la 31 de litere;

sporirea numărului de semne ortografice cu încă două: bara şi linia de pauză;

scrierea cu literă mare sau mică la iniţială;

scrierea unor nume proprii compuse;

despărţirea cuvintelor în silabe;

scrierea derivatelor cu sufixe şi prefixe;

scrierea desinenţelor şi a articolului postpus în unele cuvinte cu aspect neobişnuit;

folosirea accentului;

folosirea cratimei;

12

 

 

acceptarea largă de forme multiple (două, trei şi chiar mai multe) fonetice,
morfologice etc., cu statut de „variante literare libere”;

admiterea de situaţii facultative;

scrierea unor simboluri şi abrevieri.

Multe dintre acestea şi altele au fost comentate critic de mine într-o renumită revistă şcolară care apărea la Focşani, intituiată Revista noastră, în revista craioveană de cultură Ramuri, ca şi în cartea Contribuit la fonetica şi dialectologia limbii române, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1986, p. 119-l60, în capitolul Câteva observaţii asupra DOOM.

în sfârşit, ultima revizuire ortografică a avut loc în 1993 şi aceasta formează obiectul paragrafelor următoare.

  • 2. Ortografia românească în Basarabia*

în consonanţă cu tematica simpozionului nostru şi cu principiul după care „ortografia” trebuie să fie una şi aceeaşi în toate teritoriile limbii române” (cerinţă formuiată în Moţiunea privind ortografia a Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, a Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, a Comisiei de istorie şi cultivare a limbii române de la Filiala laşi a Academiei Române, a Ministerului Ştiinţei şi învăţământului al Republicii Moldova, a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Chişinău, a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cernăuţi, a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Filiala Iaşi a Inspectoratului Şcolar al Jud. Iaşi, precum şi a tuturor participanţilor la masa rotundă cu tema Ortografia limbii române – trecut, prezent şi viitor, organizată la Iaşi, joi 7 şi vineri 8 noiembrie 1991, republicată în revista „Limba română”, nr. 4/1992, p. l-4), am intitulat prezenta comunicare Orografia românească în Basarabia tocmai pentru a sublinia ideea de unitate şi de identitate culturală a tuturor românilor, iar pe de altă pane pentru a urmări această idee în cele două mari lucrări normative dedicate ortografiei româneşti: DOOM, Bucureşti, 1982, şi DOEOM, Chişinău, 1991.

Propun în cele ce urmează, o sumară privire critică şi comparativă a acestor două dicţionare ortografice ale limbii române, ale aceleiaşi limbi române, din cele două ţări româneşti, despărţite sau, mai bine zis, unite de râul Prut, ca odinioară alte două ţări româneşti, despărţite şi. până la urmă. unite de râul Milcov.

Apărând în 1991, înainte de proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova. Dicţionarul ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie (DOEOM) se prezintă în Prefaţă ca dicţionar ortografic al „limbii moldoveneşti” a R.S.S. Moldova şi vorbeşte de „identitatea absolută [identitate înseamnă „asemănare perfectă, absolută”, astfel că alăturarea este pleonastică] a structurii gramaticale şi identitatea principială a vocabularului limbii române” (p. 3). Este cunoscut faptul că, după proclamarea independenţei, s-a putut spune deschis că limba republicii Moldova este „limba noastră

Comunicare susţinută în ziua de 29 oct. 1994 la Universitatea din Timişoara, în cadrul celui de al 11l-lea Simpozion al Asociaţiei ,.Astra Română”, cu tema Identitatea culturală a românilor, apărută apoi. ca articol, în Arhivele Olteniei, s.n.. nr. 10, 1995, p. 79-85.

 

i română”, dar, din păcate, actualmente a fost din nou impusă teoria profund falsă a

istenţei unei limbi moldoveneşti, alta decât limba română, între cele două „limbii romanice

est” existând o anumită „unitate gloticâ moldo-română” (p. 3 din Prefaţă). Dincolo de

)ectul politic al chestiunii, căci ideea existenţei unei limbi moldoveneşti nu are nimic a face

ştiinţa, să ne oprim, fie şi sumar, la problemele de ortografie, ortoepie şi morfologie.

Dicţionarul ortografic    de la Chişinău (DOEOM) ia drept model Dicţionarul

‘ogrqfic. ortoepic   şi morfologic al limbii române fDOOM). Bucureşti. 1989. în

isul că „reproduce ortogramele din DOOM, deosebirile reducându-se, în fond, la

;istrul de cuvinte” (p. 3). Cu toate acestea, Dicţionarul ortografic…de la Chişinău

este pur şi simplu o copie fidelă a celui de la Bucureşti. El prezintă şi deosebiri, nu

nai în ceea ce priveşte „registrul de cuvinte”, ci şi în chestiuni de fond. atât în sens

zitiv, cât şi, din păcate, în sens negativ. Astfel, tabelul intitulat Alfabetul (p. 9-l0),

lude. într-o formulare cam sumară, atât tabelul cu acelaşi titlu din DOOM, cât şi pe

:la privind Corespondenţa dintre litere şi sunete. Drept urmare, cele cinci valori din

)OM ale literei e se reduc la una singură în DOEOM, probabil cea de vocală

ibică. Tot astfel, valoarea de literă ajutătoare a celor două litere vocalice e şi /’

seşte cu desăvârşire, în schimb, litera h este prezentă ca fiind exclusiv „tară valoare

etică”, când este ştiut că aceasta are şi valoare fonetică în cuvinte ca haină, monarh

. Valoarea de literă ajutătoare a lui / este confundată cu [j] (asilabic şoptit) în

rinte ca aici.  baci (p.   11) sau cu [j] (asilabic sonor), ca element asilabic al

ongului [io], în cuvinte ca ciob, cioban, giol, chioşc, ghiozdan (p. 13).

Aici se impune o observaţie foarte importantă. DOEOM-ul de la Chişinău a apărut

1991, la 9 (nouă) ani după primul tiraj al DOOM-ului (Bucureşti, 1982). în acest

;rval de aproape un deceniu, DOOM-ul a fost supus, cum era şi firesc, unui examen

ic sever. Personal, am publicat numeroase lucrări cuprinzând observaţii critice

pra diferitelor aspecte ale ortografiei româneşti, de la scrierea termenilor generici

ia la corespondenţa dintre litere şi sunete, observaţii care au apărut în reviste de

:ură şi de specialitate, ca şi în cartea mea Contribuţii la fonetica şi dialectologia

bii române, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”,   1986, în capitolul intitulat

‘eva observaţii asupra DOOM, (p. 119-l60). Din păcate însă circulaţia cărţilor şi

istelor, a presei, a ideilor etc. între cele două teritorii de limbă română (Republica

Idova şi România) a rămas anevoioasă, astfel că lingviştii de la Chişinău nu cunosc

  • ările apărute în România şi viceversa. Dacă lucrările noastre ar fi fost cunoscute

proc, DOEOM-ul chişinăuan s-ar fi prezentat mult îmbunătăţit faţă de DOOM-ul

ureştean. Aşa, de pildă, în lucrarea mea, intituiată Corespondenţa dintre litere si

ete, apărută în Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe sociale şi economice.

8, p. 7-24, completând şi dezvoltând tabelul omonim din DOOM, căruia i-am adus

orecturile necesare, am prezentat două tabele, anume „Literele alfabetului limbii

ane şi sunetele corespunzătoare” şi „Sunetele limbii române literare actuale şi

ele corespunzătoare”, oferind astfel ansamblul regulilor de citire şi de scriere în

>a română într-o formulare explicită.  Din aceste tabele rezultă cu prisosinţă

valenţa sau polisemia multor litere, ca şi sinonimia unora dintre ele, ca surse ale

  • iguităţii ortografiei noastre.   Cunoscând   aceste  tabele,   autorii   DOEOM-ului

14

 

chişinăuan (T. Cotelnic, A. Darul, 1. Eţcu) ar fi văzut, de pildă, că litera e are nu mai puţin de 8 (opt) valori şi nu una singură, cum apare la p. 9, sau că, în cuvinte ca aici, baci. i este literă ajutătoare, şi nu un i „asilabic (redus)”, ca în bani, crezi, cauţi, iar în cuvinte ca ciob, cioban, giol, chioşc, ghiozdan, litera i este tot ajutătoare, nu element asilabic al diftongului [io], fiindcă după consoanele prepalatale şi palatale [c], [g]. [k], [g], reprezentate ortografic prin grupurile literale ci, gi, chi, ghi, urmează vocala silabică [o], ca unic element vocalic în silabele respective.

Dar nu sunt multe greşelile de tipul acesta sau de alte feluri. Mai semnalez doar una. în cuvintele din fondul vechi, precum hărnicie, scrie, mia, roşia etc., citate la p. 11, cap. 8 şi 3, nu există hiat între vocalele silabice / şi e sau / şi a. Este numai o aparenţă pe care o creează ortografia, fiindcă pronunţarea (şi numai aceasta contează pentru calificarea hiatului) din ultimele două silabe nu este [i-e] sau [i-a], ci. aşa cum afirmă şi autorii DOEOM-ului, [i-ie] şi [i-ia], deci vocală silabică plus diftong, nu vocală silabică plus altă vocală silabică, cum apare în neologisme, ca în exemplele: alee, poem, poet, siluetă etc. (cap. 9).

Cunoaşterea bibliografiei critice ar fi fost de natură să evite repetarea unor greşeli din DOOM, semnalate şi ele. Am semnalat, de exemplu, faptul că locuitorii Râmnicului-Vâlcea sunt râmniceni, ca şi cei ai Râmnicului Sărat, şi nu vâlceni, căci vâlceni sunt toţi locuitorii judeţului Vâlcea (Contribuţii…, p. 129), că locuitorul unor localităţi ca Baia de Aramă, Baia de Fier este băieş. nu băiaş (Contribuţii…, p. 131). că silabaţia în prenumele de origine latină de tipul Cornelia, luliu, Liviu, Ovidiu, Valeriu etc. nu este în româneşte cu hiatul [i-u], ca în latină, unde secvenţa finală -ius se rostea într-adevăr [i-us], aşa cum se rosteşte şi în limba română, dar numai în formele latineşti neadaptate (luli-us, Ovidi-us), ci cu diftongul ascendent [ju] ([lu-lju], [Ovi-diu]) (Contribuţii…, p. 140). Silabaţia i-u din DOOM, preluată şi de DOEOM, este caracteristică latiniştilor, care aplică şi în limba română aceleaşi reguli ca în latineşte. Cu excepţia unora dintre latinişti, toată lumea sau aproape toată lumea pronunţă antroponimele în discuţie româneşte, anume cu diftongul [ju].

In problema scrierii termenilor generici, DOEOM-ul chişinSuan, încercând să simplifice lucrurile în raport cu DOOM-ul, reduce situaţiile de scriere a termenului generic cu literă iniţială mare sau mică la una singură, pe care în §186 (p. 32) o formulează atât de imprecis, încât aceasta devine inoperantă: .,Se scrie cu iniţială majusculă fiecare component al numelor geografice compuse, când termenul generic alee. baltă, bulevard, chei, câmpie, cale, deal [şi enumerarea continuă], indiferent de poziţia ce o ocupă, face corp cu celelalte elemente constitutive”. După exemple, în Notă se spune: „Când termenii generici nu fac parte organică din numele geografice, ei se scriu cu iniţială mică”. Fără să se spună când anume termenul generic face sau nu face parte din denumire, evident cu precizarea condiţiilor, cititorul nu poate şti precis când să folosească litera mare sau mică la iniţiala termenului generic. Fără criterii, nici autorii DOEOM-ului nu pot aplica, în mod consecvent, regula. La scrierea cu iniţială majusculă se dă ca exemplu Insula Şerpilor (cu / mare), la scrierea cu literă mică la iniţiala termenului generic exemplul este insula Paştelui (cu / mic). De ce în primul caz termenul generic face parte din denumire, iar în al doilea nu îndeplineşte această

 

ondiţie e greu de spus. în schimb, DOOM-ul (p. XXX) formulează explicit toate ituaţiile de folosire a literei mari sau mici la iniţiala termenului generic, chiar dacă, aşa am am apreciat în lucrările mele, aceste reguli sunt atât de complicate încât se ajunge t scrieri de tipul: munţii Carpaţi, cu m (mic), dar Munfii Lotrului, cu M (mare) şi tunţii Apuseni, tot cu M (mare), balta Călăraşi, cu b (mic), dar Balta Brăilei, cu B nare), grădina Cişmigiu, cu g (mic), dar Grădina Botanica, cu G (mare) etc. Nu este cui aici să reproduc aceste reguli.

Mă opresc în continuare la scrierea numelor proprii, problemă pe care DOEOM-ul de la

hişinău a dezvoltat-o în raport cu Dicţionarul ortografic…bucureştean, adăugând o bine

siită anexă cu Nume de localităţi din KS.S. Moldova şi, în acelaşi timp, oferind soluţii şi

guli proprii în ceea ce priveşte scrierea antroponimelor basarabenilor. atât la numele de

milie, cât şi la prenume. Este de remarcat principiul după care „numele proprii (geografice

de persoană) în orice text tipărit, inclusiv în cartografie, în actele de identitate, în

cumente se recomandă a fi scrise în conformitate cu normele ortografice ale limbii

a-are” (§208). Exemplele care urmează ilustrează intenţia pozitivă de a înlătura rusificarea

melor proprii prin reromânizarea lor, prin revenirea la forma românească pe care au

ut-o: Hârtop (nu Hertop sau Ghertop), Cuhureştii de Sus (nu Cuhureşti de Sus sau

tgureşti de Sus}, Geambaşu (nu Djombaşii), Tarată (nu Teriţă), Ciobanu (nu Ceban),

eangă (nu Creanga sau Crangd) etc. Tendinţa derusificării cuprinde şi prenume

isculine ca Valeriu (nu Valeri), Gheorghe (nu Gheorghi sau Gheorghie), Vitalie (nu

aii) etc., chiar dacă formularea „se recomandă a fi scrise”, pe care o regăsim în multe

  • agrafe, trădează o oarecare sfială. Aceeaşi tendinţă necesară de înlăturare a rusificării

ire uneori într-o formulare fără echivoc: „Conform tradiţiei stabilite, numele de familie

diferent de origine) ale moldovenilor nu au forme diferite după gen: Costin Mihail şi

stin Măria, Corolevschi Ion şi CorolevschiStela…” (§213). ,.în locul patronimului rus,

mat de la prenumele tatălui cu ajutorul sufixelor specifice -ovicî, -evici, -ovna, -evna, în

^le de identitate ale moldovenilor, în alte texte cu caracter de document se scrie prenumele

tlui, care se fixează între prenume şi numele de familie, complet sau abreviat: Ion Ştefan

Iuraru, Măria Gh. (= Gheorghe) Rusu”‘ (§214). Mai există o categorie de nume proprii

;, pe lângă derusificare, aparţin şi unei tendinţe de literarizare. Exemple de toponime ca

‘anul Nou (în loc de Goianu Nou) sau Cuhureştii de Sus (în loc de Cuhureşti de Sus)

t întru totul motivate gramatical şi ortografic, pentru că substantivele urmate de un

arminant atributiv adjectival sau adverbial sunt articulate şi trebuie scrise ca atare, cu

;ol hotărât, chiar dacă cel de singular masculin şi neutru nu se mai pronunţă. La

oponime, însă. literarizarea, constând în scrierea cu ie, în loc de e, Ia început de cuvânt

de silabă în nume de familie ca Epureanu, Poenaru, este discutabilă. Este adevărat că

mnţarea corectă românească este cu fte] în aceste situaţii, dar antroponimele trebuie să

ecte nu numai regulile ortografice actuale, ci şi altele mai vechi, precum şi grafia actelor

lentitate. La fel se pune problema şi cu numele de familie ca Morar / Moraru, Sorocean/

>ceanu, la care se pot adăuga şi alte exemple din alte teritorii româneşti (Transilvania,

dova), unde nume ca Morar, Murar, Moraru, Muram, Morariu, Murariu, ultimele

i pronunţate corect în trei silabe cu diftongul Qu] în ultima silabă şi cu accentul pe

tfo-râ-rju], [Mu-râ-rju]) şi altele, precum Ardelean!Ardeleanu, Moldovean/Moldo-

16

 

veanu. Moldovan/Moldovanu. pot fi purtate de persoane diferite şi nu pot fi unificate prin folosirea sufixului sub unica formă -aru sau -eamt. fără a produce confuzii de persoane.

în sfârşit ca o inovaţie a DOEOM-ului, acesta cuprinde o bine venită şi necesară anexă cu nume de localităţi din Basarabia (p. 7’61 -772). Foarte utilă în sine, lista in discuţie ar fi devenit şi utilizabilă din punct de vedere ortoepic, dacă autorii Dicţionarului… chişinăuan ar fi respectat promisiunea făcută la p. 4, că „se precizează rostirea diftongată sau în hiat a vocalelor învecinate” şi la p. 6, anume că „în paranteze pătrate se dă de regulă, rostirea, atunci când potenţial există două sau mai multe posibilităţi de sonorizare a aceluiaşi semn grafic”, într-un cuvânt dacă ar fi indicat silabaţia. cu atât mai mult cu cât autorii afirmă că „necesitatea silabaţiei este determinată da faptul că aceeaşi literă poate fi percepută atât ca semn ce redă o vocală plină, cu funcţie de centru sonor al unei silabe, cât şi ca semn pentru redarea unei semivocale care doar împreună cu o altă vocală formează centrul sonor ai silabei” (p. 6). In fapt. numele de localităţi din această anexă beneficiază numai de marcarea accentului, dar accentul nu e suficient pentru rostirea corectă a toponimului. Exemplele sunt numeroase. Aici se încadrează toate numele de localităţi derivate cu sufixele -euca (Alxeuca, Antoneuca, Teleşeuca etc.), -atica (Ciolacăuca, Grigorâuca, Tâtărăuca etc.) şi -auca (Hârjonea, Tâmauca etc.). După toate probabilităţile, pronunţarea celor trei sufixe (eventual, trei forme ale aceluiaşi sufix) este bisilabică, cu diftongii [eu], [au], [au] în penultima silabă, când silaba următoare începe cu oclusiva velară c. dar. fără indicaţia silabaţiei, omul obişnuit poate citi sufixul în trei silabe, desfăcând diftongul în două vocale silabice, e-u, ă-u, a-u, secvenţe care nu formează însă un hiat. pentru că pronunţarea este [e-uu], [ă-uu], [a-uu], fenomen care se petrece şi în substantivul comun bojdeuca, precum şi în antroponime ca Mateucă, Teleucă etc.

Probleme de silabaţie pun şi alte toponime din Basarabia, precum: Bocicăuţi. Prioziornoe. Proteagailovca, Sergheeuca, Vancicăuţi, Zviozdocica etc.

Anexa în discuţie ar fi fost bine să cuprindă şi numele de locuitori derivate de la toponimele prezentate, acolo unde este posibil. Ar fi fost astfel util să ştim cum se numeşte locuitorul unor localităţi ca Braicău, Chişinău, Delacău, Dubău, Işcalău, Vasilcău, etc. Se numeşte el brâicâuan, chişinăuan etc.. precum băcăuan, tărcăuan. tăzlâuan, sau derivatul este de tipul chişinăuean, cum am auzit chiar pe unii dintre lingviştii basarabeni?

Ultima problemă la care mă opresc este scrierea toponimelor compuse din anexa în discuţie, în această chestiune trebuie să remarc şi chiar să subliniez că autorii DOEOM-ului au aplicat bine normele stabilite în DOOM cu privire la scrierea cu sau fără cratimă şi la articularea cu articolul hotărât / a primului termen al toponimului compus atunci când este urmat de un determinant atributiv, cu excepţia situaţiei în care ambii termeni sunt substantive la nominativ-acuzativ (DOOM, p. XXV şi XXVII din Introducere).

în ceea ce priveşte scrierea cu sau fără cratimă, grupez exemplele în serii reprezentând ambele situaţii: Gura-Oituz, dar Gura Galbenei, Sărata-Mereşeni, Sărata-Răzeşi, dar Sărata Galbenă, Sărata Nouă, Sărata Veche, Slobozia-Chişcăreni, Slobozia-Cremene. Slobozia-Vărăncău, dar Slobozia-Mare. Slobozia Nouă, Valea-Trestieni, dar Valea Verde, Valea Rusului.

în încheierea comentariului asupra celor două dicţionare ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române, mă opresc la scrierea articolului hotărât / în primul

 

nen al toponimelor compuse. Anexa cu nume de localităţi din Basarabia respectă regulile

>grafice stabilite pentru acest domeniu în DOOM şi aplicate în lista intituiată „Nume

prii geografice şi nume de locuitori”, pe care o reproduce şi DOEOM-ul. Numele din

arabia, incluse în Dicţionarul chişinăuan, prezintă un număr restrâns de situaţii în care

nul termen al toponimului compus articulat este urmat frecvent de adjective (mare, mic,

, vechi, alb, roşu, galben etc.), mai rar de adverbe precedate de prepoziţia de (de sus, de

şi într-un singur caz de un substantiv în genitiv (morii), în toate aceste situaţii,

EOM-ul ortografiază primul termen articulat cu articolul hotărât /: Albinetul Nou /

  1. Badicul Moldovenesc, Chetrisul Nou, Codrul Nou, Ochiul Alb / Roş, Petrosul Nou,

ml Mic, Rădiul de Sus / de Jos, Cotul Morii etc. Consecvenţa cu care este aplicată

istă regulă se observă mai pregnant când toponimul simplu, scris tară /, este alăturat

i compus, ortografiat cu /: Codru, dar Codrul Nou, Petrosu, dar Petrosul Nou, Ulmu,

Ulmul Mic etc. împreună cu folosirea cratimei, acesta este domeniul în care se fac cele

multe greşeli de ortografie, în toată presa românească (politică, literară, chiar ştiinţifică),

tersul trenurilor (toate ediţiile), în Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti,

\ etc. Dau câteva exemple din Mersul trenurilor, ediţia 199l-l992, în care scrierea fără

olul / la primul termen al toponimului compus are caracter de regulă: Apoldu de Jos /de

Aradu Nou, Cehu Silvaniei. Malu Alb, Prundu Bârgâului, Râmnicu Sărat, Satu Mare,

etu Marmaţiei, Sânnicolau Mare, Târgu Frumos, Vadu Grisului, Vişeu de Jos / de

Zău de Câmpie etc. Din păcate, Mersul trenurilor nu este un model de aplicare a

Iilor ortografice ale limbii române, cu toate că el se află în mâna mult mai multor oameni

t Dicţionarul ortografic…, fapt care este de natură să influenţeze negativ cunoaşterea

grafiei de către marele public. Cum să ştie oamenii să scrie corect numele proprii

rafice, dacă lucrarea pe care o folosesc ei în mod curent. Mersul trenurilor, nu aplică

ile ortografice ale singurei lucrări normative în materie, DOOM-ul? în aceste condiţii,

urile făcute în învăţământul de toate gradele pentru a forma deprinderi de scriere corectă

i zadarnice. Funcţionarii de la SNCFR, având mai mult respect pentru ortografierea

i române, ar face bine dacă în viitor ar angaja un specialist care să asigure

titudinea scrierii numelor de localităţi cu staţii de tren, fiindcă este şi aceasta o

alitate, care, după cum se vede. rămâne necunoscută la SNCFR.

ar, dacă în Mersul trenurilor astfel de greşeli sunt explicabile, cum s-a văzut mai

ele sunt totalmente inadmisibile într-o carte de specialitate, care se intitulează

onar ortografic al limbii române de Flora Şuteu şi Elisabeta Şoşa. Bucureşti,

, în care, ca şi în Mersul trenurilor, găsim scrise fără articolul / nume de localităţi

ar/w Mare (p.  183), Sănmihaiu Almaşului, Sânmihaiu de Câmpie. Sânmihaiu

“m (p.   186), Sânnicolau Mare (p.  187), Sfântu Gheorghe (p.  192), Sighetu

mţiei (p. 194), Someşu Cald (p. 196). Şimleu Silvaniei (p. 208), Zău de Câmpie

î3), acesta din urmă fiind nearticulat nu numai în scris, ci şi în pronunţare, aşa

rezultă   din   transcrierea   fonetică   alăturată   [zaudecîmpije],    în   loc   de

idecîmpije], ceea ce constituie o dublă greşeală, de ortografie şi de ortoepie.

ala de ortoepie este, în acelaşi timp, şi una de gramatică, deci o greşeală absolută,

ip ce aceea de ortografie este relativă, în sensul că nu are la bază ignorarea

  • aflei româneşti, ci preferinţa acordată unei reglementări administrative în raport

18

 

cu norma lingvistică, ceea ce constituie o eroare de opţiune, în acest caz, rămâne întrebarea: greşeli de ortografie într-un dicţionar ortografic? Iată un pur nonsens, indiferent de orice motivaţii posibile, cum ar fi aceea a doamnei Şuteu. anume că scrierea fără / în numele compuse de localităţi, ca cele de mai sus. s-ar datora unei „reglementări administrative cu caracter lingvistic”, adică „Legea nr. 2 din 1968. care reglementează scrierea denumirilor de localităţi din ţara noastră” (Dificultăţile ortografiei limbii române. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 162).

Nu ştiu cui aparţine această lege din 1968, dacă este, cum se spunea, un HCM sau dacă este o emanaţie a Marii Adunări Naţionale, „la indicaţia tovarăşului… sau a tovarăşei acad. dr. ing.”, dar ea oglindeşte mentalitatea „epocii de aur”, după care organele superioare de partid şi de stat „făceau totul”, hotărau chiar şi în materie de ştiinţă. Nici atunci şi niciodată n-au avut, nu au şi nu vor avea competenţa şi căderea să hotărască în această materie organele politice sau administrative, partidele sau guvernele, ci numai şi numai Academia Română. Numai hotărârile forului academic sunt valabile din punct de vedere ştiinţific. Celelalte nu sunt nimic altceva decât, aşa cum formulează şi dna Şuteu. simple „reglementări administrative cu caracter lingvistic” (lucr. cit., p. 162), fără prestigiu şi credibilitate, mai ales astăzi.

  • 3. Un dicţionar ortografic în două ediţii*

Apariţia, la sfârşitul anului 1993, a lucrării Dicţionar ortografic al limbii române. de Flora Şuteu şi Elisabeta Şoşa, la Editurile „Vestala” şi „Atos” de la Bucureşti, chiar în perioada când. conform Hotărârii Prezidiului Academiei Române din 10 martie 1993 privind revenirea la â şi simt în grafia limbii române, la punctul 11. se anunţa că „Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române se va îngriji de editarea unui nou dicţionar ortografic, de volum redus, pentru a fi tipărit până la l februarie 1994″, a putut crea impresia că tocmai acesta ar fi dicţionarul anunţat de Academie.

în realitate, însă, dicţionarul la care ne referim, nu poartă girul Academiei, nu este deci o lucrare normativă oficială, ci. aşa cum îl prezintă autoarele înseşi, „o operă nouă. expresie sistematizată după o concepţie originală, a ortografiei actuale”, care „este destinat în primul rând şcolii”, anume „celor cuprinşi în sistemul şcolar preuniversitar”. (p. 3 şi coperta a II-a exterioară).

Din prezentarea de mai sus reţine atenţia formularea în legătură cu „concepţia originală a ortografiei actuale”, căci. într-adevăr, prezentul Dicţionar ortografic al limbii române se caracterizează printr-o originalitate sui-generis. fie ca urmare a faptului că „bazele teoretice ale acestui dicţionar valorifică, parţial, rezultatele unui stagiu de cercetare efectuat, în anul 1992, de Flora Şuteu cu sprijinul Fundaţiei A.v. Humboldt din Bonn, la Catedra de filologie romanică (prof. Dr. Gerhard Ernst) a Universităţii din Regensburg”, cum subliniază autoarele la p. 2. fie ca o continuare a unei concepţii mai vechi a uneia dintre cele două autoare, dna Flora Şuteu. Concepţia

* Articol apărut în Arhivele Olteniei, s.n.. nr. 14. 1999. p. 115-l24.

 

finală despre care va fi vorba mai departe, este exprimată în partea a II-a, teoretică, icţionarului. la p. 248, în următoarele două formulări:

  1. „[…] majoritatea lucrărilor care vor să explice ortografia noastră actuală insistă pra faptului că ea se orientează după trei principii, având importanţa ierarhică exprimată i ordinea în care le enumerăm: fonetic (numit mai recent fonologie), gramatical (separat ori în morfologic şi sintactic} şi tradiţional-istoric (denumire eufemistică pentru ceea ce ala Latinistă a promovat ca principiu etimologic). La capătul elaborării acestui dicţionar ajuns la concluzia că, în forma ei actuală, ortografia românească are la bază un singur icipiu, cel corectiv-funcţional. Prin scriere se urmăreşte: i) corectarea pronunţării, în sensul unificării ei supradialectale; ?) corectarea formelor gramaticale, în sensul integrării lor într-un sistem funcţional radialectal:

🙂 orientarea scrierii şi pronunţării noilor achiziţii lexicale spre forme specifice Ierne occidentale, integrate ca atare în sistemul flexiunii nominale româneşti”‘. ‘.. „Vorbitorul român de astăzi care vrea să scrie corect -româneşte trebuie să fie itient de faptul că ortografia românească nu este fonetică, ci corectivă: el trebuie să >ască valoarea care se atribuie literelor în cuvintele româneşti din fondul tradiţional neologisme […] şi să-şi adapteze pronunţarea la această valoare”, deile din citatele de mai sus sunt realmente originale, dar nu şi adevărate. A reduce l ortografiei la un simplu corectiv al pronunţării este un pur neadevăr, o eroare amentală. pentru că răstoarnă raportul firesc dintre scriere şi pronunţare, bazat pe :ipiul logic elementar după care scrierea este menită, prin însăşi raţiunea ei de a a, să reprezinte grafic pronunţarea şi nu invers. Prin urmare, prin scriere se ireşte reproducerea pronunţării literare, reprezentarea ei grafică, iar nu corectarea unţării sau nu numai acest lucru.

-a considerat întotdeauna, pe drept cuvânt, că în relaţia dintre scriere şi vorbire,

irul primordial îl constituie limba vorbită, în timp ce scrierea este factorul secund.

at: „Langue et ecriture sont deux systhemes de signes distincts; l’unique raison

s du second est de representer le premier; Pobjet linguistique n’est pas defini par la

>inaison du moţ ecrit et du moţ parle; ce dernier constitue â lui seul cet objet. Mais

ot ecrit se mele si intimement au moţ parle dont ii est l’image, qu’il finit par

>er le role principal; on en vient â donner autant et plus d’importance â Ia

sentation du signe vocal qu’â ce signe lui meme. C’est comme si l’on croyait que,

connaître quelqu’un, ii vaut mieux regarder sa photographie que son visage”.

inand de Saussure. Cours de linguistique generale, Paris, 1969, p. 45).

; aceeaşi temă a relaţiei dintre vorbire şi scriere, mai citez câteva dintre celebrele

aţii ale lui Saussure: „La langue est independente de l’ecriture” (p. 45); „La

e a donc une tradition orale independante de l’ecriture” et bien autrement fixe;

le prestige de la forme ecrite nous empeche de la voir” (p. 46); „La langue

ire accroît encore l’importance immeritee de Tecriture. Elle a şes dictionnaires,

  • ammaires; c “est d’apres le livre et par le livre qu’on enseigne â l’ecole; la langue

aît reglee par un code; or ce code est lui-meme une regie ecrite, soumise â un

rigoureux: Porthographe, et voită ce qui confere â l’ecriture une importance

 

primordiale. On finit par oublier qu’on apprend â parler avânt d’apprendre â ecrire, et le rapport est renverse”. (p. 46-47).

în ciuda acestor mari adevăruri, care nu pot fi nici ignorate, nici contestate, dicţionarul în discuţie vine cu concepţia, originală, după care „toate pronunţările corecte se dobândesc, pentru concurenţa între sunete-tip, prin respectarea formei scrise date ca model în dicţionare şi manuale” (p. 273). Trebuie să recurgem din nou la Saussure, care, în acelaşi celebru Curs de lingvistică generală (p. 53), scria că „ce qui fixe la prononciation d’un moţ ce n’est pas son orthographe, c’est son histoire”, dar şi la Sextil Puşcariu şi Teodor Naum, care, în prefaţa la îndreptarul lor ortografic, bazat pe regulile ortografice din 1932 ale Academiei Române, susţineau aceeaşi idee, într-o formulare memorabilă: „scrie cum grăieşti şi grăieşte cum se cuvine”.

Ideile „originale” care se regăsesc acum în prezentul Dicţionar ortografic continuă păreri mai vechi ale uneia dintre autoare. Astfel, inversând raportul firesc dintre scriere şi pronunţare, în cartea sa Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, dna Flora Şuteu susţinea „ideea unei ortoepii create pe baze ortografice” (p. 23), afirmând că „înlocuirea fizionomiei sonore cu cea grafică şi modificarea celei dintâi, după anumite reguli impuse de cea de a doua, trebuie privite ca procese lingvistice obiective, de care lucrările normative trebuie să ţină, în mare măsură, seama” (p. 24-25), între altele „pentru că, pe plan aperceptiv, imaginea grafică este echivaiată de vorbitori cu imaginea acustică a propriei lor rostiri” (p. 25).

Autoarea consideră că „sistemul grafic trebuie privit mai întâi ca un sistem autonom” (p. 25-26) şi pledează pentru o „pronunţare alfabetică” (p. 25), ceea ce probează concepţia Domniei sale în legătură cu primatul scrierii. N-ar exista, prin urmare, un principiu fonetic al ortografiei noastre, ci, dimpotrivă, ar trebui să adoptăm un principiu ortografic al pronunţării, pentru că, spune autoarea, „sistemul ortografic funcţionează în evoluţia sa ca model ortoepic” (p. 221) şi pentru că „de la începuturile ei, scrierea româno-latină a fost o scriere neadecvată la pronunţare” (p. 224). Referindu-se la secolul al XlX-lea, dna Flora Şuteu scrie: „Distincţia aceasta [este vorba de diferenţierea între cuvintele noi şi cele vechi] este singura cale pe care se poate acţiona în sec. al XlX-lea pentru crearea unei limbi literare exclusiv după idealul eufonic latinizant [sublinierea mea], caracterizat prin evitarea vocalelor velare, reducerea diftongilor la vocalele primare originare şi întărirea poziţiei în sistem a anumitor vocale sau consoane (implicit a unor grupuri de consoane) mai apropiate de imaginea tradiţională, cunoscută prin grafie, a latinei clasice.” (p. 146). Dacă avem în vedere şi cele spuse mai sus, rezultă că „idealul eufonic latinizant”, care în altă parte este numit „modelul eufonic literar” (p. 179), creat pe calea „pronunţării alfabetice”, adică a rostirii fiecărei litere în parte, ceea ce înseamnă de fapt, o pronunţare „dezarticuiată”, bazată pe „buchisire”, cum a numit-o Puşcariu în Limba română, I, Privire generală, Buc., 1976, p. 70 şi Limba română. H, Rostirea, Buc., 1959, p. 303-304. Pe de altă parte, aceasta nu mai este o limbă vorbită reală, ci o „pronunţare ideală pentru care au militat reprezentanţii curentului latinist” (p. 226).

De altfel, pronunţarea reală nici n-o interesează pe autoare: „întrucât în lucrarea de faţă nu ne interesează pronunţarea literară ca fapt de vorbire, deci ca fenomen lingvistic

 

ividual concret, ci norma ortoepică a româniei literare, deci fenomenul lingvistic rţinând convenţiei sociale, problema determinării exacte a structurii fonetice a ărui text nu este absolut necesară” (p. 27-28).

Aşadar, în cartea Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, jarea pledează pentru o scriere „neadecvată la pronunţare”, bazată pe „principiul lectual”. pe etimologie şi tradiţie şi pentru o pronunţare ideală, alfabetică, (grafică, bazată pe „idealul eufonic latinizant”, şi pledează pentru „înlocuirea Miomiei sonore cu cea grafică şi modificarea celei dintâi, după anumite reguli use de cea de a doua” (p. 24).

Ideile de mai sus, ale dnei Şuteu, fundamental eronate, având la bază aceeaşi ncepţie originală”, asupra ortografiei, sunt continuate acum în lucrarea Dicţionar igrajic al limbii române, sub forma principiului corecţiv-funcţional, care, singur, ar erna ortografia românească actuală, redusă la rolul exclusiv de corectare a lunţării.

ivident că ortografia românească nu poate să nu aibă şi un caracter corectiv, din nent ce este normativă, dar ea nu se poate reduce la acest unic principiu, care nu [e înlocui toate celelalte principii şi mai ales nu li se poate opune, aşa cum afirma de categoric în propoziţia deja citată, de la p. 248, că „ortografia românească nu fonetică, ci corectivă”.

la este corectivă prin înseşi principiile ei. prin toate la un loc şi prin fiecare în parte.

baza principiului fonetic, ea este corectivă pentru că dintre mai multe forme

tente în rostire alege una sau mai multe considerate culte, cărora le dă statut de

ie literare. Este corectivă şi pe baza principiului etimologic, numit eufemistic şi

Jiţional-istoric”, prin impunerea în scris a unor forme în dezacord cu pronunţarea

ala, dar în acord cu tradiţia literară şi cu istoria cuvintelor. Aşa, de exemplu,

rea eşti,  este,  eram.  erai etc.  Ortografia este corectivă mai ales pe baza

:ipiului morfologic, prin scrierea în concordanţă cu structura morfematică a

ntului, cu sistemul flexiunii nominale şi verbale şi nu cu pronunţarea, fie ea şi

  1. Mă opresc aici numai la doua exemple dintre foarte multele care se pot da. Dacă

ivinte ca fiii, copiii etc., cei trei /’ sunt motivaţi nu numai morfologic (ultimul fiind

  1. penultimul desinenţă de plural, iar antepenultimul făcând parte din rădăcina

ntului). ci şi fonetic, în sensul că, în penultima silabă, există diftongul ascendent

îen palatal, [jij (/?-//. copi-ji). în schimb, în cuvinte ca arbitrii, miniştrii, multiplii

cele două litere / au exclusiv motivare morfologică (ultimul / fiind articolul

  • ât. iar penultimul fiind desinenţă de plural), în timp ce. fonetic, nu există în ultima

â decât un singur / silabic. întocmai ca şi la formele de plural nearticulate: arbitri,

?tri, multipli. Formele articulate şi cele nearticulate ale acestor cuvinte sunt aşadar

bne, dar diferite din punct de vedere morfologic şi deci diferite ortografic.

l doilea exemplu cuprinde forme articulate de plural ca oamenii, pomii, frafii etc.,

or scriere cu doi / este motivată exclusiv morfologic, în dezacord cu pronunţarea,

este cu un singur i silabic: [uâ-me-ni], [po-mi] etc.

orectivă este ortografia şi pe baza principiului sintactic sau logic, pentru că ne scrierea diferenţiată a unor cuvinte sau grupuri de cuvinte omofone ca odată şi

-n

 

o data, întruna şi într-una, cuminte şi cm w/w/e, »î/a (substantiv feminin corespunzător masculinului miel) şi mi-a (mi pronume şi a verb) etc.

Ortografia noastră este corectivă şi când se bazează pe celelalte principii: simbolic şi silabic. Pe baza principiului simbolic, ea impune scrierea cu iniţială mică sau cu majusculă, după cum cuvântul are accepţiunea sa obişnuită sau una specială, simbolizând ceva deosebit, într-un exemplu ca semiluna şi Semiluna „Imperiul Otoman”. Pe baza principiului silabic, valoarea unei litere este dată de poziţia ei în cadrul silabei, în sensul că, spre exemplu, literele c, g au valoare de consoane oclusive velare (k, g), când sunt urmate de vocale, afară de e, /, la sfârşit de cuvânt sau când sunt urmate de consoane, de obicei sonante, au valoare de africate prepalatale (c, g), când sunt urmate de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare, şi au valoare de oclusive palatale (k, g), când sunt urmate, în aceeaşi silabă, de literele h+e, i, ultimele două ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare.

Aşadar, contrar afirmaţiei din Dicţionarul în discuţie (p. 248), rezultă că principiul, de fapt caracterul, corectiv al ortografiei româneşti nu poate fi opus nici principiului fonetic, nici celorlalte, că acesta nu poate exclude nici unul dintre principiile ortografice şi cu atât mai puţin pe cel fonetic, că, în sfârşit, principiile care stau la baza ortografiei româneşti actuale dau caracter corectiv scrierii, în raport cu pronunţarea. Că ortografia românească nu este exclusiv corectivă, ci şi bazată pe principiile enumerate mai sus, că ea se întemeiază, în primul rând, pe principiul fonetic, adică pe reproducerea sunetelor-tip ale pronunţării literare actuale, este o idee pe care eu o văd inclusă în propoziţia de la p. 6, care spune că „litera este simbolul sunetului”. Dezvoltând această idee, aşa cum litera este simbolul sunetului, tot aşa ortografia este simbolul rostirii şi nu corectivul ei, ceea ce contrazice afirmaţiile doamnei Şuteu din cartea citată, preluate şi în acest Dicţionar…, ceea ce infirmă întreaga „concepţie originală a ortografiei actuale”.

încheind aici consideraţiile teoretice, mă opresc în continuare la analiza concretă, de amănunt, a numitului Dicţionar.

Mă opresc mai întâi la tabelul nr. l, intitulat incomplet Alfabetul limbii române (p. 9-l1), pentru că acest tabel dă nu numai literele alfabetului nostru, ci şi valoarea lor fonetică, atât pe cea din transcrierea fonetică folosită în dicţionar, cât şi pe cea din transcrierea fonetică internaţională, precum şi exemple. Tabelul este, de fapt, un tabel al corespondenţei dintre litere şi sunete, aşa cum se intitulează el în DOOM ca şi în lucrarea mea cu acelaşi titlu, publicată în Analele Universităţii din Craiova, Seria ştiinţe sociale şi economice, Craiova, 1988, p. 7-24. Ar fi fost desigur necesară citarea celor două lucrări anterioare, fie şi pentru a sublinia „originalitatea” tabelului în discuţie, în ceea ce mă priveşte, tocmai pentru comparaţie, am păstrat titlul din DOOM, Corespondenţa dintre litere şi sunete, ca şi unele elemente terminologice, precum literă ajutătoare, pentru care autoarele au propus noul şi originalul zero fonetic. O altă inovaţie constă în folosirea semnului / în transcrierea fonetică a dicţionarului, pentru sunetul asilabic şoptit [i] ([i]), reprezentând desinenţa de plural a unor substantive şi adjective ca plopi, pomi, bolnavi etc., care sunt transcrise \plopj\.

 

mj], [bolnav/] sau desinenţă de persoana a Il-a sg. a unor verbe ca auzi, crezi etc. ;astă transcriere originală nu apare în transcrierea fonetică a atlaselor lingvistice lâneşti, unde se foloseşte semnul j ([plop!], [pomi] etc.), nici de transcrierea fonetică •rnaţională, care foloseşte semnul [i] ([plopi], [pomi] etc.). După cum este cunoscut, licercul pus dedesubtul unor litere vocalice (“) se foloseşte numai pentru a marca nentul asilabic al unui diftong sau triftong (vezi transcrierea fonetică a ALR şi LR). nu şi pentru / final asilabic şoptit.

în sfârşit, deşi tot o inovaţie, sintagma de Ia p. 14 sunet de legătură, reprezentând alele asilabice j şi u, fie ca sunete etimologice în cuvinte precum [ije], [rouă] etc., ca elemente protetice pentru evitarea hiatului şi întărirea vocalelor iniţiale de silabă ;uvinte ca [sociiâf], [diluuâ], fie ca apendice asilabice în cuvinte ca [fijinfâ], Rutine], ar putea fi acceptată cu condiţia includerii în categoria „sunetelor de itură” şi a semiconsoanei j, într-o formă verbală ca [lujrhd], şi a semivocalei e, în inte ca [ide ea f], [re calitate]. După cum este cunoscut, sunete (vocale) de legătură ta, propriu-zis, numai la cuvintele compuse formate cu elemente de compunere de \filolog sau ruso-lurc.

Reproşând mai sus faptul că autoarele n-au citat două lucrări anterioare, referitoare orespondenţa dintre litere şi sunete, am deschis da fapt discuţia în legătură cu iografia. Astfel, lista bibliografică de la sfârşitul Dicţionarului (p. 302-303) este tuită fără spirit critic şi valoric.

‘e de o parte, apar nume şi lucrări nesemnificative pentru domeniul abordat, pe de parte lipsesc nume şi lucrări importante şi uneori fundamentale. Printre acestea din i se remarcă regretabile omisiuni ca Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, t, Emanuel Vasiliu, Scrierea limbii române in raport cu fonetica şi fonologia. areşti, 1979 (curs, anul I, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limba şi •atura Română). Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie EOM), Chişinău, 1991 şi, o spun cu toată modestia, lucrările mele, dintre care am enit deja Corespondenţa dintre litere şi sunete, la care se adaugă Probleme de ?pie în viitorul „Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, R nr. 2/1978. p. 193-202, Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române. ava, „Scrisul Românesc”. 1986, p. 109-l60 (capitolul intitulat Câteva observaţii ra DOOM) şi altele.

itarea. dar, mai ales, cunoaşterea şi folosirea lucrărilor omise din bibliografie ar fi t autoarele de unele dintre erorile semnalate.

ititulându-se Dicţionar ortografic…, se cuvine să mă opresc mai întâi la latura ;rafică a lucrării. In acest domeniu ne întâmpină din nou păreri şi soluţii originale. 2 care unele apar în Anexa de la p. 299-301, cuprinzând „Listă cu propuneri de idame te la ortografia oficială actuală”. O asemenea listă este în principiu posibilă, ii ca -opuneri, dar nu ca amendamente deja efectuate în cuprinsul Dicţio-‘ui… fiindcă, în felul acesta, modificată, ortografia nu mai este cea … oficială, ci o simplă grafie personală, originală. Nu cred că are cineva acest drept. Fiind inat în primul rând şcolii”. Dicţionarul acesta, ca oricare altul elaborat de un autor, nu

 

poate să dea elevilor drept ortografie părerile personale ale autoarelor, pentru simplul motiv că părerile ies din cadrul convenţiei ortografice, iar alţi autori ar putea avea alte păreri ş.a.m.d. Ca propuneri, părerile personale pot fi luate în discuţie, dar convenţia în materie nu poate aparţine decât forului academic şi nu celor două autoare.

Deşi în titlu se numesc „propuneri de amendamente”, în textul acestei anexe nu se mai zice .,se propune” sau „propunem”, ci, pur şi simplu, „se elimină” sau „este eliminat(ă)” ori „este scris”, „este admis”. Astfel, la cuvântul blugi, la care DOOM-ul admite variantele literare libere blue-jeans [pron. blugins] şi blugi, autoarele afirmă cu o autoritate pe care nu o au: „blugi e scris numai cu grafie românească; este eliminată forma blue-jeans”. Tot astfel, la cuvântul filozof, care în DOOM este scris cu z, autoarele admit varianta filosof: „filosof, cu s, este admis alături de filozof, cu z (şi în familia cuvântului)”. Formularea sună a hotărâre normativă: „este admis”, nici măcar „este admisibil”, ceea ce ar fi sunat ca o propunere. Acceptând scrierea şi pronunţarea filosof (cu 5), mă întreb de ce n-am admite ş\poesie (tot cu s), tot aşa, alături as poezie (cu z).

Scrierea re-crea „a crea din nou”, spre deosebire de recrea „a se odihni”, este admisibilă: o admite şi DOOM-ul la p. XXII. în schimb, scrierea fără cratimă a derivatelor cu prefixele re- şi ne-, urmate de o temă care începe cu î-, care a suferit fenomenul eliziunii în rostirea în tempo rapid, în cuvinte ca renfiinţa. rentoarce, nemblâzit, nenceput, contravine normei (vezi DOOM, p. XXII).

In ciuda acestui fapt, autoarele hotărăsc că aceste derivate „sunt scrise fără cratimă” (p. 300).

In sfârşit, dintre numele comune, mă opresc la compusul sportsman. cu elementul de compunere -mau, la care autoarele au decis: „sportman este scris cu /. nu cu ts (ca în engleză), pentru conformare cu pronunţia românească. Modelul este recordman'” (p. 301). Inovaţia îndeplineşte într-adevăr condiţia originalităţii, dar nu poate fi justificată nici prin pronunţare? românească, mai întâi pentru că aceasta nu este încă fixată, apoi pentru că acel s pe care autoarele îl elimină are o motivaţie morfematică (desinenţă de plural), şi nu fonetică, nici prin analogia cu recordman. Litera s trebuie menţinută în sportsman pentru aceleaşi motive ca în yachtsman.

Inovaţii apar şi la scrierea cu un singur e a numelor proprii de persoane, la antroponimele feminine de tipul Salomeea şi, presupun, celelalte de acelaşi fel, precum Amedeea, Andreea, Doroteea, Dulcineea, Filofteea. la care DOOM-ul recomandă scrierea cu doi e (Filofteea, Salomeea). Pronunţarea acestora nu poate fi pusă la îndoială: se pronunţă în toate doi e. din care primul este vocală silabică. iar cel de-al doilea este semivocala e, care se grupează la silaba următoare. Aici într-adevăr se invocă principiul fonetic al ortografiei, fiindcă, datorită polivalenţei literei e. un nume ca Andrea (ortografiat cu un singur e), ar putea fi interpretat ca având vocala asilabică e şi citit ca substantiv comun [andrea] sau ca substantiv propriu nume de familie Andrea [andrea]. Şi dacă în familia cu numele Andrea [andrea] sau fandrgâ] s-ar naşte o fată care ar fi botezată Andreea, iar acest nume de botez l-am scrie cu un singur e, cum cer autoarele, cum s-ar citi numele omografe Andrea Andrea1? De această ambiguitate nu ne poate salva decât ortografierea cu doi e a numelui de botez, aşa cum

 

.tabilit  DOOM-ul  ca  singura  lucrare normativă.  Aşadar,  nici de această dată lendamentul” autoarelor nu rezistă.

Tot pe baza principiului fonetic se justifică scrierea cu doi e în numele proprii

grafice, precum Coreea, Crimeea, Guineea şi în derivatele de la acestea exprimând

iele de locuitori: coreean(ă), guineean(ă). Ca şi în prenumele feminine discutate

sus. primul e reprezintă vocala silabică [e], următorul, semivocala [e]: [koreeân],

  • eg-‘ină}. Pronunţarea literară   românească   nu   este   aşadar   cea   indicată   în

Uonarul… în discuţie [korejan], [korejană] etc. Aceasta există realmente în rostirea

ânească, dar caracterizează limbajul popular sau, cum spuneam într-o lucrare citată

sus (Probleme de ortoepie…), este o rostire „în manieră populară”, ca şi

lunţările [aleje], [aleja], [aloje], [aloja], [ideje], [ideja] sau chiar [Zoje]. toate

;tea  existente  şi   în   Dicţionarul  în  discuţie.   N-am  auzit  niciodată  un  actor

  • pretând rolul lui Tipătescu şi pronunţând [Zoje], în manieră populară, ci numai

‘j. cu hiat, în manieră cultă. Numai un Pristanda sau Cetăţeanul turmentat ar fi

it rosti [Zoje]. dar relaţiile sociale îi obligă să spună coana Joiţica, aşa cum Joiţica

une şi Zaharia Trahanache.

isupra Dicţionarului în cauză se pot face tot felul de observaţii, mai ales de ordin ;pic, domeniu în care ..lucrarea de faţă dă indicaţii sumare” şi, adaug eu, în foarte e cazuri, eronate, care pot face obiectul unei alte discuţii.

i doua ediţie, „revizuită şi adăugată”, a dicţionarului în discuţie a apărut tot la jreşti, în 1995, în Editurile „Florea Darurilor” şi „Saeculum IO”, sub titlul grafia limbii române. Dicţionar şi reguli.

i ceea ce priveşte bibliografia, această a doua ediţie a apărut cu aceleaşi regretabile iuni, compensate, probabil, pentru autoare, prin mulţumirile aduse „domnilor u Boerescu (muzician-instrumentist) şi Florian F. Frazzei (profesor de sport) •u observaţiile făcute la ediţia I” (p. 2).

bservaţii la ediţia I a făcut şi autorul acestei cărţi, primind şi el dovezi olografe cu amiri „pentru interesul manifestat faţă de această lucrare şi cu mulţumiri pentru ptările tăcute” (citat din dedicaţia semnată de ambele autoare pe exemplarul :). După cum se vede. autoarele au avut amabilitatea de a adresa mulţumiri publice doi profesori (de sport şi de muzică) şi mulţumiri particulare (cu caracter de itate) autorului prezentei Mici enciclopedii a românei corecte. bună parte dintre observaţiile de mai sus cu privire la prima ediţie le-am semnalat dintre autoare, în semn de bună colegialitate.

rept urmare, a şi apărut în curând această a Il-a ediţie, dar este interesant să n ce noutăţi a adus faţă de prima, ce au reţinut autoarele din observaţiile şi tiile mele oferite cu bunăvoinţă şi în spirit colegial.

it fiind faptul că multe dintre observaţii se refereau la Anexa de la p. 299-301. izând „Lista cu propuneri de amendamente la ortografia oficială actuală”, în a 1l-a a dispărut tocmai această Anexa.

i toate acestea, consecvente cu propriile dumnealor „propuneri”, autoarele au t numai forma adoptată blugi, eliminând-o pe cea neadaptată bhie-jeans, au

 

introdus forma cu s în filosof, alături de cea cu z (filozof), au menţinut formele inacceptabile fără cratimă în renfiinţa, rentoarcere, în variaţie liberă cu reînfiinţa, reîntoarcere, au menţinut forma presupusă adaptată sportman, în locul celei corecte (cu a) sportsman.

De asemenea, autoarele au menţinut forma incorectă, cu un singur e, la antroponimul Salomea (în loc de Salomeea), iar pe celelalte de acelaşi fel eliminându-le (Amedeea, Andreea, Doroteea, Dulcineea. Filoteea). Forma Salomea a scăpat neeliminată. Au fost scoase şi numele proprii geografice cu acelaşi fonetism românesc: Coreea, Crimeea, Guineea, păstrând numai derivatele de la Coreea – coreean, coreenă, care sunt transcrise fonetic în manieră populară, [korejan]. [korejănâ].

în ceea ce priveşte hiaturile cu al doilea element e (e-e. o-e, a-e etc.), care există şi trebuie să existe în cuvinte ca alee, idee, trahee, aloe, Zoe, aer, aerisi etc., atrăgându-le atenţia că aceste cuvinte nu se pronunţă în manieră populară [aleje], \ideje\,[trahej^}, [aloje], [Zâje], [âjer], [ajerisi], aşa erau transcrise în ediţia l, autoarele au găsit de cuviinţă să corecteze această rostire în ediţia a U-a. dar numai la unele dintre acestea ([aloe]. [Zoe]. [aer], [aerisi]), o inconsecvenţă care nu s-ar fi produs, dacă autoarele n-ar fi suferit o .,influenţă” care. până la urmă, s-a dovedit neprielnică.

în schimb, influenţa a fost pozitivă la transcrierea fonetică a primului termen al toponimului compus Zatd de Câmpie, a cărui pronunţare a fost corectată în sensul prezentat mai sus de a-l rosti bisilabic ([zâ-(u)u]). şi nu într-o singură silabă ([zău]), ca în prima ediţie, fiindcă termenul este articulat în pronunţare, tot aşa cum trebuie articulat şi în scris (Zatil de Câmpie). Regula a fost aplicată corect şi la alte două toponime compuse în care primul termen este şi trebuie să fie articulat (Sânnicolaul Mare şi Şimleiil Sivaniei), nu numai în scris, ci şi în rostire: [sân-ni-ko-iă-(u)u mâ-re]. [şim-le-(u)u sil-vâ-ni-iejj.

Din păcate, însă, în ceea ce priveşte scrierea toponimelor compuse, autoarele persistă în greşeala de a nu articula grafic primul termen al toponimului compus, scriind Satu Mare, Satu Nou, Sinmihaiu de Câmpie, Sânmihaiu Român, Sânicolau Mare. Sfânlu Gheorghe, Someşu Cald etc.

Aici o ultimă observaţie: la toponimul Sfântul Gheorghe, cel de-al doilea termen este transcris incorect [george) în loc de [gorgej. Transcrierea autoarelor reproduce pronunţarea trisilabică [ge-or-ge]. care este etimologică, dar nu actuală şi autentică.

  • 4. Situaţia actuală a ortografiei româneşti

După Revoluţia din decembrie 1989. la conducerea Academiei Române nou reorganizate a venit acad. Mihai Drăgănescu. într-un moment în care chestiunea ortografiei era inactuală, altele fiind atunci problemele grave ale momentului. Cu toate acestea, noul preşedinte Drăgănescu iniţiază, absolut inoportun, o nouă revizuire ortografică, constând în „unele îndreptări ale ortografiei [sic!] limbii române, pentru eliminarea unor

 

igerări impuse acesteia în anul 1953″ (Raportul domnului acad. Drăgănescu, işedmtele Academiei Române, asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române. >zentat în Adunarea generală a Academiei Române din data de 31 ian. 1991, p. 9). stul preşedinte Drăgănescu dorea aşadar să tacă ..unele îndreptări ale ortografiei”, adică îndrepte scrierea… dreaptă, căci aceasta înseamnă ortografie „scrierea dreaptă, corectă”, ră cunoaşterea etimologiei, fostul preşedinte al Academiei ar fi putut spune tot aşa de onastic şi ortografie corectă sau corectarea ortografiei.

..îndreptările ortografiei” erau mai multe la început, dar până la urmă s-au redus la

jă, constând în „eliminarea unor exagerări impuse” la reforma ortografică din 1953.

xagerăriie impuse'” erau. in concepţia fostului preşedinte Drăgănescu, scrierea sînt,

tem, sînteţi şi scrierea peste tot cu /, considerate apoi, în focul dezbaterilor din presă,

către unii diletanţi, ca „rusificări” sau ca ..exagerări” trădând ..slavofilia”. Fraza

şedintelui Drăgănescu, din care am citat mai sus doar un fragment, mai conţine şi

; ereşeli de limbă română şi de atitudine. O citez acum întreagă: „Academia Română

icită Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul ţării să fie împuternicită să stabilească

rle îndreptări ale ortografiei limbii române, pentru eliminarea unor exagerări impuse

steia în anul 1953″. A solicita înseamnă „a cere ceva cuiva”, putându-se construi cu

complement direct şi cu unul indirect şi nu cu două complemente directe ca în fraza

şedintelui Drăgănescu. Corect ar fi fost: solicită Preşedinţiei, Parlamentului şi

vernului. cu complemente indirecte. Greşeala nu este numai gramaticală, ci şi

lantică. atribuindu-se verbului a solicita sensul de „a ruga pe cineva ceva”, în loc de

cere”.  In sfârşit, este de semnalat şi atitudinea de penibilă obedienţă cu care

idemia Română cere voie puterii s-o „împuternicească” să ia hotărâri care-i revin de

)t, fără aprobări speciale.

-ară îndoială că. la o asemenea supusă solicitare, instituţiile puterii vor fi acordat…

uternicirea… solicitată, fiindcă, altminteri, preşedintele Drăgănescu n-ar fi înfruntat

;rea cvasiunanimă a specialiştilor, care s-au opus respectivelor „îndreptări ale

‘grafici” (vezi întregul număr 4/1992 al revistei Limba română), n-ar fi nesocotit

ui conducerii Societăţii „Limba Noastră cea Română” de la Chişinău, formulat în

soare deschisă Academiei Române şi publicat în România liberă din 4 aprilie

  1. p. 4 şi n-ar fi făcut abstracţie, cu vădit dispreţ, de părerile îndreptăţite ale

:ialiştilor formulate în Moţiunea de Ia Iaşi. din 8 noiembrie 1991. în care se spunea.

mai mult. nici mai puţin, că „această reformă, în acest moment, ar fi chiar

Jtriva intereselor naţionale […]. In spiritul adevăratului patriotism şi al adevărului

  • ic şi ştiinţific, nu trebuie periclitată prin nimic unitatea culturală abia restabilită a

inilor”. (LR. 4/1992, p. 182). In ..fragmente din stenograma comunicării din 17

a.c.” (1993) a preşedintelui Academiei, revista „22″, nr. 9 (161) din 4-l0 martie

î. p. 14. reţine atenţia fragmentul dispreţuitor la adresa specialiştilor: ..La Iaşi s-a

arat o moţiune. Aici se cere ca specialiştii să-şi spună cuvântul hotărâtor asupra

irafiei! Care specialişti? Corifeii lingvisticii româneşti şi-au spus odată cuvântul în

temele ortografiei”.

leînduplecat cu specialiştii, dar obedient faţă de putere! Aşa a înţeles deja fostul îdinte al Academiei Române să-şi îndeplinească ..sarcinile” trasate şi/sau asumate.

 

 

impunându-le forului academic, care, în Adunarea Generală din 17 febr. 1993, cu o abţinere (acad. Emanuel Vasiliu) şi cu un vot împotrivă (acad. Ion Coteanu), singurii lingvişti (deci specialişti) din Academie la acea dată, a votat, cuminte. „pentru”, anume cu preşedintele.

După ce mai întâi nu respectau noile modificări ortografice înseşi publicaţiile Academiei Române, în frunte cu revista Limba română, din spirit de frondă, evident, în timpul din urmă, moda, căci despre o modă e vorba, s-a extins în presă, ba chiar şi la unele edituri, unde, fără nici o justificare serioasă, mulţi redactori, mai cunoscuţi sau mai obscuri, îşi permit să fie „originali” într-un domeniu în care originalitatea nespecialiştilor nu are ce căuta. Unii îşi închipuie că acest tip de „originalitate” ar reprezenta o „atitudinea intelectuală” împotriva unor „norme injuste”. Dar cum se poate stabili „injusteţea” normelor ortografice? Şi cine o poate stabili? Cutare sau cutare persoană, fie ea şi prestigioasă? Nu! Ortografia nu este supusă aprecierilor subiective ale persoanelor sau chiar ale personalităţilor. Ea este într-adevăr o convenţie, dar una oficială, a unui for academic şi, o dată adoptată, această convenţie devine normă, care trebuie respectată. Altminteri se ajunge la ceea ce Al. Graur (Mic tratat de ortografie. Bucureşti, 1974, p. 20). numea „anarhie ortografică”, capitol din care citez: „La noi, mulţi dintre oamenii de ştiinţă au ignorat sistematic ortografia Academiei şi şi-au creat un sistem personal, deosebit, bineînţeles, nu numai de al Academiei, ci şi de al celorlalţi savanţi. Astfel. N. lorga şi-a avut toată viaţa scrierea sa bine cunoscută (romanesc, ţeară), după cum Ov. Densusianu şi-a menţinut particularităţile de ortografie (universităţei. frances). iar A. Philippide pe ale sale şi aşa mai departe. (Philippide reproducea pronunţarea moldovenească în cuvinte ca videm.fimeie etc.)[…] Nu mai vorbesc de acei intelectuali care nesocoteau regulile ortografice ale Academiei nu pentru că le socoteau greşite, ci pur şi simplu pentru că nu le cunoaşteau”.

în trecut, ca şi astăzi, nu numai personalităţi ca cele citate mai sus n-au respectat ortografia Academiei, ci şi reviste ca Viaţa romînească, sau, mai înainte, fundaţii culturale ca Fundaţiwea Pummdeană. (vezi. M. Eminescu, Opere, I, Ediţie critică, îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1939, p. 242, 243). în primul caz, se vorbeşte de „ortografia revistei, Viaţa romînească’ (Al. Graur, Mc tratat de ortografie, p. 20). în al doilea de „Ortografia pumnueană” (Eminescu. Opere I, ediţia Perpessicius. p. 240). Atât Perpessicius, cât şi Graur folosesc, după părerea mea, în mod impropriu termenul ortografie, şi pentru ceea ce în realitate era grafia fonetistă a lui Aron Pumnul, şi pentru grafia „Vieţii romîneşti”. Tot astfel, astăzi nu putem vorbi de ortografia revistelor România literară. Dilema, Academia Cafavencu etc. şl cu atât mai puţin, de ortografia conducătorilor acestor reviste, ci numai de grafia lor „originală”. Aceasta ar putea deveni ortografie numai când şi dacă ar căpăta formă oficiala, academică. Ortografia e una singură, grafii sunt mai multe, mai mult sau mai puţin originale. Continuu această discuţie în legătură cu .janarhia ortografică’ cu încă două citate din cartea lui Al. Graur, Mic tratat de ortografie:

  1. ..Spuneam că normele trebuie respectate de toţi. chiar dacă sunt amănunte cu care nu suntem de acord, în cursul prezentului tratat se va putea vedea (în parte cred că s-a simţit şi până aici) că nu aprob toate indicaţiile îndreptarului. Aceasta nu mă scuteşte de a mă conforma în totul prescripţiilor lui” (p. 22);

 

  1. .,Este deci evident că în anumite puncte trebuie cerut şi trebuie obţinut ca ^grafia să se schimbe. Numai că nimeni nu are dreptul să procedeze cu de la el ere” (p. 23).

în sfârşit, în cartea sa Ortografie pentru toţi. Bucureşti. 1990, p. 113, doamna aara Avram vorbeşte despre „scrisul orientat – din ignoranţă sau din snobism – după mele abolite…”. Domnia sa se referă la altă situaţie, dar nu se poate contesta ilitudinea cu situaţia actuală.

în domeniul numelor proprii, mai ales în ceea ce priveşte scrierea antroponimelor (a nelor de persoane şi anume a celor de familie, precum Cămpeanu, Cârciumaru. •stea. Gângu, Gârju, Pârvu, Sârbii etc.), există părerea, evident greşită, că astfel de ie ar trebui scrise în continuare cu / (din /), pentru că aşa sunt ortografiate în actele dentitate, în certificatul de naştere, în buletinul de identitate, într-adevăr, în perioada 3-l993, deci timp de 40 de ani. aşa au fost ortografiate, cu / (din /). pentru că aşa atunci norma ortografică, dar în 1993 aceasta s-a modificat, adică a revenit la na veche, aşa cum a fost din 1860 până în 1953. deci timp de 93 de ani, cu â (din atât în cuvintele comune, cât şi în numele proprii. Schimbarea aceasta trebuie ;ptată şi de cetăţeni, şi de Poliţia Română, din două motive:

mai întâi, fiindcă în această chestiune a scrierii corecte nu hotărăşte Poliţia, nici Ministerul de Interne, nici chiar Ministerul învăţământului, ci Academia Română;

în al doilea rând. pentru că aşa s-a întâmplat şi în 1953: după aproape un secol de tradiţie a scrierii generalizate cu ă (din d), atât în numele comune, cât şi în numele proprii, pe baza reformei ortografice din 1953, s-a trecut automat la ortografierea generalizată cu / (din /). Purtătorii numelor care conţineau sunetul /’. ca cele de mai sus n-au continuat să-şi scrie numele cu â (din a), pentru a respecta grafia buletinului de identitate, ci le-au scris cu / (din /) pentru a respecta normele ortografice abia instituite.

‘ăstrând grafia actelor de identitate, s-ar ajunge la situaţia paradoxală ca în aceeaşi ilie, să spunem, Pârvu. bunicul, născut înainte de 1953, să-şi scrie numele cu â tw), tatăl, născut după 1953, să-şi scrie numele cu î (Pîrvu), pentru ca nepotul, ut după 1993, să-şi scrie din nou numele cu â (Pârvu). Este evident că astăzi toate trei generaţii trebuie să ortografieze numele după norma actuală, cu â (Pârvu), tot :um în perioadele anterioare au respectat norma ortografică de atunci, isemenea situaţii îl vor fi făcut pe Titu Maiorescu să scrie: „Această Academie a telor. pe lângă alte misiuni, se crede mai întâi de toate menită a stabili şi promulga lele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această nţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este neiată. Ce fac atunci membrii Academiei, pentru a corespunde misiunii ce înşişi atribuiesc? întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acest areopag al ;ei prin votare: se ridică mâna pentru sau contra unei propuneri şi majoritatea rilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă •u această hotărâre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze istica? Suntem «în curentul» ideilor europene în această privinţă? […] O minoritate

10

 

de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca să-şi dobândească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-l dau…” (Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română. 1872. în Critice, Ediţie completă, voi. I. Bucureşti. „Minerva”, 1915, p. 204 – 205). Faptul nu este surprinzător pentru cine urmăreşte istoria ortografiei româneşti. De multe ori specialiştii au stabilit, în comisii special destinate, anumite reguli şi norme, care. la votarea lor în plenul Academiei, au fost înlăturate „printr-o întâmplătoare majoritate”, cum spune Maiorescu. Tot Titu Maiorescu relatează mai târziu că proiectul reformei ortografice de la 1904 avea şase propuneri, ultima referindu-se la scrierea cu /. afară de situaţia când sunetul corespunzător era precedat de consoanele c sau g, în care caz se folosea litera â . El scrie că în şedinţa plenară, Academia a adoptat primele cinci propuneri ale raportului, iar a şasea a simplificat-o aşa: „sonul [„sunetul”] f se scrie cu â în corpul cuvintelor (cânt, vând, român) şi cu / la începutul lor (înger, îndoit, însă)”‘. (Critice, II. 1915, p. 157, nota 1).

Există însă deosebiri esenţiale între situaţia din vechea Academie Română şi cea din actuala instituţie academică: în trecut neconcordanţa dintre specialişti, pe de o parte, şi hotărârile plenului Academiei, pe de altă parte, era „întâmplătoare” şi aceasta putea fi rezolvată la o nouă „revizuire ortografică”, în timp ce în 1993, preşedintele Academiei a impus „îndreptările ortografiei” peste capul şi în dispreţul specialiştilor, întocmai ca în parlament (în orice parlament, probabil), unde formaţiunea majoritară îşi impune legile care-i convin.

Şi aici am ajuns la deznodământul chestiunii: norma e normă, aşa cum a fost stabilită, votată şi nu cum ar fi trebuit să fi fost votată după unii sau alţii sau, cum spuneau strămoşii noştri romani, „dura lex. şed lex” (..aspră lege. dar lege”).

Dacă din punct de vedere ştiinţific formele sunt, suntem, sunteţi, sunt au fost caracterizate ca „etimologizante”. nu etimologice (vezi Carmen-Gabriela Pamfil. Etimologismul românesc, în LR nr. 4/1992, p. 230), iar reintroducerea lui â. în paralel cu i. caracterizată ca „pseudoetimologism” de aceeaşi cercetătoare de la Iaşi. Carmen-Gabriela Pamfil (Ibidem, p. 231), aprecieri corecte, cu care sunt în deplin acord, exprimând eu însumi păreri similare (LR. 4. 1992. p. 209-218). trebuie să spun totuşi că problema nu are numai un aspect ştiinţific, teoretic, ci şi unul practic, relativ la aplicarea în practică a celor două modificări ortografice din 1993.

Din acest punct de vedere, ceea ce a urmat este, după părerea mea. regretabil: ziare şi reviste (unele chiar ale Academiei Române) care au aplicat modificările în discuţie, altele care au refuzat să le aplice; ba chiar în cuprinsul aceleiaşi publicaţii, unii autori au respectat autoritatea academică în materie, alţii şi-au luat libertatea s-o eludeze.

Asemenea situaţii sunt, cred, intolerabile şi adresa nr. 1514 din 31.III. 1994 a Academiei Române, semnată de secretarul general, acad. Marius Peculea. către Institutul de Lingvistică din Bucureşti, reprodusă de revista Limba română nr. 1l-l2/

  1. oglindeşte această stare de spirit: ..Vă facem cunoscut că. în şedinţa din 23 febr.

1994,   Biroul Prezidiului Academiei Române, luând în discuţie modul în care se aplică
hotărârea Adunării Generale a Academiei Române din 17 febr. 1993, privind revenirea
în grafia limbii române la â şi sunt, a constatat că nu toate institutele şi publicaţiile

31

 

maie ae Academie aplică această hotărâre. Atragem atenţia că normele ortografice irobate de Academia Română sunt obligatorii de Ia l ian. 1994 şi că ele trebuie ilicate cu stricteţe”.

Am avut şi avem dreptul să spunem că cele două modificări sunt neîntemeiate din

met de vedere ştiinţific, sunt greşite, sunt pseudoetimologice, etimologizante etc., dar

dată ce au fost adoptate de Adunarea Generală a Academiei Române din 17 februarie

93, o dată ce au fost publicate şi în Monitorul Oficial al României, Partea I (Legi,

crete, hotărâri şi alte acte), nr. 51 din 8 martie 1993, ele au, pe lângă autoritatea

ademică, şi o autoritate juridică, amândouă indiscutabile şi incontestabile.

în ciuda acestei realităţi, mai există încă părerea fundamental eronată că aceste

>dificări n-ar trebui aplicate, fie pentru că n-ar fi fost „legiferate” de Guvernul sau de

rlamentul României, eventual (de ce nu?) de Partidul aflat atunci la putere, fie pentru

în favoarea lor n-ar fi votat cei doi lingvişti aflaţi atunci în Academie. Motivele de

;st fel. prezentate drept argumente, sunt puerile şi caracterizează diletantismul celor care

îusţin, sau, poate, comoditatea de a scrie cum s-au deprins din copilărie, din care cauză

i modificările ortografice din 1982 nu le sunt cunoscute şi nu le aplică, în ceea ce priveşte

ui celor doi academicieni lingvişti, merită să citez aici punctul de vedere al acad. Emanuel

siliu. care, în revista .Academica”, nr. 5 (29) din martie 1993, p. 2, scria: „Dat fiind că,

urma votului meu de la Adunarea Generală a Academiei, au apărut unele nedumeriri,

Iar că. în ciuda faptului că m-am abţinut, înţeleg să mă conformez hotărârii Adunării

ierale”, iar în revista „22″ nr. 9 (161) din 4-l0 martie 1993, p. 15, în cadrul unui

Tviu. acad. Emanuel Vasiliu declara: „Totuşi cred că ce s-a făcut s-a făcut. Hotărârea

idemiei este aceasta şi trebuie să o respectăm”.

Pentru toate motivele de mai sus, respect şi eu recenta revizuire ortografică şi am icat-o în DOOMS, cu atât mai mult cu cât acesta, având, în general, o destinaţie olarâ”. nu putea să se prezinte decât în ortografia oficială, aceea pe care o folosesc lanualele şi documentele şcolare.

Este aici ideea pe care o cuprinde sintagma „actualitate ortografică”, ceea ce :amnă că în acest domeniu, ca şi în acela al legilor juridice, nu ne putem permite să cam reguli sau norme care au fost abrogate prin hotărâri recente. Cine, de exemplu, ;alitate de şofer, îşi permite să conducă maşina după norme de circulaţie vechi? icni. pentru că în domeniul circulaţiei rutiere există amenzi usturătoare şi moaşterea sau nerespectarea ultimelor norme de circulaţie se sancţionează rtător. în domeniul ortografiei nu există amenzi, dar există pericolul compromiterii punct de vedere intelectual.

Vşa stând lucrurile, dată fiind actualitatea noilor modificări ortografice, urmează :entarea lor.

L Literele â şi / corespund aceluiaşi sunet [î] şi se întrebuinţează exclusiv după •riul poziţiei în cadrul cuvântului a sunetului [î], indiferent de etimologia cuvântului, i următoarele reguli:

  1. Litera ă se foloseşte, poziţional, în interiorul cuvintelor de orice fel, comune proprii, indiferent de originea lor. în exemple ca blând, când, dânsul, creând, nd, gât, râu, român, sfânt, vânt, Bârlad, Câmpina, Câmpulung, Hârşova,

32

 

 

Rămnicu-Vâlcea,   Sânnnicoară,   Târgovişte,   Târgu-Mureş,   Târnava,   Agârbiceanu, Cârlova, Părvu, Sârbu, etc.

  1. a. Litera / se foloseşte, poziţional, la începutul şi la sfârşitul cuvintelor de orice fel, comune sau proprii, indiferent de originea lor, în exemple ca îl. îmbătrâni, împărat, înger, c/obor î, hotărî, târî, urî, înfrăţirea (localitate), însurăţei, în tors ura .
  2. b. Se foloseşte şi în interiorul cuvintelor, anume în derivate sau compuse, când / iniţial ajunge medial, în exemple ca neîmpăcat, neîntemeiat, reîncarnat, reîntâlni, preîntâmpina, deîmpârţit. deînmulţit, atotînţelegător. autoîncântare, bineînţeles, nemaiîntâlnit, preaînţelept, preainălţat, preaînvăţat etc. Alte exemple în ÎOOP-5. Index de cuvinte, p. 97-265.
  3. în ceea ce priveşte formele de indicativ prezent ale verbului a fi. Hotărârea Adunării Generale din 17 febr. 1993 a Academiei Române prevede revenirea .,în grafia limbii române” la utilizarea exclusivă a formelor sunt, suntem, sunteţi, sunt, care înlocuiesc formele populare şi etimologice, moştenite din latina populară, sînt. sîntem, sînteţi, sînt. Acestea din urmă, dacă ar fi fost menţinute ca variante literare libere, alături de sunt, suntem, sunteţi, sunt, ar fi putut fi scrise, după actuala normă cu â (sânt, sântem, sânteţi, sânt), dar ele au fost eliminate.

Comentând această prevedere, nu pentru a exploata formularea citată mai sus din Hotărâre (revenirea „în grafia limbii române”), ci din atâtea alte raţiuni, cred că trebuie făcută, ca în atâtea alte cazuri, distincţia dintre scriere şi rostire: vom scrie numai sunt. suntem sunteţi, dar, în rostire, vom putea folosi fie aceste forme etimologizante, fie, mai ales. formele populare, moştenite, cvasigenerale şi etimologice [sînt], [sîntem], [sînteţi], ca variante literare libere, nu în plan ortografic, ci, măcar, în plan ortoepic. Aşa a făcut lumea şi în trecut: scria, pentru a respecta norma ortografică, sunt, suntem, sunteţi, dar pronunţa „cum se cuvine”, pentru a respecta rostirea firească a limbii române, [sînt], [sîntem]. [sînteţi]. In Mic tratat de ortografie, Bucureşti, 1974, p. 117, Al. Graur aduce o mărturie: ..Pentru prima oară în vara anului 1927 am auzit pe cineva pronunţând sunt […]. De atunci această pronunţare s-a răspândit mult, dar nu s-a generalizat […]”. Aşa se va întâmpla, probabil, şi acum: lumea va fi nevoită, ca şi în trecut, să scrie sunt, dar va continua tradiţia milenară de a rosti [sînt]. în acest principiu s-a încadrat, după cum însumi am revelat în articolul Controverse ortografice (LR, nr. 4/1992. p. 214-215), şi marele nostru Eminescu. care foloseşte, drept rime la sunt. cuvinte ca pământ, sfânt, vânt, de unde rezultă indubitabil că, de fapt, el rostea [sînt]. Doar două exemple:

  1. „Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.

(Scrisoarea I)

  1. „De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe”.

(Luceafărul)

 

La capătul scurtei istorii a ortografiei româneşti cu litere latine, recapitulând, >nstatăm că. după prima sa formă, aceea din 1860, au urmat opt revizuiri sau reforme •tografice mai importante:

  1. după 9 ani:

1880, după II ani:

  1. după 24 ani:

1932, după 28 ani:

  1. după 21 ani:

1965, după 12 ani;

  1. după 17 ani:

1993, după 11 ani.

Evident că aceste revizuiri şi reforme sunt multe şi dese. Toate acestea s-au petrecut

:re 1860 şi 1993. în 133 de ani de scriere cu alfabet latin a limbii române. Dacă am

sa chiar o medie, am vedea că tot la 16-l7 ani ortografia românească a fost revizuită.

:easta înseamnă că fiecare om a asistat în viaţa lui la mai multe reforme ortografice.

cazul longevivilor, acestea pot fi chiar până la cinci modificări, ceea ce este foarte

ilt. Cei mai mulţi nu pot ţine pasul cu atâtea reforme şi de obicei scriu toată viaţa aşa

m au învăţat la şcoală, astfel că aproape fiecare generaţie are ortografia ei. Aşa s-a

âmpiat până acum şi, după cum se pare, aproximativ Ia fel se va întâmpla şi în viitor,

ă vreme ortografia noastră se caracterizează prin antagonismul dintre etimologism şi

letism şi, aşa cum spuneam în articolul Controverse ortografice, ea .,a fost şi este o

  • manentă controversă, provenită din eclectismul ei iniţial, din proporţia variabilă a

meritelor etimologice şi a celor fonetice”. (LR. 4/1992, p. 209). Numai o revizuire

licală. fie în direcţia etimologică, fie în cea fonetică, ar putea rezolva antagonismul

stent pentru multă vreme, dar oricare dintre cele două direcţii s-ar adopta, aceasta ar

îmna o ruptură cu tradiţia formată de la 1860 încoace şi nimeni nu se încumetă să

ră aşa ceva. într-o scrisoare către loan Bogdan, intituiată Ortografia revizuită a

idemiei Române, Sextil Puşcariu aprecia că „o ortografie etimologică s-ar putea

î abia peste o sută de ani, când ştiinţa va fi izbutit să elucideze originea tuturor

intelor româneşti, iar o ortografie fonetică s-ar fi putut introduce cu succes numai

m o sută de ani. când românii au început să scrie cu litere latine”, (volumul Cercetări şi

iii, Ediţia îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de Gavril Istrate, Editura „Minerva”, Bucureşti,

  1. p. 3).

2eea ce ne rămâne de făcut, ca o soartă implacabilă, spune tot Puşcariu în Proiect •eformă a ortografiei române : „Fiindcă nu poate fi vorba de crearea unei ortografii ă, ci numai de perfecţionarea celei existente, trebuie să ţinem seama de tradiţie. :, oricum, nu e de ieri, de alaltăieri, ci reogiindeşte o statornică năzuinţă a ntaşilor noştri de a da limbii cea mai potrivită formă exterioară”. (Cercetări şi ‘ii, Bucureşti, 1974, p. 309).

 

 

Capitolul II Principiile ortografiei actuale

Din cele de mai sus s-a văzut că există două principii ortografice fundamentale, aflate mereu în antagonism, fonetismul şi etimologismul. Nici unul dintre acestea n-a existat la noi în stare pură, absolută. Limba noastră n-a fost reprezentată în scris decât prin aproximaţie, fie în raport cu rostirea veche, care era mai apropiată de etimon (= ortografie etimologică), fie în raport cu pronunţarea contemporană (= ortografie fonetică). Rezultă că scrierea este fie preponderent etimologică, fie predominant fonetică, în istoria ortografiei româneşti, hotarul dintre cele două tipuri fundamentale de scriere a fost fixat, aşa cum s-a văzut mai sus, de Titu Maiorescu, în 1880: până la această dată, ortografia „era întemeiată pe un etimologism temperat prin concesii fonetice”‘, după 1880, ea „era întemeiată pe un fonetism temperat prin necesităţi etimologice”.

De la 1880 încoace, caracterul predominant fonetic al ortografiei noastre a fost mereu consolidat, prin fiecare reformă sau revizuire ortografică, dar unele „necesităţi etimologice”, mai mult sau mai puţin motivate, au rămas, ca urmare a ataşamentului sentimental, mai mare sau mai mic, la ideea latinităţii limbii române. Cu toate acestea, nici astăzi ortografia noastră nu este integral fonetică, fiindcă acest lucru nici nu este de dorit, nici nu este posibil. Integral fonetică nu este decât transcrierea pe care o folosesc foneticienii şi dialectologii, pentru a reprezenta, în cele mai mici amănunte, toate sunetele limbii vorbite. In acest scop, ei folosesc un sistem foarte încărcat de semne diacritice, cu multe litere, uneori supraetajate. Transcrierea fonetică, mai complicată sau mai puţin complicată, apare în lucrări de specialitate, ca monografii dialectale, texte dialectale, atlase lingvistice, lucrări de fonetică.

Pe lângă diferitele tipuri româneşti de transcriere fonetică, există şi o transcriere fonetică internaţională (a Asociaţiei Fonetice Internaţionale), publicată de D. Jones. la Berlin, în anul 1928.

în comparaţie cu toate aceste sisteme de transcriere, care reproduc sunetele limbii vorbite populare, din graiuri şi dialecte, ortografia este un sistem mult mai simplu, menit să reproducă în scris sunetele-tip ale limbii literare, adică fonemele, de unde rezultă că, neputând fi integral şi autentic fonetică, ortografia este, de fapt, fonematică sau fonologică.

In ciuda acestui fapt, terminologia de specialitate a reţinut, prin tradiţie, atributul fonetic(ă), pentru a numi acel tip de ortografie care îşi fixează drept principiu fundamental reproducerea sunetelor-tip ale limbii literare vorbite actuale.

Dar, în afara fonetismului şi etimologismului, ortografia românească actuală se întemeiază şi pe alte principii: morfologic, sintactic, silabic, simbolic.

Aşadar, principiile care stau la baza ortografiei româneşti actuale sunt şase: 1. fonetic, 2. etimologic (numit uneori şi tradiţional-istoric), 3. morfologic, 4. sintactic, 5. silabic şi 6. simbolic.

 

  • 5. Principiul fonetic

Este principiul fundamental al ortografiei noastre, în virtutea căruia scrierea îprezintă pronunţarea actuală a limbii literare, pronunţarea literară, cultă, îngrijită.

Cum spuneam, acest principiu nu poate fi aplicat în exclusivitate, din multe motive, itre acestea datorită faptului că literele nu notează sunetele concrete, ci sunetele-tip, jică fonemele, iar numărul literelor nu este egal cu numărul fonemelor. Am pomenit lai sus şi aşa-numitele necesităţi etimologice, a căror respectare înseamnă, de fapt, icălcarea principiului fonetic. Pe de altă parte, scrierea, indiferent că este fonetică sau imologică, reprezentând limba literară, trebuie să respecte regulile gramaticale, ebuie adică să se bazeze şi pe principiile morfologic şi sintactic.

Reprezentând pronunţarea literară actuală, ortografia fonetică se întemeiază pe o cerinţă

ndamentală. pe care Sextil Puşcariu o formulează astfel: „Idealul unei ortografii fonetice e:

avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic şi fiecărei litere

rise să-i corespundă în grai un singur sunet” (din   Ortografia revizuită a Academiei

miâne   (scrisoare către d. loan Bogdan), publicată în volumul    Cercetări şi studii,

jcureşti, 1974, p. 6). După formularea acestei cerinţe elementare a principiului fonetic,

işcariu continuă: „Fireşte că acest ideal azi nu mai e realizabil, căci avem o tradiţie

tografică pe care nu o mai putem zdruncina din temelie”. Iată deci necesitatea îmbinării

ii multor principii, în proporţii diferite, cu preponderenţa unuia dintre ele, a celui fonetic.

itfel, reforma ortografică din 1953, aplicând mai consecvent principiul fonetic, a legiferat

  • ierea fără u final, conformă cu rostirea, care eliminase acest sunet, mai întâi silabic, apoi

labic şoptit, apoi pur şi simplu „mut”, rămas numai în scrierea unor cuvinte în care acest

final era precedat de / asilabic semiconsonantic sau de consoană palatală, în subst. şi adj.

altoiu, cm/m, gutuiu, biciu, dibaciu, ochiu, vechiu,   în verbe la pers. I a indicativului

:zent şi perfect simplu, vechi sau neologice, ca bizuia, mângâiu, sâcâiu, sforăiţi, Jacuiu,

:iiu, atribuiţi, contribuia, în auxiliarul voiu, cu care se formează viitorul (voiu cânta) şi

lumeralul ordinal, forma de masculin singular întâiu. în alte categorii de cuvinte, precum

roponime ca Andrei, Matei, Mihai şi toponime ca Bahlui, Covurlui, Desnăţui, Negoi,

  • lui. Vaslui, u final „mut” fusese eliminat încă din 1932. Cele două categorii de nume

prii se deosebesc prin aceea că, dacă scrierea toponimelor trebuie să urmeze regulile

erale ale cuvintelor comune, în schimb, antroponimele fac excepţie, în sensul că, atunci

d, prin tradiţie, ele au continuat să fie scrise cu u final, a intervenit şi principiul autorităţii

;lor de identitate, care obligă la scrierea acestui m „mut” final, dar numai la scrierea, nu

i pronunţarea lui, fiindcă e… mut de multă vreme. Dacă astfel de nume de botez, mai ales

d au devenit şi nume de familie, apar cu această grafie veche ( Andreiu, Mateiu, Mihaiu)

ctele de identitate, ele trebuie să fie scrise în continuare cu u „mut” final, cu sublinierea

resă că acest m final nu mai trebuie rostit astăzi, aşa cum nu se mai pronunţă de

«imativ un secol.

nversând raportul dintre pronunţare şi scriere, închipuindu-şi că „citim'” cum em, mulţi intelectuali (şi, printre ei, din păcate, chiar unii profesori de limbă şi atură română, ba chiar şi unii critici şi istorici literari), citind numele scriitorului

 

Maleiu Caragiale, se străduiesc să-l şi pronunţe pe « „mut” final: [Mateju], în trei silabe în loc de două.

Grupul vocalic final Qu] nu se mai pronunţă azi nici în cuvinte comune din fondul vechi, formate prin derivare cu suf. -ar (cu varianta -er), provenit din lat. -arius, sufix cu care se formează nume de agent, adică derivate care denumesc pe practicantul unei meserii sau funcţii: morar (murar), olar, porcar (purcar), primar, văcar etc.

Sufixul -arius a evoluat după cum urmează: ă-ri-us > ă-ri-u > â-rju > ar j >ar (primârhis > primăriu > primarju > primar/ > primar; porcârius > porcăriu > purcarju > purcar j > purcar). După afonizarea şi căderea lui u final, forma cu [j] şoptit final a devenit omofonă pentru singular şi plural: un primar/, doi primar/; un purcar/, doi purcar/. I final afonic din forma de singular era desinenţă rezultată prin evoluţie fonetică normală, iar la forma de plural el a căpătat rol de morfem al pluralului, adică de desinenţă de plural, în acest stadiu al evoluţiei, singularele nearticulate primar/, purcâr/Qtc. capătă formele articulate primdrju, purcar ju etc. Dacă numele unor meserii ca olar;, purcar j etc. deveneau nume de persoane, atunci persoanele respective se numeau Olăriu (cu trei silabe şi cu accentul pe ă din sufix: [O-lâ-rju]), Purcăriu (tot cu trei silabe şi tot cu accentul pe a din sufix: [Pur-câ-rju]).

In timpul din urmă, prin analogie cu numele de botez greceşti terminate în -iu bisilabic, de tipul Anastasiu, Atanasiu, Dimitriu, Gheorghiu, Grigoriu, Lefteriu, Vasiliu etc., în care însă / şi u finali erau vocale silabice, / fiind accentuat şi făcând parte din tema numelui, iar u fiind vocala caracteristică genitivului masculin, printr-o falsă analiză, creându-se impresia că numele greceşti sunt formate cu sufixul -iu, nume vechi româneşti ca Olăriu, Purcăriu, Văcariu etc. au fost considerate ca fiind derivate cu acelaşi „sufix” grecesc -iu (bisilabic şi cu i accentuat) şi se pronunţă actualmente în manieră grecească, cu o silabă în plus şi cu / accentuat: [O-la-ri-uu], [Pur-ca-ri-uu], [Vă-ca-ri-uu]. Această pronunţare „nouă” are ca model şi numele turceşti Beşliu, Deliu, Paşaliu sau Abagiu, Boiangiu, Surugiu etc. Pronunţările inculte de tipul [O-la-ri-uu], [Vă-ka-ri-uu] s-au extins îngrijorător şi la nume ca Cipariu, Coşeriu, Puşcariu, precum şi la orice nume care, în forma lor scrisă, se termină în -iu, indiferent de consoana care precedă această „terminaţie”: Baciu, Drăghiciu, Nedelciu, Gagiu, Badiu, Dediu, Pleşiu, Ţurcaşiu, Bleojiu, Hurdubeţiu, Moţiu, Vlăduţiu, Boieriu, Funeriu etc.

Pe lângă modelele greceşti şi turceşti, la aceste greşeli de accentuare şi de silabaţie contribuie şi particularitatea scrierii româneşti de a reprezenta cu aceeaşi literă atât sunetul silabic [i], cât şi sunetul asilabic, semiconsonantic [j],

Dacă pentru acesta din urmă am fi avut un semn special, un aşa-zis i (scurt), literă care a existat în ortografiile noastre mai vechi şi care fusese cerută şi în proiectele reformei din 1953, dar neacceptată, greşelile menţionate de accentuare şi de silabaţie ar fi putut să fie evitate: O-la-nu, Pur-ca-rîu, Gu-(îu, Mo-ţiu, Ţur-ca-şîu etc.

Fără un semn special pentru sunetul asilabic semiconsonantic, asemenea greşeli nu pot fi evitate decât, mult mai greu, prin cultură, în general, prin cultivarea limbii în special.

 

Altfel, vom ajunge să rostim şi [Du-i-li-uu] pentru [Du-i-lju]. pronunţare deja cunoscută, in auzi în curând, poate, si [O-vi-di’-yul, |Va-le-ri’-yu] în loc de [O-vi-diu], [Va-le-rju] ., aşa cum au^im astfel de pronunţări şi în nume comune, precum [kon-si-liu] pentru >n-si’-Uu]. [do-mi-ci-li’u] pentru [do-mi-ci-Uu] şi [mar-ti-ri’g] în loc de [mar-ti-rju]. întreaga problematică a acestei greşeli de silabaţie şi de accentuare am dezbătut-o în diul intitulat Antroponime terminate grafic în -iu. publicat în Arhivele Olteniei, rie nouă, nr. 9, 1994, p. 153-l67 şi în articolul Ortoepia antroponimelor în -iu, irut în LR, nr. 5-6, 1994, p. 245-249.

Pe baza aceluiaşi principiu fonetic, w final se păstrează însă în unele neologisme în e trebuie şi scris, dar şi pronunţat ca vocală silabică, precedată de [j] (asilabic) sau litera ajutătoare /: provizoriu, salariu, serviciu, teritoriu. Aceste cuvinte au ajuns se pronunţe, popular, şi uneori chiar să fie scrise fără (/) u final: provizor, salar, viei, terilor, gratii şi rostiri incorecte, pe care limba literară le respinge, în virtutea aceluiaşi principiu fonetic, a fost abandonată, în 1953. scrierea cu .v,v blu) în unele neologisme ale căror etimoane se scriu cu .v.v şi care se scriau astfel în jgrafiile noastre anterioare: casxâ (de bani), massâ („mulţime”), rassă (de oameni de animale), spre deosebire de omofonele corespunzătoare: casă (de locuit), masă mâncat, de scris etc.). rasă (îmbrăcămintea specială a preoţilor). Tot astfel se scriu cu un singur .v, conform pronunţării, cuvinte ca glosă, pasă, ale ar etimoane au în latina literară sau în franceză ss (dublu).

în aceeaşi situaţie se află câteva neologisme formate cu suf. -isim: doctisim, eralisim, ilustrisim, rarisim, serenisim, al căror sufix se scria cu dublu ss în latina •ară. în franceză sau în italiană.

scrierea cu consoane duble se foloseşte însă în situaţiile în care ea corespunde unei nunţări reale, spre exemplu în situaţia în care unele cuvinte sunt compuse cu lente de compunere sau sunt derivate cu prefixe care se termină în aceeaşi consoană care   începe   cuvântul   următor,   în   exemple   ca   interregional,   hiperrealist, irrejractar sau transsaharian, transsiberian. Excepţie de la această regulă fac Intui  Transilvania şi derivatele lui, precum transilvănean etc. în care cei doi ss redus la unul singur:   Transsilvania > Transilvania. Se consideră că a dispărut din prefix, fiindcă silabaţia morfologică, dar şi fonetică este   Tran-sil-va-ni-a. în cuvinte,când cei doi ss se pronunţă şi se scriu, ei se despart la capăt de rând, pe cipiul morfologic, pentru a evidenţia prefixul trans-: trans-sa-ha-ri-an. “onsoane duble apar şi în derivatele cu pref.  în-, când cuvântul următor începe cu ‘înămoli, înnăscut, înnebuni, înnegri, înnoda, înnoi, înnopta. n schimb, dublarea lui  n  în cuvinte ca  înnainte, înneca, înnota este incorectă, că aceste cuvinte nu sunt analizabile cu un prefix în- şi o temă care începe cu /?. i alte consoane pot deveni duble prin derivare sau compunere:

hh: subbihliotecar, dar subraf.

mm: kilogrammetru, ohmmetru. Excepţii: comemora (< commemo-
rare < conmemorare), imemorial (< immemortal < inmemorial):

/: posttonic, porttabac.

 

Există şi litere duble, precum litera c, urmată de e, i, dar în acest caz avem a face numai cu o dublare grafică, fiindcă în rostire literele ce reprezintă sunetele [kc]: accelera, accepta, accent, accident, occident, succes, vaccin etc. Se dublează şi litere vocalice, tot în compuse cu elemente de compunere (în neologisme), în derivate cu prefixe sau sufixe şi în forme cu desinenţe (în cuvinte din fondul vechi):

aa: contraatac, supraalimenta, ultraaglomerat;

ee: preexista, teleenciclopedie;

ii: fiind, fiinţă, scriitor, ştiinţă, toxi infect ie;

oo: coopera, microorganisme, noocraţie, zoologie;

uu: ambiguu, asiduu, atuuri.

în legătură cu secvenţa literală ee, subliniez regula, din DOOM (p. XIII) şi din lucrarea. Ortografie pentru toţi, a doamnei Mioara Avram (p. 89), conform căreia aceasta trebuie scrisă ca atare în neologisme comune ca agreez, alee, creez, idee, licee, moschee, agreează, aleea, creează, ideea etc. şi în nume proprii neologice, precum Coreea, Crimeea, Egee, Andreea, Doroteea, Medeea, ceea ce, din motive etimologice, morfologice etc., este corect, dar nu împărtăşesc ideea că „secvenţa grafică ee corespunde vocalei [e] urmate de semiconsoana [j]”.

O pronunţare cu [j] ([aleje], [alqa], [ideje]. [ideţa]. [kreiezj, [kreiâză], [koreiân], fKoreja], [egejân], [andreja], [doroteja] etc.) există realmente în rostirea unor vorbitori, dar aceasta este populară (nu „rustică”). Ea nu poate fi considerată literară, îngrijită, fiind sistematic evitată de vorbitorii care-şi cultivă exprimarea. Regula este aşadar corectă din punct de vedere ortografic, dar inacceptabilă ortoepic. Cf. ÎOOP-5, Index de cuvinte, unde se subliniază: alee, pron. -te-e (nu: le-ie): idee, pron. -de-e (nu: -de-ie); coreean, pron. -re-eân: gheenă, pron. ghe-e-(m: ghe-ie-): pi. licee, pron: -ce-e (nu: -ce-ie)etc.

Secvenţa literală ee nu poate apărea astăzi decât în neologisme, atât în cuvinte comune, cât şi în nume proprii, decât în interiorul cuvântului, unde constituie hiat, care trebuie rostit ca atare: [a-le-e], [i-de-e], [a-gre-ez], fkre-ez], [e-ge-e] etc.

în cuvintele din fondul vechi în general nu există această secvenţă, nici în scris, nici în rostire, în locul ei apare vocala e plus diftongul [je]: fke-ie], [kre-ier], [fe-me-ie], [gre-jer]. O singură excepţie trebuie consemnată aici, anume în scrierea numelor proprii derivate cu sufixe, de tipul Andreescu, Mateescu, Mateeşti, Vaideeni. Dintre acestea, toponimele ar putea şi ar trebui scrise cu secvenţa eie şi toate, atât antroponimele, cât şi toponimele se pronunţă şi trebuie pronunţate corect cu [ej silabic plus diftongul [je]: [Andre-iesku], [Mate-iesku], [Mate-jeşti], [Vaide-jenj].

în legătură cu scrierea antroponimelor în discuţie (Andreescu, Mateescu). doamna Mioara Avram, (Ortografie pentru toţi, p. 18) afirmă că la acestea „se tolerează variante grafice ca Andreescu şi Andreiescu”, pentru că „aici funcţionează şi regula de respectare a dorinţei purtătorului”, în ceea ce mă priveşte, cred că variantele grafice de tipul celor citate pot exista şi există realmente, dar nu ca urmare a „dorinţei purtătorului”, ci, pur şi simplu, pentru că cele două grafii apar în actele de identitate ale unor purtători diferiţi, pentru că în certificatul de naştere un notar sau un funcţionar al Stării civile a scris cu ee. altul cu eie, evident fără să-l întrebe pe purtător sau pe reprezentantul său. Variantele grafice sunt tolerate numai ca existenţă în limbă, dar nu

 

h sensul că o persoană anume ar avea posibilitatea să opteze pentru una dintre ele. O >ersoană se numeşte fie Andreescu, fie Andreiescu, anume aşa cum este scris numele iau în actul de identitate, fiindcă cele două variante sunt, de fapt, două nume, pe care le >ot purta două persoane diferite, tot aşa cum sunt nume diferite chiar şi variantele lumelor de botez de tipul Cornelia şi Cornel, Dumitru şi Dimitrie, Ilarie şi Ilarion, on şi loan, Mihai şi Mihail, Tudor şi Teodor etc. Principiul invocat al respectării lorinţei purtătorului există, dar se aplică numai în cazul numelor personalităţilor din omeniul ştiinţelor, artelor, culturii etc. (vezi anexa „Nume de personalităţi” din )OOM, p. 676-677).

Concesii mai multe în favoarea pronunţării populare a secvenţei literale ee face şi xentul Dicţionar ortografic al limbii române (Bucureşti, 1993) de Flora Şuteu şi lisabeta Şoşa, în transcrieri ca [aleje], [epopeic], [ideie], [muzele], [traheje], [agrejez],

creiez], [krejază] etc.

Aici apare şi antroponimul feminin Salomeea, pe care autoarele îl redau în grafia ilomea şi-l transcriu fonetic [salomeia]. De subliniat că DOOM-ul ortografiază cu >i e toate prenumele de acest tip: Doroteea, Filofteea, Salomeea (vezi anexa “renume româneşti”, p. 675-676). De remarcat însă că grafia Salomea face parte din ista cu propuneri de amendamente la ortografia oficială actuală” (p. 299-300), opuneri pe care cele două autoare nu le fac pentru o eventuală acceptare şi aplicare în itor, ci le şi aplică în dicţionarul dumnealor, ca şi când ar fi fost recunoscute oficial tr-o lucrare normativă, academică, adică în „ortografia oficială”, cum scriu autoarele,

şi cum ar mai exista şi o altfel de ortografie, în afara celei… oficiale. Asocierea rtografie oficială” trebuie aşadar înţeleasă numai în sensul că grafia folosită de toare este una „originală” şi nu ortografie. Deşi le numesc „propuneri de lendamente”, prin formulări ca „este scris”, „este admis”, „se elimină”, „este minată”, autoarele nu fac „propuneri”, ci au luat deja hotărâri de modificare, de rectare a normelor, adică, de fapt, emendări, pe care le-au şi pus în aplicare. Numai uă exemple:

  1. „blugi e scris numai cu grafie românească; este eliminată forma   blue-
    jeans.” (p. 299);
  2. ,/llosof, cu s, este admis alături de filozof, cu z (şi în familia cuvântului)”
    (p. 300).

Tot o aplicare a principiului fonetic o constituie scrierea cu e sau ie la început de ‘ânt şi, în interiorul cuvântului, la început de silabă, după o altă vocală silabică. In neologisme, la început de cuvânt, grafia cu e corespunde pronunţării literare lâneşti: ecou, educaţie, efect, elev, epocă, erou, eterogen. Există desigur şi o nunţare cu ie iniţial (fjelev], [jepokă], [jerou], dar aceasta reprezintă o manieră >ulară de a rosti neologismele, după modelul cuvintelor din fondul vechi |jed], >ure], [ieri’], [jeşi’re]) etc.

In interiorul cuvântului, la început de silabă, după o vocală silabică, grafia cu e •oduce, cu o excepţie, tot pronunţarea literară, cu hiat, specifică neologismelor: ?ez, alee, creez, idee, afluent, duel, duet, influentă, siluetă, aloe, canoe, coexistă, iminent, poet, aed, aeroport, maestru. Pronunţările cu evitarea hiatului prin

 

 

intercalarea unui [j] (asilabic, semiconsonantic) de tipul [krejez], [duiel], [silujetă], [aloie], [poiet], [aied] sunt rostiri în manieră populară, inacceptabile ortoepic. Excepţia o constituie secvenţa grafică i-e, care nu se rosteşte în hiat, ci cu [i] silabic plus diftongul Qe]: [kantoniier], [kasiierije], [maniieră], [premiieră], [societate].

Aceasta este singura excepţie admisibilă şi existentă realmente în pronunţarea românească îngrijită, pe care, cum s-a văzut, o susţine şi doamna Avram (op. cit., p. 18), care însă admite evitarea hiatului prin intercalarea lui [i] şi în secvenţa e-e.

în Dicţionarul ortografic Şuteu-Şoşa se admite pronunţarea în manieră populară şi a secvenţei o-e în cuvinte ca [aloje], [kanoje], [Zoje], dar transcrierea autoarelor este inconsecventă, pentru că se menţine hiatul [o-e] în exemple ca: [boem], [ko-erent], [ko-egzistă], [ko-eziune], [po-em]. Acest dicţionar extinde rostirea cu evitarea hiatului şi la secvenţa a-e în cuvinte ca [aierodrom], [aieroplân], [israieliiân] etc., ceea ce, fără îndoială, este inacceptabil.

Elementul semiconsonantic [i] sau, cum îi spun autoarele, „sunet de legătură” este folosit nu numai înaintea lui e silabic [kreiez], ceea ce ar fi explicabil, ci şi, imposibil, înaintea lui ă şi î, ceea ce este o incompatibilitate articulatorică: [kreiăm], [kreiînd]. Vocalele palatale urmate de cele velare abia dacă sunt tolerabile în silabe diferite, despărţite prin hiat, dar, în aceeaşi silabă, ele nu sunt posibile în succesiune directă, neexistând şi neputând exista diftongii [ia] şi [iî] în limba literară.

în cuvintele din fondul vechi, grafia ie, după o vocală silabică precedentă, deci în interiorul cuvintelor, ca, de altfel, şi la început de cuvânt, corespunde pronunţării româneşti, literare şi populare, şi a fost introdusă prin reforma ortografică din 1953, ca o aplicare mai consecventă a principiului fonetic, căci până atunci se folosea, pentru ambele situaţii, grafia e, întocmai ca în fondul neologic: bae, boer, femee, muere, Nae. Nicolae, odae, pae, ploae, trebue, voe, ed, eftin, epure, eri, eşire etc.

Reforma din 1953, valabilă, în această privinţă, şi astăzi, a făcut cuvenita diferenţă între cele două fonduri lexicale, atât în ceea ce priveşte scrierea, cât şi în privinţa pronunţării, în sensul că, în cuvintele din fondul vechi, la început de cuvânt şi la început de silabă care urmează după altă vocală silabică, în general se pronunţă diftongul [ie], transcris, în consecinţă, cu digraful ie, în exemple ca baie [baie], boier [boier], femeie [femeie], muiere [muiere], ied [ied], iepure [iepure] etc., în timp ce în fondul neologic se pronunţă şi se scrie în general e, ca în exemplele de mai jos (agreea, alee, creez, idee, duel, influenţă, siluetă, aloe, canoe, coexista, poet, aed, maestru, elev, epocă, erou), cu excepţia amintită a secvenţei literale i-e, scrisă ca atare, dar pronunţată [i-je], în cuvinte precum cantonier [kantoniier], cartier [kartijer], casier [kasijer], societate [sociietâte].

Aceasta este regula generală, de la care, cum a subliniat şi dna Mioara Avram în Ortografie pentru toţi, p. 18-l9, există, evident, şi excepţii, în ambele sensuri:

1)  neologisme care se pronunţă şi se scriu cu   ie  (caiet, maiestate, proiect, statuie, traiect, ierarhie, iezuit):

 

           

2) cuvinte din fondul vechi care se scriu cu e, după / silabic precedent, dar

e pronunţă şi trebuie pronunţate cu diftongul [jej: albie [âlbije], mie [mije], sabie sâbiiel. (ie [tije], vecie [vecile], vie [vi’je].

în ceea ce priveşte poziţia de la începutul cuvântului, abaterile sunt mai multe în ondul vechi. Cu câteva excepţii, cuvintele care se scriu astăzi cu e iniţial sunt eologisine (vezi dicţionarele explicative, vezi DOOM). Cum s-a văzut deja, cuvintele in fondul vechi se pronunţă şi se scriu cu ie: ied. iederă, ieftin, iele, ienupăr, >.pşoară, iepure, ierbărie, ieri, ierna, ierta, iesle, ieşi, iezer. Unele dintre acestea au ariantecu ia: iadă, iapă, iarbă, iarnă etc.

în variantele cu [ia], acesta s-a dezvoltat din închiderea diftongului mai vechi [*§a],

ire era etimologic, provenit prin diftongarea lui   e   accentuat latinesc în poziţia   ă,

jm a arătat lorgu Iordan în lucrarea Diftongarea lui e şi o accentuaţi în poziţiile -ă,

‘. laşi. 1921, p. 43; 46: lat. equa > [*eâpă] > [*ieâpă] > [iapă], lat. herba > [*gârbă]

[*ieârbă] > [iarbă].

Şi în unele variante cu ie, [j] este etimologic: ienicer (< te. yeniqeri), iepure (< lat. porem), ierna (< lat. hibernare), ierta (< lat. libertare), iesle (< si. jaslt) etc. în îlelalte. [i] este analogic: ied (< lat. haedus), ieşi (< lat. exire), ieftin (< ngr. eftinos) c. Etimologic sau analogic, acest fi] a devenit caracteristic fondului vechi, ca element ilabic al diftongilor [je], [ia], la început de cuvânt.

De la regula generală a scrierii cu ie, ia la iniţială de cuvânt există următoarele cepţii:

pronumele personale   eu, el, ea, ei, ele, scrise ca atare, dar pronunţate
apărat cu diftongii fie], [ia]: Qeu], [iei], [ia], [iei], Qele];

formele de prezent şi imperfect indicativ ale verbului   a fi:   eşti, este,
eram, erai, era. eraţi, erau, scrise cu e iniţial, dar pronunţate [ie]: [ieştj], [ie],

râm] etc.;

unele nume proprii, nume de familie ca  Eana, rostit [jâna], Eane, rostit
ne], Ebâncă, rostit [jebînkă], Edu, rostit Qedu], Epure, rostit [iepure], Eşanu   şi
?anu, rostite [ieşânu] şi nume de localităţi ca Epureşti, pron. [iepureşti]. Erbiceni,
munţat [jerbicenj], Ezeru, pronunţat (jezeru] etc. Cele mai multe antroponime, care

scriu cu e iniţial, fiind de provenienţă cultă, se şi rostesc astfel, sub influenţa grafiei
:iale: Ecaterina, Elena, Eufrosina, Eftimie, Eftimiu, Elenescu, Eliade, Emanuel,
>ilian. Eminescu, Enache, Enescu, Eugen, Eusebiu, Eva.

Scrierea actuală a prefixelor des- şi ras- se bazează tot pe principiul fonetic, tarece consoana finală a acestora, s, depinde de contextul fonetic în care apare, >inde adică de sunetul următor, recunoscându-se în acest caz regula acomodării în a ce priveşte sonoritatea, care funcţionează legic în pronunţare. Astfel, prefixele – şi ras- au această formă cu s final numai în situaţia în care cuvântul următor cu ~ se formează derivatul începe cu o consoană surdă: descărca, descătuşa, desface, făşttra, despâduri, desperechea, desprinde, destinde, răscroi, răsfrânge, răsplăti, poimâine etc. Când cele două prefixe sunt urmate de consoane sonore sau de vocale.

4?

 

cu care începe cuvântul de bază, * final din aceste prefixe se acomodează în ceea ce priveşte sonoritatea, devenind sonora corespunzătoare z: dezdoi, dezgoli, dezgheţa, dezlipi, dezmoşteni, dezarma, dezechilibra, dezorienta, răzbate, răzbuna, răzgândi etc. De la această regulă a acomodării în sonoritate fac excepţie derivatele al căror cuvânt de bază începe cu consoana sonoră z, în care cele două prefixe îşi păstrează formele cu s neacomodat la consoana sonoră următoare, în scopul evitării repetării a două litere z: deszăpezi, deszăvorî, răszice. Repetarea consoanelor fricative dentale este evitată şi prin căderea uneia dintre ele, anume a celei din prefix, acesta rămânând de- sau râ-: desaliniza (< dessaliniza\ desâra (< dessăra), desărcina (< dessărcina\ desăvârşi (< dessăvârşi), răsufla (< răssufld) etc.

Tot astfel, prefixele terminate în n ( în-, con-) suferă şi ele fenomenul acomodării, dar, de data aceasta, în ceea ce priveşte locul de articulare, consoana lor finală n devenind m înaintea consoanelor oclusive bilabiale p, h: îmbăia, îmbătrâni, îmblânzi, împăduri, împărţi, combate, combina, compatriot, complăcea.

Acelaşi proces de acomodare a locului de articulare îl suferă consoana finală n din prefixul in- şi înaintea bilabialei m din cuvinte care încep cu aceasta, dar acomodarea în discuţie este posibilă numai în rostire atât în cuvinte comune, cât şi în toponimele compuse cu sân (<sânt „sfânt”‘): [îmmînâ], |îmmărmuri], fîmmiiit], [îmmormîntâre], [îmmuguri], [îmmulţî], fsîmmartin], [sîmmihâj] etc.

In scris acomodarea nu este admisă, aici neaplicându-se principiul fonetic, ci cel morfologic, întocmai ca la neologismele compuse cu avan (< avânt), chiar înaintea Iui p: avanpost, avanpremieră .

Pe lângă varianta corn-, prefixul con- mai are şi varianta co-. atunci când acesta este urmat de vocale: coabita, coarticula, coechipier, cointeresa, coopera, coordona etc. Consoana finală n a pref. con- cade şi când aceasta este urmată tot de un n, dar din cuvântul următor: conaţional (< connafionaf). Fenomenul s-a petrecut şi în latină. Astfel /; din con- a căzut când era urmat de /, după ce mai întâi s-a acomodat la / următor, devenind tot /: collega, (< conlega) „coleg”: collegium (< conlegium) „colegialitate” („colegiu”); colloquium (< conloquium) „convorbire”, „conversaţie”. Limba franceză, având o scriere etimologică, păstrează în ortografie cei doi / : collegue, college, colloaue .

Fiind predominant, principiul fonetic se aplică în foarte multe situaţii, aşa cum se va vedea din transcrierea fonetică a cuvintelor şi formelor, în dicţionarul propriu-zis.

Aici mai semnalez, în încheiere, scrierea unor neologisme, anume a acelora care, intrând mai demult în limbă şi având o circulaţie mai largă, au suferit fenomenul adaptării fonetice şi morfologice la limba română şi, ca urmare, sunt scrise aşa cum se pronunţă: angro, lider, miting, spicher, şezlong, viza\>i etc.

în această situaţie se află cele mai multe cuvinte din terminologia sportivă, care sunt de origine engleză: fotbal, gol, golaveraj, meci, ofsaid etc.

Alte neologisme, care sunt mai recente sau mai puţin folosite, nu s-au adaptat încă şi, ca urmare, se scriu aproximativ ca în limba de origine, pe baza principiului etimologic: bleu, cow-boy, cozeur, design, diesel, dizeur, grimeur, newton, ohm. outsider. sufleor, watt, whisky etc.

 

  • 6. Principiul etimologic

Dezvoltând mai sus principiul fonetic, care se bazează pe două idei fundamentale

orespondenţa dintre literă şi sunet, în sensul că fiecare sunet ar trebui reprezentat

intr-o singură literă şi adecvarea scrierii la pronunţarea literară), s-a putut observa

i, în general, ortografia românească se caracterizează printr-un grad înalt de

lecvare la pronunţare, ca şi printr-o relativă corespondenţă dintre litere şi sunete.

în  legătură cu corespondenţa dintre litere şi sunete,  studiind tabelele care

mează, constatăm că aproape toate literele vocalice româneşti (cu excepţia lui â)

nt polivalente (polisemantice), că unele dintre ele au prea multe valori (de ex.

era e, care are nu mai puţin de 8 valori), că, în afară de literele polivalente, mai

istă şi litere sinonime şi litere ajutătoare, că şi unele litere consonantice sunt

îlivalente, că toate acestea conferă ortografiei noastre un înalt grad de dificultate.

îcă la aceste însuşiri mai adăugăm şi alte particularităţi, care sunt ale ortografiei

general,  precum  eclectismul  principiilor  pe  care se  bazează,  numeroasele

cepţii de la regulile generale, numeroasele reguli particulare şi chiar individuale,

iccesibilitatea unora dintre ele, ajungem la concluzia că ortografia românească

e deloc uşoară sau că, aşa cum scrie dna Mioara Avram (Ortografiepentru toţi,

5), ea „este uşoară numai în raport cu unele limbi care au o ortografie mai

sa.” Dintre cele şase principii pe care se întemeiază ortografia noastră şi care-i

u un caracter eclectic, trei sunt principiile mai importante: fonetic, etimologic şi

>rfologic. Simplificând lucrurile, se poate spune că, ori de câte ori nu scriem cum

anunţăm (în limba literară), ori de câte ori nu aplicăm principiul fonetic, folosim

ui dintre celelalte două principii, sau pe cel etimologic, scriind cuvântul cât mai

roape de etimon, adică de cuvântul străin din care provine, fie prin moştenire

n   latina  populară),   fie  prin  împrumut   lexical  vechi  ori  nou,   sau  pe cel

>rfologic, bazat pe analiza morfemelor din care este constituit cuvântul.

Principiul    etimologic,    numit    de    unii    autori    „tradiţional-istoric”    (vezi

.   Hristea,  Principiile  ortografiei româneşti actuale,   în  volumul  al  cărui

ordonator  este  autorul,  Sinteze  de  limba română,   Ediţia  a  IlI-a,   Editura

Ibatros”,  Bucureşti,   1984, p.   190 şi urm.) se întemeiază aşadar pe istoria

/intelor, pe originea lor, adică pe etimologie şi, în acelaşi timp, pe tradiţie, pe

ierea mai veche, criteriu avut în vedere, aşa cum s-a văzut mai sus, în istoria

ierii româneşti cu litere latine, la mai toate reformele ortografice. Acesta este

tivul pentru care cele mai multe revizuiri ortografice n-au putut fi nici mai

licale, nici mai consecvente. Criteriul respectării tradiţiei este inclus şi el, alături

originea   cuvintelor,   în   formularea   „necesităţi   etimologice”,   atât  de  mult

ocate. Pentru dl G. Beldescu, Ortografia actuală a limbii române, Bucureşti,

54, p. 17-l8, tradiţia şi etimologia formează „un anume echilibru”. Este vorba

„echilibrul   între   respectul   faţă   de   tradiţie,   ca   factor  conservator   şi   de

itinuitate, şi deschiderea faţă de aspectele etimologice ale împrumuturilor, ca

tor de inovaţie şi de progres”.

 

 

44

 

Astăzi, situaţiile mai importante de aplicare a principiului etimologic sunt următoarele:

  1. Scrierea cu oa a diftongului [ua], care se pronunţă:
  2. a) la început de cuvânt, în exemplele ca oaie [yâie], oală [yâlă], oameni

[yâmenj], oară, oase, oaspete, oaste etc.;

  1. b) la început de silabă, după altă vocală silabică, în interiorul cuvântului:

căprioară [kăpriuâră], mioară [miuâră], subsuoară, surioară, tâmâioarâ;

  1. c) în interiorul cuvântului, precedat de consoană: coadă [kyâdă], doagă,
    doamnă, moară, roagă, soare, toamnă

în legătură cu această ultimă situaţie, în legătură deci cu poziţia postconsonantică a diftongului [ua], trebuie să spun că, în ceea ce mă priveşte, într-o serie de lucrări anterioare (Diftongii româneşti-clasificare. /, în revista Limba română nr. 5/1977, p. 48l-494, Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1986, p. 76-84), am demonstrat că şi în această situaţie avem a face cu acelaşi diftong [ua], ca şi în celelalte situaţii, ca în toate cazurile în care apare diftongul labiovelar, că nu există doi diftongi labiovelari, unul [pa] şi altul [ya], ci unul singur [ua], cu [y], ca element asilabic şi nu cu [o], că vocala o, prin gradul său mare de apertură, nu poate îndeplini funcţie asilabică. în ciuda tuturor dovezilor şi argumentelor pe care le-am adus, cei mai mulţi dintre lingviştii români continuă să vorbească tot de doi diftongi diferiţi, eroare care apare şi în ultima ediţie, a V-a, a ÎOOP, Bucureşti, 1995, p. 18, iar doamna Mioara Avram acceptă că „după consoană, diftongul este de obicei [ga], dar e posibil şi [ua]. Scrierea concordă, în general, cu pronunţarea literară (deosebirea dintre cei doi diftongi este minimă)” (Ortografie pentru toţi, p. 64). Constatarea că „deosebirea dintre cei doi diftongi este minimă” se apropie foarte mult de adevăr, dar aceea că scrierea ar fi în concordanţă cu pronunţarea este departe de a fi adevărată. Grafia oa nu are justificare fonetică, ci, în primul rând, etimologică şi, apoi, morfologică. Ce motivare fonetică are această grafie în neologisme de origine franceză precum balansoar, coafor, culoar, fermoar, lavoar, patinoar etc., a căror scriere cu oa nu se justifică nici prin alternanţa oalo (ca în moară/mori, soare/sori), nici prin pronunţarea românească, aceasta fiind cu diftongul [ua], nici chiar prin pronunţarea franţuzească, cu acelaşi diftong, transcris franţuzeşte prin [wa]: coiffeur [kwafcer], couloir [kulwar] etc.? Aşadar francezii consideră că în astfel de cuvinte există diftongul [wa] (= [ua]), noi însă îl ortografiem prin oa şi credem că acest

digraf reprezintă un diftong inexistent *[oa], cu care transcrie dna Avram [fer-moar] (op. cit. p. 65).

Aşa cum există diftongul [ua] în neologismele de origine franceză discutate, tot aşa există acest diftong şi în cuvinte româneşti din fondul vechi, în poziţie post consonantică, precum: boală, doare, foame, noapte, poartă, soare etc.

In afară de diftongul [ua], semiconsoana [y] mai apare ca element asilabic şi în triftongul [uaj], în cuvinte ca leoaică [leyâjkă], rusoaică [rusyâikă], precum şi în triftongul [jya] din cuvinte ca aripioară [aripiyâră], bolnăvioară [bolnăvjyâră], Ioana

 

. . .,_,,„ ^u,,, sc vcuc, uiuuiigii m discuţie sunt reprezentaţi ortografic prjn trigrafele oai şi ioa, care conţin litera o. Aceasta reprezintă în scris sunetul asilabic sem{consonantic fu], ca şi în diftongul [ya], fără ca acest lucru să însemne că elementul asilabic al diftongului şi al triftongilor respectivi ar fi sunetul o, fiindcă o nu poate fi decât sunet silabic, având o apertură mare, de gradul 5.

De ce se scrie litera o în astfel de cuvinte? Din două motive, care reprezintă doua principii ortografice, întâi pentru că cele mai multe cuvinte româneşti cu diftongul provin din etimoane latineşti care se scriau cu o în limba de origine: cupriola căprioara, domina > doamnă, homines (pluralul lui homo) > oameni, mola > moară, ol/a > oală, ovis > oaie, porta >poartă, tola > toată.

Provenind prin diftongarea condiţionată de poziţiile ă, e din silaba următoare a lui o accentuat, diftongul fya] a fost reprezentat în scris prin digraful oa, ceea ce înseamnă aplicarea principiului etimologic, în al doilea rând, diferitele forme ale cuvântului sau diferitele cuvinte ale familiei lexicale beneficiază de o alternanţă unitară o/oa, cu litera comună o, ceea ce înseamnă aplicarea principiului morfologic: căprior/căprioară, domn/doamnă, om/oameni, mori/moară, oi/oaie, porţi/poartă, tot/toată.

Alternanţa o/oa, chiar dacă nu reprezintă pronunţarea, asigură menţinerea lui o în ambele forme alternante, ceea ce dă scrierii un caracter mai raţional, mai consecvent: pot, poţi, poate, rog, rogi, roagă.

Scrierea cu o/oa mai poate fi motivată şi prin analogia cu alternanţa e/ea din cuvinte ca seri/seară, stele/stea etc., în care ea este rezultatul aceluiaşi fenomen de diftongare condiţionată de poziţiile ă, e din silaba următoare, dar de data aceasta a lui e accentuat.

Elemente de etimologism sunt şi formele grafice ale pronumelor personale
ni, el, ea, ei, ele în locul celor ortoepice [ieu], [iei], [ja], [iei], [iele], pe care le-am
tratat mai sus ca excepţii de la scrierea cu ie Ia iniţiala cuvintelor din fondul vechi.
Pronumele eu se scrie astfel, cu e iniţial, ca să fie mai apropiat de etimonul latinesc
>go, iar celelalte se scriu tot cu e la început prin analogie cu primul.

Din moment ce se pronunţă cu [ie], tot etimologism înseamnă şi scrierea cu
• iniţial a formelor verbului a fi la indicativul prezent (eşti, este) şi la imperfect (eram,
rai, era. eram, eraţi, erau), pentru că etimoanele latineşti se scriu cu e: es. est. eram,
ras, erat, eramus, eratis, erant.

  1. Scrierea articolului hotărât masculin şi neutru singular / este un alt element

e etimologism sau, mai precis, de tradiţie a scrierii noastre mai vechi, care atunci se

aza pe pronunţare. Forma veche articuiată era, de ex., poniu/u,  din care, prin

fonizarea lui u final, a rezultat poniulu>, apoi pomul, tot aşa cum forma nearticuiată

“a pomii (<lat. pomux), cu u ca desinenţă de singular, din care, prin afonizarea Iui u

nai. a rezultat mai întâi pomu>, (cu u asilabic şoptit), apoi pom. Evoluţia fonetică a

  • rrnei articulate pomul a continuat prin dispariţia lui / final şi din cauze morfologice
  1. Al. Graur, Mic tratat de ortografie. Bucureşti, 1974. p. 153). în sensul că aici a

tervenit analogia cu pluralul şi, cum scrie Al. Graur, „u a fost simţit ca articol (după

odelul lui -/’ de Ia pluralul, unde / dispăruse mai demult), deci -/ a devenit inutil.”

Pe de altă parte, scrierea în continuare a articolului hotărât /, cu toate că el a spărut din rostire de multă vreme, nu este numai etimologică, ci este justificată şi

46

 

morfologic. / fiind morfemul singularului, tot aşa cum ultima literă / din forma articuiată de plural pomii este articolul hotărât de plural, care de asemenea nu se pronunţă (rostirea fiind [pomii), dar se scrie pentru că reprezintă un morfem, adică un element cu funcţie morfologică, articolul hotărât la plural. Situaţia se prezintă astfel în scris, iar în rostire w din forma articuiată [pomu], care în trecut avea funcţie de desinenţă de sg. ([un pomu]). este simţit astăzi ca articol, îndeplinind deci vechea funcţie de fostă desinenţă şi articol hotărât.

Forma scrisă pomul este analizabilă astăzi în / articol, u fostă desinenţă de sg. şi pom rădăcină.

Dacă în vorbirea obişnuită articolul / nu se mai pronunţă, în schimb în vorbirea solemnă, îngrijită, academică se recomandă pronunţarea lui, dar numai în această situaţie, căci altfel, în alte situaţii, în vorbirea obişnuită, în folclor, în cântecul popular, de exemplu, rostirea lui este pedantă, capătă caracter de hipercorectitudine, care e, până la urmă, o pronunţare greşită, ca în textul unui cântec popular oltenesc: ,.Gorjule, cu nume mândru, La tine mă poartă gându/.”

Pronunţarea lui / din cuvântul gândul nu numai că este pedantă în acest context, dar afectează şi rima cu mândru,

Motivaţia este etimologică şi la scrierea unor grupuri consonantice alcătuite
din cons. sonoră b urmată de o cons. surdă ca s, l, ţ în cuvinte ca absent, absolvent,
obscen, observa, subsol, obtuz, subtil, abţine, subţire. După cum se vede, cu excepţia

lui subţire, toate celelalte sunt neologisme, în toate aceste exemple, prin acomodare
consonantică regresivă, sunetul [b], urmat de o consoană surdă, devine şi el tot
consoană surdă în pronunţare, adică [p], astfel că scrierea nu corespunde rostirii.
Ortografierea cu b este etimologică, fiindcă reproduce etimoanele latineşti şi franţuzeşti
corespunzătoare. Astfel, lat. subtilis s-a moştenit şi, prin evoluţie fonetică, a căpătat
forma [supţire], ortografiată subţire, iar pe de altă parte a fost împrumutat, pe cale
savantă, din latina literară, sub forma neologismului subtil. Aceste neologisme sunt
derivate latineşti formate cu prepoziţiile ab, ob, sub, cu rol de prefixe, care şi-au păstrat
forma cu consoană sonoră, chiar dacă consoana următoare era surdă.

Etimologică este şi scrierea cu x în neologismele de origine latină literară şi
franceză, indiferent de pronunţarea cu [ks] sau cu [gz] a acestei litere în limba română,
pentru  că  reproduce  întotdeauna  grafia  etimonului.   Litera x  reprezintă  grupul
consonantic surd [ks], în cuvinte ca excela, exclama, expansiune, extaz, prefix, lexic,
exagera, exigent. Alexandrii, Alexiu,  Felix, Roxana, Mexic,  Texas etc., şi grupul

consonantic sonor [gz], în cuvinte ca auxiliar, elixir, exact, examen, exaspera, executa,
exemplu, exerciţiu, existenţă etc. (vezi §11, tabelul cu literele alfabetului şi sunetele

corespunzătoare). Există şi cuvinte din fondul vechi în care grupul cons. [ks] nu este
reprezentat prin litera x, ci prin literele cs, în cuvinte precum catadicsi, îmbâcsi,
micsandra, ticsi, ca şi unele neologisme care se scriu, ca în limba de origine, cu cs:

cocs. rucsac.

Litera x nu reprezintă decât grupul cons. [ks], în cuvinte precum complex, fix, ortodox, nu însă şi grupul consonantic alternant [kş] din formele de plural complecşi, ficşi, ortodocşi.

 

/. oraţiile explicabile etimologic s-au înmulţit prin ultima reformă ortografică (1993), dar de data aceasta este vorba de un etimologism special. Aşa cum s-a văzut şi mai sus, revenirea la scrierea sunt, suntem, sunteţi, sunt a fost calificată pe drept cuvânt, ca „grafie etimologizantă”. De fapt, este „etimologizantă” numai grafia sunt de la pers. a IH-a plural, fiindcă numai aceasta a fost preluată din latina clasică, de la forma corespunzătoare a verbului esse, de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, fiindcă numai aceasta exista în latineşte şi fiindcă, preluând-o, învăţaţii ardeleni au vrut să demonstreze, şi prin această formă verbală, originea latină a limbii române, ca şi când forma sânt (sînt) n-ar fi fost de aceeaşi origine latinească.

Forma sunt de la pers. I sg. nu poate fi explicată prin forma latinească corespunzătoare, care era sum, deci nu este etimologică, ci este identică cu cea de pers. a IH-a pi., identitate constituită după modelul deja existent în româneşte la verbele de conjugările a 1l-a, a HI-a şi a IV-a, de tipul eu văd, ei văd; eu cred, ei cred; eu fug, ei fug.

Formele de plural suntem, sunteţi nu sunt nici ele etimologice, deoarece corespondentele latineşti erau sumus, estis. Ele au fost adaptate de învăţaţii ardeleni după modelul lui sântem (sîntem), sântefi (sîntefi), la rândul lor forme analogice cu sânt (sînt), apărute mai târziu, dar ca forme autentice, populare, create de limba însăşi, nu de învăţaţi. Explicaţiile de mai sus justifică aprecierea că, în totalitatea lor, formele sunt, suntem, sunteţi, impuse recent de Academia Română nu sunt etimologice, ci etimologizante.

  1. în sfârşit, cealaltă regulă ortografică impusă de Academia Română în 1993, anume revenirea la scrierea cu â în interiorul cuvintelor, nu înseamnă nici ea etimologism, în ansamblu, cum au crezut mulţi oameni din afara specialităţii, ci, după aprecierea, la care subscriu şi eu, a aceleiaşi cercetătoare Carmen-Gabriela Pamfil. pseudoetimologism. Etimologism ar fi fost dacă scrierea ar fi reprodus grafia etimoanelor, adică dacă s-ar fi notat sunetul [î] cu fiecare dintre literele latineşti din care provine, cu sau fără semnul diacritic respectiv (accentul circumflex), cam în felul următor: câine, mâine, pâine (cu â), pentru că etimoanele latineşti sunt scrise cu a (cane, mane, pane): rîpă, rîu, sînt (cu î), pentru ca etimoanele latineşti sunt scrise cu / (ripa, rivus, sintunt); morment, sfent, vent (cu e), deoarece etimoanele latineşti şi slave se scriau cu e (lat. monumentum, si. sventu, lat. ventus); fontână, bold (cu 6), întrucât etimoanele erau scrise cu o (lat. fontana, magh. bolcsu); adune, vurf (cu u) pentru că etimoanele erau scrise cu u (lat. aduncus, si. vruhu).Aiâta timp cât sunetul fî] din toate aceste cuvinte, fiind medial, este reprezentat grafic astăzi prin aceeaşi literă â, cu toate că etimoanele respective au literele a, i, e, o, w, nu se poate vorbi de etimologism.

La exemplele de mai sus se poate adăuga situaţia inversă, când, fiind la începutul cuvântului, [î] provine din [a] latinesc: întîi (<lat. antaneus), înger (<lat. angelus), îngust (<lat. angustus), îmblu „umblu” (<lat. ambulo) etc. In aceste cuvinte ortografia ar fi etimologică, dacă am scrie antal ânger, ângust, âmblu. Scrise cu / la început, grafia este pseudoetimologică. Este absolut evident că regula aceasta a scrierii cu / şi â complică inutil lucrurile, nereuşind să respecte nici principiul fonetic, care cere o singură literă pentru un singur sunet, nici principiul etimologic. Dar, pe de altă parte, ea nici nu pretinde a fi etimologică (acest lucru îl cred numai diletanţii!), ci motivarea ei este, pur şi simplu, poziţională şi, cel mult, tradiţională.

48

 

  • 7. Principiul morfologic

Gramatica în general, prin ambele ei părţi, morfologia şi sintaxa, are o largă aplicabilitate în ortografie. Cuprinzând regulile modificării formei cuvintelor şi ale îmbinării lor în propoziţii şi fraze, adică regulile exprimării corecte, gramatica este, de fapt, ştiinţa vorbirii şi scrierii corecte, fără de care atât vorbirea, cât şi scrierea ar fi Ia voia întâmplării. O limbă vorbită poate exista şi fără scriere, prin regulile interne ale limbii, ca mijloc de comunicare între oameni, dar o scriere fără reguli este un nonsens, o absurditate. Indiferent dacă scrierea este fonetică sau etimologică, ea este o convenţie, o înţelegere, un acord al învăţaţilor lingvişti de a folosi anumite litere, după anumite reguli ale limbii, pentru ca scrierea să devină raţională, să poată fi însuşită de vorbitori. Aşadar, înainte de a fi sau a deveni etimologică ori fonetică, orice scriere este sau trebuie să fie gramaticală, adică raţională. Chiar etimologic, vechiul grecesc grammata însemna iniţial „litere”, „scriere”, iar derivatul grammatîke, însoţit de termenul tehne, în sintagma grammatike tehne însemna „gramatică”, adică „arta, tehnica, meşteşugul de a scrie şi a citi literele”.

Din toate cele de mai sus, rezultă că nu există şi nu poate exista scriere fără regulile gramaticii, că deci gramatica constituie primul şi cel mai important imperativ al ortografiei. Cum însă gramatica se diferenţiază în cele două părţi cunoscute, morfologia şi sintaxa, studiem separat principiul morfologic şi principiul sintactic în ortografie.

Principiul morfologic are în vedere elementele din care este alcătuit cuvântul şi modificarea formală a acestora, pentru ca fiecare cuvânt să ia acea formă care este cerută de funcţia lui sintactică. Aplicarea principiului morfologic impune analiza morfematică a cuvintelor, recunoaşterea morfemelor, adică a acelor elemente care au un rol morfologic în cursul flexiunii sau al derivării. O anumită dispunere sau aşezare a morfemelor creează o anumită formă a cuvântului, impusă de funcţia sintactică.

Situaţiile de aplicare a principiului morfologic în ortografie sunt multe, dar mă voi opri numai la o parte dintre ele.

  1. Una dintre cele mai dificile situaţii, în care se fac greşeli curente de ortografie, este scrierea cu unu sau mai mulţi / la rând, în succesiune directă. Dificultatea folosirii corecte a unei singure sau a mai multor litere / provine din polisemantismul literei în discuţie, care notează şi pe [i] (silabic), într-un cuvânt ca bine, şi pe Q] (asilabic sonor), în cuvinte conţinând diftongi sau triftongi ca iarnă, noi. leoaică, şi pe [j] (asilabic şoptit), în cuvinte ca pomi, preoţi, vezi, şi care, pe deasupra, mai este şi literă ajutătoare, în cuvinte ca cioban. Giurgiu, Pecica.

în pluralul pomi. litera / notează sunetul asilabic şoptit [j], care, ca morfem, îndeplineşte rolul de desinenţă de plural. Dacă articulăm cuvântul cu articol hotărât, el capătă forma scrisă pomii, în care cei doi / se justifică numai morfologic, nu şi fonetic. Din punct de vedere fonetic, avem a face cu un singur sunet silabic [pomi], dar morfologic sunt două litere, cu două funcţiuni diferite: ultima literă / este articolul hotărât, penultima este, cum am văzut, desinenţa de plural. Scrierea cu trei / din forme ca fiii, copiii se justifică şi fonetic, pentru că se pronunţă toate cele trei litere ;’, ([fî-ji],

49

 

lesinenţă de plural ([fii], [ko-pij]), antepenultimul face parte din rădăcina cuvântului: fi-, co-pi-), care se regăseşte şi în formele de singular fiu, copil.

I final postconsonantic, care îndeplineşte funcţia de desinenţă de plural la iubstantive şi adjective (în ex. ca brazi, pomi, veri, buni) sau pe aceea de desinenţă ‘erbală a persoanei a Il-a singular (în ex. ca auzi, cânţi, lucrezi) reprezintă sunetul isilabic şoptit [}], cu câteva excepţii:

când este literă ajutătoare (în cuvinte precum urzici, joci, terci, covrigi,
mergi);

când este la finala unor antroponime, nume de familie ca Alecsandri,
Arghezi sau hipocoristice ca Gubi, Lili:

când este sufixul infinitivului la verbele de conj. a IV-a, în ex. ca a citi, fugi,
iubi:

când este precedat de consoanele / sau r ca al doilea element al unui grup
consonantic, în pluralul  nearticulat al  unor substantive şi adjective ca
multipli, simpli, aştri, codri, metri, albaştri, negri sau în formele verbale de
pers. a 1l-a sg. indicativ şi conjunctiv prezent ( afli, intri, sufli, umbli, umfli,
urli etc.). In ultima situaţie, litera / de la sfârşitul cuvintelor reprezintă

sunetul silabic [i], pentru că [j] (asilabic şoptit) nu poate fi rostit după
grupurile consonantice respective, ca o incompatibilitate articulatorică.

Rostirea cu fi] silabic creează unor vorbitori impresia falsă că în aceste situaţii s-ar ronunţa doi / ([ii]), ceea ce-i determină să şi scrie două litere /, în loc de una singură, j valoarea unui sunet silabic, în exemple ca *aflii, *intrii, *codrii, *negrii, *multiplii. ormele grafice verbale *aflii, *inlrii etc. nu sunt posibile niciodată, în timp ce 4bstantivele şi adjectivele scrise cu doi / sunt posibile numai ca forme articulate: ochii ?gri, dar negrii ochi.

La sfârşitul cuvintelor se scrie o singură litera i în următoarele situaţii:

–           la infinitivul verbelor de conj. a IV-a în care sufixul -/ este precedat de o altă
xală silabică: a birui, croi, îndoi, trăi;

la imperativul negativ al aceloraşi verbe, fiindcă acesta se construieşte cu forma de
finitiv: nu croi, nu îndoi;

la pronumele şi adj. pronominale posesive: noştri, voştri;

la adjectivele neologice care exprimă nume de culori: gri, kaki:

la forma de pers. a IlI-a sg. a perfectului simplu de la verbele de conj. a IV-a: el
gi. el îndoi, el trai.

Două litere i se folosesc:

–           la infinitivul unor verbe de conj. a IV-a care au rădăcina terminată în -/, de tipul
i prii, a pus t i i, a se s/ii;

la pers. a IlI-a sg. a perfectului simplu al acestor verbe: el pustii, el se sfii;

la pers. a II-a sg. a indicativului şi conjunctivului prezent al unor verbe: (să) ştii,
î ) (ii, ( să ) vii;

la imperativul afirmativ al vb. u fi: fii;

Ia pers. I sg. a perf. simplu al vb. de conj. a IV-a: ( eu) citii, eroii, fugii, trăii;

50

 

fluvii, propoziţii, studii;

la pluralul nearticulat al adjectivelor de tipul argintii, cenuşii, mijlocii, pustii, vii.
zglobii;

la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor cu rădăcina terminată într-un
grup consonantic din care ultima consoană este / sau r: multiplii, negrii, siniştrii,
socrii, tigrii;

la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor: anii, copacii, pomii, bunii,
dragii, vechii;

la genitiv-dativul singular al substantivelor feminine: florii, nopţii, serii;

la forma de genitiv-dativ a adjectivului posesiv din îmbinări împreună cu sub­
stantive feminine exprimând grade de rudenie: bunică-mii, fiică-tii, mă-sii, soacră-sii:

–           la ambele cuvinte ale îmbinării, când aceeasta este alcătuită cu subst. nevastă la
cazurile genitiv şi dativ: nevestii-mii, nevestii-tii, nevestii-sii.

Scrierea cu trei litere i apare în următoarele situaţii:

în formele articulate de nominativ-acuzativ plural ale substantivelor a căror rădăcină se
termină în -i: copiii, fiii;

în formele articulate de plural ale adjectivelor cu rădăcină în -/’: chiulangiii, mijlociii,
zglobiii;

în formele de perfectul simplu, persoana I sg., ale verbelor de conjugarea a IV-a cu
rădăcina în -/: eu pustiii, eu mă sftii. Cei trei /’ se analizează astfel: ultimul este desinenţa de
pers. I sg. a perf. simplu, penultimul este sufixul perfectului simplu al verbelor de conj.
a IV-a, antepenultimul face parte din rădăcina verbului.

în ceea ce priveşte silabaţia, cele trei litere i se despart: ultimele două, reprezentând sufixul şi desinenţa, formează ultima silabă, iar antepenultima, făcând parte din rădăcină, trece la silaba precedentă: pus-tt-ii, sft-ii. Din punctul de vedere al pronunţării, lucrurile

sunt ceva mai complicate: în ultima silabă există, de fapt, triftongul omogen palatal [iii] şi nu diftongul |ji], care apare la pers. a IlI-a a perfectului simplu. Aşadar, transcrierea fonetică este: (eu) (pus-ti-jii], (el) [pus-ti-ii]; (eu mă) [sfi-iii], (el se) [sti-ii] etc.

  1. Tot morfologic se explică şi scrierea sufixelor -eală, -ean, -culă, -ească după literele ş, j, prin analogie cu aceleaşi sufixe în alte contexte: greşeala, obhjeală, ieşecm, orăşean, clujean, doljean, strămoşească, vitejească, întocmai ca în derivatele îndrăzneală, biicureştean, timişorean, bărbătească. După aceleaşi litere, şi alte sufixe au aceeaşi formă ca în alte contexte fonetice:

suf. -ar (nu – ear): coşar, birjar, ca lemnar, olar;

suf. -amant: îngrăşământ, ca legământ;

suf. -ător. înfricoşător, ca lucrător, temător:

suf. -ăreasă, deosebit de -ereasă. după cum sunt alcătuite din suf. -ar sau  -er
plus -eaxă: cenuşăreasă, dar lenjereasâ, birjărie, gogoşărie, dar lenjerie.

Tot astfel, după aceleaşi litere ş, j, se scrie desinenţa ă Ia singularul substantivelor şi adjectivelor feminine, prin analogie cu alte substantive şi adjective feminine care înaintea desinenţei ă au alte consoane decât y, j: cămaşă, mătuşă, uşă, grija, plajă, gureşă, trufaşă. prin analogie cu casă, fată, bună.

51

 

^^^^^^^^^^               •   ‘ f

uupa ^ / din finalul temei verbelor de conj. I se scrie a la infinitiv şi în formele şi cuvintele derivate de la infinitiv, prin analogie cu verbele care înaintea sufixului -a al infinitivului au alte consoane: înfăţişa, în/afişare, angaja, angajare, înfăţişam, angajam, ca şi cânta, lucra, cântam, lucram, în aceleaşi verbe se scrie ea la pers. a FH-a sg. şi pi. indicativ prezent (înfăţişează, angajează, ca lucrează) şi ă la indicativ prezent pers. I, pi. (înfăţişăm, angajăm, ca lucrăm) şi la perf. simplu, pers. a IH-a, sg. (înfăţişă, angaja, ca lucră).

Verbele de conj. a IV-a se scriu cu / la infinitiv şi la alte forme verbale: sfârşi, îngriji, sfârşim, îngrijim, sfârşind, îngrijind, ca şi citi, citim, citind, şi cu ea la imperfectul indicativului şi la pers. a IFI-a sg. şi pi. a conjunctivului prezent: sfârşeam, îngrijeam, ca şi citeam, să sfârşească, să îngrijească, ca .vă citească.

în concluzie, după ş, j, sufixele lexicale şi gramaticale, ca şi desinenţele au aceeaşi formă ;a şi când urmează după alte consoane. Funcţionează aici analogia, care este o problemă de norfologie, deoarece cuvintele se încadrează în clase morfologice, prin asemănarea lor cu iltele de acelaşi fel, clase constituind modele, forme, tipare în care se încadrează şi alte :uvinte.

Ideea este că, în aceste situaţii, scrierea nu se bazează pe pronunţare şi mai ales nu pe •renunţarea de tip muntean-bucureştean, care, datorită timbrului palatal al acestor consoane, ste muiată, cu e în loc de ă: cămaşe, uşe, grije etc.

  1. Verbul aşeza se scrie aşază la indicativ prezent, pers. a IlI-a sg. şi pi., şi nu aşează, entru că rădăcina lui este aşez-l aşaz-, iar -a de la infinitiv şi -â de la indicativ sunt sufixe, crierea greşită aşează se bazează pe o analiză eronată, conform căreia segmentul final •uză ar fi sufixele eaz + â, prin analogie cu o formă ca lucrează, dar, în acest caz, rădăcina • rămâne numai aş-, ceea ce, evident, este greşit.

Aici se aplică regula că, după ş, j, se scrie a (nu ea) în rădăcina cuvintelor (vezi DOOM, XIII: „Asemănarea dintre aşază şi înfăţişează, dintre înşală şi greşeală sau dintre tânjală oblojeală e numai aparentă, structura morfologică fiind diferită”). A din rădăcină Iernează cu e din alte forme flexionare:

 

  1. aşez

2.

  1. aşaz

Sufix     Desin.

 

 

Sufix Desin
4. aşez ă m
5. a ţi
6. aşaz ă

 

  1. Situaţia este aceeaşi la verbul înşela, care se analizează morfematic rădăcina înşel plus sufixul morf. -a, E din rădăcina înşel- alternează cu a în rsul flexiunii:

 

  1. înşel
  2. ~
  3. însă l

Sufix      Desin

 

 

Sufix Desin.
4. înşel ă m
a f
6. înşal ă

 

52

 

Scrierea înşeală se bazează pe analiza eronata, dupâ care segmentul rinai -eală este confundat cu sufixul lexical -eală din cuvinte ca îndrăzneală, toropeală, dar, în acest caz, rădăcina s-ar reduce la înş-, ceea ce este imposibil.

  1. Aceeaşi alternanţă e/a din rădăcină, alături de alternanţa conso­nantică d/z, apare şi în verbul şedea:

 

şed

şez

sad

Sufix       Desin

 

şed

şed

şed

Sufix        Desin.

e          m

e          ţi

 

Forma populară şede, de la pers. a II l-a sg., se bazează pe analogia internă cu celelalte persoane.

  1. Scrierea verbelor neologice agrea, crea (recrea, procrea) se bazează tot pe principiul morfologic şi nu pe principiul fonetic, fiindcă pronunţarea este diferită pe categorii de vorbitori, dintre care unii Ie pronunţă în manieră populară, după modelul unui verb ca întemeia (întemeiez, întemeiază, înte­meiem, întemeiaţi ere.), în timp ce alţii le rostesc ţinând seama de statutul lor de neologisme, cu hiatul care le este specific (cre-ez, cre-ezi, cre-ăm, cre-afi). Scrierea a optat pentru principiul morfologic, ţinând cont de elementele morfematice din care sunt alcătuite cuvintele şi de analogia cu verbul a lucra, verbele respective fiind încadrate la conjugarea I, cu sufixul infinitivului -a, -are, care se adaugă la rădăcinile agre – şi ere -.

Analogia este desăvârşită: lucr-a, agre-a, cre-a, lucr-ând, cre-ând etc.

 

Rad. Sufix Sufix Desin. Rad. Sufix Sufix Desin. Rad. Sufix Sufix Desin.
1. lucr ez 1. agre ez 1. ere ez
2. lucr ez i 2. agre ez i 2. ere ez i
3. lucr eaz ă 3. agre eaz ă 3. ere eaz ă
4. lucr ă m 4. agre ă m 4. ere ă m
5. lucr a ţi 5. agre a ţi 5. ere a ti
6. lucr eaz ă 6. agre eaz ă 6. ere eaz ă

In legătură cu analiza morfematică de mai sus. voi reveni cu alt prilej.

  1. Principiul morfologic se aplică şi la scrierea cu sau fără cratimă a cuvintelor compuse, în funcţie de gradul lor de sudură şi de individualitatea lor morfologică şi semantică. Dacă gradul de sudură este avansat şi, drept urmare, individualitatea morfo-semantică nu se mai menţine, compusele se scriu într-un cuvânt: bunăvoinţa, fărădelege, untdelemn.

Invers, dacă gradul de sudură nu este avansat şi se menţine individualitatea morfologică şi semantică, cuvintele compuse se scriu cu cratimă: rea-voinţă, bună-credinţă, bună-cuviinţă.

în flexiune, la genitiv-dativ, individualitatea morfologică şi gradul de sudură sunt mai evidente: bunăvoinţei, fărădelegii faţă de relei-voinfe, bunei-cuviinţe.

53

 

.v.^£,iwv a uevemi si principiu uc ucsparţire in siiaoe a Cuvintelor compuse, a derivatelor cu prefixe şi a unor derivate cu sufixe: alt-undeva. ist-fel, drept-unghi. hiper-aciditate, tele-scop, dez-echilibru, in-egal, sub-linia. sub­urbie, lârg-yor, vârxt-nic. (Despre silabaţia morfologică, mai pe larg în §27)

  1. în sfârşit, spre deosebire de alţi cercetători, consider că scrierea formelor imofone ale unor cuvinte şi ale unor grupuri de cuvinte, când acestea din urmă se )rtografiază cu cratimă, nu reprezintă aplicarea principiului sintactic, ci tot a )rincipiului morfologic, pentru că prin cratimă marcăm pe de o parte rostirea lor mpreună, ca şi când ar constitui un singur cuvânt, iar pe de altă parte faptul că, din »unct de vedere morfologic, ele aparţin unor părţi de vorbire diferite, care trebuie eparate prin acest semn ortografic. Cratima le uneşte din punctul de vedere al ironunţării. dar le desparte morfologic, ca părţi de vorbire diferite. Rostirea împreună a cestor grupuri de cuvinte devine identică cu aceea a unor cuvinte, constituind ceea ce urnim omofonic. Foarte multe exemple de omofone se găsesc în lucrarea Dicţionar de rtograme de Victor lancu şi Săluc Horvat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, din are amintesc câteva: aşi/a-şi imi-au intrat doi aşi; a~şi aranja), baţi/ba-ţi (baţi âmpii; ba-ţi place), ceai/ceai (ceai de muşeţel; ce-ai adus?), mor/m-or (mor de ->ame; m-or paraşi), sa/s-a (cartea sa; s-a pierdut), zile/zi-le (şapte zile; zi-le să tacă; i-le pe toate) etc.

Jll UVIUI II

  • 8. Principiul sintactic

Omofoniile pot fi abordate şi din punct de vedere sintactic, atunci când fenomenul în scu(ie apare între un cuvânt pe de o parte şi două sau mai multe cuvinte separate pe de altă irte, ambii termeni având aceleaşi elemente constitutive care trebuie scrise împreună, într-i singur cuvânt sau în mai multe cuvinte, în funcţie de sensul lor integral sau parţial.

Ele formează un singur cuvânt, care este compus, când elementele lor componente nu mai )t fi analizate separat şi au căpătat un sens nou în raport cu sensurile elementelor cătuitoare. Când acestea îşi păstrează individualitatea, ele se scriu în cuvinte separate.

Exemplele sunt multe şi au fost incluse şi comentate în cartea Aspecte ortografice wlroversaie, de Dorin N. Uritescu şi Rodica Uţă Uritescu, Editura Ştiinţifică şi iciclopedicâ. Bucureşti, 1986. Dintre acestea reţin câteva:

alta dală – „în altă împrejurare”;
altădată – „odinioară, demult, odată”;

altfel – „alt mod, alt soi”;
altfel – „altminteri”;

de loc – „în ceea ce priveşte originea locală, originar”;
deloc – ..nicidecum”;

bine cunoscut – „cunoscut în detaliu”;
binecunoscut – „celebru”;

o dată – „o singură dată. nu de mai mite ori”;
odată – „cândva”.

54

 

  • 9. Principiul silabic

După modelul scrierii italiene, ortografia românească a adoptat principiul silabic. în virtutea căruia valoarea fonetică a unor litere este dată de contextul literal din care tac parte, adică de literele care urmează, în cadrul aceleiaşi silabe. Caracteristica acestui principiu se bazează pe neconcordanţa dintre literă şi sunet în anumite cazuri, pe faptul că uneori nu citim literă cu literă, ci un grup de două sau trei litere care împreună au o valoare unică sau, invers, nu reprezentăm întotdeauna în scris fiecare sunet printr-o singură literă, ci printr-un grup de litere. Pentru ca alfabetul să nu fie prea încărcat, cuprinzând pentru flecare sunet câte o literă separată, s-a recurs la procedeul de a atribui unor litere valori multiple, în funcţie de litera sau literele care urmează.

Este cazul literelor c şi g, care au câte trei valori:

!• M» fgJ (oclusive velare), când sunt urmate, în aceeaşi silabă, de litere vocalice, afară de e, i (car, gară, căruţă, găsi, câmp, gând, corp, ogor, curte, gură), de litere consonantice (clopot, crap, glas, grupă) şi când se află la sfârşit de cuvânt (ac, copac, belşug, drag).

  1. [k], [g] (oclusive palatale), când sunt urmate de literele h + e, i ca vocale
    silabice sau ca litere ajutătoare: chem, chip, cheamă, chior, unchi, ghem, ghindă,
    gheaţă, ghiol, ghiul, junghi.

III.         [c] ([c], [g] ([g]) (africate prepalatale), când sunt urmate de literele e, i, ca
vocale silabice sau ca litere ajutătoare: cer, cine, ceai, cioban, cinci, ger, gingie, geam,
gioarsă, giuvaier, fragi.

  • 10. Principiul simbolic

Deşi nu toţi cercetătorii îl recunosc, există şi acest principiu simbolic în ortografia noastră actuală. El a fost formulat de dl Th. Hristea în termenii următori: „[…] principiul simbolic […] ne recomandă să scriem acelaşi cuvânt (sub raport sonor) fie cu literă mică, fie cu majusculă (după împrejurări) f…]. Regula este că, atunci când cuvântul se întrebuinţează în accepţia lui obişnuită, el se scrie cu iniţială mică, iar când are un sens cu totul special sau, altfel spus, când simbolizează ceva, se scrie cu majusculă” (Principiile ortografiei româneşti actuale, în volumul Sinteze de limba română, coordonator Th. Hristea, Ediţia a IlI-a, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1984, p. 196).

întrucât volumul citat (Sinteze de limba română) se găseşte mai greu astăzi, voi prezenta principiul simbolic pe baza textului dlui Hristea, cu unele omisiuni necesare şi completări:

  1. Cuvântul facultate, cu sensul de „aptitudine” se scrie cu iniţială mică, iar când apare ca termen component în numele unei instituţii, cu alt sens, se scrie cu iniţială majusculă, ca şi toate celelalte cuvinte componente (Catedra de limba română a Facultăţii de Litere}’,

ss

 

*. i-iumeie punctelor carumaie se scriu cu iniţială mică ( nord, sud, est, vest, iazănoapte, miazăzi, răsărit, apus), dar, când exprimă noţiunea de regiune sau punct îografic, se scriu cu iniţială majusculă: Europa de Vest = Apusul, Gara de Nord, loieşti-Vest, Ploieşti-Sud, Rămnicu-Vâlcea-Est. Aici se cuvine să fie mereu citate şi versurile eminesciene: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă,

ce-au voit acel Apus?”

(Scrisoarea III)

Numele zilelor săptămânii şi ale lunilor anului se scriu cu literă mică la
iţială, dar cu majusculă când intră în denumirea unor mari evenimente istorice
tţionale: 24 Ianuarie, l Decembrie.

Acelaşi principiu se aplică şi la alte cuvinte care intră în denumirea unor
ari evenimente istorice, culturale etc.: Reforma,  Renaşterea,  Şcoala Ardeleană,
lirea Principatelor.

Cuvintele pământ,  soare,  lună se scriu cu literă mică la iniţială, ca
bstantive comune, dar cu literă mare, ca substantive proprii, ca nume de aştri, în
Iul ştiinţific. Calitatea lor ca substantive comune sau proprii este dată de context:

 

Roadele pământului sunt bogate.

A răsărit soarele.

A apus luna.

„De-ar fi mândra unde-i luna,

Aş vedea-o-ntotdeauna”

(versuri populare)

–           „Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –

noapte bună!”

(Eminescu. Somnoroase păsărele )

–           Zborul spre Lună (= Selena) se apropie de sfârşit şi în curând va urma
îlenizarea.

–           Planeta Pământ (= Terra) este un satelit al Soarelui.

Cuvintele semilună şi poartă se scriu cu literă mică la iniţială, ca substantive
nune, dar cu majusculă, ca substantive proprii, când simbolizează Imperiul Otoman,
cii în general sau reşedinţa, curtea sultanului sau a unui paşă.

Cuvântul catedră „mobilă, masă specială, ridicată de obicei pe o estradă,
zată în faţa clasei, de unde profesorul explică lecţia”, ca substantiv comun se scrie
literă mică, dar, ca substantiv propriu, când are sensul de „unitate într-o instituţie de
ăţământ superior”, se scrie cu iniţială majusculă: „El este lector la Catedra de limba
lână a Facultăţii de Litere”.

( u vântul capitală, ca adjectiv pe lângă substantive ca pedeapsă, greşeală,
oraţie, având sensul de „fundamentală, esenţială”, se scrie cu literă mică, dar, ca

stantiv simbolizând reşedinţa ţării,  trebuie scris cu   literă  iniţială majusculă:
îlegaţia guvernamentală s-a înapoiat în Capitală (adică în Bucureşti)”.

56

 

  1. Cuvântul radio, ca substantiv comun, cu pluralul radiouri, în sintagme ca aparat
    de radio, post de radio, se scrie cu literă mică, dar, când se face referire la instituţia de la

    care se emite prin unde radio, trebuie scris cu literă mare: El lucrează la Radio (Radio
    Bucureşti, Radio Iaşi etc.)”.
  2. în sfârşit, cuvântul deltă este substantiv comun şi propriu, putând fi scris cu
    literă mică sau mare: „Nilul are o deltă uriaşă”; Am fost la pescuit în Deltă (Delta Dunării,
    Delta Nilului etc.).

 

Capitolul III Alfabetul limbii române

  • 11. Alfabetul limbii române

O dată cu apariţia DOOM-ului, în 1982, numărul literelor alfabetului limbii române fost sporit de la 28 la 31 de litere, prin adăugarea literelor q, w şi y. în dreptul acestor :i litere, ca şi în dreptul literei k, la rubrica Observaţii asupra folosirii literei, se face eci/area: ,,în nume proprii şi în neologisme cu caracter internaţional”.

Alfabetul folosit în scrierea limbii române este, la origine, alfabetul latin, adaptat la netele limbii noastre. Pentru sunetele româneşti care nu existau în latină se folosesc srele de bază latineşti marcate cu semne diacritice: accentul circumflex la â şi /, •cumflexul întors la ă şi sedila în cazul literelor ş şi ţ.

în DOOM, p. X. se face precizarea că „literele mari corespunzătoare lui ă, â, î, y, ţ

scriu şi ele cu semnele caracteristice: A, A, I, Ş, Ţ”1 (vezi şi ÎOOP-5, p. 9).

Toate cele 31 de litere, aşezate într-o anumită ordine, alcătuiesc alfabetul limbii nane. Ideea de aşezare într-o anumită succesiune a literelor este inclusă chiar în

menii l neologic alfabet, a cărui origine îndepărtată se află în greaca veche, unde

>/ici însemna litera a şi beta – b.

Ordinea literelor alfabetului limbii române este următoarea:

a, A      11. i, I  21. r, R

ă,       12. î, î   22. s, S

â,      13. j,,l 23. ş, Ş

  1. B 14. k, K 24. t, T

c, C     15. l, L 25. ţ, Ţ

d, D     16. m, M          26. u, U

e, E      17. n, N           27. v, V

f, F       18. o,O          28. w, W

g, G     19. p, P          29. x, X
10. h, H                         20. q, Q                       30. y, Y

  1. z, Z

Această ordine este respectată sau ar trebui respectată în toate tipurile de dicţionare, la începutul cuvintelor, cât şi în interiorul lor. Urmează să vedem în continuare cum citite, cum sunt denumite ele ca litere ale alfabetului limbii române.

3acă în greaca veche, de pildă, literele erau denumite alpha. beta, gamma, delta în limba slavă veche, cu alfabet chirilic, acestea se numeau a:, buke, vede etc.. în

>a română literele sunt citite (denumite) după cum urmează:

 

a = a

ă = ă

â = â ( din a )

b = be

c = ce

d = de

e = e

f=fe/ef

g = ghe / ge
10. h = ha/haş

i = i

î=î(din/)

j=je

k = ka

l = Ie /el

 

u = u

v = ve

w = dublu ve

x = iks

 

m = tne / em

n = ne / en

0 = 0

p = pe

q = ku / kii

 

r = re / er

s = se / es

ş = se

t = te

ţ = te    30. y = i grec

  1. z = ze//et Analizând acest tabel cu denumirea literelor, constatăm că:

Vocalele, ca sunete cu „voce”, se pronunţă singure, fără ajutorul altor sunete, cu
timbrul lor caracteristic:

Consoanele („care sună împreună” cu un sunet vocalic), care nu se pot pronunţa
singure, decât însoţite de o vocală, se citesc, în marea lor majoritate, 18 la număr,
urmate de vocala e: b(e), c(e), d(e) etc.;

Literele consonantice, h şi k se citesc împreună cu a următor: h(a). k(a);

Litera q se citeşte împreună cu m/m următor: k(u) / k(u) :

Litera x se citeşte tot împreună cu o vocală, /’, care precedă grupul consonantic
ks, adică (i)ks;

Un grup de şase litere / /, m, n, r, s au o variantă de citire, după model străin
(francez), cu vocala e înainte: (e)f. <e)l, (e>m, (e)n, (e)r, (e)s;

  1. De asemenea, litera g, citită ghe, are o variantă ge. litera h, citită ha, are o
    variantă haş, iar litera r, citită ze, are o variantă zel.

Varianta I de citire se foloseşte, cu excepţia lui ha, în vorbirea obişnuită, în timp ce a Il-a este caracteristică simbolurilor din ştiinţele exacte (matematică, fizică, chimie) şi unora dintre abrevieri. Cele două variante nu pot fi folosite facultativ, în orice situaţie. Aşadar, lucrurile nu trebuie amestecate în nici un sens: nici în sensul folosirii denumirilor obişnuite în limbajul ştiinţific, unde nu se poate spune pi re pătrat, ci numai pi er pătrat (n R2), nici a la puterea ne. ci a la puterea en (an), dar nici în sensul invers, al pătrunderii limbajului matematic în vorbirea obişnuită, unde nu se poate spune, fără o notă de preţiozitate şi de ridicol, Ce eF eR în loc de Ce Fe Re (C.F.R.).

Amestecul celor două variante s-a produs totuşi în perioada postdecembristă, în sensul pătrunderii formelor ştiinţifice în vorbirea obişnuită. Se spune Se Re Le (S.R.L.- Societate cu Răspundere Limitată), dar eS A (S.A.), în loc de Se A.

Denumirile de mai sus ale literelor, în prima variantă se folosesc nu numai în înşiruirea alfabetică, ci şi atunci când vrem să spunem din câte şi din ce litere este alcătuit un cuvânt. Astfel, forma scrisă lucrezi este alcătuită din şapte litere: l(e), u, c(e). r(e), e, z(e), i: forma scrisă copiii cuprinde şase litere: c(e), o, pte), i, i, i. Considerate astfel, ca şi în enumerarea alfabetică sau în afara cuvintelor, literele sunt substantive masculine, în formulări ca:

substantivul alee se scrie cu doi e:

forma copii se scrie cu doi /;

cuvântul succes se scrie cu doi c (e):

-în forma scrisă copilit a fost omis l(e)-u\ (adică articolul hotărât masculin singular);

B(e) -ui (clasa, grupa B(e)) are elevi (studenţi) foarte buni;

în forma scrisă copiii, /-ui de la sfârşit este articol.

 

te re tot din a,f h t ! ^ ‘J     T ** alfebetului “°Struse mai folosesc

, tot d,n alfabetul  at.n, dar cu alte semne diacritice, deci cu alte valori, în unele

ZwTS f “‘”p ŞmCUo’ ^ “01 neadaPtatemai al^ derivate de la nume proprii-landei, hăndelian, Petrov.c, Rontgen, rontgenoscopie, Dvofak, Munchen munchenez

 

Capitolul IV Fonetica, ortoepia şi ortografia

  • 12. Ortoepia şi ortografia fondurilor lexicale vechi şi neologic

Lexicul limbii române este alcătuit din două straturi sau fonduri lexicale: cuvintele vechi, care formează fondul vechi, zis şi tradiţional, şi cuvintele noi, care alcătuiesc fondul lexical neologic, adică neologismele, împărţirea aceasta, în cuvinte vechi şi cuvinte noi, are la bază mai întâi vechimea, mai mare sau mai mică, a cuvintelor în limbă, apoi originea lor, adică etimologia.

în ceea ce priveşte vechimea, acest criteriu funcţionează şi în interiorul celor două fonduri, în sensul că elementele lexicale vechi sunt mai mult sau mai puţin vechi, iar elementele lexicale neologice sunt mai mult sau mai puţin noi. Astfel, cuvintele latineşti moştenite sunt mult mai vechi decât cuvintele vechi împrumutate de română din limbile popoarelor învecinate sau preluate ca urmare a contactului lingvistic direct dintre populaţii, precum împrumuturile slave, maghiare, turceşti, greceşti etc. Tot astfel, neologismele sunt diferite din punctul de vedere al vechimii, în sensul că primele neologisme au fost împrumutate acum aproximativ două sute de ani, în timp ce ultimele sunt relativ recente, fiind împrumutate în ultimul timp sau chiar în prezent, cum este cazul anglicismelor britanice sau americane.

Drept urmare, unele dintre primele neologisme intrate în limba noastră (ca să zic aşa, neologismele „mai vechi”) au forme (fonetice, morfologice, derivative) diferite de cele actuale, anume forme învechite, abandonate cu timpul, în procesul de adaptare la limba română. Astfel, pentru a da câteva exemple, în Proclamaţia de la Islaz (1848) -apar variantele învechite ale unor neologisme ca: epohă (pentru epocă), foncţie (pentru funcţie), foncţionar (pentru funcţionar), gvardie (pentru gardă), indipendinţă (pentru independenţă), penitenţiar (pentru penitenciar), saţietate (pentru societate), tractat (pentru tratat) şi, ca fapt de morfologie, decretă (pentru decretează), (în volumul Universităţii din Timişoara, intitulat Crestomaţie românească; Texte de limbă literară culese şi adnotate de Şt. Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, V.D. Ţâra, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 132).

în ciuda acestor forme învechite, cuvintele în discuţie sunt, totuşi, neologisme, pentru că îndeplinesc condiţiile acestui fond lexical, care se defineşte prin următoarele caracteristici:

  1. Cuprinde cuvintele noi (< gr. neos „nou”, logos „cuvânt”), împrumutate din limbile occidentale de cultură ( franceză, italiană, germană, engleză) şi din limba latină literară sau create în interiorul limbii române prin mijloace proprii (derivare, compunere).

în ceea ce priveşte derivatele şi compusele neologice pe teren românesc, siibliniem faptul că este suficient ca numai unul dintre elementele constitutive (rădăcina sau tema, prefixul sau sufixul, ori elementul de compunere) să fie neologic, pentru ca rezultatul derivării sau compunerii să fie neologism: gândirism, sămănătorism, rea­minti, revedea, conduce, reduce, autoapărare, autolinişti etc.

 

Atât împrumuturile, cât şi creaţiile interne neologice sunt făcute în ultimii
aproximativ două sute cinzeci de ani,  adică din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea până în prezent.

Spre deosebire de vechile împrumuturi lexicale (slave, maghiare, greceşti,
turceşti etc.) care s-au făcut pe cale directă, prin contactul nemijlocit dintre populaţia
de limbă română şi cea de limbă străină, prin convieţuire, împrumutul fiind reciproc,
împrumuturile  neologice  s-au  exercitat  pe  cale  indirectă,   de   la  distanţă,  prin
intermediul cărţilor, al presei, al culturii în general, în acest caz împrumutul fiind
unilateral şi având un caracter cult, livresc. Această caracteristică este esenţială pentru
distincţia care trebuie făcută între cele două tipuri de împrumuturi lexicale, fiindcă
împrumuturile directe sunt, de obicei, orale şi populare, în timp ce neologismele au la
bază, de regulă, forma scrisă a etimonului. Drept urmare, generaţiile tinere învaţă
neologismele  mai   ales   la   şcoală,   prin   lecturi,  prin   intermediul   limbilor  străine
(franceză, latină, italiană, germană, engleză etc.) de cultură pe care le studiază, dar şi
în afara şcolii prin mijloacele audiovideo, adică prin ceea ce se numeşte mass-media
(radio, televiziune, cinematografie, presă etc.).

Există, din acest punct de vedere, o excepţie, anume categoria elementelor lexicale slavone, care, deşi vechi, au fost împrumutate tot prin intermediul cărţii, al culturii, din limba slavă bisericească, adică limba bisericii ortodoxe slave şi româneşti.

Cele două fonduri lexicale sunt alcătuite după cum urmează:

  1. Fondul vechi cuprinde:

Cuvintele moştenite din latina populară.

Cuvintele moştenite din limba populaţiei autohtone din Dacia, care, aban-
donându-şi limba proprie, a achiziţionat limba cuceritorilor romani, latina populară,
îmbogăţită cu aşa-numitele elemente de substrat.

Cuvintele împrumutate din limbile popoarelor cu care românii au intrat în
contact, fie sub forma convieţuirii, fie sub aceea a vecinătăţii geografice (elemente
lexicale slave şi slavone, greceşti, turceşti, maghiare etc.).

  1. Fondul neologic, după cum s-a văzut, cuprinde:

împrumuturile mai noi (din ultimii aproximativ 200—250 de ani) făcute pe
cale culturală, livrescă din limba latină literară şi din limbile occidentale de cultură
(franceză, italiană, germană, engleză etc.).

Creaţiile lexicale interne făcute cu mijloacele proprii ale limbii române
(derivarea şi compunerea) tot în ultimele două secole.

Cum spuneam, la baza acestei clasificări stau două criterii: vechimea cuvintelor şi etimologia, amândouă în strânsă legătură cu modul cum au apărut cuvintele în limbă (prin moştenire, prin împrumut mai vechi sau mai nou, făcut pe cale directă sau indirectă, prin derivare sau compunere). Toate aceste elemente trebuie avute în vedere pentru a stabili cărui fond lexical îi aparţine fiecare cuvânt.

Dar toate aceste elemente şi criterii nu sunt la îndemâna oricui. Ele necesită cunoştinţe de specialitate (de istorie a limbii române, de etimologie şi de lexicologie), fără de care încadrarea unui cuvânt într-unul din cele două fonduri nu este posibilă. Distincţia dintre cele două fonduri lexicale ale limbii române, prin care se motivează o serie de grafii sau rostiri diferite, a fost teoretizată de dl academician Emanuel Vasiliu în cartea Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965 şi apoi în capitolul Fonologia (din manualul Universităţii din Bucureşti), sub coordonarea academicianului Ion Coteanu.

 

Limba română contemporană, voi. I, Bucureşti, 1974. în prima lucrare, Fonologia limbii române, p. 96, acad. Emanuel Vasiliu arată că „distincţia cuvinte din vechiul fond – cuvinte neologice este o distincţie savantă, filologică, pe care este sigur că vor­bitorul obişnuit nu o face”. Mai departe, comentând această distincţie, autorul (Fo­nologia limbii române, p. 96 şi următoarele) arată că pronunţarea veche, a cuvintelor din fondul vechi, se caracterizează prin prezenţa apendicelui asilabic [j], [u], [|] înaintea vocalelor din propria serie de localizare, în timp ce absenţa acestuia reprezintă inovaţia şi caracterizează cuvintele din fondul neologic. Se creează, aşadar, distincţia dintre cuvintele cu pronunţare conformă cu uzul fonetic românesc, pentru fondul vechi, şi cuvinte cu pronunţare conformă cu uzul fonetic străin, pentru fondul neologic. Prin generalizare, pronunţarea conformă cu modelul străin a devenit sinonimă cu pronunţarea literară, de unde s-a tras concluzia, evident falsă, că pronunţarea conformă cu uzul fonetic românesc ar fi neliterară.

Pentru vorbitorii obişnuiţi, care nu fac distincţia între cele două fonduri lexicale, există două uzuri lingvistice fundamentale, caracterizate prin generalizarea fie a uneia, fie a celeilalte norme de pronunţare:

Rostirea în manieră populară a cuvintelor ambelor fonduri lexicale, după
modelul   fondului   vechi,   anume   cu   apendice   asilabic   semiconsonantic   înaintea
vocalelor silabice din interiorul cuvintelor, când urmează după altă vocală silabică, şi
de la început de cuvânt: ajerodrom, ajeroport, aleje, pojet, jevoluya, jerou, jepocă,
întocmai ca voie, cheie, prijetenije, iei, ieste etc.

Rostirea în manieră cultă a cuvintelor ambelor fonduri, după modelul
fondului neologic, anume cu hiat sau fără apendice asilabic: albie, mie, vie, boer, Goe,
Neagoe, Stroe,  Goeşti, Negoeşti, Stroeşti,  trebue,  Grue, greer,  Greereşti, ploae,
Ploeşti, gae, Găeşti, Dae, Dăeşti, Lae, Nae, Năeni, Nicolae, Nicolăescu, Nicolăeşti,
ea, el, este., întocmai ca atenţie, intenţie, boem, poet, Noe, Zoe. creaţie, alee, idee, aed,
epocă, erou etc.

Caracterizându-se prin lipsa distincţiei între cele două fonduri, ambele uzuri, atât cel în manieră populară, cât şi cel în manieră cultă, sunt neliterare şi inadmisibile.

Există desigur şi un al treilea uz lingvistic fundamental, anume cu pronunţarea cuvintelor fiecărui fond în maniera specifică: populară pentru cuvintele vechi şi cultă pentru neologisme. Acest uz este caracteristic limbii literare, stilului îngrijit, academic al acesteia. Evident că în acest uz trebuie să se încadreze şi şcoala, învăţământul de toate gradele.

Uzul în manieră specifică poate deveni realitate, nu numai un deziderat, pentru toţi cei care ajung să înţeleagă şi să facă distincţia între cele două fonduri lexicale, prin studiu, prin cultură, prin folosirea frecventă a dicţionarelor şi îndreptarelor ortografice şi ortoepice, mai ales pentru pronunţare, atunci când informaţia ortoepică este completă (cu transcriere fonetică, accent şi silabaţie), aşa cum, pentru prima dată, este cazul DOOMS-ului.

Pentru încadrarea cuvintelor într-unul din cele două fonduri lexicale, în afara cunoştinţelor de specialitate în legătură cu vechimea şi originea lor, mai există şi alte mijloace şi metode, care sunt la îndemâna nespecialiştilor, a elevilor şi studenţilor etc. Printre acestea pot fi enumerate următoarele:

 

  1. Analiza cuvântului din punctul de vedere al căii prin care a fost achiziţi­
    onat: din familie, de acasă sau pe cale livrească (carte, presă, radio, film, televiziune,
    şcoală etc.).

Din acest punct de vedere, este evident că orice om cunoaşte de acasă, din perioada preşcolară, cuvinte ca mamă, tată, frate, lapte, pâine, apă, soare, zi, noapte, timp. iarnă, toamnă, câine, bou, oaie, ochi, dinte, frunte, mână, limbă etc., pentru că sunt foarte frecvente, foarte vechi şi exprimă noţiuni de bază ale vieţii. Dar corespondentele neologice ale acestor cuvinte vechi, sub formă de derivate, nu pot fi cunoscute de acasă, de la părinţi şi bunici, ci din carte, în cursul şcolii, prin lecturi şi prin mijloacele audio-video: matern(ă), patern(ă), fraternitate), lactat(e), panificaţie, acvatic, solar, diurn(ă), nocturn(ă), temporar, hibernal, autumnal, canin, bovin, ovin, ocular, dentar, frontal, manual, lingual. Rezultă că în faţa oricărui cuvânt nou, chiar dacă acesta este sau pare cunoscut, trebuie să ne întrebăm dacă ştim sau nu acest cuvânt de acasă, dacă l-am ştiut înainte de a merge la şcoală sau, şi mai sigur, dacă l-au ştiut părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, dintre care unii au învăţat carte mai puţină sau n-au învăţat deloc.

Atunci ne vom da seama că moşii şi strămoşii noştri n-au cunoscut asemenea suvinte noi şi vom trage concluzia că acestea sunt neologisme, pe care noi le ştim sau le învăţăm la şcoală, pe cale livrescă;

  1. Analiza cuvântului din punctul de vedere al originii lui.

Aceasta stă la îndemâna tuturor celor care la şcoală au învăţat sau învaţă limbi itrăine (latină, franceză, italiană, germană, engleză etc.).

Din acest punct de vedere, limbile care oferă cele mai mari posibilităţi de recu-loaştere şi de înţelegere a neologismelor sunt, în primul rând, franceza, apoi latina şi, n ultimul timp din ce în ce mai mult, engleza.

Aşa, de pildă, toate neologismele de mai sus (de la punctul l) sunt romanice, adică ranţuzeşti, italieneşti şi latineşti literare (în timp ce toate cuvintele vechi corespunză-sare sunt moştenite din latina populară).

Fiind limbă romanică, limba română a manifestat o adevărată predilecţie pentru eologismele romanice (latineşti literare, italieneşti şi, în primul rând, franţuzeşti).

Prin intermediul acestora, limba română şi-a consolidat caracterul său romanic, ngviştii vorbind de „invazia” neologismelor latino-romanice, care au contribuit la •elatinizarea” sau „reromanizarea” limbii române, Ia „occidentalizarea” ei romanică f. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, voi. II, ontribuţii socio-culturale, Bucureşti, 1978). Rezultă indubitabil de aici că, pentru noi ‘mânii, studiul limbilor latină şi franceză este mult mai important decât acela al icăror altor limbi străine. Cine foloseşte dicţionarul de neologisme (D.N. – 3, jcureşti, 1978, de Florin Marcu şi Constantin Mâneca) poate constata că, din cele Toximativ 50.000 de cuvinte, imensa majoritate sunt latino-romanice, în special mţuzeşti, că pagini întregi la rând cuprind neologisme exclusiv de origine franceză

în acest caz, cine a învăţat sau învaţă la şcoală franceza şi latina recunoaşte şi elege cu uşurinţă cele mai multe dintre neologismele limbii române. Fără cunoştinţe neinice de latină şi franceză, însăşi cunoaşterea limbii române este imperfectă şi ‘uficientă, fiindcă individului respectiv îi rămâne străin importantul fond neologic al ibii noastre, ceea ce devine un obstacol aproape insurmontabil pentru un intelectual.

 

Acesta rămâne aproape la nivelul scăzut al oamenilor cu un vocabular sărac, redus, in general, la fondul lexical vechi, la care nu se adaugă decât o mică parte din fondul neologic, atât de bogat al limbii române.

  1. în ultimă instanţă, apartenenţa unui cuvânt la fondul neologic se poate afla sau verifica prin includerea lui în Dicţionarul de neologisme.

Dacă termenul în cauză este inserat în acest dicţionar, cuvântul este neologism; dacă nu, el aparţine fondului vechi.

Cunoscând toate cele de mai sus, orice om care învaţă şi ştie carte ajunge să poată fie şi intuitiv, distinge cuvintele vechi de neologisme, în acest caz, se pune întrebarea în legătură cu utilitatea distincţiei în discuţie. De ce avem nevoie să facem această distincţie? Ce importanţă are deosebirea dintre neologisme şi cuvintele vechi? Răspunsul stă mai întâi în însăşi existenţa distincţiei în plan lexical, în faptul că, spre exemplu, unele dintre neologisme au un corespondent noţional în fondul vechi, cu care constituie perechi sinonimice, de tipul: cupru / aramă, celibatar / burlac, onestitate / cinste, seism / cutremur, tensiune / încordare, viciu / nărav, etern / veşnic, lizibil / citeţ, nega / tăgădui, oxida / rugini etc.

Pe de altă parte, din punct de vedere ortoepic şi ortografic, ceea ce interesează discuţia de faţă, cele două fonduri lexicale şi-au constituit reguli aparte, atât în ceea ce priveşte pronunţarea, cât şi scrierea (ortografia). Din ambele puncte de vedere avem a face cu două stadii de limbă distincte, cu norme interne şi reguli specifice, care sunt generatoare de dificultăţi, mai ales în ceea ce priveşte pronunţarea, dar şi în privinţa scrierii.

Astfel, din punctul de vedere al rostirii, cuvintele celor două fonduri se deosebesc net în ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa hiatului, în sensul că acest fenomen fonetic (nu grafic) caracterizează numai neologismele, care, de regulă se pronunţă cu hiat în limba română. De asemenea, ele se deosebesc şi în ceea ce priveşte rostirea, ba chiar şi scrierea vocalelor silabice iniţiale, mai ales a vocalei e, de la începutul cuvintelor, în sensul că, spre exemplu, toate sau aproape toate cuvintele care încep cu litera e sunt neologisme, în timp ce cuvintele din fondul vechi nu se rostesc de regulă cu e silabic iniţial, ci cu diftongul [ie], chiar şi atunci când unele, puţine (pronumele personale eu, el, ea, ei, ele şi formele verbale e, este, eram, erai, era, eraţi, erau) se scriu, din motive etimologice şi de păstrare a tradiţiei, cu e iniţial.

Aşadar, din punct de vedere ortoepic, deosebirile dintre cuvintele celor două fonduri ating vocalismul, atât la începutul cuvântului, cât şi în interiorul lui, între două silabe consecutive, când prima se termină în vocală silabică, iar a doua începe tot cu sunete vocalice.

Pentru poziţia de la începutul cuvântului, constatăm că iniţiala vocalică este fie o vocală silabică, singură sau făcând parte dintr-un diftong descendent (acolo, august, epocă, odaie, oină, ureche, uita}, fie o vocală asilabică, în situaţia de element asilabic al unui diftong ascendent (ea [ja], iarnă, ieşi, iubi, oaie [uaje]).

în această poziţie, cuvintele celor două fonduri se deosebesc numai când iniţiala este o vocală din seria anterioară sau palatală, în sensul că aceasta este e (silabic) în fondul neologic (elev, epocă, examen), dar i (asilabic) în fondul vechi (ied, iepure, ierta, ieşi).

 

um interiorul cuvântului, cele două fonduri se deosebesc în ceea ce Tiveşte hiatul, în sensul că acesta nu apare în cuvintele fondului vechi. Una dintre articularităţile cele mai caracteristice ale sistemului fonetic indigen al limtm este, um spunea Sextil Puşcariu, absenţa „cacofoniei hiatului”, adică „tendinţa ce se poate bserva din cele mai vechi timpuri de a nu suferi bucuros două vocale învecinate cu aracterul lor silabic” (Limba română, II, Rostirea, Bucureşti, 1959, p. 418). Hiatul ste, aşadar, pentru sistemul fonetic indigen românesc, nu numai o rostire greoaie, cu auză, dar şi o pronunţare urâtă, cacofonică şi, drept urmare, limba noastră manifestă adevărată predilecţie pentru diftongii care urmează după o vocală silabică: [bâ-je]. eme-iej, [rî -ie], [vo-Je], [kii-je], [âşKi-je], [kopi-ji], [plo-yâ], [ro-yă], [do-yă], jâ-yură], [fi-yul], [o-yînd], [mi-yâră], [acu-yâ] sau [lu-yâ], [înşe-yâ] etc.

La exemplele de mai sus, cu vocală silabică plus diftong, care se încadrează în jgula generală a fondului lexical vechi, caracterizat prin absenţa hiatului, dna Mioara vram adaugă şi câteva „neologisme care se pronunţă şi se scriu corect cu ie, în mformitate cu etimonul respectiv […]: caiet, maiestate (şi maiestuos, lezmaiestate, ir maestoso, ca italienism, în terminologia muzicală), maieutică, proiect, statuie, aiect(şi traiectorie)”. (Ortografiepentru toţi, p. 18.)

Există încă multe alte categorii de neologisme care se încadrează în regula generală fondului vechi şi, dintre acestea, la pagina următoare, 19, dna Avram a menţionat ivinte şi forme ca: atribuie, bruiez, deraiez, remaiază, restituie, nituiesc, revizuiesc, htuiesc, zeţuiesc, constituie, contribuie, -poietic, -poieză, ultimele două ca elemente cundare de compunere.

Dar toate acestea, motivate fie etimologic, fie morfologic şi derivativ, nu contrazic jula, aş zice, legea, conform căreia nu există hiat în cuvintele fondului vechi, acesta racterizând exclusiv neologismele şi, cum se vede, nici măcar pe toate acestea. Aici impune o discuţie în legătură cu conţinutul noţiunii de hiat.

Din citatul de mai sus reprodus după Puşcariu, s-a văzut că hiat înseamnă ..două cale învecinate, cu caracterul lor silabic”, adică vocală silabică plus vocală silabică. atul este aşadar un fenomen al limbii vorbite (un fenomen fonetic), nu al limbii •ise. Este o chestiune de ortoepie, nu de ortografie. Unii autori şi, printre aceştia, ar autorităţi academice, au fost induşi în eroare de forma scrisă a cuvintelor (ca şi id aceasta ar fi egală cu cea rostită) şi au vorbit despre un aşa-numit hiat grafic zi Flora Şuteu şi Elisabeta Şoşa, Dicţionar ortografic al limbii române, Bucureşti, ?3, p. 273 – 274). Este evident că un „hiat grafic” nu există şi nu poate exista pentru tivele deja expuse. Un cuvânt ca vie (subst. şi adj.) nu conţine hiatul i-e, fiindcă stea sunt litere, nu sunete. Ortoepia acestui cuvânt este [viie], cu vocală silabică s diftong, nu cu vocală silabică plus altă vocală silabică. Autoarele dau corect iscrierea fonetică ([vije]), de unde ar fi rezultat că nu avem a face cu un hiat. dar ificarea de hiat („hiat grafic”), în loc să aibă în vedere rostirea, porneşte, eronat, de forma scrisă. Eroarea apare şi în Ortografie pentru toţi a doamnei Avram, care beşte de hiatul [i-a] atât în neologisme ca diabet, liană, siamez, cât şi în cuvinte din dul vechi precum dania, bucuria, jian (p. 25).

Eroarea apare, mai ales, într-o carte recentă, intituiată impropriu Gramatica ^umentală. Orto silaba, silabaţie, despărţire în silabe, triftong, hiat, de Şt. M. :a. Editura „Festina”, Bucureşti, 1995, carte în care, la p. 4, pentru a da credibiii-

66

 

ţaţe numeroaselor aserţiuni inexacte şi incorecte, se spune că „lucrarea este avizată de Comisia de limbă şi literatură română din Ministerul învăţământului”.

în această carte, pe lângă un inutil cvasidicţionar de cuvinte cu hiat, p.165-238, în care se fac afirmaţii „avizate” că, în cuvinte ca adia (-di-a), afemeiat (-me-iat), albier (-bi-er), apropia (-pi-a), ardeia (-de-ia), aşchie (-chi-e) etc., (p. 165-l69), ar fi hiat, există, la p. 11, şi teoretizarea acestor greşeli „avizate”, după care ele s-ar încadra în hiatul aşa-numit aparent: „una dintre cele două vocale este, de fapt, semivocală: spo-ia-lă (ia : i = semivocală; a = \oca\a); fo-ioa-se (ioa: = / = semivocală; o = semivocală; a = vocală); în-do-iel-nic (iei: / = semivocală; e = vocală etc.)”.

în sfârşit, ea apare şi în lucrările academice. Astfel, ca să le cităm pe cele mai cente, ÎOOP-4 (Bucureşti, 1983), exemplifică, la hiatul [i-e], cuvinte ca familie, istorie, vie, iar la hiatul [i-a] amestecă, din nou, cuvintele celor două fonduri, oferind exemple de cuvinte ca familia, istoria, rochia, via (p. 8). Greşelile sunt repetate în ultima jitie, a V-a, a îndreptarului (Bucureşti, 1995), p. 14, §30 şi 31.

Două chestiuni sunt imputabile lucrărilor mai sus citate:

că în calificarea hiatului pornesc de la forma scrisă a cuvintelor, în loc de
forma vorbită, că, adică, hiatul este văzut ca fenomen grafic, nu fonetic,

că nu separă cuvintele celor două fonduri, care se disting tocmai din punctul
de vedere al existenţei sau inexistenţei hiatului.

O dată rezolvate aceste două probleme (că hiatul este un fenomen exclusiv fonetic, nu grafic şi că el apare numai în unele neologisme), urmează să vedem în continuare când şi pe ce căi a apărut acest fenomen în limba română. Fiind prezent numai în unele neologisme, hiatul este relativ recent (în raport cu alte fenomene, care sunt mai vechi sau foarte vechi) şi a apărut o dată cu primele neologisme care au fost împrumutate din franceză, latina literară etc., şi care aveau vocale în hiat, de tipul:

aorist, aortă (cu hiatul a-d)\

aed, aerian, aerodrom, aeroport, aerosol (cu hiatul a-e);

real, realitate, ideal, agreabil, maleabil, beatitudine, (con)doleanţă, (bacalaureat,
cereale, impermeabil (cu hiatul e-a);

alee, idee, licee, agreez, creez (cu hiatul e-e);

ateism, seism (cu hiatul e-f);

 

eolian, geografic, teologie, Teodor (cu hiatul e-o);
-poem, poet, poezie (cu hiatul o-e);

coabita, coagula, coaliţie, coautor (cu hiatul o-a);
— coopera, coordona, zoologie (cu hiatul o-o)\
-albuminoid, elipsoidal, mongoloid (cu hiatul o-i).

Pronunţarea corectă a cuvintelor de mai sus (şi a altora de acest fel) este aşadar cu hiaturile respective, ca în limbile din care au fost împrumutate, dar, cum hiatul este străin sistemului fonetic indigen, rostirea cu pauză pare dezarticuiată vorbitorului român obişnuit şi, acolo unde este posibil, acesta nu pronunţă separat cele două vocale silabice, ci caută să evite hiatul fie prin intercalarea unui sunet asilabic între cele două vocale, de fapt în a doua silabă, în scopul articulării mai comode, cu rol de legătură între cele două vocale silabice ([aierijan], [aieroport], [aleje], [ideje], [agresez], [kreiez], [poj[et] etc.), fie prin sinereza hiatului, adică prin transformarea vocalei silabice mai închise (cu apertură mai mică) în vocala asilabică corespunzătoare ([realitate], [beatitudine], [condolşanţă],

 

[ideal], [bakalaureat], [cereale], [kyabitâ]), fie prin contopirea într-un singur sunet a vocalelor silabice e şi o ([tologije], [todor]), fie, în sfârşit, prin reducerea pur şi simplu, a uneia dintre cele două vocale silabice, când în ambele silabe este acelaşi timbru vocalic

‘[koperâ], [kordonâ], [zologiie]) etc.

Toate aceste tipuri de pronunţare sunt rostiri în manieră populară, inadmisibile

ortoepic, dar posibile şi din cauza ambiguităţii ortografiei, care reprezintă cu aceeaşi

iteră atât sunete silabice, cât şi asilabice.

Aceeaşi cauză se află şi la originea indistincţiei caracterului mono – sau bisilabic al

mor secvenţe vocalice, în funcţie de fondul lexical căruia îi-aparţin: secvenţa ie (în biet

;i bielă, fier şi fief, miere şi premiere), secvenţa ea (în deal şi ideal, rea şi realitate, beat

,\ beatitudine).

în perechile lexicale de mai sus, primul termen al perechii face parte din fondul vechi i secvenţele ie şi ea constituie diftongii [je] şi [ea], cel de al doilea este neologism şi uprinde hiaturile [i-e] şi [e-a] sau, eventual, secvenţele sonore bisilabice [i-je] şi [e-ga]. “ot astfel, în perechea boier şi boem, atât scrierea, cât şi pronunţarea secvenţelor ocalice interconsonantice diferă după cum termenul boier, din fondul vechi, conţine ecvenţa vocală silabică plus diftong, în timp ce perechea sa neologică boem prezintă iatul [o-e] şi se scrie ca atare. Acestea sunt scrierea şi pronunţarea în manieră specifică, .oştirea fbojem], care se aude frecvent, reprezintă maniera populară de pronunţare, în mp ce pronunţarea [boer], care va fi existat, ca oralizare a formei scrise, reprezintă laniera cultă, o rostire hiperliterară.

Asemenea perechi, cu diftongul [je] sau secvenţa bisilabică [i-je], există şi în iteriorul fiecărui fond lexical. Astfel, în fondul vechi, vierme şi vie [vi-je] şi mai ales nograful vier, pronunţat cu diftong [vjer], când are sensul de „porc necastrat”, şi isilabic [vi-jer], când înseamnă „viticultor sau paznic de vie”. In fondul neologic,

«venţa grafică ie este monosilabică [je] într-un cuvânt ca piesă, dar bisilabică [i-je] în etate.

In afară de sursa despre care a fost vorba mai sus, anume neologismele conţinând at în limba de origine, situaţiile de hiat s-au înmulţit în limba română, de data aceasta

teren românesc, prin fenomenul fonetic cunoscut sub numele de diereză. Este vorba

desfacerea diftongilor franţuzeşti, din neologismele de origine franceză, în două
abe, prin transformarea semiconsoanelor în vocale silabice, cum se va vedea în cele ce
mează: „Le franţais possede Ies 3 semivoyelles:

D] = yod, dansyeuse, yeux, yole, lieu, meunier, hier etc.

[H ] = ue, dans huile, huit, lui, buis, nuir, suivre etc.

[w] = oue, dans oui, onest, ouaste, cambouis, Baudouin et ou dans l’onomatopee aou [mjaw]” (Pierre Fouche, Trăite deprononciationfranc.aise, Paris, 1969, p. XXX).

Cele 3 „semivocale”, care, în alte lucrări, sunt numite, mai adecvat, semiconsoane, nt prezentate, în acelaşi tratat al lui Fouche (p. XXXV), astfel:

„Le [j] peut etre represente par un /, un /ou un y suivis de voyelle autre que e muet”,

„Le [h ] est represente par le signe u suivi de voyelle autre que e muet”,

„Le [w] est represente par la groupe ou suivi de voyelle autre que e muet”.

Dicţionarele franţuzeşti de pronunţare folosesc termenul semiconsoană:

68

 

„Leş voyelles ecrites /, /, y, ou, u et suivies, dans l’ecriture, d’une voyelle autre que e, representent Ies semi-consonnes [j], [w] et [h], ainsi dans creation [kre-a-sjo], lambes [jâb(3)], affectueux [afek-ty<|>]. Nous notons toujours et uniquement cette pronociation oîi la premiere des deux voyelles est articullee comme semi-consonnes et ou Ies deux elements combines font pârtie d’une meme syllabe”. (Leon Warnant, Dictionnaire de la prononciation francaise, Troisieme edition revue et corrigee, Gembloux, 1968, p. XV);

„Leş voyelles /, u, ou, suivies d’une voyelle, se prononcent [j], [h], [w] (ex.: pied [pje]), sauf quand elles sont precedees d’un groupe liquide (consonnes + [R] ou [1]. Mais en poesie on peut toujours faire la dierese (ex.: «Leş violons [vijolo] melaient leur rire aux chants des flutes» [Verlaine]”. (Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue francaise, Paris, 1978, p. XXIII).

Aşadar, ortoepia franţuzească cere rostirea într-o singură silabă, deci cu diftong ascendent al cărui element asilabic îl constituie semiconsoanele [j], [h ], sau [w], ori de câte ori vocalele /, u, ou sunt urmate de alte vocale, afară de e mut, cu excepţia poeziei şi a situaţiei când sunt precedate de grupurile consonantice din care cea de a doua consoană este r sau / : action [aksjo], aerien-ienne [aeRjs-jen], alienation [aljenasjo], alliance [aljăs], dialectal fdjalektal], social [sosjal], violence [vjolăs], violet, ette [vjole, st], actualite [aktnalite], actuel, elle [aktnel], acuite [aknite], ambiguîte [ăbignite], adequat, aţe [adekwa, at], silhouette [silwst] (Transcrierea fonetică după Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue franc aise, Paris, 1992, s.v.).

Pentru cazul când vocalele /, u, ou rămân silabice, fiind urmate de alte vocale şi fiind precedate de grupuri lichide (consoană plus r sau l), exemplele şi transcrierea sunt luate după Andre Martinet, Henriette Walter, Dictionnaire de la prononciation franc, aise dans son usage reel, Paris, 1973: bimestriel, elle [bimsstrijsl], brio [brijo], cabriolet [kabrijole], crier [krije], crieur [krijcer], ebriete [ebrijete], biblio- [biblijo], fabliau [fablijo] etc.

în aceste din urmă exemple se observă nu numai diereza diftongului, chiar în limba franceză, prin transformarea semiconsoanei în vocală silabică, rezultând o situaţie tipică de hiat, ci şi intercalarea între cele două elemente ale hiatului a unei semiconsoaney (= j, din transcrierea fonetică românească), aceasta depinzând, în limba franceză, de timbrul primei vocale silabice a hiatului, care este /, chiar şi atunci când cel de al doilea element al hiatului are alt timbru decât cel palatal: [brijo], [biblijo], [fablijo].

Fenomenul dierezei diftongului franţuzesc s-a petrecut şi în limba română, dar în toate situaţiile, nu numai când diftongul franţuzesc era precedat de un grup consonantic lichid: [akţi-une], [ali-anţă], [di-alektal], [soci-al], [vi-olenţă], [vi-olet], [aktu-alitate], [aku-itate], [ambigu-itate], [silu-etă] etc.

Aşadar, comparativ cu limba franceză, unde există hiaturi ca cele exemplificate mai sus, româna are, pe lângă aceleaşi hiaturi, împrumutate o dată cu cuvintele care le conţin, încă o categorie de hiaturi, anume cele create pe teren românesc prin diereza diftongilor franţuzeşti, latineşti şi greceşti. Cum au apărut hiaturile prin diereza acestor diftongi, cum se pronunţă în limba română aceste hiaturi, urmează să vedem în continuare, într-un capitol special, „Vocalele în hiat” (§16).

 

  • 13. Corespondenţa dintre litere şi sunete
  1. Literele alfabetului limbii rămâne şi sunetele corespunzătoare

 

                                     

Nr. crt. S u Sunetele corespun­zătoare CONDIŢII ‘ EXEMPLE
0 1 2 3 4
1 a L W 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvintelor carie, halva
2 / în diftongi, indiferent de poziţie iar. ai, au. oaie, avea
3 / la început de cu\ ânt acela, albie, acorda
4 / la început de silabă, precedată de vocale silabice. cu care formea/ă hiat. numai în neologisme coalifie coautor, crea, croat ideal, real
ÎL |ia| la început de silabă, precedată de i silabic, în cuvinte din vechiul fond şi, prin analogie, în neologisme comune şi nume proprii albia. ştia. via fviiaj, audia, poezia [poezija], Mana, Cîabiana [GabiianaJ, Liliana, Mariana
III. leal la început de silabă, precedată de e silabic, în neologisme agrea, crea, liceal, licean, coreean, hen ulean, mediteranean [-negan]
IV. luaj la început de silabă, precedată de u silabic, în cuvinte din vechiul fond şi. prin analogie, în neologisme lua (luya), continua evolua, situaţie, vizual ‘[vi/uyal]
2 I l.[ă| 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvintelor mămica, tată vitamină
2 / la început de cuvânt ăla. ăsta
3 / în diftongi, indiferent dcpo/itie căi. odăi, tău, vouă
4 / la început de silabă, precedată de vocale silabice, cu care formea/ă hiat, numai în neologisme agreăm, creăm, continuăm
ii. fi«) la început de silabă, precedată de vocale silabice, în cuvinte din vechiul fond şi în neologisme luăm (Iiiiăm], creăm. (kreîăm], continuăm fkontinuîămj
III. [yă] la început de silabă, precedată de vocala silabică u, în cuvinte din vechiul fond şi în neologisme luăm [luyăm]. asiduă, [asiduyă], perpetuă Iperpetuyă]
3 â m se foloseşte, poziţional, în interiorul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor blând. cânt. dânsul, creând, făcând, gât râu, român, sfânt, Bârlad Câmpina, Câmpulung, Râmnicu-! ‘aicea, Târgu-Jiu, Cârlovu, Pârvan, Sârbu
4 b w în orice context
S c L (k) 1 / urmată de vocale, afară de e, i car către, câmp. corp. curte
2 1 la sfărşjt de cuvânt ac, copac, urc
3 / urmată de consoane (de obicei sonante). cu excepţia literei h clopot, crap
II. [K] urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare chem, chip, cheag, cheamă, chiar, chior, unchi Iunie]
III. [C| Uf]) urmată de literele e, i ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare cer, cine, ceai, cioban, cinci, faci vraci /vrac]
i d [d] în orice context

70

                                                           

u I 2 3 4
7 e Mei (silahic) A / în cuvintele vechiului fond

1 / Ia început de cuvânt, în câteva interjecţii şi substantive

ei, ehei eparhie, episcop, epistat. erele, elene, evanghelie, evlavie
2 / în interiorul cuvintelor, între consoane alerg. cer. ger. chem. ghem
3 / în interiorul cuvintelor, după consoană, când este urmată de o, silabic în unele cuvinte, numai atunci când acestea sunt rostite în tempo lent deodată, deocamdată dată. deoparte, deopotrivă /de-o-po-lri-văj
4 / în interiorul cuvintelor, după consoană, când este urmată de o silabic sau de diftongul transcris oa. în unele cuvinte în care nu este admisă decât rostirea bisilabică a trigrafului eoa deochea, deosebi, deosebire, deoarece jde-ya-re-ce] deoache [de-yă-Ke]
5 / la sfârşitul cuvintelor, după consoană bade, face, merge, ridiche, veche
6 / în diftongi (ca vocală silabică) fier, leu. mei, lei
7 / în triftongi (ca al doilea element, ca vocală silabică) iei, miei, md)eu, (t) eu
B / In neologisme

I / la începutul cuvintelor, înainte de consoană

ecran elev, examina
2 / la începutul cuvintelor, urmată de vocalele silabice o sau u eolian, eozmă. eucalipt. eufemism [e-u-fe-misni]
3 / în interiorul cuvintelor, la început de silabă, când silaba precedentă se termină în vocală, cu excepţia lui i aer continue, feerie, reeditare, pueril, poe:ie fpoezi’ie]
4 / în interiorul cuvintelor, între consoane catedră, celebru general, gherilă
5 / în interiorul cuvintelor, urmată de alte vocale silabice agreabil ideal, reumatism, ideologic, neologism teologie. Teodor /te-6-dor]
6 / în interiorul cuvintelor, în neologisme formate cu elementul de compunere grecesc geo – „pământ”, unde e este literă ajutătoare şi vocală silabică geografie, geometrie geologie Ige-o-lo-gi-ie]
7 / în interiorul cuvintelor, în diftongi (ca element silabic) ateu. defileu, jubileu, atei. impiegat
8 / la sfârşitul cuvintelor, după consoană calitate, profunzime
li. Ie]

(uşi Iubii-)

1 / numai precedată de consoană, numai urmată de vocala a, deci numai în diftongul [ga], în cuvinte comune şi nume proprii din vechiul fond deal, teamă, veac, vedea. Cosân:eana. Ileana. Rebreanu. Sadoveanu Leamna, Pleaşa. 1 eaca
2 / precedată de consoană şi urmată de vocala a. în adjectivele neologice feminine formate cu sufixul -ească inginerească, latinească, pitorească
3 / precedată de consoană şi urmată de vocala a. în formele verbale neologice de persoana a IlI-a sg. şi pi. indicativ prezent 4       jeazâ. ^ ‘Cedează. proiectează
4 / precedată de vocala silabică e. urmată de vocala «. în formele verbale neologice de pers. a IH-a sg. şi pi. indicativ prezent agreează, creează / k re- (ti­ză/ (Cf. DOOM,p XIII. care, netăcând diferenţa între cele două fonduri lexicale, crede ca ca din -ează se rosteşte (ia])
5 / precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a, în numele proprii geografice străine şi în derivatele româ­neşti de la acestea, formate cu sufixul monosilabic -ean Ca/deea. Coreea. Guineea, caldeean, coreean, egeean /e-ge-gdn/, guineean
6 / precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a, în prenumele neologice feminine Andreea. Dorolheea. Hancleea, Salotneea fsa-lo-me-(a]

 

“i [i] (asilabic)

  1. [je] (diftong)
  2. literă ajutătoare

La început de cuvânt sau de silabă, când este urmată de
vocala «. numai în unele cuvinte din vechiul fond
(pronume personale, pronume şi adjective demonstrative,
locuţiuni adverbiale)          

/ la început de cuvânt, in pronumele personale           

/ la început de cuvânt, în formele de prezent şi imerfect
ale verbului a fi

3 / în interiorul cuvintelor, la început de silabă, când sila­ba precedentă se termină în / silabic. în cuvintele ve-chiului fond şi. prin analogie, şi în neologisme

4 / la început de cuvânt, în unele antroponime şi topo­nime, care în nomenclatura oficială şi actele de identitate sunt scrise cu e iniţial

5 / în inferiorul cuvintelor, la început de silabă, când si­laba precedentă se termină în vocală silabică, în antro­ponime şi toponime, care în nomenclatura oficială sunt scrise cu e

1              / precedată de literele c sau g şi urmată, în aceeaşi si­
labă, de vocala a, pentru a reprezenta consoanele africate

([C]),  [gj ([U), în cuvinte şi  nume proprii (tară
corespondent sonor)         

2              / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de li­
tera o, pentru a reprezenta africata prepalatală [gj ([g]),
numai în unele antroponime, ca excepţie de la regula
generală (fără corespondent sonor)

3 / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa. pentru a reprezenta africata prepalatală [g] ([g]), în unele toponime, ca excepţie de la regula generală, litera ajutătoare oscilând între e şi / (iară corespondente sonore)

4 / precedată de grupurile de litere eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala «, când aceasta alternează cu e. pentru a reprezenta oclusivele palatale [k|, [gj (cu sau fără corespondent sonor)

ea, aceea [aceia \, ceea ce [ceia ce], de aceea

  1. el. ei, ele [jele]

eşti, este, e [ie], eram, erai, era [iera], eram, eraţi, erau

albie, mie, ştie, vie. alegorie, comedie poezie [poezije]

Ebâncă, Epure, Erbiceanu.
Eremia, Eşeanu, Epureni,
Erbiceni, Eremieni. Eşanca.
Ezeriş; Excepţii: Ecaterina,
Elena, E/enescu, Eminescu.
Enache, Ene. Enescu (rostite
cu e iniţial)              

Gae, Găeşti, Goe. Goeşti.
Guşoeni, Mateescu, Mateeşti,
Mitroescu, Muereasca,
Neagoe. Negoescu. Negoeşti.
Nae, Nicolae. Nicolâescu,
Oae, Ploae, Poenaru,
Poenan, Rădoescit, Koescu.
Stoenică, Stoeneşti, Stroe.
Stroescu, Vaideeni
[vaidejenj]             

ceai, ceas, tăcea, geam, geană, Ceahlău, Vâlcea

George jgorge], Georgescu

Geormane / Giortnane, Georoc / Giorce [gorok], Georocel /’ Giorocel, Georocuţa / Giorocufa, Geoagiu / Gioagiu [gyagu]

cheamă /’chem,

cheag / închega, gheată /

ghete,

gheaţă / îngheţa

 

 

 

5 / precedată de grupul literal gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o, pentru a reprezenta oclusiva palatală [g], numai în unele antroponime. ca excepţie de la regula generală (fără corespondent sonor) Regula generală apare în DOOM. p. XIV:, „După eh, gh se scrie numai io, ioa (nu eo. eoa ): chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă; de asemenea se scrie numai cio, gio, cioa, gioa în aceeaşi silabă (nu ceo, geo, ceoa, geoa): ciorchine, giol, cioară, gioarsă’.

Gheorghe [gorge], Gheorghiu [gorgiyu], Gheorghieni [gorgijeni], Gheorghiţeni

 

72

 

u 1 2 3 4
6 1 precedată de literele c. g, pentru a reprezenta africatele prepalatale [c], [g], Ş'” urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor) cegă, ceh, centru, geme, ger. gesticula
7 / precedată de literele c, g + h. pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], şi urmată de litere consonan­tice (cu corespondent sonor) chef, chema, chenzină, ghem, gheţar, gherilă
8 / precedată de litera g, pentru a reprezenta africata jrepalatală [g], şi urmată de vocala silabică o, alcătuind “mpreună elementul de compunere geo- „pământ” (cu corespondent sonor) geodezie, geologie, geometrie, geopolitică
VI. [6] (silabic) 1 / precedată de consoana d din prepoziţia de, care intră “n compunerea unor adverbe, şi urmată de litera c. când grupul literal eo se pronunţă monosilabic, numai în rostirea în tempo rapid, cele două sunete e şi o con-topindu-se într-unul singur, vocala silabică mixtă [o], anterioară labializată. Observaţie : în tempo lent, rostirea acestor adverbe este cu grupul literar eo în două silabe: de-o ( de-yo ). deocamdată, deodată dodată], deoparte, deopotrivă [dd-po-tri-vă]
2 / precedată de grupul consonantic vr şi urmată de litera o. în adjectivul pronominal nehotărât vreo. singur şi când intră în compunerea unor adverbe vreo fvroj, vreodată vreodinioară
3 / precedată de consoana /, singură sau făcând parte, ca al doilea element, din grupurile consonantice bl, c/,/7, pi şi urmată de litera o. secvenţa rostindu-se numai monosi­labic în această situaţie aoleo, leorcăi, leorpăi. bleoj, bleojdi, cleonţ,fleoşc, pleosc, pleoscăi, pleoşti [ploşti]
4 / precedată de consoana / din adverbul câte, când intră în compunerea adverbului câteodată, şi urmată de litera^j câteodată „ uneori”
VII. [o] ‘asilabic) precedată de consoana / sau de grupul consonantic pi şi urmată, în aceeaşi silabă, de digraful oa. trigraful eoa rostindu-se monosilabic, cu diftongul [ţja] leoarcă [loarkă], pleoapă [pioapă]
VIU. [ce] (vocală an­terioară la- Apare în unele neologisme de origine franceză neadapta­te, care îşi păstrează rostirea originară în mediile cultivate în care se folosesc cuvintele respective:
bială des­chisă, spe- 1 / în substantivele masculine de origine franceză, formate cu sufixul -eur. ortografiat în limba română prin:
zească) a/-er boxer, jongler [jonglor]
b lor farsor, machior, masor [masor]
ci eur cozeur, dizeur, grimeur [grimor]
d / eor sufleor [suflor]
2 / în substantivele feminine de origine franceză, formate, cu sufixul -euse, ortografiate în limba română prin:
a / -eză machieză, maseză [masoză]
b / -euză dizeuză [dizoză]
3 / în substantivele feminine create în româneşte după model francez, prin moţiune, de la forma masculină cu sufixul franţuzesc -eur, la care s-a adăugat desinenţa -ă, rezultând sufixul -oră, ortografiat -eură grimeură [grimoră]
4 1 în unele substantive din domeniile tehnic şi ştiinţific foehn [fân], loess [lOs]
5 / în adjective exprimând nume de culori bleu [blo], bleumarin [blomarin]
6/ în derivate de la numele Pasteur pasteuriza [pastoriza] etc.
8 f in în orice context

                                        

0 1 2 3 4                  }
9 g l. fel 1 / urmată de vocale, afara de e. i gara. găsi, gât. ogor. gură
2 1 urmată de consoane, mai ales sonantele /. m. h, r. dar şi câteva altele, cu excepţia literei A glas. dogmă, gravitate, insigna, lingvistica
3 / la sfărşjt de cuvânt crâng. drag. prag, belşug
H [«] urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare (cu sau tară corespondent sonor) ghem. ghinda, gheaţă, [ga{ă] ghiol, ghiul, junghi, unghi [ung]
III. [g] (Bl) urmată de e, i ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare (cu sau ţâră corespondent sonor) ger. gingie, geam. gioarsa, fi-agi. mergi, giuvaier fguvaier]
10 h i.fh] în orice poziţie, în orice context, cu excepţia contextelor che, chi, ghe, ghi haină, hrană. şah. monarhi
11. sunet -7£ro (literă ajutătoare) 1 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de literele ajutătoare e, i, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k’], [g], în cuvinte şi în nume proprii, în fondul vechi şi în neologisme cheamă, cheag, chiar, chior, chiul, gheaţă, maghiar, ghiol, ghiul. Chiojdeanca. Gheorghe, chiuretă, chiuvetă
2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de e, i, ca vocale silabice, pentru a reprezenta oclusivele palatale. [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii chem. chin, ghem, ghinda. Chlriac. Chiţu, Chirnogt. Ghergani. Ghindem
3 1 precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, Ia sfârşit de cuvânt, de /. ca literă ajutătoare pentru a reprezenta, consoanele oclusive palatale [k], [g] junghi, unghi, priveghi fpriveg], ochi [ok;], unchi
11 i l.[i] (silabic) 1 / urmată sau precedată de consoană, la începutul, în in­teriorul şi la sfârşitul cuvintelor, precum şi la sfârşitul unor nume proprii intra, bine, citi, Alecsandri, Arghe:i. Ani. Flori, Gabi, Lili
2 / precedată de consoanele r sau /, tăcând parte dintr-un grup consonantic, la sfârşit de cuvânt, în pluralul nearticulat al unor substantive masculine şi al unor adjective aştri, codri, metri, miniştri, socri, multipli, albaştri, iluştri
3 / în pronumele şi adjectivele posesive masculine de persoanele I şi a Il-a (mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate) noştri, voştri
4 / în formele verbale de persoana a Il-a singular indicativ şi conjunctiv prezent de la verbele a căror rădăcină se ter­mină în grupuri consonantice cu ultima consoană r sau / afli. intri, sufli, umbli, umfli. urli
5 / la început de cuvânt, urmată de vocala o. în unele neologisme ioni. ioniza, ionosferă
6 / în diftongii şi triftongii omogeni palatali (ca element silabic) copii, fii [fij], copiii [kopiii], ( eu ) răsfoii frăsfoiii]
II. [i] (asilabic sonor) în diftongii şi triftongii cu [i] ca element asilabic. în cuvinte şi în nume proprii fiii [fiii], ( eu ) pustiii [pustijii], Boieriu, Olariu [Olariu], Ovidiu. [Ovidiu]
“‘•[!][$] (asilabic şoplit) 1 / la sfârşit de cuvânt şi numai după consoană (inclusiv fricati vele prepalatale ş, j ). cu excepţia dentalelor d, s şi a velarelor c, g precum şi cu excepţia africatelor prepalatale â, g şi a oclusivelor palatale ic, g. după care / a devenit li­teră ajutătoare plopi, slabi, pomi, bolnavi, zugravi, poveşti, brazi, săgeţi, buni. boli. veri, uşi. cocoşi, griji, monarhi [monarh!]
2 / în cuvinte compuse cu ort- orice, oricui, oricând, oricum [orlkum]

74

 

12

  1. literă ajutătoare

[îl (silabic)

l / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa. pentru a reprezenta africa-tele prepalatale [c) ([cj), [g] <[g|), în cuvinte din fondul vechi, în toponime şi antroponime (Iară corespondent sonor)

2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala
silabică u. pentru a reprezenta africatele prepalatale [cj.
g\. în cuvinte din fondul vechi, în toponime şi antropo-
nime (fără corespondent sonor)            

3 / precedată de c, g. la sfârşit de cuvânt pentru a repre­
zenta africatele prepalatale [c], [g], consoane care, prin.
latura lor articulatorică, au absorbit fosta desinenţă de
jlural la substantive şi adjective, şi de persoana a 1l-a
singular la verbe, vocala /. mai întâi silabică, devenită,
apoi asilabică şoptită şi, în stârşit, inclusă în consoana
srepalatalâ precedentă (fără corespondent sonor)          

4 / precedată de litera c şi urmată de consoană pentru a reprezenta consoana atrieată prepalatală [c] ([c]), aceasta, integrându-se în silaba precedentă, în unele toponime şi în formele mai vechi ale unor cuvinte (fără corespondent sonor)

5 l precedată de grupurile literale eh. gh şi urmată, în
aceeaşi silabă, de vocala», pentru a reprezenta oclusivele
palatale [k|. [g], atunci când nu există forme alternante, în
cuvinte din fondul vechi şi în toponime (fără
corespondent sonor)                

6 / precedată de grupurile literale eh. gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa. pentru a reprezenta oelusivele palatale [k], [g], în cuvinte comune, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor)

7 / precedată de grupurile literale eh. gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala silabică « pentru a reprezenta oclusiveie palatale |k], |g], în cuvinte şi în nume proprii din vechiul fond şi în unele neologisme adaptate (fără corespondent sonor)

8 / precedată de grupurile literale eh, gh. la sfârşit de
cuvânt, pentru a reprezenta oelusivele palatale |k], [g],
consoane care, prin natura lor articulatorică, au absorbii
fosta vocală /’. mai întâi silabică. devenită apoi asilabică
şoptită şi. în sfârşit, inclusă în consoana palatală prece­
dentă, pierzându-şi corespondentul sonor          

9/ precedată de literele c, g. pentru a reprezenta africatele prepalatale [c], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor)

l O/precedată de literele c, g + h. pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor)

l / se foloseşte, poziţional, la începutul şi la sfârşitul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor

cioban, cioc, cioacă, cioară, (‘io/pani, Oiosu. Gioseni, ‘jioroc, fJioroceanu, iiormane, Giormănetinu, Oioagiu; Excepţii: George, jt-orgescu

ciucure, ciudat, ciur. giubea. lulgiu. giuvaer. Ciungei, Ciupercem, Gmbega, Ciuleşti, Giurgiţa Giurgiu, Giurgmveanu

urzici, vraci l\iac],joci, treci, covrigi, iobagi, dragi, întregi, mergi, strigi [strig]

Pecica [Pecka], vecinie > veşnic, pacinic > paf/mc

chiar, chiabur, ghiaur. maghiar, Chiajna [kajna]

chior, chioară, şchiop, şchioapa, ghiol, ghioagăl. Ghioroc, Ghioroceanu, Ghioroiu, Chiojdeanca Excepţii: Gheorgh?, Gheorghiu Gheorghieni

cinul, ghiul, ghiuden, ochiul, unchiul, junghiul, unghiul, ghiulea, ghmrghiuliu. Chiuzbaia, Ghiurche, perechi, ridichi, ochi, chiuretă, chiuvetă [kuvetă]

perechi, ridichi, ochi, unchi, junghi, priveghi, unghi

cicoare, cinste, circ [cirkj, ginere, giraja

chindie, chiparos, ghindă, ghizdă Ighizdă]

//, îmbătrâni, împărat, înger, doborî, hotărî, târî. urî, însurăţei, Intorsura

                                  

j 4
2 / se foloseşte şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse când / iniţial ajunge medial neîmpăcat, reîncepe, preîntâmpina, deinmulţit alolinţelegător. bineînţeles
13 j L)J în orice context
14 k 1 [k] (velar) urmată de vocalele a, o, u sau de consoana sonantă r. în neologisme kaizer. kaki kalm, kantian, karate, koine. kurd, kriplon
II. [K]

(palatal)

urmată de vocalele palatale e, i în neologisme kenian, keramit, kilogram kilometru
15 1 [1] în orice context
16 m [m] în orice context
17 n [n] în orice context
18 0 I [o] (silabic) 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvântului vorbă, tot, moto, zero
2 / la   început   de   cuvânt,   urmată   de  consoană  sau sem i consoană obraz, ochi. om, oi. ou
3 / la început de silabă, când urmează după o vocală sila­bică, cu care formează hiat, în neologisme adio, radio, neologism, geografie, zoologie, Teodor
4 / în diftongă (ca element silabic) nou, noi, Ion
II [uo] (diftong) la început de silabă, când urmează după o vocală silabîcă cu care nu formează hiat. în cuvintele din vechiul fond şi, prin analogie, chiar în neologisme aoleo, deochea deosebi, deodată, deoparte, fior, [fiyorj, frăţior, aspecluos. zoologie
III [U] (asilabic) 1 / în diftongul [ua]. reprezentat prin diftongul oa. la început de cuvânt sau de silabă, precum şi după consoană oaie oameni, deoache, deoarece vioară, moară, roată, soare [suare]
1 1 în triftongul [uaj]. reprezentat prin trigraful oai leoaică [leuajkă], rusoaică [rusyajkă]
3 / în trigraful [iua], reprezentat prin trigraful ioa aripioară [aripujară], Ioana [iyana]
) P [P] în orice context,
j V r. [k]

(velar)

urmată de u + a. în neologisme quark, quasar, quattrecenlo
II [K](palatal) urmată de « + e, i, în neologisme şi nume proprii străine quechua, quipu quishny. Quito
r W în orice context
s [sj în orice context
S M în orice context
t [t] în orice context
( W în orice context
u I.[u| (silabic) 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvântului bun, cuc. drum, atu, tabu
2 / la început de cuvânt umed, unt, urc, uit
3 / la început de silabă, când urmează după o vocală silabică cu care formează hiat. în neologisme acţiune, afecţiune, chestiune, pasiune
4 / în diftongi (ca element silabic) iute. uit, continuu [kontinuu] (vb şi Adj), perpetuu, reziduu [re/-iduy]
H IUu] (diftong) la început de silabă, când urmează după o vocală silabică cu care nu formează hiat, în cuvintele din vechiul fond şi. prin analogie, chiar şi în neologisme aur, băutură, bour [boţjurj, căuta, hăuli, nour, taur, acţiune, chestiune, cauză, pauză, reuniune atutin. tabuuri

76

                     

u 1 2 3 4
III [y| (asilabic) în diftongii ascendenţi şi descendenţi (ca element asila­bic), în cuvintele din vechiul fond şi în neologisme două plouă, rouă, neaua, steaua, dau. ştiu, continuu [kontmuy], acuarelă, cuartet, cuaternar cuarţ
27 v [v] în orice context
28 w I [v] în cuvinte de origine străină sau în derivate de la cuvinte străine watt, wolfram.wagnerian
n M

(asilabic)

în neologisme de origine engleză, mai ales din engleza americană western, whisky, week-end, cow-boy show
29 x I [ks] 1 / la început de cuvânt, în neologisme şi în nume proprii străine xenofil, xenofob, xerografie, xilofon, Xerxes
2 / la sfârşit de cuvânt, în neologisme şi în nume proprii de origine străină ax. box, codex, complex, lux, prefix, sufix, Felix
3 / în interiorul cuvântului, urmată de consoană surdă, uneori chiar şi sonoră (sonantă) excela, exclama, exfo/ia. exhaustiv, expansiv, exudal. extaz, exmatricula
4 / în interiorul cuvântului, între vocale, în neologisme şi în nume proprii de origine străină mai vechi sau mai noi axă. boxă. fixa. lexic laxă. Alexandru. Alexe, Maximilian, Roxana, Luxemburg Mexic Texas
5 / în   interiorul   cuvântului,   între   vocale,   în   unele neologisme de origine franceză care în limba-sursă încep cu ex-, hexa-, sexa – şi care în franţuzeşte se pronunţă cu lSW] exagera, execrabil exeget, exegeză, exigent, exigentă, exod. exogen, exorabil. exorbitant, exuberanţă, hexagon, hexametru, sexagenar
II. Igz] 1 / în  interiorul cuvântului, în neologisme de origine franceză care în limba-sursă se pronunţă cu [gz] şi încep cuex- exact, exala exalta, examen, exantematic. exaspera, exemplifica, exemplu, exerciţiu, exersa, exil. exista, existenţă, exotic, exulta
2 / în interiorul cuvântului, în neologisme de origine franceză care în limba-sursă se pronunţă cu [ks] auxiliar, elixir
30 y l. [i] (silabic) în unele neologisme hobby, ytrm
II [li (asilabic) în unele neologisme şi nume proprii străine cow-boy yankeu, yoga, New York
31 z M în orice context

Observaţie

în acest tabel de corespondenţe, conceput pe baza şi după modelul tabelului din DOOM, intitulat Corespondenţa dintre litere şi sunete (p. X-XI1I din Introducere), Iar cu dezvoltările, completările şi corecturile necesare, nu am avut în vedere, ca şi în modelul din DOOM, pronunţările datorate coarticulării (mai ales pe cele datorate acomodării în ceea ce priveşte locul şi modul de articulare sau sonoritatea), precum:

1) sunete vocalice intermediare de tipul:

  1. [â] (rezultat din a precedat, în aceeaşi silabă, de vocalele anterioare i, e sau
    de consoane palatale) din cuvinte ca iarbă, iarnă, ceai, cheamă, gheaţă;
  2. [â] (rezultat din a precedat, în aceeaşi silabă, de vocalele posterioare u, o
    (u) din cuvinte ca oaie, moară, acuarelă, cuarţ;

 

III. [a’] rezultat din a precedat, în aceeaşi silabă, de vocala posterioară o (u) şi s o consoană palatală) din cuvinte ca cioară, gioarsă, chioară, şchioapă, ghioagă;

2)         sunetele consonantice reprezentând, de pildă, diferite feluri de « (variante ale
>nemului n):

  1. [n] (nazală dentalâ) din cuvinte ca lună, mână; II. [m] (nazală labiodentală, urmată de consoanele/ v) din cuvinte ca înfăţişa,

ivăţa;

III.        [n] (nazală cu ocluzie incompletă, urmată de fricative şi lichide) din

jvinte ca înşira, înlătura, înroşi;

  1. [rj] (nazală velară, urmată de c, g) din cuvinte ca luncă, încuia, îngălbeni;

3)         sunetele consonantice fricative dentale s, z care se scriu înaintea sonantelor
izale /w, «, în cuvinte în care norma ortografică, nesocotind pronunţarea generală
leci şi pe cea cultivată), are în vedere exclusiv principiul etimologic, scrierea din
nba-sursă, limba slavă, de exemplu, care, în treacăt fie zis, avea raţiunile ei, fiindcă,
tru-un cuvânt ca prazdniku, litera şi sunetul z erau motivate de oclusiva dentală
>noră d următoare, care însă a dispărut în limba română, rezultând secvenţa z/i,
:eeaşi ca şi în cuvântul năprasnic, scris însă cu sn, fiindcă etimonul era naprasmu.
i fel, în alte cuvinte:

basm.  basma, smalţ, smerenie, smântână, smoală, smulge (cu s), dar
‘zmetic, cazma, cizmă, zmeu, zmeură (cu z)’,

lesne, snop, plesni, trăsni (cu s), dar beznă, caznă (cu z).

Rezultă că asemenea cuvinte nu pot fi scrise în limba română, conform normei, cât ştiind cum erau ele scrise în limba-sursă (slavă, turcă, maghiară). Ar fi fost, sigur, mult mai simplu să se fi renunţat Ia principiul etimologic în aceste cazuri, în voarea principiului fonetic, ştiut fiind că, datorită calităţii de sonoră a sonantei izale următoare, fricativa dentală precedentă este şi ea tot sonoră.

  1. Literele cu o singură valoare fonetică (monovalente)

 

a Sunetele
ir.

n

S corespun- CONDIŢII EXEMPLE
zătoare
0 1 2 3 4
â m Se foloseşte, poziţional, în interiorul cuvintelor de orice blând, cânt, dânsul
fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor creând, făcând, gât,
râu, român, sfânt,
Bârlad, Câmpina.
Câmpulung, Râmnicu-
\ ‘aicea, Târgu-.Iiu,
Cârlova. Pârvan,
Pârvu. Sârbii
b JbJ In orice context
d M In orice context
f in In orice context

   

0 1 2 3 4
5 1 PI

(silabic)

1 / se foloseşte, poziţional. Ia începutul şi la sfârşitul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor H. îmbătrâni, împărat, înger, doborî, hotărî, târî, uri, însurăfei. fntorsura
2 / se foloseşte şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse când / iniţial ajunge medial neîmpăcat, reîncepe, preîntâmpina, deînmulţit,   • atolînţelegător. bineînţeles
6 j Iii In orice context
7 l [11 In orice context
8 m Im] In orice context
9 n ln| In orice context
10 P Ipl In orice context
U r M In orice context
12 s fsj In orice context
13 S M In orice context
14 t hi In orice context
15 t IU In orice context
16 v |vj In orice context
17 z |z| In orice context
  1. Literele cu mai multe valori fonetice (polivalente)

 

                     

Nr. crt. S

£

Sunetele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 \ 2 3 4
I a L [a] 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvintelor carte, hat\a
2 / în diftongi, indiferent de poziţie iar, ai. au, oaie. avea
3 / la început de cuvânt acela, albie, acorda
4 / la început de silabă, precedată de vocale silabice. cu care formează hiat. numai în neologisme coalifie, coautor, crea. croat, ideal, real
H. [hi] la început de silabă, precedată de i silabic, în cuvinte din vechiul fond şi. prin analogie, în neologisme comune şi nume proprii albia. ştia. \’ia [viia] audia, poezia Ipne/i’iaf, Mana, Gabiana, [Uahiiana] Liliana. Mariana
m. tea] la început de silabă,  precedată de e silabic.  în neologisme agrea. crea. liceal, licean, coreean, herculean. mediteranean  [ -ne(e)an]
IV. |ya | la început de silabă, precedată de u silabic. în cuvinte din vechiul fond şi. prin analogie, în neologisme hia jluyal, continua, evolua, situaţie, vizual [vizuual]
2 ă Uă] 1 / precedată de consoană, în interiorul şi la stărşitul cuvintelor mămică, tată. vitamină
2 / la început de cuvânt ăla, ăsta
3 / în diftongi, indiferent de poziţie căi. odăi, tău, vouă

                                                        

0 1 2 3 4
4 / la început de silabă, precedată de vocale silabice, cu care formează hiat. numai în neologisme agreăm, creăm continuăm
n. [îă ] la început de silabă, precedată de vocale silabice, în cuvinte din vechiul fond şi în neologisme luăm [luîăm). creăm [kreîăm], continuăm [kontinuîăm]
III. [uăj la început de silabă, precedată de vocala silabică u, în cuvinte din vechiul fond şi în neologisme luăm [luuăm], asiduă fasiduuă], perpetuă [perpetuuă]
1 c I[k] 1 / urmată de vocale, afară de e, i car, către, câmp. corp. curte
2 1 la sfârşit de cuvânt ac. capac, urc
3 / urmată  de  consoane  (de  obicei   sonante),  cu excepţia literei A clopot, crap
11. [k] Urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare chem. chip. cheag [fag], cheamă chiar, chior, unchi
III. fc] (PI) Urmată de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare cer. cine, ceai. cioban [coban], cinci, faci, vraci
[ e I. [e] (silabic) A / In cuvintele vechiului fond

1 / la început  de cuvânt,  în  câteva interjecţii  şi

substantive

ei, chei. eparhie, episcop, epistat, erele, elerie, evangheie, evlavie
2 / în interiorul cuvintelor, între consoane alerg, cer, ger. chem, ghem
3 / în interiorul cuvintelor, după consoană, când este urmată de o. în unele cuvinte, numai atunci când acestea sunt rostite în tempo lent deodată, deocamdată, deoparte deopotrivă [deuopotrivă]
4 / în interiorul cuvintelor, după consoană, când este urmată de o sau de diftongul transcris oa. în unele cuvinte   în   care   nu   este   admisă  decât   rostirea bisilabicâ a digrafului oa sau a trigrafului eoa deochea. deosebi, deosebire, deoarece [dcuarece]
5 1 la sfârşitul cuvintelor, după consoană bade, face, merge, ridiche, veghe
6 /în diftongi (ca vocală silabică ) fier, leu, mei. tei
7 / în  triftongi  (ca  al  doilea element,  ca vocală silabică) iei. miei, mfi)eu. (i)eu
B / In neologisme

1 / la începutul cuvintelor, înainte de consoană

ecran. elev. examina
2 / la începutul cuvintelor, urmată de vocalele silabice o sau h eolian eozmă, eucalipt, eufemism
3 / în interiorul cuvintelor, la început de silabă, când silaba precedentă se termină în vocală, cu excepţia lui / continue, feerie, reeditare, pueril, poezie [poeziie]
4 / în interiorul cuvintelor, între consoane catedră, celebru, general, gherilă
5 / în interiorul cuvintelor, urmată de alte vocale silabice agreabil, ideal, leumatism, ideologie, neologism, teologie. Teodor
6 / în interiorul cuvintelor, în neologisme formate cu elementul de compunere grecesc geo — ,,pământ”, unde e este şi literă ajutătoare, şi vocală silabică geografie, geometrie, geologie
7 / în interiorul cuvintelor, în diftongi (ca element silabic) ateu, defileu, jubileu, atei, impiegat
8 / la sfârşitul cuvintelor, după consoană calitate, profunzime

                   

2 3 4
II. [e] (asilabic) 1 / numai precedată de consoană, numai urmată de vocala a, deci numai în diftongul [sa], în cuvinte comune şi nume proprii din vechiul fond deal, teamă, veac, vedea. Cosânzeana. Ileana, Rebreanu, Sadoveanu. Leamna, Pleaşa, Veaca
2 1 precedată de consoană şi urmată de vocala a. în adjectivele neologice feminine formate cu sufixul -ească inginerească, latinească, pitoreasca
3 / precedată de consoană şi urmată de vocala a. în formele verbale neologice de persoana a IlI-a sg. şi pi. cu sufixele -eaz-ă agravează, corectează, proiectează
4 / precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a, în formele verbale neologice de pers. a IH-a sg. şi pi. indicativ prezent agreează, creează (Cf. DOOM, p  XIII care, nefăcând    diferenţa    între cele două fonduri lexicale, crede că ea din -ează se

rosteşte [ia])

5 / precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a, în numele proprii geografice străine şi în derivatele româneşti de la acestea, formate cu sufixul monosilabic -eon Caldeea. Coreea, Guineea, caldeean, coreean, egeean. [egeean]

6 / precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a, în prenumele neologice feminine Andreea [andreşa], Doroteea. J-iaricleea, Sa/omeea
III. [i] (asilabic) la început de cuvânt sau de silabă, când este urmată de vocala a. numai în unele cuvinte din vechiul fond (pronume personale, pronume şi adjective demon­strative, locuţiuni adverbiale ea, aceea [aceia], aceeaşi [aceiaşi], ceea ce [ceia ce], de aceea
IV. [ie] (diftong) 1 / la început de cuvânt, în pronumele personale eu, el. ei. ele [iele]
2 / la început de cuvânt, în formele de prezent şi im­perfect ale verbului a fi eştt. este, e [ie] , eram. erai, era [iera]. eram, eraţi, erau
3 / în interiorul cuvintelor, la început de silabă, când silaba precedentă se termină în / silabic. în cuvintele vechiului fond şi. prin analogie, în neologisme albie mie, tte, vie. alegorie, comedie, poezie [poeziie]
4 / la început de cuvânt, în unele antroponime şi toponime care în nomenclatura oficială şi în actele de identitate sunt scrise cu e iniţia! Ebâncă. Epure, Erbiceanu, Eremia, Epureni, Erbiceni, Eremiem, Ezeris Excepţii: Ecaterma, Elena. Elenescu, Eminescu, Enache.Ene, Enescu (rostite cu e iniţial)
5 / în interiorul cuvintelor, la început de silabă, când silaba precedentă se termină în vocală silabică. în antroponime şi toponime care în nomenclatura oficială şi în actele de identitate, sunt scrise cu e Gae, Găeşti, Goe. Goeştt,, Mateescu, Mateeşti, Mitroescu, Muereasca, Neagoe, Negoescu, Negoeşti, Nae, Nicolae. Nicolăescu. Oae, Ploae, Poenaru.Poenart, Rădoescu, Roescu, Roeşti, Stoenică. Stoenesti, Stroe, Stroescu. Vaideeni [Vaideieni]

 

0 1 2 3 4
V. literă ajutătoare 1 / precedată de literele c sau g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a, pentru a reprezenta consoanele ceai, ceas. tăcea, fugea, geam, geană. Ceahlău, Vâlcea [vilca]
africate, prepalatale |c] ([£]). [g] ([g]), în cuvinte şi nume proprii (tară corespondent sonor)
2 / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de. vocala o, pentru a reprezenta africata prepalatală [g], ([g]), numai în unele antroponime, ca excepţie de la. regula generală (fără corespondent sonor) George [gorge], Georgescu
3 / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa, pentru a reprezenta africata prepalatală [g] ([g]), în unele toponime, ca excepţie de la regula generală, litera ajutătoare oscilând între e şi i (fără corespondent sonor) Geormane / Giormane, Georoc / Gioroc [gorok], Georocel / Giorocel, Georocuţa / Giorocuţa, Geoagiu ‘ ‘Gioagiu [gyagu]
4 / precedată de grupurile de litere eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a. când aceasta alternează cu e. pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g] (fără corespondent sonor) cheamă / chem, cheag/ închega, gheată / ghete, gheaţă /îngheţa
5 / precedată de grupul literal gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o, pentru a reprezenta oclusiva palatală [g], numai în unele antroponime. ca excepţie de la regula generală (fără corespondent sonor) Regula generală apare in DOOM, p. XII ‘:. ..După eh, gh se scrie numai io, ioa (nu eo, eoa): chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă; Gheorghe [gorge], Gheorghiu, Gheorghieni, Gheorghifeni
de asemenea se scrie numai do, gio, cioa, gioa, în aceeaşi silabă (nu ceo, geo, ceoa, geoa): ciorchine, gio/. cioară, gioarsa”
6 / precedată de literele e, g. pentru a reprezenta africatele prepalatale [c], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor) cegă, ceh, centru, geme, ger, gesticula
7 / precedată de literele c.g + h, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor) chef, chema, chenzină, ghem, ghefar, gherilă
8 / precedată de litera g, pentru a reprezenta africata prepalatală [g], şi urmată de vocala silabică o. alcătuind împreună elementul de compunere grecesc geo- ..pământ” (cu corespondent sonor) geodezie, geografie, geologie, geometrie, geopolitică
VI. [oj

(silabic)

1 / precedată de consoana d din prepoziţia «te, care intră în compunerea unor adverbe, şi urmată de litera o. când grupul literal eo se pronunţă monosilabic, numai în rostirea în tempo rapid, cele două sunete e şi o contopindu-se într-unul singur, vocala silabicâ mixtă [o], anterioară labializată. deocamdată, deodată, [dodată] deoparte, deopotrivă
2 / precedată de grupul consonantic w şi urmată de litera o. în adjectivul pronominal nehotărât vreo. singur şi când intră în compunerea unor adverbe vreo, vreodată vreodinioară fvrodiniuară]

                     

2 3 4
3 / precedată de consoana /. singură sau tăcând parte, ca al doilea element, din grupurile consonantice hi, ci, fl, pi şi urmată de litera 0, secvenţa rostindu-se numai monosilabic în această situaţie aoleo, leorcăi. leorpăi, hleoj, bleojdi. cleonţ, jleoşc. pleosc, pleoscăi. pleoşti [pl<iştij
4 / precedată de consoana / din adverbul câte, când intră în compunerea adverbului câteodată, şi urmată de litera o câteodată “uneori
VIL [0] (asilabic) Precedată de consoana / sau de grupul consonantic pi şi urmată, în aceeaşi silabă, de digraful oa. ingratul eoa, rostindu-se monosilabic, cu diftongul [ţja] leoarcă [Igarkă], pleoapă [pRiapăj
VIII. [oe] (vocală anterioară labilală deschisă specific franţu­zească) Apare  în  unele  neologisme  de  origine   france/ă neadaptate, care îşi păstrează rostirea originară în mediile   cultivate  în   care   se   folosesc  cuvintele respective: 1 / în substantivele masculine de origine franceză, formate din sufixul -eur, ortografiat în limba română prin: a/ -er b /-or

c / -eur d / -eor

boxer, jongler [jonglor] farsor, machior, masor jmasOr] cozeur, dizeur, grimeur [grimări sufleor [suflorl
2 / în substantivele feminine de origine franceză, for­mate cu sufixul – euse. ortografiate în limba română prin: a / -eză

b / -euzâ

machie:ă, maseză [maseza] dizeuză (dizozăl
3 / în substantivele feminine create în româneşte după model francez, prin moţiune, de la forma masculină cu sufixul franţuzesc -eur. la care s-a adăugat   desinenţa   -«.   rezultând   sufixul   -oră, ortografiat -eură grimeură [grimoră]
4 /în  unele  substantive  din  domeniile tehnic  şi ştiinţific foehn [fân], loens [las]
5 / în adjective exprimând nume de culori bleu [MO], bleumarin [blomarin]
6/ în derivate de la numele Pasteur pasteuriza fpastfiriza]
g Mg] l/ urmată de vocale, afară de e, i gara. găsi. gât. ogor. gură
2 1 urmată de consoane, mai ales sonantele /, m, n, r, dar şi câteva altele, cu excepţia literei h glas, dogma, gravitate, insignă, lingvistică
3 / la stărşit de cuvânt crâng, drag, prag. belşug
11. |gj Urmată de literele h + e, i. ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare (cu sau fără corespondent sonor) ghem. ghindă, gheată [gata] ghiol, ghiul, junghi, unghi [ung]
ui. [gl ([g]) Urmată de e, i ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare (cu sau ţâră coresondent sonor) ger. gingie, geam, gioarsă, fragi, mergi, giuvaier [guvaier]
h i. [h] în   orice   poziţie,   în  orice   context,   cu   excepţia contextelor che, chi, ghe, ghi haină, hrană, şah, monarhi

                                 

r , f, 3 4
II. sunet -zero (literă ajutătoare) I / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de literele ajutătoare e, i. pentru a reprezenta oclusivele palatale[Kj. [g], în cuvinte şi în nume proprii, în fondul vechi şi în neologisme cheamă, cheag, chiar, chior, chiul, gheaţă, maghiar, ghiol, ghiul, Chiojdeanca. Gheorghe, chiuretă, chiuvetă
2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de e, i. ca vocale silabice şi ca litere ajutătoare pentru a reprezenta oclusivele palatale. [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii chem. chin. ghem, ghindă, Chiriac, Chiţu. Chirnogi, Ghergani, Ghmdent
3 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, la sfârşit de cuvânt, de /, ca literă ajutătoare pentru a reprezenta consoanele oclusive palatale [k], [g] junghi, unghi, priveghi [priveg], ochi [ok], unchi
i L [i]

(silabic)

1 / urmată sau precedată de consoană, la începutul, în interiorul şi Ia sfârşitul cuvintelor, precum şi la sfârşitul unor nume proprii intra, bine, cin, Alecsandri, ArgheziAni, Flori, Gabi, Li/i
2 / precedată de consoanele r sau /. făcând parte dintr-un grup consonantic, la sfârşit de cuvânt, în pluralul nearticulat al unor substantive masculine şi al unor adjective aştri, codri, metri, miniştri, socri, multipli, albaştri, iluştri, negri, siniştri
3 / în pronumele şi adjectivele posesive masculine de persoanele I şi a K-a (mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate) noştri, voştri
4 / în formele verbale de persoana a Il-a singular indicativ şi conjunctiv prezent de la verbele a căror rădăcină se termină în grupuri consonantice cu ultima consoană r sau / afli, intri, sufli, umbli, umfli, urli
5 / Ia început de cuvânt, urmată de vocala o, în unele neologisme ioni, ioniza, ionosferă
6 / în diftongii şi triftongii omogeni palatali (ca element, silabic) copii, fii [fij], copiii [kopiii], (eu) răsfoit
n. UJ

(asilabic sonor)

în diftongii şi triftongii cu [i] ca element asilabic, în cuvinte şi în nume proprii fiii [fiii], (eu) pustiii [pustiiii], Boieriu, Olarm [Olarju], Ovidiu, [Ovidju]
m. [i] t(p]

(asilabic şoptit)

1 / la sfârşit de cuvânt şi numai după consoană (inclusiv fricativele prepalatale ş, j ), cu excepţia dentalelor </, *. a velarelor c, g. şi a oclusivelor palatale k, g, după care / a devenit literă ajutătoare plopi, slabi, pomi, bolnavi, zugravi, poveşti, brazi, săgeţi, buni. boli, veri, uşi, cocoşi, griji, monarhi [monarh!]
2 / în cuvinte compuse cu ori- orice, oricui, oricând, oricum [orjkum]
IV. literă ajutătoare 1 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa, pentru a reprezenta africatele prepalatale [c] ([c]), [g] ([g]), în cuvinte din fondul vechi, în toponime şi antroponime (tară corespondent sonor) cioban, cioc, cioacă, cioară. Ciolpani, Giosu, Gioseni, Gioroc, Gioroceanu, Giormane. Giormăneanu, Gioagiu Excepţii: George, Georgescu
2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala silabică «. pentru a reprezenta africatele prepalatale [c], [gj, în cuvinte din fondul vechi, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor) ciucure, ciudat, ciur, giubea. giulgiu, giuvaer. Ciungei, Ciuperceni. Giubega. Giu/esri. Giurgiţa Giurgiu. Giurgiuveanu

84

 

 

3 / precedată de c, g, la sfârşit de cuvânt, pentru a reprezenta africatele prepalatale [c]. [g|. consoane care, prin, natura lor articulatorică, au absorbit fosta desinenţă de plural la substantive şi adjective, şi de persoana a H-a. singular la verbe, vocala /, mai întâi silabică, devenită apoi asilabică şoptită şi. în sfârşit, inclusă în consoana prepalatală precedentă (fără corespondent sonor)

urzici, vraci [vrac], joci, treci, covrigi, iobagi, dragi, întregi, mergi, strigi [strig]

 

 

 

4 / precedată de litera c şi urmată de consoană pentru a reprezenta consoana africată prepalatală [c] ([c]), aceasta integrându-se în silaba precedentă, în unele toponime şi formele mai vechi ale unor cuvinte (fără corespondent sonor)

Petica |Pecka], vecinie > veşnic, pacmic > paşnic

 

 

 

5 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a, pentru a reprezenta oclusivele palatalc f k], -[g], atunci când nu există forme alternante, în cuvinte din fondul vechi şi în toponime (fără corespondent sonor)

chiar, chiabur, ghiaur, maghiar, Chiajna licajna]

 

 

 

(velar)

  1. [K]

(palatal)

Mo]

(silabic)

6 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], în cuvinte comune, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor)

7 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala silabică w, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii, din vechiul fond şi în unele neologisme adaptate (fără corespondent sonor)

8 / precedată de grupurile literale eh, gh, la sfârşit de cuvânt, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k]. [g], consoane care, prin natura lor articulatorică, au absorbit fosta vocală i, mai întâi silabică, devenită apoi asilabică şoptită şi inclusă în consoana palatală precedentă, pierzându-şi corespondentul sonor

9 / precedată de literele c, g, pentru a reprezenta africatele prepalatale [c], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor)

IO/ precedată de literele c, g + h, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor)

Urmată de vocalele a, o, u sau de consoana sonantă r, în neologisme

Urmată de vocalele palatale e, i în neologisme

1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvântului

2 / la început de cuvânt, urmată de consoană sau sem i consoană

chior, chioară, şchiop, şchiopă, ghiol, ghioagă Ghioroc,Ghioroceami. Ghioroiu. Chiojdeanca Excepţii: Gheorghe, Gheorghiu, Gheorghieni

chiul, ghiul, ghiuden, ochiul, unchiul, junghiul, unghiul, ghiulea, ghiurghiuliu. Chiuzbaia, Ghiurche, perechi, ridichi, ochi. chiuretă, chiuvetă [Kuvetă]

unchi, junghi, priveghi, unghi [ung]

cicoare, cinste, circ, ginere, giraja

chindie, chiparos, ghindă, ghizdă fgizdâ]

kaizer, kaki, kaliu, kantian., koine. kurd, kripton, karate

kenian, keramit, kilogram, kilometru

vorbă, tot, moto, zero

obraz, ochi, om, oi, ou

                                       

u 1 i         \ 3 4
3 / la început de silabă, când urmează după o vocală silabică, cu care formează hiat, în neologisme adio, radio neologism, geografie, zoologie. Teodor
4 / în diftongi (ca element silabic) nou. noi. Ion
II. |uo]

(diftong)

la început de silabă, când urmează după o vocală silabică cu care nu formează hiat. în cuvintele din vechiul fond şi, prin analogie, chiar în neologisme aoleo, deochea. deosebi, deodată, deoparte., fior, frăfior [frăţiilor]. aspectuos. zoologie
IU. (UJ (asilabic) 1 / în diftongul [ya]. reprezentat prin digraful oa. la început de cuvânt sau de silabă, precum şi după consoană oaie, oameni, deoache, deoarece, vioară, moară, roată, soare [syare]
2 / în triftongul [yaj], reprezentat prin trigraful oui leoaică [leyaikăj, rusoaică [rusyaikă]
3 1 în triftongul (jya]. reprezentat prin trigraftil ioa aripioară [anpjyarăj. Ioana [iuanaj
0 q L [k] Urmată de « + a. în neologisme quark. qvasar, qualtrocento
U. [K] (palatal) Urmată de u + e, i, în neologisme şi nume proprii străine quechua, quipu, quisling. Quito
1 u L {u]

(silabic)

1 / precedată de consoană, în interiorul şi la sfârşitul cuvântului hun. cuc, drum, atu. tabu
2 / la început de cuvânt umed. unt. un. un
3 / la început de silabă, când urmează după o vocală silabică cu care formează hiat.în neologisme acţiune, afecţiune, chestiune, pasiune
4 / în diftongi (ca element silabic) iute, uit, continuu [knntinuu) (vb. şi adj A perpetuu.reziduu [reziduu]
II. [yu] (diftong) la început de silabă, când urinează după o vocală silabică cu care nu formea/ă hiat, în cuvintele din vechiul fond şi. prin analogie, chiar şi în neologisme aur. băutură, bour [boyur], căuta, hăuli, nour, taur. acţiune, chestiune, cauză, pauză, reuniune, atuuri. tabuuri
III. fg] (asilabic) în diftongii ascendenţi şi descendenţi (ca element asilabic). în cuvintele din vechiul fond şi în neo­logisme două, plouă, rouă, neaua, steaua, dau, ştiu, continuu, |kontinuy|. acuarelă, cuartet, cuaternar, cuarţ
1 w I.[v] în cuxinte de origine străină sau în derivate de la cuvinte străine watt.Pwolfram, -wagnerian
II. [u] (asilabic) în  neologisme de origine engleză,  mai  ales din engleza americană western, whuki, week-end cow-boy, show
x I. [ks] 1 / la început de cuvânt, în neologisme şi în nume proprii străine xenofil, xenofob, xerografle, xilofon, Xerxes
2 / la sfârşit de cuvânt, în neologisme şi în nume proprii de origine străină ax. box, codex, complex, lux, prefix, sufix. Felix
3 / în interiorul cuvântului, urmată de consoană surdă, uneori chiar şi sonoră (sonantă) excela, exclama, exfolia. exhaustiv, expansiv, extaz, exmatricula
4 / în interiorul cuvântului, între vocale, în neologis­me şi în nume proprii de origine străină mai vechi sau mai noi axă, boxă, fixa, lexic, taxă, Alexandru, Alexe, Maximiltan. Roxana, Luxemburg, Mexic. Texas

86

       

u 1 2 3 4
5 / în interiorul cuvântului, între vocale, în unele neo­logisme de origine franceză care în limba-sursă încep eu ex-, hexa-, sexa- şi care în franţuzeşte se pronunţă cu [gz] exagera, execrabil, exeget, exegeză, exigent, exigenţă, exod, exogen, exorabil. exorbitant, exuberanţă, hexagon, hexametru, sexagenar
U- [gz] 1 / în interiorul cuvântului, în neologisme de origine franceză care în limba-sursă se pronunţă cu Igz] şi încep cu ex- exact, exala, exalta, examen, exantemalic. exaspera, exemplifica, exemplu, exerciţiu, exersa, exil, exista, existenţă, exotic, exulta
2 1 în interiorul cuvântului, în neologisme de origine franceză care în limba-sursă se pronunţă cu [ks] auxiliar, elixir
14 y I. [i] (silabic) în unele neologisme hobby, ytriu
n. Li]

(asilabic)

în unele neologisme şi nume proprii străine cow-boy, yankeu yoga. New York
  1. Literele ajutătoare

 

               

Nr. crt. I j Sunetele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 1 2 3 4
1 e literă ajutătoare 1 / precedată de literele c sau g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a. pentru a reprezenta consoanele afri-cate prepalatale [c] ([c]), [g] ([g]), în cuvinte şi nume proprii (Iară corespondent sonor) ceai, ceas, tăcea, geam [gam]. geană. Ceahlău, Vâlcea
2 / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o. pentru a reprezenta africata prepalatală [g]

([g]), numai în unele antroponime. ca excepţie de la regula generală (fără corespondent sonor)

George [gorge], Georgescu
3 / precedată de litera g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa. pentru a reprezenta africata prepalatală [g] ([g]), în unele toponime, ca excepţie de la regula generală, litera ajutătoare oscilând între e şi i (fără corespondent sonor) Geormane / Giormane, Georoc ‘ Giorc [gorok], Georocel / Giorocel, Georocuţa / Giorocuţa, Geoagm / Gioagiu [guagu]
4 / precedată de grupurile de litere c/r, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a, când aceasta alternează cu e. pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g] (fără corespondent sonor) cheamă >’ chem. cheag ‘închega, gheată/ ghete gheaţă / îngheţa
5 / precedată de grupul literal gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o, pentru a reprezenta oclusiva palatală [g|. numai în unele antroponime. ca excepţie de la regula generală ( fără corespondent sonor) Gheorghe [gorge], Gheorghm [gorgiyu]. Gheorghiem [gorgijenl], Gheorghiţeni
6 / precedată de literele c, g sau de grupurile literale eh, gh. pentru a le da valoare de africate prepalatale (c. g) sau de oclusive palatale (k. g), atunci când reprezintă vocala silabică e (cu corespondent sonor) cer, ger, geolog, chem, ghem, Cerna. Gelu, Gherea [gerţa]

                           

u i l 3 4
7 /precedată de litera g. pentru a reprezenta africata prepalatală [gj, şi urmată de vocala silabică o, alcătuind împreună elementul de compunere grecesc geo „pământ” (cu corespondent sonor) geografie, geologie, geometrie, geopolitică
8 / precedată de literele c, g, pentru a reprezenta afri-catele prepalatale fcj. [gj, şi urmată de litere consonantice (cu corespondent sonor) cegă, ceh, centru, geme, ger, gesticula
9 / precedată de literele c, g + h. pentru a reprezenta oclusivele palatale fie], [g], şi urmată de litere consonan­tice (cu corespondent sonor) chef, chema, chenzină, ghem, gheţar, gherilă
2 literă ajutătoare 1 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de diftongul transcris oa. pentru a reprezenta africatele prepalatale [c] (fcj). [g] ([g]), în cuvinte din fondul, vechi, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor) cioban, cioc, cioacă, cioară, giol, gioarsă.Ciolpani, Giosu. Gioseni, Gioroc, Gioroceanu, Giormane, Giormăneanu, Gioagiu. Excepţii: George, Georgescu
2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala silabică u, pentru a reprezenta africatele prepalatale [cj. [g], în cuvinte din fondul vechi, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor) ciucure, ciudat, ciur, giubea, giulgiu, giuvaer. Ciungei, Ciuperceni, Giubega, Ciuleşti, Giurgi(a Giurgiu [gurgu], Gmrgiitveanu
3 / precedată de c, g, la sfârşit de cuvânt, pentru a reprezenta africatele prepalatale fc], [g], consoane care, prin natura lor articulatorică, au absorbit fosta desinenţă de plura1 la substantive şi adjective şi de persoana a U-a, singulai la verbe, vocala /, mai întâi silabică, devenită apoi asilabică şoptită [j], în sfârşit, inclusă în consoana prepalatală precedentă (fără corespondent sonor) urzici, vraci [vrac], joci, treci, covrigi, iobagi, dragi, întregi, mergi, strigi [strig]
4 / precedată de Iii era c şi urmată de consoană, pentru a reprezenta africata prepalatală [c] ([c]), aceasta, integrându-se în silaba precedentă, în unele toponime şi în formele mai vechi ale unor cuvinte (fără corespondent sonor) P ecica [Pecka], vecinie > veşnic, pacinic > paşnic
5 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala a, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], atunci când nu există forme alternante, în cuvinte din fondul vechi şi în toponime (fără corespondent sonor) chiar, chiabur, ghiaur. maghiar. Chiajna [Kajnaj
6 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala o sau de dillongul transcris oa, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], în cuvinte comune, în toponime şi antroponime (fără corespondent sonor) chior, chioară, şchiop [şicop], şchiopă, ghiol, ghioagă. Ghioroc, Ghioroceanu, Ghioroiu, Chiojdeanca. Excepţii: Gheorghe, Gheorghiu, Gheorghieni
7 / precedată de grupurile literale eh, gh şi urmată, în aceeaşi silabă, de vocala silabică u pentru a reprezenta, oclusivele palatale [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii, din vechiul fond şi în unele neologisme adaptate (tară corespondent sonor) chiul, ghiul, ghiuden, ochiul, unchiul, junghiul, unghiul, ghiulea, ghiurghiuliu, Chiuzbaia, Ghmrche, chiuretă. chiuvetă [liuvetă]
8 / precedată de grupurile literale eh, gh. la sfârşit de cuvânt, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], consoane care, prin natura lor articulatorică, au absorbit fosta vocală i, mai întâi silabică. devenită apoi asilabică şoptită [j], inclusă în consoana palatală precedentă (fără corespondent sonor) perechi, ridichi, ochi, unchi, /unghi, priveghi, unghi [ung]

88

         

0 1 2 3 4
9/ precedată de literele c, g, pentru a le da valoare de africate prepalatale (â, g), sau de grupurile literale eh, gh, pentru a le da valoare de oclusive palatale (k, g), atunci când reprezintă vocala silabică i (cu corespondent sonor) cinci, ginere, chibrit, ghiocel, ghionoaie, Cilibm, Ghi/ort, Chişmău, Chica Igika]
Regula generală apare în DOOM, p. XIV: „După eh, gh se scrie numai io, ioa (nu eo, eoa): chior, chioşc,   şchiop,   ghiol,  ghiotura;  chioară,   şchioapă, ghioagă: de asemenea se scrie numai do, gio, cioa, gioa în aceeaşi silabă (nu ceo, geo, ceoa, geoa): ciorchine, giol, cioară, gioarsă “.
3 h II. literă ajutătoare 1 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de literele ajutătoare e şi i, pentru a reprezenta oclusivele palatale [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii, în fondul vechi şi în neologisme (tară corespondent sonor) cheamă, cheag, chiar, chior, chiul, gheaţă, maghiar, ghiol, ghiul Chiojdeanca, Gheorghe chiuretă, chiuvetă
2 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, de e, i, ca vocale silabice, pentru a reprezenta oclusivele palatale. [k], [g], în cuvinte şi în nume proprii (fără corespondent sonor) chem, chin, ghem, ghindă, Chiriac, Chiţu. Chirnogi, Ghergani, Ghindeni
3 / precedată de c, g şi urmată, în aceeaşi silabă, la sfârşit de cuvânt, de /, ca literă ajutătoare, pentru a reprezenta consoanele oclusive palatale (k), [g] (fără corespondent sonor) junghi, unghi, priveghi [preveg], ochi [ok], unchi
  1. Sunetele limbii literare actuale şi literele corespunzătoare

 

         

Nr. crt. Sunetul Literele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 1 2 3 4
1 [al a în orice w.mtext
2 ta] ă în orice context
3 [ol o în orice context
4 [6] silabic eo 1 / precedate de consoana d din prepoziţia de, care intră în compunerea unor adverbe, numai în rosti-rea în tempo rapid deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă [dopotrivă]
2 / precedate de grupul consonantic vr. în adjectivul pronominal nehotărât vreo, singur sau intrând în compunerea unor adverbe vreo, vreodată, vreodinioară
3 / precedate de consoana /, singură sau tăcând parte, ca al doilea element, din grupurile consonantice bl, d, fi, pi aoleo, leorcăi, leorpăi, bleoj, bleojdi, cleonţ, fleoşc, pleosc, pleoscăi, pleoşti
4 / precedate de consoana t din adverbul câte, când intră în compunerea adverbului câteodată câteodată „ uneori “
5 B]

(asilabic)

eo precedate de consoana / sau de grupul consonantic pi şi urmate, in aceeaşi silabă, de vocala a. trigraful eoa rostindu-se monosilabic cu diftongul [oa] leoarcă [lijarkă] pleoapă [plgapă]
6 [e]

(silabic)

e în orice context

                      

             -—

7

j 4
lei      ~^

(asilabic)

f. e | / numai precedată de consoană, numai urmată de vocala a. deci numai în diftongul fea]. deal. teamă, veac, Neajlov, I eaca, proiectează, teatru
2~7~ la început de silabă, precedată de vocala silabică e. urmată de vocala a, în neologisme şi nume proprii străine agreează, creează, coreean, Andreea, Haricleea, Salomeea
II. literă-:ero (in­existentă ortografic) nu este reprezentat ortografic, dar sunetul se ros­teşte obişnuit la început de silabă, precedat de vocala silabică e şi urmat de vocala a. în neologisme agrea [agrega], crea, liceal, licean, crocean, herculean. [herkulegan] , mediteranean [-neean]
“T” î]

silabic)

/. / I / se foloseşte, poziţional, la începutul şi la sfârşitul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor U. îmbătrâni, împărat, înger, doborî, hotărî, târî. urî. însurăţei, întorsura
2 i se foloseşte şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse când î iniţial ajunge medial neîmpăcat, reîncepe, preîntâmpina, deinmulţit, atotîn/e/egător. bineînţeles
U. â Se foloseşte, poziţional, în interiorul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor blând. cânt. dânsul, creând, făcând, gât. râu. român, sfânt, Bârlad, Câmpina. Câmpulung. Râmnicu-l ‘aicea. Târgu-Jiu. Car/ova, Pârvan, Pârvu. Sârbii
9 î]

asilabic)

literâ-:ero (inexisten­tă ortogra­fic) nu este reprezentat ortografic, dar este rostit de mulţi vorbitori, în diftongii ascendenţi cu, î, ă, a. silabici. mai ales la început de silabă, cu funcţie de apendice asilabic. în cuvinte din vechiul fond şi. prin analogie, în neologisme luăm [luîărnj. continuăm [kontinuîăm] . creăm [krejăm]. contraatac, [kontraiatak]
10 u]

silabic)

u în orice context
11 y]

asilabic)

1 u în diftongii ascendenţi şi descendenţi al căror element asilabic este fu] dau, fiu, ou, rouă, steaua, continuu, acuarelă, cuarţ
II. 0 1 / în diftongul [ya]. reprezentat prin digraful oa oameni, vioară [viuară] , moare, soare fsuare]
2 / în triftongul luai], reprezentat prin trigraful oai leoaică, sârboaică, turcoaică [turkyajică]
3 / în triftongul [jua], reprezentat prin trigraful ioa aripioară, Ioana li y ana j
IU. w în neologisme de origine engleză, mai ales din engleza americană western, whisky, week-end, cow-boy, show
IV.literă-:ero nu este reprezentat ortografic, dar se rosteşte obişnuit înainte de « şi o silabici. la început de silabă, cu funcţie de apendice asilabic. precum şi după u din silaba precedată haos, bour | boyur], taur ftauur], lua. luăm, luând, evolua, asiduă fasiduyă], continuă [kontinuyă]
i] silabic) I. i în orice context (inclusiv la sfârşitul unor nume proprii Alecsandri, Arghezi, Ani, Flori, Gabi, Lili, aştri, simpli

90

                    

1 2 3 4
//. ii 1 / precedat de consoanele r sau /. tăcând parte dintr-un grup consonantic, la siars.it de cuvânt, în pluralul articulat al unor substantive masculine şi al unor adjective aştrii [aştri], codrii, metrii, miniştrii, socrii, multiplii, albaştrii, iluştrii, negrii, siniştrii
2 / precedat de consoană, în pluralul articulat al substantivelor ţi adjectivelor masculine anii [ani], copacii, pomii, bunii, dragii [dragi], vechii [veni]
3 / precedat de consoană, la pluralul articulat al unor pronume unii [uni], alţii [alţi), leu) toţii
4 / precedat de consoană, în formele de genitiv-dativ singular ale substantivelor feminine nopţii [nopţi], luncii, serii, mămicii, mămichii. Anichii. [An’iKi], Florichii
5 / precedat de consoană, în formele de genitiv-dativ ale unor îmbinări alcătuite din substantivele feminine nearticulate + adjective posesive, exprimând grade de rudenie, îmbinări în care se declină ţie numai adjectivul posesiv, ţie şi substantivul, şi adjectivul mă-tii, mă-sii, soră-mii. soră-sii, neveslii-mii. nevestii-tii. nevextii-sii. Observaţie. Forma articu­iată de genitiv-dath nevestii. din îmbinările de mai sus este ..ortogra-liatâ” eronat, cu un singur i < nwesli-sii etc.), in DOOM. s.v., în Gra­matica Academiei. vol.I, p. 1 59, ca şi în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram, p. 1 34
111. y în unele neologisme hobby, vlriu
13 [ii

(asilabic) sonor

1. i în diftongii şi trittongii cu [j], ca element asilabic, în cuvinte şi în nume proprii iar, rai, copii, fiii [fiii], apropii, (eu) citii, (eu) biruii [biruiţi]. Boieriu. Olariu [Olariu]. Valeriu
U. y în unele neologisme şi nume proprii străine cow-boy. yankeu, yo-ghin, Ne\v York
111. e la început de cuvânt sau de silabă, când este ur­mată de vocala a. numai în cuvinte din vechiul fond (pronume şi locuţiuni adverbiale) ea, aceea [aceia], aceeaşi, ceea ce, de aceea
11′. litera zero nu este reprezentată ortografic, dar se rosteşte în următoarele situaţii: 1 / înaintea vocalei silabice e, la început de cu­vânt, în elementele fondului vechi (cu câteva ex­cepţii, enumerate mai sus, din care: eparhie, episcop,   Ecaterina,   Elena.   Eminescu,   Enescu etc.). eu, el, ei, ele, eşti. este, e fjej. eram. erai, era. eraţi, erau. Ebâncă. Eremia. Eşeanu. Eşanu jieşanu]

             

ml 3 4
2 1 înaintea vocalelor silabice /’, e. la început de silabă, în cuvinte şi nume proprii din tbndul vechi înainte, trăit, croit, construim, sfiim [sfiiim],   l pustiii [pustijitj, Gae, Gâesti. Nicolae [Nikolajej, Vaideeni, Mitroescu. Muereasca, Poenaru ele.
3 / înaintea vocalelor e, a. Ia început de silabă, când silaba precedentă se termină în i silabic. în cuvinte din fondul vechi şi, prin analogie, în neo­logisme albie, inie, (ie, vie [vije], albia, mia, ştia, via [vijaj, 1 poezie [poezije]. regie, poezia [poezija’J. regia.
14 [i] ([i])

(asilâbic

şoptit)

i 1 / numai la sfârşit de cuvânt şi numai după consoană (inclusiv fricativele prepalatale ş, j ) cu excepţia dentalelor d, s şi a velarelor c, g, precum şi cu excepţia africatelor prepalatale c. g şi a oclusivclor palatale k, g. după care / a devenit literă ajutătoare plopi, slabi, pomi, zugravi, bolnavi, poveşti, brazi, săgeţi, buni, boli, veri, uşi, cocoşi, griji, monarhi, cânţi, vezi |ve/jj. vechi [vek]
2 / în cuvinte compuse cu ori- orice, oricât, oricum
15 fpl P în orice context
16 fb| b în orice context
17 M m în orice context
18 tg f în orice context
19 [v] l. v în orice context, cu excepţia punctului H
II. w în cuvinte de origine străină şi în derivate de la cuvinte străine watt, wolfram, wagnerian
20 ft] t în orice context
21 [dj d în orice context
22 [s] s în orice context
23 UI 2 în orice context
24 m l în orice context
15 [n] n în orice context
‘.(, [1J I în orice context
17 M r în orice context
:8 [?J Ş în orice context
9 li] i în orice context
1) [fii (f«D

africată (prepala-taiă)

c urmată de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare cer, cine, ceai, cioban, cinci, faci f fac j
1 B] ((H)

africată (prepala-tală)

urmată de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare ger, gingie, geam, gioarsă, fragi, mergi Imerg]
[*]

(oclusivă palatală)

l. c urmată de literele h + e, i. ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare chem, chip, cheag, cheamă [Kamâj, chiar, chior, unchi
11. k urmată de vocalele e, i. în neologisme şi în nume proprii străine kenian, keramit, kilogram, kilometru
lll.q urmată de u + e, i. în neologisme şi în nume proprii străine quechua, quipu, quisling, Quito
181 (oclusivă CahUală) g urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare ghem, ghindă, gheaţă, ghiol [gol]

92

 

u 1 2 3 4
34 M (oclusivă f. c în orice context,   cu excepţia situaţiilor în care litera c este urmată de e, i sau de h + e, i
velară) II. k urmată de vocalele a, o, u sau de consoana sonantă r, în neologisme kaizer, kaki, kaliu, kantian, karate, koin [kojne], kurd, kripton
111. q urmată de « + a, în neologisme quark, quasar, quat-trocento
35 [g] (oclusivă velară) 8 în orice context,  cu excepţia situaţiilor în care litera # este urmată de e, i sau de h + e, i
36 [h] h în orice context,   cu excepţia situaţiilor în care este literă ajutătoare

Observaţie, în acest tabel de corespondenţe, fiind vorba de sunetele limbii române literare actuale, nu am avut în vedere sunetele intermediare, datorate coarticulării, ca şi în tabelul cu corespondenţa dintre litere şi sunete.

  1. Sunetele cu o singură reprezentare literală

 

      

Nr. cri. Sunetul Literele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 1 2 3 4
1 la] a în orice context
2 [ă] â în orice context
3 [ol o în orice context
4 [e] silabic q în orice context
5 [e]

(asilabic)

I / numai precedată de consoană, numai urmată de vocala a, deci numai în diftongul [ga] deal, teamă, veac, Neajlov, Veaca, proiectează, teatru
2 / la început de silabă, precedată de vocala silabică e, urmată de vocala a. în neologisme şi nume proprii străine agreează, creează, coreean, Andreea, Haricleea, Salomeea
6 Iu]

(silabic)

u în orice context
7 [!]([>]) (asilabic

şoptit)

i- 1 / numai la sfârşit de cuvânt şi numai după consoană (inclusiv fricativele prepalatale ş, j ) cu excepţia dentalelor d, s şi  a velarelor c, g, precum şi cu excepţia airicatelor prepalatale c, g şi a oclusivelor palatale k, g, după care / a devenit literă ajutătoare plopi, slabi, pomi, zugravi, bolnavi, poveşti, brazi, săgefi, buni, boli, veri, uşi, cocoşi, griji, monarhi, cânţi, vezi [vezi]
2 / în cuvinte compuse cu or/- orice, oricât, oricum
8 [p] p în orice context
9 [b] b în orice context
10 [m] m în orice context
11 m f în orice context
12 [t] t în orice context
13 ia d în orice context
14 îs] s în orice context
15 [A z în orice context

                           

3 4
16 ftl i în orice context
17 [n] n în orice context
18 (1) 1 în orice context
19 Ir] r în orice context
20 M f în orice context
21 m J în orice context
22 [g] g în orice context, cu excepţia situaţiilor în care litera g este urmată de e, i sau de A + e, i
23 W h în orice context, cu excepţia situaţiilor în care este literă ajutătoare
G. Sunetele cu mai multe reprezentări literale
Nr. cri. Sunetul Literele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 1 2 3 4
J [6] silabic eo 1 / precedate de consoana d din prepoziţia de, care intră în compunerea unor adverbe, numai în rostirea în tempo rapid deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă [dfipotrivă]
2 / precedate de grupul consonantic vr, în adjectivul pronominal nehotărât vreo, singur sau intrând în compunerea unor adverbe vreo, vreodată [vrodată], vreodlmoară
3 / precedate de consoana l, singură sau făcând parte, ca al doilea element, din grupurile consonantice bl, cl,fl, pi aoleo, leorcâi, leorpăi, bleoj, bleojdi, cleonf, fleoşc, pleosc, pleoscăi. pleoşti [ploşti]
4 / precedate de consoana t din adverbul câte, când intră în compunerea adverbului câteodată câteodată ., uneori “
2 [0] (asilabic) eo precedate de consoana / sau de grupul consonantic pi şi urmate, în aceeaşi silabă, de vocala «. trigraful eoa rostindu-se monosilabic cu diftongul [ga] leoarcă [Igarkă]. pleoapă [pl^apă]
1 [î] (silabic) l. l 1 / se foloseşte, poziţional, la începutul şi la sfâr­şitul cuvintelor de orice fel, comune sau proprii, indiferent de originea lor îl, îmbătrâni, împărat, înger, doborî, hotărî, târî, urî, însurăţei, întorsura
2 / se foloseşte şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse, când î iniţial ajunge medial neîmpăcat, reîncepe, preîntâmpina, deînmulţit, atotînţelegător, bineînţeles
II. â Se foloseşte, poziţional, în interiorul cuvintelor de orice fel. comune sau proprii, indiferent de originea lor blând, cânt, dânsul, creând, făcând, gât, râu, român, sfânt. Bârlad, Câmp/na, Câmpulung, Râmnicu- 1 ‘aicea Tărgu-Jiu, Car Iova, Pârvan,Pârvu, Sărhu
b]

(asilabic)

l. u în diftongii ascendenţi şi descendenţi al căror element asilabic este [y] dau, fiu, ou, rouă, steaua, continuu [kontinuy]
L — • — 11. 0 1 / în diftongul [uaj, reprezentat prin digraful oa oameni, vioară [viyară] , moare, soare [syare]
                     

94

                

1 2 j -,
2 / în triftongul [uai]. reprezentat prin trigraful oai leoaică, sârboaică, turcoaică [turkuajkă]
3 / în triftongul [iya], reprezentat prin trigraful ioa aripioară. Ioana [juana]
UI. w în neologisme de origine engleză, mai ales din engleza americană western, whisky, week-end cow-boy, show
IV. literă-:ero nu este reprezentat ortografic, dar se rosteşte obişnuit înainte de u şi o silabici. la început de silabă, cu funcţie de apendice asilabic, precum şi după «, din silaba precedată haos. bour [boyur], taur [tayur). lua. luăm, luând, evolua, asiduă [asiduuă], continuă [kontinuuă]
i]

silabic)

l. i în orice context (inclusiv la sfârşitul unor nume proprii) Alecsandri. Arghe:i, Ani, Flori, Gabi, Lili, aştri, simpli
H. ii 1 / precedate de consoanele r sau /. i&când parte dintr-un grup consonantic, la sfârşit de cuvânt, în pluralul articulat al unor substantive masculine şi al unor adjective aştrii [aştri], codrii, metrii, miniştrii, socrii, multiplii, albaştrii, iluştrii, negrii, siniştrii
2 / precedate de consoană, în pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor masculine anii [ani], copacii, pomii, bunii, dragii [dragi], vechii [veKi]
3 / precedate de consoană, la pluralul articulat al unor pronume unii [uni], alţii [alţi], (cu) toţii
4 / precedate de consoană, în formele de genitiv-dativ singular ale substantivelor feminine nopţii [nopţi], luncii, serii, mămicii, mămichii. Anichii, [Amici]. Florichii
5 / precedate de consoană, în formele de genitiv-dativ ale unor îmbinări alcătuite din substantivele feminine nearticulate + adjective posesive, exprimând grade de rudenie, îmbinări în care se declină fie numai adjectivul posesiv, fie şi substantivul, şi adjectivul mă-tii, mă-sii, soră-mii, soră-sii. nevestii-mii, nevestii-tii, nevestii-sii. Observafie. Forma articu­iată de genitiv-dativ. nevestii. din îmbinările de mai sus este „ortogra­fiată” eronat, cu un singur i ( nevesti-sii etc.), în DOOM. s. v., în Gra­matica Academiei, vol.I, p. 1 59, ca şi în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram, p. 1 34.
l H. y în unele neologisme hobby, ytriu
ti]

(asilabic)

I. i în diftongii şi triftongii cu [i], ca element asilabic, în cuvinte şi în nume proprii iar, rai, copii, fiii [fiii], aproprii, (eu) citii, (eu) biruii [biruiii/, Boieriu, Olariu [Olariu], Valeriu
II. y în unele neologisme şi nume proprii străine cow-boy, yankeu, yo-ghin, New York
III. e la început de cuvânt sau de silabă, când este urmat de vocala a. numai în cuvinte din vechiul fond (pronume şi adjective pronominale) ea, aceea [aceia], aceeaşi, ceea ce, de aceea

95

                

_ j 4                            i
fi: literă zero nu este reprezentată ortografie, dar se rosteşte în următoarele situaţii: 1 / înaintea vocalei silabice e, la început de cu­vânt, în elementele fondului vechi (cu câteva excepţii, enumerate mai sus, din care: eparhie, episcop, Ecaterina, Elena, Eminescu, Enescu etc.) eu, el. ei, ele, eşti. este, e   j |je], eram, erai, era, eraţi, erau, Ebâncă, Eremia, Eşanu [jeşanu]
2 / înaintea vocalelor silabice /, e la început de silabă, în cuvinte şi nume proprii din fondul vechi înainte, trăit, croit, construim, sfiim [sfiiim], pustiit [pustiiit], Gae, Găeşti, Nicolae [Niko-laje], Vaideeni, Mitroescu, Muereasca, Poenaru etc.
3 / înaintea vocalelor e, a. la început de silabă, când silaba precedentă se termină în / silabic, în cuvinte din fondul vechi şi. prin analogie, în neologisme albie, mie,(ie, vie [vije], albia, mia, ştia. via [vija] , poezie [poezije], regie, poezia [poezija], regia
7 [v] /. v în orice context, cu excepţia punctului 11
//. w în cuvinte de origine străină şi în derivate de la cuvinte străine watt, wolfram, wagnerian
8 [c] ([c]) I. c+e

U. c+i    •

urmată de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare cer, cine, ceai, cioban, cinci, faci [fac]
9 [g] ([g]) I. g+e II. g+l urmată de literele e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare ger, gingie, geam, gioarsă, fragi, mergi [merg]
10 [K] 1. c+h+e, i urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare chem. chip, cheag [icag]. cheamă, chiar, chior, unchi [unx]
11. k urmată de vocalele e, i. în neologisme kenian, keramit, kilogram, kilometru
lll.q urmată de w + e, i, în neologisme şi în nume proprii străine quechua, quipu, quisling. Quito
1 m l. g+h+e H. g+h+i urmată de literele h + e, i, ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare ghem, ghindă, gheaţă, ghiol [gol]
2 M 1. c în orice context, cu excepţia situaţiilor în care litera c este urmată de e, 1 sau de h + e, i
II. k urmată de vocalele a, o, u sau de consoana sonantă r, în neologisme kai:er, kaki, kaliu, kantian, karate, koine, kurd, kripton
lll.q urmată de u + a, în neologisme quark, quasar, quattrocento

 

 

Observaţie. La cele două categorii de mai sus, Sunetele cu o singură prezentare literală (în număr de 23) şi Sunetele cu mai multe reprezentări literale număr de 12), se adaugă al XXXVI-lea sunet [î], care este nereprezentat ortografic literă zero).

96

 

  1. Sunetele nereprezentate ortografic (= litere – zero)

 

      

Nr. crt. Sunetul Literele corespun­zătoare CONDIŢII EXEMPLE
0 1 2 3 4
1 [?] (asilabic) literă-zero nu este reprezentat ortografic, dar sunetul se ros­teşte obişnuit la început de silabă, precedat de vocala silabică e şi urmat de vocala a, în neologisme agrea [agrega], crea, liceal, licean, crocean, herculean, [herkulegan], mediteranean [-neean]
2 [i]

(asilabic)

literă-zero Nu este reprezentat ortografic, dar se rosteşte în următoarele situaţii: 1 / înaintea vocalei silabice e şi i, la început de cuvânt, în elementele fondului vechi (cu câteva excepţii, enumerate mai sus, din care: eparhie, episcop,  Ecaterina,  Elena,  Eminescu,  Enescu etc.), eu, el, ei, ele, eşti, este, e [je], eram, erai, era, eraţi, erau [jerau], Ebâncă, Eremia, Eşeanu, Eşanu [jeşanu]
2 / înaintea vocalelor silabice /’, e la început de silabă, în cuvinte şi nume proprii din fondul vechi înainte, trăit, croit, construim, sfiim [sfiiim], pustiit [pustiiit]. Gae [gajej, Găeşti, Nicolae [Nikolaie]. Vaideeni Mitroescu, Muereasca, Poenaru etc.
3 / înaintea vocalelor e, a, la început de silabă, când silaba precedentă se termină în / silabic, în cuvinte din fondul vechi şi, prin analogie, în neologisme albie, mie, ţie, vie [viie], albia, mia, ştia, via [viia] , poezie [poeziie], regie, poezia [poeziia], regia,
3 m

(asilabic)

literă-zero Nu este reprezentat ortografic, dar este rostit de mulţi vorbitori, în diftongii ascendenţi cu, *, ă, a, silabici. mai ales la început de silabă, cu Funcţie de apendice asilabic, în cuvinte din ve-chiul fond şi, prin analogie, în neologisme luăm [lujăm], continuăm fkontinuîăm] , creăm [kreîăm], contraatac [kontraîatak], creat [krejat]
4 M

(asilabic)

literă-zero Nu este reprezentat ortografic, dar se rosteşte o-bişnuit înainte de h şi o silabici. la început de silabă, cu funcţie de apendice asilabic, precum şi după « din silaba precedentă haos, bour [boyur], taur [tauur]. lua, luăm, luând, evolua, asiduă [asiduuă], continuă [kontinuuă]
  • 14. Consoanele limbii române (cu tabloul consoanelor)

Deoarece în toată partea I, introductivă, a Micii enciclopedii a românei corecte, cuprinzând probleme teoretice, folosesc terminologia de specialitate din domeniul lingvisticii, mai ales al foneticii, socotesc util să explic noţiunile de bază ale disciplinei, în special cele despre sunetele limbii române, care sunt consoane.

 

semivocaie şi vocale. Toate acestea, fiind sunete, se definesc prin nsuşiri care le aproprie şi le deosebesc.

Consoanele, categoria cea mai largă, sunt sunete închise, cu o apertură atât de-mică ncât aerul eliberat pentru articularea lor, întâlnind un obstacol şi învingându-l, >roduce zgomot, sunete care nu pot fi rostite independent, ci numai împreună cu u focală. Termenul consoană este un derivat neologic cu prefixul con-, care are sensul .împreună cu”. Aşadar consoană (în varianta veche consună) înseamnă „care sună tnpreună cu…”.

Prin comparaţie, vocalele sunt sunete deschise (pronunţate cu gura mai mult sau nai puţin deschisă), care se caracterizează prin faptul că, la rostirea lor, aerul se scurge ară să întâlnească vreun obstacol în tubul fonator, sunete pronunţate cu voce, cu ibraţia coardelor vocale.

Din definiţiile de mai sus rezultă următoarele asemănări şi deosebiri între cele două lari categorii de sunete:

Vocalele sunt sunete deschise, consoanele, închise.

Vocalele se rostesc singure, consoanele se rostesc împreună cu o vocală.

Vocalele sunt sunete cu voce, consoanele sunt sunete cu zgomot sau cu voce
;onsoanele sonore şi sonatele) şi sunete fără voce (consoanele surde).

Efortul expirator este mai puternic la pronunţarea consoanelor, în special a
jnsoanelor surde, decât la pronunţarea vocalelor.

Vocalele sunt sunete continue (întrucât aerul se scurge continuu, nestânjenit
; vreun obstacol), consoanele sunt sunete momentane.

între consoane şi vocale se situează, dintre vocale, semiconsoanele şi senrivocalele, )uă categorii distincte care au fost multă vreme confundate (cum se mai întâmplă şi tăzi) şi numite cu un singur termen, semivocale. în cursul anului 1977, în articolul iftongii româneşti – clasificare, publicat în două numere consecutive ale revistei mba română (partea I, în nr. 5/1977, p. 48l-494, partea a Il-a, în nr. 6/1977, p. 599-l6), am făcut distincţia necesară între cele două categorii de sunete asilabice. Am ibilit atunci că „cele cu durata mai mare şi. implicit, cu apertură mai mică şi care, i această cauză, se rostesc cu o fricţiune puternică, întocmai ca şi consoanele

cative, formează categoria semiconsoanelor (j, y, î), iar cele cu durata mai mică şi, plicit, cu apertură mai mare şi care se rostesc fără zgomot de fricţiune, formează tegoria semivocalelor (g, q)” (p. 600). între semiconsoane şi semivocale există sigur şi alte deosebiri, în legătură cu poziţia lor în cuvânt, iniţială sau finală, ori sdie (la început de silabă sau după consoană). Esenţialul este însă că sunetele labice se deosebesc de cele silabice prin gradul de apertură: semiconsoanele ocupă

idele l (j), 2 (y) şi 3 (î), în timp ce ambele semivocale (§ şi q) au gradul 4 de srtură.

în sfârşit, între vocale şi consoane se situează, dintre consoane, sonantele (m, n, l. care sunt consoane, în sensul că întâlnesc un oarecare obstacol (bilabial. dental) în ea curentului de aer, dar aerul se scurge în mod continuu şi liber spre exterior, tând acest obstacol, întocmai ca şi la vocale, până în momentul ocluziunii. De mplu, la articularea sonantelor nazale m şi n, în acelaşi timp cu obstacolul creat în ‘itatea bucală de buze şi dinţi, aerul se scurge liber prin cavitatea nazală. La cularea sonantei /, vârful limbii atinge alveolele dinţilor superiori, însă marginile

98

 

limbii sunt coborâte şi aerul se scurge liber prin părţile laterale ale cavităţii bucale. La articularea sonantei r, aerul se scurge liber, în porţiuni mici, vârful limbii vibrează, apropriindu-se şi îndepărtându-se de alveole. Obstacolul acesta întrerupt reprezintă fie o ocluziune slabă, fie o deschizătură foarte strâmtă. Vibrează fie vârful limbii, la r dental, fie uvula, la r uvular, ,.graseiat”.

Consoanele se clasifică din mai multe puncte de vedere:

  1. După participarea sau neparticiparea cavităţii nazale la emisiunea sunetelor,
    acestea sunt:
  2. a) Nazale, când vălul palatin, cu prelungirea sa, omuşorul (uvula) atârnă ca
    în poziţia lui de odihnă (când respirăm), lăsând aerul să iasă în parte sau total, pe nas.
    Sunt nazale sonantele m şi n, după cum poate fi nazală orice vocală rostită prin
    emisiunea aerului pe nas.
  3. b) Orale, când vălul palatin se înalţă, iar uvula se lipeşte de peretele
    faringian, închizând canalul nazal, aerul scurgându-se exclusiv pe gură. Sunt orale
    toate celelalte consoane, (afară de m şi w) şi toate vocalele care nu se pronunţă
  4. După absenţa sau prezenţa vibraţiilor coardelor vocale. Din acest punct de
    vedere consoanele sunt:

Surde, când coardele vocale nu vibrează,    pentru că sunt atât de
depărtate una de alta încât aerul poate ieşi nestingherit, prin deschizătura dintre
ele, glota.

Sonore, când coardele vocale se aproprie atât de mult una de alta
încât aerul emis întâmpină o oarecare rezistenţă, scurgându-se mai greu şi în
cantităţi mai mici, frecându-se de coardele vocale ai căror muşchi încep să
vibreze producând un zbârnâit pe care îl numim voce. Astfel, consoana surdă este
un sunet fără voce (afonic), consoana sonoră este un sunet cu voce (fonic).

în general, consoanele se constituie în perechi, din care prima este surdă, cealaltă, sonoră: p-b, f-v, t-d, s-z, ş-j, c-g, K-g, k(c)-g. într-un singur caz, sistemul perechilor s-a dezmembrat, dispărând sonora (d = dz) şi rămânând numai surda (ţ). Tot într-un singur caz, limba literară posedă numai surda h.

Pe de altă parte, sonantele m, n, l, r sunt toate sonore, neavând pereche surdă.

în afară de consoanele sonore, toate vocalele (orale sau nazale)sunt sunete sonore (cu voce). Rezultă că cele mai multe dintre sunetele limbii române sunt sonore: toate vocalele, toate cele patru sonante, membrii sonori ai perechilor (b, v, d, z, j, g, g, g).

 

Având în vedere numărul mare al sunetelor sonore, şi, mai ales, frecvenţa acestora (în special a vocalelor, a diftongilor şi a triftongilor), rezultă că limba română este o limbă sonoră.

III. După locul de articulare, în funcţie de organul (activ sau pasiv) cu care sau pe care se face articularea, consoanele se clasifică astfel:

  1. După organul activ cu care se produce articularea, consoanele sunt:
  2. Labiale, cu articularea produsă de buze, clasificate în:

bilabiale, articulate cu ambele buze (p, b, w);

labiodentale, articulate cu buza inferioară şi incisivii superiori (f, v).

  1. Linguale, cu articularea produsă cu ajutorul limbii, anume a părţii din
    muşchiul lingual care intră în contact cu o anumită regiune a cavităţii bucale. Din
    acest punct de vedere, consoanele se împart în trei categorii:

apicole (< lat. apex-icis „vârf, culme”) sau anterolinguale, articulate
cu vârful limbii (/, d, s, z, ţ, n, l, r, ş, j, c, g)\

dorsale sau mediolinguale, articulate cu dosul limbii, cu partea de
mijloc a limbii (k, g, k, g);

radicale şi posterolinguale, articulate cu rădăcina limbii, cu partea pos-
terioară a limbii (h, R, [p]) sau r uvular.

  1. După organul pasiv (regiunea de pe bolta palatului pe care se produce articula­
    rea), consoanele se clasifică în:

Dentale, cu articularea în zona alveolelor dinţilor superiori (/, d, s, z, ţ, n,
l, r).

Prepalatale, cu articularea în zona palatului anterior (ş, j, c, §).

  1. Mediopalatale, cu articularea în zona palatului mijlociu şi cu partea de
    mijloc a limbii, consoane existente numai în graiuri, numite palatalizate, inexistente în

limba literară (/’, d’, h ‘, n. I’, f). Palatul mijlociu fiind zona superioară a bolţii palatine, consoanele astfel articulate se numesc şi cacuminale (< lat. cacumen, -inis „culme, vârf), în această zonă de pe palat articularea se poate face şi cu vârful limbii.

Postpalatale, cu articularea în zona palatului posterior (k, g).

Velare, cu articulare în zona vălului palatin (palatul moale) (k, g). Acestea
sunt   prevelare, când sunt urmate de vocalele e, /, mediovelare, când sunt urmate de
vocalele a, ă, î şi postvelare, când sunt urmate de o, u. Dintre acestea, prevelarele din

100

 

neologisme ca buchet, orchestră, week-end, chiuveta, ghid, marketing etc. au devenit postpalatale k, g.

  1. Faringale, cu articulare în zona faringelui (h şi R uvular). FV. După modul de articulare, consoanele se clasifică în două mari categorii:
  2. Consoane propiu-zise sau nesonante.
  3. Sonante.
  4. Consoanele propriu-zise se împart, la rândul lor, în:

Oclusive (explozive)

Fricative (constrictive, spirante)

Africate (semioclusive).

  1. Oclusive se numesc consoanele la rostirea cărora curentul de aer
    expirator întâlneşte o închidere completă (ocluziune) a organelor articulatorii, care
    opreşte pentru moment trecerea aerului, urmată de o deschidere bruscă, ce lasă aerul să
    treacă spre exterior, închiderea căii curentului de aer se poate face în diverse locuri,
    ceea ce creează diferite tipuri de oclusive:

Bilabiale (p, b), produse prin închiderea completă a buzelor şi apoi
prin deschiderea lor bruscă.

Dentale (t, d), produse prin închiderea tubului fonator cu vârful limbii
pe alveolele incisivilor superiori şi prin desprinderea bruscă a vârfului limbii.

(Post) palatale (k, g), produse prin închiderea tubului fonator în zona
palatului posterior cu partea dorsală a limbii şi prin deschiderea lui bruscă.

Velare (k, g), produse prin închiderea tubului în zona vălului palatului
cu partea dorsală a limbii şi apoi prin deschiderea lui forţată.

  1. Fricative sunt acele consoane la a căror articulare organele aparatului
    fonator nu sunt închise, ci apropiate, formând un canal strâmt prin care trebuie să iasă
    aerul. Prin acest canal strâmt aerul iese frecându-se de organele care formează
    deschizătura şi anume:

fie buza inferioară cu dinţii superiori, astfel articulându-se fricativele
labiodentalefşi v;

fie vârful limbii cu alveolele dinţilor superiori, astfel articulându-se
fricativele dentale s, z;

fie vârful limbii cu zona anterioară a palatului dur, astfel articulându-se
fricativele prepalatale ş, j’,

 

  1. d) fie rădăcina limbii cu pereţii faringelui, astfel articulându-se fricativa faringală surdă h.
  2. Africatele sunt sunete combinate, o combinaţie între oclusive şi fricative, în sensul că încep ca exclusivele, adică printr-o ocluziune (închidere) şi se termină ca fricativele. adică printr-o deschizătură strâmtă, prin care aerul trece frecându-se de pereţii acestei deschizături.

De exemplu, când pronunţăm consoana /, avem mai întâi o ocluziune între vârful limbii şi alveolele dinţilor superiori, ca la pronunţarea lui /. apoi o uşoară întredeschidere, cu fricţiune, ca la pronunţarea lui 5. Cele două sunete componente (oclusiva / şi fricativa s) sunt însă modificate prin acomodare reciprocă, pentru a fi articulate împreună, în sensul că prima parte a lui / nu este absolut oclusiva. iar a doua nu este perfect fricativa. Oclusiva şi fricativa. intrate în combinaţie printr-o articulare unică, suferă modificări atât în ceea ce priveşte forţa lor musculară şi articulatorie, cât şi în privinţa duratei, care a fost astfel redusă. Aşadar, combinaţia aceasta nu înseamnă două sunete juxtapuse (alăturate), precum sunetele ks sau gz, reprezentate prin litera *, ci o sinteză a lor , fiind articulate fiecare mai slab decât fiecare sunet luat izolat.

Africatele sunt de două feluri:

Dentale (ţ < /a; d <dz). Aşa cum am spus, africata dentală sonoră (Ja
dispărut în limba literară, rămânând numai în unele graiuri.

Prepalatale (â < t -i- y, g < d +j). Subliniez că africatele prepalatale
se mai transcriu şi prin literele d, g (cu semnul diacritic circumflex întors, cu unghiul
în jos), aşa cum se întâmplă în unele lucrări de fonetică, mai ales pentru alte limbi, în
fonetica limbii române literare sunt preferabile semnele c şi g (cu circumflexul cu
unghiul în sus), fiindcă acestea sunt caracteristice graiurilor munteneşti, care stau la
baza limbii literare, aşa cum rezultă din sistemul de transcriere fonetică din atlasele
lingvistice   româneşti  (ALR,   NALR)   şi  din   textele  dialectale,   în   lucrările  de
specialitate se folosesc şi literele c?, g, dar acestea, având drept elemente fricative pe ş.
7, sunt caracteristice graiurilor maramureşene, precum şi literele c, d, care, având drept

elemente fricative, pe s, z, sunt specifice graiurilor bănăţene. Elementele fricative ale
africatelor prepalatale c, g, de tip muntean, sunt & z, care se combină sintetic cu
oclusivele dentale t, d.

Aşadar, africatele prepalatale româneşti au următoarea structură:

c, g (< t + s, d + ?), caracteristice graiurilor munteneşti şi limbii române
literare;

c, g(< t + ş, d +_/), caracteristice graiurilor maramureşene;

  1. c) c, â (< t + x. d + z), caracteristice graiurilor bănăţene.

 

  1. Sonantele sunt celelalte consoane considerate din punctul de vedere al nodului de articulare, cu o articulare care prezintă asemănări atât cu consoanele, în nsul că aerul întâlneşte un oarecare obstacol (bilabial pentru m şi dental pentru n, l, r), dar ocluziunea nu este momentană, ca la oclusivele propriu-zise, cât şi cu vocalele, în sensul că aerul se scurge liber şi în mod continuu spre exterior, la m şi n prin cavitatea nazală, la / prin deschiderea laterală a gurii, iar la r printr-o ocluziune întreruptă în mod repetat.

Datorită acestui mod de articulare, sonantele se clasifică în nazalele m şi w, a căror articulare este însoţită de scurgerea aerului pe nas, şi în lichidele / şi r, la care aerul se scurge ca un lichid, pe gură. La rândul lor, lichidele se împart în sonanta laterală / şi sonanta vibrantă r.

De asemenea, prin acest mod de articulare, sonantele se aseamănă şi cu africatele, care sunt şi ele consoane cu articulare combinată, oclusivă şi fricativă, motiv pentru care Sextil Puşcariu, în tabloul consoanelor româneşti (LR, II, Rostirea, p. 35), include sonantele şi africatele în categoria semioclusivelor.

 

Tabloul consoanelor româneşti

 

                    

\    După locul de \     articulare

După modul \ de articulare    \

Cu organul activ Labiale Linguale
Bilabiale Labio-dentale Apicale Dorsale Radical
Pe organul pasiv Dentale Palatale Velare Faringa!
Prepala-tale Mediopa-latale

(palatali-zate)

Postpa-

latale

Prevelare Mediovelare Postvelare
Sur­de Son. Sur­de Son. Surde Son. Sur­de Son. Sur­de Son. Sur­de Son Surde Son. Surde Son. Sur­de Son. Sur­de Son
Nesonante (cons. propriu-zise) u

ea

k.

O

Oclusive P b t d t’ d’ k g k (+e, i) g (+e, i) k (+a, â, î) g (+a, ă, î) k (+0, U) g (+0,

u)

Fricative f V S z Ş, s,

s

*.

J, z, z

h’ h
Africate ţ i £, c, c g, g, d
Sonante J ic

o

j

Laterale \ 1′
Vibrante T r R

P (uvu far)

<a

S

CS

m m

+

n ri 0
                                                 

 

  • 15. Sistemul vocalic românesc (cu tablourile vocalelor)

Despre vocalele limbii române sunt mai puţine lucruri de spus, iar multe dintre ele au fost deja spuse în capitolele dedicate consoanelor şi diftongilor. Este important de subliniat aici că, pe lângă cele şapte vocale fundamentale româneşti, eu am adăugat în 1977 şi 1978, în studiile citate, încă una, vocala mixtă anterioară cu labializare o, cu funcţie silabică şi asilabică. Aşadar, inventarul vocalic românesc numără opt vocale fundamentale, care se clasifică din două puncte de vedere:

după locul de articulare şi

după apertură.

După locul de articulare, vocalele limbii române se împart în trei grupe:

anterioare sau palatale (/, e, 6);

centrale sau velare (f, ă, d);

posterioare sau labiale (m, o).

Locul de articulare la vocale este greu de precizat, fiindcă, aşa cum s-a văzut, gura este mai mult sau mai puţin deschisă, aerul expirat scurgându-se liber şi nestingherit. In Z,/?, II, Rostirea, p. 37, Puşcariu prezintă articularea vocalelor după cum urmează: „La rostirea lui a limba e aşezată pe maxilarul inferior în poziţia de odihnă. Limba nu atinge nicăieri maxilarul superior. Din cauza poziţiei ei în mijlocul gurii, vocala a se numeşte centrală. Pentru articularea lui e şi i limba se ridică în regiunea palatală – din care cauză aceste două vocale se numesc palatale -, iar la o şi u în regiunea cerului gurii moale, din care cauză aceste vocale se numesc velare. întrucât la articularea lui o şi w au un rol hotărâtor şi buzele, aceste două vocale se mai numesc şi labiovelare1“. După cum s-a văzut, locul articulării vocalelor fiind mai greu de stabilit, pentru Puşcariu o şi u sunt velare, în loc de posterioare. Vocalele anterioare (palatale) sunt de două feluri: l .fără labializare (i şi e) şi 2. cu labializare (o).

După apertură, am clasificat vocalele româneşti în:

vocale închise (i, u, f);

vocale medii (e, 6, o, a);

vocale deschise (a).

Gradele de apertură au fost stabilite de mine pe baza modului de combinare a vocalelor în diftongi, după cum urmează:

gradul l de apertură (/)

gradul 2 de apertură (w)       ^      închise

gradul 3 de apertură (î)

gradul 4 de apertură (e şi d) -\

gradul 5 de apertură (o)       l      medii

gradul 6 de apertură (ă)

gradul 7 de apertură (a)          deschisă

în afara criteriilor de clasificare de mai sus, Puşcariu vorbeşte şi de altele: „Alt element important pentru distingerea vocalelor e lungimea tubului oral. Cel mai lung tub îl avem la u. Când rostim această vocală, deodată cu mişcarea rădăcinii limbii în regiunea velară, coborâm şi laringele, care e legat de baza limbii şi trebuie deci să facă

 

o mişcare în jos împreună cu limba trasă înapoi, în acelaşi timp însă şi buzele sunt proiectate înainte, astfel că tubul oral are cea mai mare lungime posibilă, mărginit fiind înainte de buzele ţuguiate şi înapoi de coardele vocale din laringele coborât. La /’, dimpotrivă, laringele se ridică deodată cu mişcarea limbii spre palatul tare, iar buzele iau poziţia orizontală şi se lipesc de dinţi. Astfel, tubul oral are cea mai mică lungime posibilă. La o lungimea tubului e mai mică decât la u, dar mai mare decât la a, iar la e lungimea e mai mare decât la /’, dar nu aşa de mare ca la <7.” (p. 41).

Din tablourile anexate rezultă că vocalele până la gradul 4 de apertură au câte o

variantă asilabicâ (/’ şi j, u şi y, /şi / e şi g, o şi q), cu excepţia vocalelor cu aperturâ mai mare (o, ă şi a) care sunt numai vocale silabice, iar vocala cea mai închisă, /’, are două variante asilabice: una sonoră [i] şi alta surdă f j] / [ij (şoptită).

VOCALELE LIMBII ROMÂNE LITERARE (SILABICE ŞI ASILABICE) – CLASIFICARE

 

              

\~ După locul de nv     articulare

După          \* apertură \

Anterioare (palatale) Centrale (velare) Posterioare (labiale)
Silabice Asilabice Silabice Asilabice Silabice Asilabice
Melabia-lizate l.ahiali-zate Nelabializate Labiali-zate
Sonoră Surdă (şoptită)
închise

1

i i (i) A A

l

U y
Medii e 0 s Q ă O
Deschise a

VOCALELE LIMBII ROMANE CU GRADELE LOR DE APERTURÂ – CLASIFICARE

 

Anterioare (palatale)
Centrale (velare) Posterioare (labiale)
Nelabializate Labializate
i i
închise (D (3) (2)
Medii e

(4)

••

O

(4)

ă

(6)

o

(5)

Deschise a

(7)

106

 

VOCALELE ASILABICE ALE LIMBII ROMÂNE – CLASIFICARE

 

       

S.   După locul de N.     articulare

După           \

apertură \

Anterioare (palatale) Centrale (velare) Posterioare (labiale)
Nelabializate l,ahiali/ale
Sonore Surde (şoptite)
închise i Ui) M u
Medii e Q
Deschise
  • 16. Vocalele în hiat

în capitolul Ortoepici şi ortografia fondurilor lexicale vechi şi neologic (§10) am început discuţia asupra hiatului ca fenomen fonetic caracteristic cuvintelor din fondul neologic, vorbind aşadar numai despre acele hiaturi care apar în interiorul cuvântului.

O asemenea abordare ar fi însă incompletă dacă n-am adăuga şi celălalt tip de hiat, anume la întâlnirea a două vocale silabice care fac parte din cuvinte diferite (la sfârşitul primului termen şi la începutul celui următor), adică hiatul în fonetică sintactică. Cele două tipuri se deosebesc în multe privinţe, după cum se va vedea mai jos.

Când am afirmat că hiatul apare numai în unele neologisme, m-am referit desigur numai la hiatul din interiorul cuvintelor. Celălalt, hiatul dintre două cuvinte alăturate, apare între cuvintele ambelor fonduri lexicale, cu sublinierea că acesta depinde de ritmul vorbirii: dacă vorbirea se desfăşoară într-un ritm lent, cu pauză între cuvinte, atunci se creează o situaţie de hiat între vocala silabică în care se sfârşeşte primul termen şi vocala silabică cu care începe cuvântul următor; dacă însă vorbirea se desfăşoară într-un ritm rapid, atunci acest hiat este redus prin procedee specifice, în aşa fel încât vorbirea să devină fluentă, fără pauze interverbale, grupuri de două sau mai multe cuvinte pronunţându-se împreună, ca şi când ar alcătui un singur cuvânt. Această situaţie poate apărea atât în vorbirea obişnuită, din motive psihologice, cât şi în poezie, din motive prozodice. Hiatul de acest tip poate fi evitat sau redus prin următoarele procedee specifice:

  1. Eliziunea, adică suprimarea sau căderea uneia dintre cele două vocale silabice, aceea care, de regulă, este cea mai închisă (cu apertură mai mică). Din 1953 încoace, fenomenul este marcat ortografic prin cratimă; înainte de reforma ortografică din 1953, el era marcat prin apostrof: m-am dus (<mă am dus), s-a dus (<se a dus), n-am (<nu am), clasa-ntreagă (<clasa întreagă).

După cum se vede. în primele două exemple eliziunea este obligatorie, în ultimele două ea este facultativă şi depinde de ritmul vorbirii. Cum spuneam, în poezie eliziunea facultativă depinde de diferite elemente de prozodie (măsură, ritm), aşa cum rezultă din poemul eminescian Mureşanu:

 

„O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ”.

(Eminescu, Poezii. Ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti. 1958, p. 435).

Pentru ca cele două versuri aflate în rimă să aibă câte 13 silabe şi un ritm iambic,

xmjunctivul prezent are o dată formă cu hiat, în trei silabe, a doua oară formă cu

liatul redus prin eliziune, în două silabe. Uniformizarea n-ar fi fost posibilă decât prin

ncălcarea regulilor prozodice.

  1. Sinereza, adică fenomenul care constă în fuziunea a două vocale silabice ntr-o singură silabă, prin transformarea vocalei mai închise în element asilabic, lemiconsonantic sau semivocalic, având ca rezultat un diftong şi, mai rar, un triftong. 7enomenul este marcat ortografic prin cratimă, acum ca şi în trecut: te-ai dus (<te ai fus), ne-am dus (<ne am dus), ne-au văzut (<ne au văzut).

Uneori sinereza a avut ca rezultat un cuvânt compus: deasupra (scris fără cratimă), n vorbirea bbişnuită, rostirea ca şi scrierea depind de ritmul rostirii: de aceea (în ritm snt) şi de-aceea (în ritm rapid); de asemenea şi de-asemenea; de atunci şi de-atunci.

îmbinările fără sinereza au o silabă în plus şi conţin hiat; cele cu sinereza au o ilabă mai puţin, iar hiatul este redus la diftong sau triftong.

în poezie, îmbinările cu sau fără sinereza se bazează pe reguli prozodice, după cum îzultă din următoarele câteva citate din poezia lui Eminescu: „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zef

(l’enere şi madonă, p. 25).

Pentru ca versurile aflate în rimă să aibă câte 15 silabe şi ritm trohaic, Eminescu >loseşte îmbinarea cu alte, prima oară cu hiat şi în trei silabe, a doua oară, în acelaşi ;rs, cu hiatul redus prin sinereza şi în două silabe: cu-alte [kyâl-te]. Altă dată, deşi jvântul deasupra a devenit compus, prin sinereza, din raţiuni prozodice, Eminescu :sface diftongul [ga] în două elemente silabice, rezultând cuvintele iniţiale de şi ;upra, pe care le scrie separat, cu blanc, şi care trebuie pronunţate cu hiatul [e-a], aşa im am arătat în lucrarea Tempoul şi silabaţia în poezia eminesciană, „Arhivele Iteniei”, SN, nr. 8, 1993, p. 145:

1)         „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate
De asupra tuturora se ridică cine poate.”

(Scrisoarea f. op. cit., p. 106)

2)         „Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea de-ntâi Şi visul meu din urmă.”

(Luceafărul, op. cit., p. 142).

Pentru vorbirea obişnuită, în proză, atât Ia eliziune, cât şi la sinereza, numeroase împle se găsesc în Dicţionar de ortograme de Victor lancu şi Săluc Horvat, deja at mai sus, lucrare special destinată, aproape în exclusivitate, îmbinărilor de cuvinte.

108

 

3) Contragerea lui e de la sfârşitul primului cuvânt şi a lui o de la începutul cuvântului următor într-un singur sunet silabic în care s-au contopit caracteristici de la ambele elemente vocalice formative, de la e păstrându-se locul de articulare şi apertura, de la o preluându-se labializarea, rezultând sunetul mixt o, labiopalatal, cu gradul de apertura 4, întocmai ca şi e, aşa cum am dezvoltat această idee în cartea Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1986, p. 90 şi urm.

Fenomenul apare şi în interiorul unor cuvinte ca vreo, aoleo, pleosc, pleoşti, leorcăi sau în cuvinte de tipul deodată, deoparte, deopotrivă, câteodată „uneori”, vreodată, când acestea din urmă se pronunţă în tempo rapid, cu secvenţa literală eo

rostită monosilabic, şi l-am studiat în articolul Vocala mixtă românească o în funcţie silabică şi asilabică, publicat în Hommage â lorgu Iordan â l’occasion de son quatre-vingt-dixieme anniversaire, Bucarest, 1978, p. 83-91.

Atât în interiorul cuvântului, cât şi în fonetica sintactică (între două cuvinte) s-a susţinut că, în această situaţie, vocalele e şi o ar constitui diftongul *[e,o]. Eu am arătat şi am demonstrat cu argumente că un asemenea diftong nu există şi nu poate exista din cauza unei prea mici diferenţe de apertura între e (gradul 4 de apertura) şi o (gradul 5). (Vezi Contribuţii…, p. 10 şi urm.).

în fonetica sintactică, fenomenul apare în îmbinări de cuvinte ca următoarele, pe care le extrag din Dicţionarul de ortograme pomenit mai sus: de-o (iubeşti, nu mai sta pe gânduri), (era) de-o (şchioapăpe-atunci), de-oi (adormi), de-om (fî sănătoşi), de-or (veni), ne-o (cere), ne-om (duce), pe-o (gură de rai), peste-o (lună), poate-o (convingi), poate-oi (merge), poate-om (reuşi), poate-or (dori), te-o (fi durut), te-om

(anunţa) etc. în toate aceste exemple pronunţarea este cu vocala mixtă labiopalatală o :

[do], [doi], [no], [po], [pesto], [puâtoi], [to].

în ceea ce priveşte hiatul din interiorul cuvintelor, fără a avea pretenţia de a fi făcut un inventar complet al tuturor situaţiilor de hiat din limba română, am identificat 26 de hiaturi pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Acestea se clasifică în trei categorii distincte:

  1. Hiaturi franţuzeşti împrumutate o dată cu neologismele de origine franceză (în număr de i 0):

[a-o], în cuvinte ca aorist, aortă etc.;

[o-a], în exemple precum coabita, coaliţie, coarliculare, coautor etc.;

[a-e], în cuvinte ca aed, aerodrom, aerogara, aeroport, maestru etc.;

[e-a], în exemple precum agreabil, beatitudine, doleanţă, impermeabil, realitate etc.;

[a-i], în cuvinte ca mozaic, mozaism etc.;

[e-i], în exemple ca ateism, peisaj, seism etc.;

[o-i], în cuvinte ca albuminoid, elipsoidal, mongoloid, spermatozoid etc.;

[e-o], în exemple ca eolian, geografie, ideologie, teologie etc.;

[o-e], în cuvinte precum coechipier, poem, poet, poezie etc.;

  1. fo-o], în exemple precum coordona, coopera, noocraţie, zoologie. Caracteristica acestor hiaturi franţuzeşti este aceea că, în general, ele se menţin ca atare în limba română şi numai unele dintre ele sunt reduse sau evitate: [ko-

109

 

aliţiiej>[kualiţiie],   [dole-anţă]>[dol§anţă].   [ge-ografUe]>[gografUe]   etc.,  evident  în vorbirea în manieră populară.

  1. Hiaturi româneşti create prin diereza diftongilor latineşti, greceşti şi, mai ales, franţuzeşti (tot în număr de 10):

[a-u], în cuvinte ca aulă, automobil, cosmonaut, hidraulic, mausoleu;

[u-a], în exemple ca actualitate, dilua, situaţie;

[i-a], în cuvinte ca dialect, dialog, hiat, imediat, social, superficial;

[i-e], în exemple precum cantonier, casier, manieră, pietate, premieră, societate;

[i-o], în cuvinte ca idiom, mediocru, serios, violent;

fu-e], în exemple ca afluent, duel, duet, influenţă, siluetă;

[e-u], în cuvinte ca eugenie, european, neuron, neutru, pleurezie, pseudonim, re­
umatism, terapeutic;

[u-o], în cuvinte ca afectuos, aspectuos, impetuos, sinuos, tumultuos;

  1. [u-i], în exemple ca ambiguitate, circuit, iezuit;
    10. [i-u], în cuvinte ca naţiune, pasiune etc.

Hiaturile din această categorie au următoarele caracteristici:

  1. a) Sunt create pe teren românesc prin diereza diftongilor latineşti, greceşti,
    italieneşti şi franţuzeşti,, ca urmare a ambiguităţii scrierii româneşti, constând în
    reprezentarea nediferenţiată a vocalelor silabice şi asilabice cu aceleaşi litere. Drept
    urmare, vorbitorul român, care învaţă neologismele pe cale livrescă, nu are de unde să
    jtie că litere ca / sau u reprezintă în aceste cuvinte sunete asilabice în limbile
    espective şi, fiindu-i străine, citeşte şi pronunţă neologismele literă cu literă, dând
    /aloare silabică fiecărei litere vocalice, ceea ce duce la desfacerea diftongului străin în

louă elemente silabice, adică la situaţia de hiat. Pe de altă parte, un diftong ca *[yi], îchivalentui diftongului franţuzesc [ni], dintr-un cuvânt ca circuit [sirkni], nici n-ar >utea exista în limba română, de unde rezultă că vorbitorul român nu putea rosti un tsemenea cuvânt cu diftong, situaţia fonetică obligându-l la diereza diftongului, :uvântul căpătând o silabă în plus: cir-cu-it.

  1. b) Hiatul creat, ca orice hiat, este greu de rostit româneşte şi, în această
    ituaţie, limba română îl evită prin intercalarea unei semiconsoane cu rol de proteză,
    are, înaintea lui [i] (silabic), nu poate fi decât [i]: [cir-ku-jit].

Tot astfel, cuvântul franţuzesc bisilabic social [so-sjal] devine trisilabic în limba omână, prin diereza diftongului franţuzesc Da](=[ia]), căpătând forma cu hiat [so-i-al] apoi, cu proteza elementului asilabic [j], ajunge Ia forma ortoepică românească so-ci-jâl].

Cele mai multe hiaturi din această categorie urmează această cale, cu diereza iftongului şi apoi cu proteza elementului asilabic, cu excepţia hiatului [u-e], care imâne ca atare, nesuportând proteza unui element asilabic înaintea celui de-al doilea lement [e].

Forme ca fdu-jel], fin-flu-ien-ţă], [si-lu-je-tă] sunt rostiri în manieră popu|ară„ (admisibile ortoepic.

  1. c) Se observă că toate cele 10 hiaturi din această categorie au, ca unul dintre
    ementele silabice, sunetele vocalice / sau în limbile din care provine neologismul.
    :estea au fost elemente asilabice ale diftongilor corespunzători, care, în latină şi

110

 

greaca veche erau descendenţi ([au], [eu]), în timp ce în franceză erau exclusiv ascendenţi ([wa], [mb], |ja], [je], \js], [p], [j0], [ne], [we] etc.)

III. Hiaturi româneşti formate din vocala silabică în care se termină rădăcina unui

slogism şi vocala silabică următoare a unui afix sau morfem. Acestea sunt în număr de şase:

[e-e], în cuvinte şi forme ca agreez, agreezi, creez, creezi. Acelaşi hiat există şi
în cuvinte ca alee, idee, moschee etc., în care cei doi e din grafia franţuzească allee,
idee, mosquee sunt citiţi ca şi cum ar fi româneşti;

[e-î], în formele de gerunziu ale unor verbe ca agreând, creând;

[e-â], în formele de indicativ prezent, pers. l pi. ale verbelor agreăm, creăm;

[u-ă], în formele de indicativ prezent, pers. l pi. ale unor verbe ca accentuăm,
continuăm, diluăm:

[u-î], în formele de gerunziu ale unor verbe ca accentuând, diluând;

[i-i], în cuvinte precum conştiinţă, conştiincios etc.

Patru dintre aceste hiaturi sunt formate cu sunetele specific româneşti [ă] şi [î], inexistente în limba franceză, şi constituie secvenţe greu tolerabile pentru limba noastră, mai ales [e-ă] şi [e-î]. Este motivul pentru care mulţi vorbitori, uneori foarte cultivaţi, încearcă acomodarea celei de a doua vocale la prima, [ă] devenind [e] ([agreem], [kreem]), iar [î] devenind [i] ([agreind], [kreind]), evident numai în rostire, scrierea rămânând agreăm, creăm, agreând, creând.

Şi procesul merge mai departe [agreem]>[agreiem], [kreem]> [kreiem]. Aşa cum am arătat şi mai sus, consider formele [agreiem], [kreiem] etc. ca rostiri în manieră populară, inacceptabile ortoepic, care e bine să fie evitate prin folosirea manierei specifice, adică cea cultă, cu hiaturile [e-ă], [e-î].

Dacă acceptăm fenomenul acomodării în ceea ce priveşte locul de articulare, atunci trebuie să-l acceptăm până la capăt, în mod consecvent, şi, în acest caz, transcrieri

precum krejăm, krejînd, care apar în Dicţionar ortografic al limbii române (autoare Flora Şuteu şi Elisabeta Şoşa) sunt nu numai inconsecvente, ci şi incompatibile din punct de vedere articulatorie, adică imposibile.

La sfârşitul prezentării celor 26 de hiaturi existente în limba noastră, se impun câteva observaţii:

  1. în privinţa inventarului, am spus deja că nu am pretenţia de a fi dat unul complet, care să includă absolut toate hiaturile existente sau presupuse de unii lingvişti a fi având o existenţă reală. Amintesc aici presupusul hiat [u-u], din neologismele de origine latină literară, de tipul ambiguu, asiduu, continuu, ingenuu, perpetuu etc., în care norma ortoepică în toate ediţiile îndreptarului ortografic…, precum şi în DOOM, indică pronunţarea m – m, în ciuda realităţii rostirii literare româneşti, în ciuda faptului că încă din 1986 (Contribuţii…, p. 6l-62) am arătat că în asemenea cuvinte nu avem a

face cu hiatul [u – u], ci cu diftongul descendent [uu]. în sfârşit, în ciuda faptului că însuşi redactorul responsabil al DOOM, doamna Mioara Avram, în lucrarea mai recentă Ortografie pentru toţi, Bucureşti, 1990, a revenit asupra afirmaţiilor anterioare: „Secvenţa grafică uu, care după normele în vigoare ar trebui să aibă valoarea [u-u] în cuvintele ambiguu, asiduu, continuu – şi discontinuu, încontinuu -perpetuu, reziduu, superfluu, redă de obicei pronunţarea [uu]” (p. 89). Este adevărat că

 

i latineşte digraful uu este bisilabic în pronunţare, conţinând deci hiatul fu-u] la )rmele de masculin şi neutru, tot aşa cum digraful ua de Ia feminin conţine hiatul j-a]: ambigu-us, ambigu-um, ambigu-a. Aceasta era situaţia din latină, dar în română ierurile s-au schimbat: consoanele finale 5 şi m au ‘căzut şi, prin aceasta, u final a ierdut caracterul silabic, hiatul [u-u] devenind diftongul omogen labial descendent m]. La forma de genul feminin singular, vocala latină a a devenit în română ă, care, rintr-un grad mare de apertură, nu putea deveni element asilabic, astfel că numărul labelor a rămas acelaşi: am-bi-gu-a > rom. am-bi-gu-ă.

Aşadar, adaptarea la limba română a formelor latineşti literare a avut ca rezultat iminuarea numărului de silabe numai atunci când în ultima silabă latinească era una ntre vocalele cu cea mai mică apertură / sau u, care au putut deveni elemente iilabice [j] sau [y]: [ambigwi], [ambigui]. Când însă în ultima silabă era o vocală cu )ertură mai mare, aceasta şi-a păstrat caracterul silabic: [ambigu-ă], [ambigu-e].

  1. Hiatul latinesc [i-u] de la sfârşitul unor substantive comune de genul neutru ca
    •mistitium, dubium,   municipium,  praemium,  praesidium,  principium,   studium,
    rritorium etc. precum şi de la sfârşitul unor substantive proprii masculine, nume de

    ;rsoane ca Antonius, Horatius, Lucretius, Ovidius, Petronius, Sallustius, Terenthis,
    irgilius etc. s-a adaptat la limba română prin căderea consoanelor finale m şi s ale

    rminaţiilor şi prin reducerea lui la diftongul [iu], rezultând neologisme latineşti
    erare ca [du-bju], [munici-piu], [pre-mju], [stu-dju], [terito-rju] sau antroponime
    «logice precum [anto-nju], [horâ-ţju], [lucre-ţiu], [ovi-diu], [vergi-lju] (cu varianta
    irgi-Uu]).

Lucrările normative (inclusiv DOOM-ul şi ediţia a V-a a îndreptarului) acceptă ftongul [j[u] numai în substantivele comune neutre de tipul [du-bju], [prin-ci-piu], :ii-diu], dar nu-l acceptă în cealaltă categorie, aceea a antroponimelor, care, după exa „Nume greco-latine care se scriu (şi) conform adaptării tradiţionale” din 96>M, p. 679-687, s-ar pronunţa cu hiatul [i-u], în varianta adaptată tradiţional, arâ-ţi-u], fli-vi-u], [ovi-di-u], [tibe-ri-u], [vergi-li-u] (cu varianta [virgi-li-u]). Am mnalat această greşeală şi am combătut-o încă din 1986, în cartea citată, Contribuţii…,

147, unde scriam: „Pronunţarea generală cu cele două vocale finale într-o singură aba este perfect normală şi îndreptăţită, din moment ce formele respective ale numelor nt considerate ca fiind adaptate la sistemul fonetic românesc. Alta este situaţia •melor latineşti neadaptate, terminate în s, la care indicaţia de silabaţie de mai sus este r-adevăr valabilă: Horati-us, Livi-us, Vergi-li-us etc. într-o nouă ediţie a. DOOM-ului, sastă indicaţie va trebui revizuită şi reformuiată în sensul celor de mai sus. Deci >ra-//w, dar Horaţi-us, Li-viu, dar Livi-us, Tibe-riu, dar Tiberi-us.”‘

Noua ediţie a îndreptarului… (a V-a), Bucureşti, 1995, menţine greşeala semnaiată

capitolul final, intitulat Nume greco-latine care se scriu conform adaptării Adiţionale (p. 267-272), unde nume ca Antoniu, Lucreţiu, OvidĂu, Properţiu, llustiu, Terenţiu, Vergiliu ar avea câte patru silabe, adică ar trebui rostite cu hiatul J]: Lu-cre-(i-u, O-vi-di-u etc., în loc de trei silabe, cum spune toată lumea şi cum e corect: Lu-cre-ţiu, O-vi-diu etc.

  1. In neologisme ca toast, toasta, de origine engleză, nu există hiatul [o-a], care
    e o simplă aparenţă provocată de scriere. In realitate, cât timp informaţia ortoepică

112

 

precizează Ia subst. toast (l sil), iar la verbul toasta (pron. toas-) (ÎOOP-5), avem a face cu diftongul [ya] în formele adaptate româneşti pronunţate [tuast], ftuas-tâ]. în această privinţă norma a oscilat, în sensul că îndreptarele mai vechi indicau „toast (2 sil.), toasta, pron. to-as-“” (ÎOOP-3). Drept urmare, rostirea a oscilat între hiatul [o-a] şi, cum digraful oa reprezintă de obicei diftongul [ya], şi hiatul [u-a]: [tu-âst], [tu-as-tâ]. Acestea sunt, deocamdată, rostiri în manieră populară, în raport cu cele în manieră cultă [tyast], [tuastâ].

  1. Printre cuvintele cu hiatul [o-a] este încadrat greşit neologismul toaletă, la care lucrările normative (DOOM, ÎOOP-5) indică silabaţia to-a-. Cuvântul în discuţie face parte, după origine, dintr-o categorie franţuzească mai largă, care cuprinde neologisme precum coafa, coafor, coafeză, coafură, culoar, lavoar, patinoar etc., ale căror scriere cu oi (coiffer, coiffeur, couloir, lavoir, patinoir, toilette, trottoire) şi rostire cu [wa] ([kwafe], [kulwar], [lavwarj, [patinwar], [twalst], [trotwar])sunt unitare.

Unitatea din limba franceză n-a fost păstrată şi în limba română decât în ceea ce priveşte scrierea, adică ortografierea lor cu digraful oa. Dar de aici încep dificultăţile, fiindcă digraful oa, ca un caz tipic de ambiguitate, poate reprezenta în scris fie

diftongul [ya] ([kyafâ], [kulyâr], [lavyâr], [patinyâr], [tualetă], [trotyârj), având drept model pronunţarea franţuzească, fie hiatul [o-a], inexistent în cuvintele franţuzeşti respective. Ambiguitatea a funcţionat nu numai pentru vorbitorii obişnuiţi, dar chiar pentru autorii lucrărilor normative, care au dat digrafului oa valoarea diftongului [ya] în coafa [kyafâ], [kyafeză], culoar [kuluâr], lavoar [lavyâr], patinuoar [patinyâr], la acestea adăugâdu-se şi cuvântul trotuar [trotyâr], în care însă diftongul [ya] este transcris prin digraful ua, pronunţat de unii şi cu hiatul [u-a], în timp ce în cuvântul toaletă digrafului oa i-au dat valoarea hiatului fo-a]: [to-a-letă].

Instabilitatea normei s-a manifestat şi în ceea ce priveşte familia cuvântului coafa: coafor, coafeză, coafură etc.

în ediţia a III-a a îndreptarului (Bucureşti, 1971) se indica pronunţarea co-a-, în timp ce ultimele lucrări normative (DOOM, ÎOOP-5) recomandă rostirea coa- (cu diftongul [ya]).

Variaţiile normei reflectă (sau provoacă) cele două tipuri de rostire: cu hiatul [o-a] ([ko-afâ]) sau cu diftongul [ua] ([kya-fâ]), ortografic coafa.

Aceste două tipuri de pronunţare există realmente în rostirea românească:

  1. [ko-afâ], [ko-afor], [to-aletă] (cu hiatul [o-a]) şi [trotu-âr] (cu hiatul [u-a]) şi
  2. [kyafâ], [kyafor], [tualetă], [kuluâr], [lavuâr], [patinyâr] (cu diftongul [ya]).
    Primul tip, cu hiat, reprezintă rostirea în manieră populară, care, pornind de la

necunoaşterea etimoanelor, se bazează pe forma scrisă (coafa, coafeză, toaletă), citită

cu disocierea digrafului oa (>o-a), sau pe pronunţarea cu diereza diftongului [ya] (>u-a) ca în cuvântul [trotu-âr].

Este aici o foarte interesantă chestiune de percepere a digrafului oa: pornind de la forma scrisă, acesta se disociază în hiatul [o-a] ([ko-afor], [to-aletă], în timp ce, pornind de la forma rostită, cu diftongul [ua], acesta se disociază în hiatul [u-a] ([trotu-âr]). Fenomenul disocierii digrafului sau diftongului este perfect normal şi funcţionează ca o regulă care însă nu se extinde întotdeauna la toate cuvintele din

i n

 

categoria în discuţie. Totuşi, unii vorbitori extind disocierea şi la alte cuvinte (cu-afâ, culu-âr, lavu-âr), aşa cum a constatat şi Al. Graur în studiul Notes sur Ies diphtongues en roumain, publicat în Bulletin linguistique, III, 1935, p. 46:

„… mais Ies personnes qui ont essaye de preserver la diphtongue l’ont prononce en deux syllabes: contu-ar, culu-ar (couloir), trotu-ar (trottoir), benu-ar (baignoire)”.

Tipul cu diftongul [ya] ([kyafâ], [kulyâr], [lavyâr], [patinuâr], [tyaletă], [trotyâr]) corespunde pronunţării în maniera specifică, recte în manieră cultă, care ţine seama de pronunţarea franţuzească a etimoanelor, cu diftongul [wa]: [kulwar]. [lavwar], [patinuwar], [twalet] etc.

  1. Adevăratul hiat [o-aj, existent în limba franceză, preluat şi în limba română, din
    cuvinte precum coabita, coagula, coaliţie, coautor, reprezintă pronunţarea în manieră
    cultă a neologismelor în discuţie. Digraful oa este şi aici interpretat în două feluri: fie

;a hiatul fo-a]. fie ca diftongul fua] ([kyagulâ], [kyaliţije] etc.).

Când se produce diereza diftongului, se ajunge la hiatul [u-a]: [ku-agulâ], [ku-

iliţie], apoi, cu proteza unui element asilabic, la [ku-yagulâ], [ku-yaiiţiie]. Atât Jiftongul [ya], cât şi hiatul rezultat din el prin diereza reprezintă pronunţări în manieră jopulară, inacceptabile ortoepic.

  1. în cuvinte ca ocean, teatru nu mai există astăzi hiatul [e-a], care a existat în
    recut. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, de pildă, formele cu hiat încă mai existau,
    n paralel cu cele cu o silabă mai puţin (o-cean focân], tea-tru (tfâtruj. fiindcă ele
    ipar, amândouă, în poezia lui Eminescu. Formele în trei silabe (o-ce-an, te-a-tru) sunt
    nai vechi  şi  reprezintă  pronunţarea etimologică originară (grecească,   latinească,
    ranţuzească), cu care au  intrat aceste neologisme în  limba română şi pe care
    îminescu a folosit-o alături de cea mai nouă, bisilabicâ, în funcţie de necesităţile
    rozodice (măsură, ritm, rimă).

M-am referit pe larg la acest fenomen în lucrarea ,.Tehnica exterioară”* în Poezia n Eminescu (II), publicată în Revista noastră de la Focşani, serie nouă, nr. 149-51/1989 (oct.-dec.), p. 2937-2938 şi în lucrarea Cuvinte cu dublă silabaţie (l), ublicată în revista Ramuri, nr. 10, oct, 1990. Voi reveni cu amănunte şi cu citate în 28-Silabafia prozodica.

  1. Hiatul [e-o] există şi trebuie rostit în cuvinte ca geografie, geologie, geometrie
    jmpuse cu elementul prim de compunere savantă geo-„pământ”, ideologie, compus

    j elementul /V/«;-„idee”, teologie, compus cu elementul ^«-„Dumnezeu”, inclusiv în
    itroponime ca Teodor, Teodorescu, în care se manifestă tendinţa reducerii numărului
    : silabe prin contragerea celor două vocale silabice e şi o într-una singură, vocala
    ixtă labiopalatală o ([idologije], ftologiiej, ftodor], [todoresku]. Acelaşi fenomen se
    Irece şi în cuvinte în care hiatul [e-o] este precedat de africata prepalatală [g], cu
    ecizarea că, în această situaţie, fosta vocală silabică e nu se mai contrage cu o
    mător, ci este absorbită şi inclusă în consoana precedentă [g], iar cititorul are

    ipresia că litera e este ajutătoare ca în numele George, Georgescu: ge-ografie >
    ografîje], ge-ologie > [gologijje] etc. Pronunţările cu reducerea numărului de silabe

arţin manierei populare şi trebuie evitate. Formele cu hiat fge-ograflie], [te-6dor], -odorescu] caracterizează ortoepia.

114

 

  1. Hiatul [o-o] din neologisme precum coopera, coordona, zoologie tinde să fie
    eliminat prin   reducerea   unuia   dintre  cei   doi  o:   copera,   cordona,   zologie   (în
    pronunţarea specific populară sau în cea neglijentă).

în schimb, în neologisme ca alcool, alcoolism, în ciuda tuturor prescripţiilor din lucrările normative, la care se asociază şi Al. Graur (Capcanele limbii române, Bucureşti, 1976, §88, p. 38 şi Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, 1982, s.v.), nu există hiatul [o-o]. Există numai digraful o-o. pe care îl conţin şi etimoanele franţuzeşti şi neologismele româneşti, dar pronunţarea este cu un singur o, atât în franţuzeşte, cât şi în româneşte. Rostirea franţuzească, reală şi ideală, este [alkol], [alkolik], [alkolism], aşa cum rezultă din Dictionnaire de la prononciation franc^aise dans son usage reel al lui Andre Martinet şi Henriette Walter, Paris, 1973. s.v.. din Le petit Robert l (Dictionnaire alphahetique et analogique de la langtiefran^aise), Paris. 1992, s.v. şi din recentul Le Maxidico. Maxi dictionnaire, Edition de la Connaissance, 1998, s.v., (cf. Pierre Fouche, Trăite de prononciation franc^aise, Paris, 1969, p. 36: „On ne prononce qu’un o dans alc(o)ol […], mais deux o partout ailleurs: alcoolic/ne, alcoolisme […]. Rem. – La prononciation de alcoolique, alcoolisme avec un seul o.

autrefois familiere ou populaire, est devenue elle aussi correcte”.).

Aceeaşi situaţie este şi în pronunţarea românească neafectată şi neinfluenţată de scriere, aşa cum am constatat în repetate anchete.

  1. Hiatul [a-u] din neologisme ca aulă, auspiciu, auster, auto, auxiliar, cosmonaut,
    hidraulic, mausoleu, pauză, precaut, precauţie etc., a luat naştere prin diereza diftongului

    latinesc şi grecesc [ay], care, desfacându-se în două silabe, a urmat regula aceluiaşi diftong
    din cuvintele latineşti moştenite, precum audio, aurum,  devenite a-ud [a-yud], a-ur
    [â-yur], cu diftongul omogen labial ascendent [uu] în cea de a doua silabă, indiferent pe

    care dintre cele două silabe cade accentul. Hiatul [a-u] este aşadar evitat prin prote/a
    apendicelui asilabic [u]: â-yulă], [â-yutoj, [kosmona-yut], hidra-yulik].

Fiind elementul silabic al diftongului [ay]. grecesc şi latinesc, vocala [a] era de regulă accentuată în greacă şi în latină, evident când situaţia fonetică o îngăduia: trauma, aula, păusa, precâutus. în româneşte însă, prin diereza diftongului, accentul

poate sta pe oricare dintre cele două vocale silabice: [â-yulă |, [â-yuto], [pâ-yuză], pe de o parte, şi [kosmona-yut]. [hidra-yulik] etc.. pe de altă parte. După cum se vede. lucrările noastre normative au admis accentul şi pe u. Clasiciştii, însă. folosesc

accentul originar, pe a, şi când acceptă diereza diftongului (|â-yuto[). şi. evident, atunci când n-o acceptă ([ây-to], [kosmonâytj, [hidrâylik], [prekâyt], [prekâyţije]).

Cum s-a văzut mai sus. diereza diftongului latinesc şi grecesc [ay] are caracter de regulă şi nu poate fi negată, iar pronunţarea cu diftong este hiperliterară. Corect este cum pronunţă toată lumea şi cum cere norma românească: [â-yuto]. [kosmona-yut]. [hidra-yulik], [preka-yuţiiej.

Din păcate însă norma este inconsecventă şi oscilează: DOOM-ul conservă diftongul [au] în [mausoleu], în timp ce ÎOOP-5 (ultima ediţie) admite diereza diftongului în acelaşi cuvânt ma-usoleu.

Pe de altă parte, admiţând diereza în aula, ampiciu, auster, auto, auxiliar, cosmonaut, hidraulic, mausoleu, precaut etc., norma n-o acceptă în cuvinte ca

 

augmenta, augur, inaugura, traumă, traumatism, traumatiza, în care menţine diftongul latinesc şi grecesc [ay]: [aug-mentâj, [ay-gur], [in-ay-gură], [tray-mă] etc. Originar, atât cuvintele cu diereza diftongului, cât şi cele cu diftongul păstrat formau o singură categorie, cu diftongul [au], în procesul de adaptare la limba română a acestor neologisme, diftongul [au] suferă fenomenul fonetic de disociere în tot mai multe cuvinte, iar în final, probabil, în toate. Deocamdată, în condiţiile normei actuale, pronunţarea cu diereza a cuvintelor din ultima subcategorie reprezintă o manieră populară de rostire: [a-yugmentâ], [a-uugur], [trâ-uumâ] etc.

  1. Hiatul [u-a], din cuvinte ca accentua, dilua, actual, intelectual, mortuar, sanctuar, actualitate, imuabil, situaţie etc., s-a format pe teren românesc prin diereza diftongilor franţuzeşti [ms] şi [na], prin caracterul regulat, legic al transformării, dar şi sub influenţa hiatului latinesc corespunzător din cuvinte ca mortua, mortualia, mutuarius, sanctuarium etc.

Neologismele de tipul celor de mai sus se pot pronunţa şi se pronunţă de obicei cu hiatul [u-a], dar se rostesc tot aşa de bine şi cu proteza unui element asilabic, care este fie apendicele [|], cerut de cea de a doua vocală a hiatului ([akcentu|â], [dilujâ] etc., fie semiconsoana [y], cerută pe prima vocală a hiatului ([akcentuuâ], [aktuyâl], fsituyâţiie]).

Există şi o pronunţare cu diftongul [ua] în locul hiatului: [aktyâl], [intelektyâl], [sanctyâr], [sityâţiie] etc. în această situaţie, caracterizată prin maniera populară de pronunţare, nu este vorba de menţinerea diftongilor franţuzeşti [ne] sau [na], ci de fenomenul sinerezei hiatului românesc [u-a], care este ulterior dierezei diftongilor franţuzeşti.

Tot aici, la hiatul [u-a], se încadrează şi secvenţele de obicei latineşti qu, gu urmate de a, în care hiatul [u-a] este admis în mod excepţional, în cuvinte ca ecuator, ecuaţie, în timp ce, de regulă, sunetul u îşi păstrează caracterul asilabic. constituind diftong cu a următor: cuantă [kyantă], cuantifica, cuantum [kyântum], cuartet [kuartet], cuarţ [kuarţ], cuaternar [kyaternâr], guanâco [guanako], guanidfliă, guarani, guard [gyard], guaşă [guaşă].

La sfârşitul celor câtorva observaţii asupra anumitor hiaturi, sintetizând rezultatele obţinute, mă opresc la o problemă cu caracter general, aceea a dependenţei timbrului elementului asilabic intercalat între cele două vocale silabice ale hiatului. M-am ocupat de această chestiune în lucrarea intituiată Probleme de ortoepie în viitorul DOOM, publicată în revista Limba română nr. 2/1978, p. 200-201, intervenind atunci în controversa dintre cercetătorii bucureşteni Emanuel Vasiliu şi Andrei Avram în legătură cu factorii care determină localizarea elementului asilabic intercalat, dacă acesta este condiţionat de natura vocalei silabice precedente sau de cea a vocalei silabice următoare, în cartea Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965, p. 98, acad. Emanuel Vasiliu consideră că „natura fonetică a acestui apendice, în speţă localizarea lui, este determinată fie de natura vocalei precedente, fie de natura vocalei următoare”. Acestei afirmaţii, cercetătorul bucureştean dr. doc. Andrei Avram (Interpretarea fonologieă a semivocalelor iniţiale de silabă in limba română, în SCL nr. 5/1966, p.

C “î A \     *

‘ ‘-a opus aserţiunea că „… factorul hotărâtor este, întotdeauna, vocala care

116

 

urmează după  semivocală.  Timbrul elementului semivocalic precedat şi urmat de vocală nu este determinat niciodată de timbrul vocalei precedente”.

Comentând cele două puncte de vedere, arătam că într-adevăr cazul cel mai frecvent este ca timbrul elementului asilabic intercalat să depindă de locul de articulare al vocalei următoare, fiecare dintre cele trei semiconsoane fricative ([j], |j], fu]) constituindu-se ca apendice asilabic pentru seria sa de localizare, dar există şi situaţii când timbrul elementului asilabic intercalat depinde de vocala precedentă, chiar dacă fenomenul apare ca urmare a acomodării vocalice progresive a apendicelui asilabic „normal” [J] la vocala precedentă, acesta devenind fie Q] (soci-îal]>[soci-ial]),

fie [u] ([situ-îa]>[situ-ua], fie [g] (agre-îa]>[agre-ea]).

Apoi urma concluzia, pe care o menţin şi astăzi: „Din exemplele de mai sus rezultă că, dacă vocalele anterioare şi posterioare au ca apendice asilabic pe [j] şi, respectiv, [u], apendicele fiind determinat de propria lor localizare, în schimb, vocalele centrale, în special [a], pot avea ca apendice asilabic atât semiconsoana velară Q], depinzând de propria lor localizare, cât şi celelalte semiconsoane, [j] şi [u], ba chiar şi semivocală [g], depinzând de locul de articulare al vocalei din silaba precedentă”, (p. 201)

Trebuie precizat că, în limba română, numai apendicele asilabic [f], caracteristic seriei vocalice velare, suferă fenomenul acomodării la vocala precedentă, nu şi celelalte apendice asilabice, [j] şi [u], aşa cum se întâmplă în alte limbi.

în limba franceză, de exemplu, atât în norma ortoepică, cât şi în uzul real, apendicele asilabic „normal” [y] al vocalei silabice următoare [o] se acomodează la [i] silabic precedent, când este precedat, la rândul său, de un grup consonantic din care cea de a doua consoană este r sau /, acolo unde, în româneşte, chiar în aceste condiţii fonetice, apare apendicele asilabic „normal” [y]. Aşa, de pildă, în Le petit Robert găsim pronunţări ca [bibli-JDtek], [patri-jot] etc., ca indicaţii ortoepice, iar în Dictionnaire de la prononciation francaise dans son usage reel, al lui Andre Martinet şi Henriette Walter, găsim rostiri ca [bibli-JDtsk], [bri-jo], [kabri-jols], [fabli-jo] etc., cuvinte care în limba română se pronunţă cu apendicele asilabic „normal” fu] ([bibli-

yotekă],  [bri-yo],  [kabri-yoletă]) şi, evident, fără apendice, cu hiat ([bibli-otecă], [bri^o], [kabri-oletă]).

Forme cu acomodarea apendicelui asilabic „normal” [y] la [i] silabic precedent şi-au făcut apariţia şi în limba română, într-un cuvânt ca radio, pronunţat de unii [râ-di-jo] iar romanistul suedez Alf Lombard, La prononciation du roumain (Extras), Uppsala, 1936, p. 59, atestă o asemenea pronunţare, pe care a înregistrat-o acum peste o jumătate de secol (1934) de la informatorul său A.P. din Bucureşti: ,Jon vauijon ou //w”.

Pe baza întregului material de mai sus, clasificarea hiaturilor se face:

  1. după dependenţa elementului asilabic faţă de una dintre cele două vocale şi
  2. după caracterul evitabilităţii.

Criteriul l, dependenţa elementului asilabic intercalat faţă de prima sau a doua vocală asilabică, împarte hiaturile în cele două categorii posibile: hiaturi în care elementul asilabic intercalat depinde de timbrul celei de a doua vocale şi hiaturi în care elementul asilabic depinde de prima vocală, cea din silaba precedentă.

 

  1. Hiaturile din prima categorie, cu elementul asilabic depinzând de timbrul
    celei de a doua vocale, sunt cele mai numeroase şi au drept caracteristici faptul ca
    elementele asilabice sunt întotdeauna semiconsonantice (fi], [l], [y]) şi îndeplinesc
    funcţia de apendice asilabic, după cum urmează:
  2. a) Dacă vocala a doua silabică este palatală |ij. apendicele asilabic este
    iemiconsoana fricativă palatală [jj. care formează cu [i) silabic următor diftongul
    omogen palatal ascendent fii], indiferent de timbrul vocalei precedente: [konşti-iinţă],
    pe-iisajl. [cirku-iit], fcelulo-jid], moza-jik].

Cealaltă palatală. fe], face excepţie, în sensul că nu determină intercalarea lui [j] lecât dacă prima vocală a hiatului este fi]: [kasi-ierj, [mani-ieră]. în toate celelalte ;azuri. când deci primul element al hiatului este altă vocală decât [ij silabic, [ej irmător rămâne ca atare, nepermiţând intercalarea semiconsoanei [j], în acest caz ealizându-se hiaturile fu-e] (finflu-en-ţă], fsilu-etă]), fe-e] ([kre-e/|. [ide-e]), [o-e] [ko-eKipuer], [po-etj), fa-e] (fa-ed], fma-estruj).

Toate acestea pot fi pronunţate şi cu evitarea hiatului, cu intercalarea apendicelui J, de tipul fkre-iez], [silu-ietă] etc., dar, cum am mai spus-o, aceasta reprezintă ian icra populară de pronunţare, inadmisibilă ortoepic.

  1. b) Dacă cea de a doua vocală a hiatului este o velară, atunci apendicele este
    îmiconsoana fj]: [agre-jind], [kre-|ăm], fkre-îatj.

Ca excepţie, când prima vocală a hiatului este fu], atunci elementul asilabic tercalat depinde de [u] precedent şi nu poate fi altul decât semiconsoana [y]: [akcen–yînd], fdilu-yăm], [situ-ya].

  1. c) Dacă vocala a doua a hiatului este o labială, apendicele asilabic este
    miconsoana [uj: fe-yuropganj, fko-yopera].

Trebuie să subliniez aici că prezenţa apendicelui asilabic nu are caracter iiigatoriu, în cele mai multe cazuri putându-se realiza hiaturi veritabile, adică vocală abică plus vocală silabică: fagre-înd], [kre-ăm], frekre-aj, [dilu-a], [e-u-rope,anj, >ordona] etc.

  1. Hiaturile din această categorie, cu elementul asilabic intercalat depinzând de
    ima vocală, sunt puţine, în număr de cinci:
  2. a) fi-0)a]: fdi-(i)alog). fhi-(j)at]; A) [u-(y)î]: [akcentu-(y)înd];

(u-(y)ăj: [dilu-(u)ăm], [situ-(y)ăm];

fu-(y)a]: fdilu-(y)a], [situ-(y)aţi’ie];

ţe-(e)a]: [agre-(e)a], [kre-(§)a].

  1. După caracterul evitabilităţii, există tot două categorii de hiaturi:
  2. Hiaturi evitabile ortoepic, dintre care unele cu caracter obligatoriu:

–           fi-ii] ([konşti-iinţă]),

— [i-ie] ([^i-i^’J’ [mani-ieră]), -[i-ia](fdi-ialog],fhi-iat]),

–           [e-ii] ([pe-jisaj], fse-iism]),

118

 

[u-iij ([cirku-irt]),

[o-ii] (celulo-iid]),

[a-ii] ([moza-jikl),

iar altele, cele mai multe, au caracter facultativ, cum s-a văzut şi mai sus: [kre-ea] şi [kre-a]. 2. Hiaturi inevitabile ortoepic, pronunţându-se ca atare, cu vocală silabică plus vocală silabică. Acestea sunt cele patru deja pomenite, cu [el în silaba următoare, care nu permite intercalarea apendicelui asilabic:   ,

[u-e]: [influ-enţăj, [silu-etăj;
— [e-e]: [kre-ez], [ide-e];

[o-e]: [po-et];

[a-e]: [a-ed], [ma-estru], [a-erodrom], fa-eroport].

Evitarea acestor patru hiaturi, prin intercalarea apendicelui asilabic / ducând la pronunţări, în manieră populară, precum [a-ied], [a-ie-ro-drom], [kre-iez], [in-tlu-ien-ţă], [ma-

jes-tru], [po-iem], [si-hi-jetâ] etc. este inadmisibilă ortoepic, chiar dacă, după cum crede domnul Theodor Hristea despre unele dintre ele, în Cuvântul introductiv la cartea Limba română. Teste rezolvate, texte de analizat şi un glosar de neologisme, Editura Petrion, Bucureşti. 1998, p. 17. aşa „pronunţă, neîndoielnic, întreaga suflare românească”. Presupusa pronunţare a întregii suflări româneşti este, în fapt, foarte îndoielnică, teoretic imposibilă şi neeufonică. Pe de aha parte, avem în vedere aici pronunţarea cultivată, literară a acestor neologisme pe care, neîndoielnic, „întreaga suflare româneasc㔑 nu le pronunţă în nici un feL pentru că nu le cunoaşte şi nu le foloseşte.

  • 17. Diftongii şi scrierea lor (cu tabloul diftongilor româneşti)

Secvenţa a două timbre vocalice poate să se găsească în două situaţii diferite:

cu ambele elemente silabice, făcând parte, evident, din silabe diferite şi constituind
ceea ce am numit hiatul şi

cu un element silabic şi celălalt asilabic, în interiorul aceleiaşi silabe, constituind ceea
ce numim diftongul.

Dacă hiatul este, cum s-a văzut un fenomen nou, împrumutat o dată cu elementele lexicale neologice, intrate în limba română în ultimele doua secole, diftongul este, dimpotrivă, un fenomen foarte vechi, caracteristic sistemului fonetic românesc, existent în ambele fonduri lexicale, mai frecvent în fondul vechi.

Diftongul caracterizează atât de mult sistemul vocalic românesc încât, aşa cum arăta Sextil Puşcariu (LR, II, Rostirea, Bucureşti, 1959, p. 50), în limba română sunt posibile propoziţii întregi formate numai din elemente vocalice, silabice şi asilabice. fără nici o consoană propriu-

zisă: afj o fiu (j)eu. Este motivul pentru care diftongii româneşti, spre deosebire de hiaturi, au fost studiaţi în toate amănuntele, bibliografia în materie fiind foarte bogată. (Vezi notele de la studiul dedicat diftongilor în cartea mea Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986, p. 99-l09)

 

Studiul în discuţie se intitulează Diftongii româneşti-clasificare, descriere şi ocupă un paţiu larg din carte (p. 9-l09). El dezvoltă două lucrări anterioare:

Diftongii româneşti-clasificare, publicată în revista Limba română nr. 5/1977,
, 481 -494 (partea I) şi nr. 6/1977, p. 599-606 (partea a Il-a) şi

Vocala mixtă românească o în funcţie silahică şi asilabică, publicată în Hommage a
irgu Iordan â I’occasion de son quatre-vingt-dixieme anniversaire, Bucureşti, 1987, p. 83-91,

i care am expus teoria diftongului românesc, aducând contribuţii în acest domeniu al foneticii
mbii române, prezentând un tablou al tuturor secvenţelor diftongoide posibile, din care se
staşează secvenţele care se realizează ca diftongi. Am prezentat atunci şi tabloul cu gradele de
jertură şi de localizare ale vocalelor fundamentale româneşti (cele şapte cunoscute, la care eu
n adăugat încă una. vocala mixtă, anterioară cu labializare, o).

Folosind formulele matematice ale combinărilor şi aranjamentelor, am stabilit astfel că ;istă 52 de diftongi virtuali, 52 de secvenţe bivocalice silabice posibile, din care rostirea mânească realizează numai 30. astfel că limba noastră posedă 30 de diftongi, ceea ce-i Miferă o fizionomie fonetică aparte. Teoretic, pentru ca o secvenţă bivocalică să se realizeze i diftong, am stabilit că între cele două elemente ale diftongului este necesară o diferenţă de iertură de cel puţin trei grade în seria vocalelor medii şi deschise şi de un grad sau chiar mai iţin în seria vocalelor închise.

Pe baza acestei reguli am negat existenţa presupuşilor diftongi *[eo] şi *[oa], care nu jeplinesc condiţia unei diferenţe minime de apertură. Am considerat şi susţin şi astăzi că eo nstituie un digraf, nu un diftong, că acest digraf reprezintă sunetul mixt [6] în funcţie silabică. i cuvinte ca [vro] (ortografiat vreo), [loYkăji] (ortografiat leorcăî) etc. şi în funcţie asilabică, diftongul [oa], în cuvinte ca [loân ă] (ortografiat leoarcă) sau [ploâpă] (ortografiat pleoapă), unde rezultă că nu există un triftong *[eoa], că trigraful eoa constituie reprezentarea (în is) a diftongului [ga]. Tot astfel şi în cazul lui oa, digraful acesta reprezentând (grafic) tongul [ua]. Sunetul vocalic [o] are o apertură prea mare (gradul 5X ca să poată îndeplini icţie asilabică. Diferenţa de apertură între o şi a este de numai două grade, insuficientă, cum jneam, în seriile de vocale medii şi deschise.

în sprijinul acestei afirmaţii, am adus tot felul de argumente, pe lângă cel obiectiv, acustico-iculataric, al diferenţei insuficiente de apertură:

observaţiile unor cunoscuţi lingvişti ca lorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Octave
ndris, Andrei Avram, Lidia Sfârlea etc., care au remarcat că aşa-zisul diftong *[oa] se
teste de fapt [ua];

transcrierea diftongului în discuţie cu [ua] în atlasele lingvistice, atât în cazul rostirii
e (a scriitorilor Brătescu-Voineşti, Sadoveanu şi Agârbiceanu), cât şi în cazul rostirii
lulare;

înseşi rezultatele experienţelor făcute în Laboratorul de fonetică experimentală din
:ureşti: nu toate experienţele efectuate confirmă existenţa lui o, ca element asilabic
Cuvinte ca toacă, noastră, coasă, poată (experienţele numărul 13, 18, 2, 3 şi 6.
crise în Recherches sur Ies diphtongues roumaines publiee par A.  Rosetti,
:arest-Copenhague, 1959, p. 39-40; 35-36). în cazul celorlalte experienţe, sunetul o
re ca element asilabic printr-un viciu de metodă, ca urmare a folosirii în aceste

-etări a unor informatori vizibili influenţaţi de scriere.

120

 

în afară de o, nu pot îndeplini funcţie asilabică nici celelalte două vocale care au apertură şi mai mare, ă şi a. Acestea îndeplinesc numai funcţie silabică.

Rolul de element asilabic în diftongii şi triftongii româneşti nu-l pot îndeplini decât vocalele cu apertură mai mică, de la gradul l până la gradul 4 inclusiv, adică primele cinci vocale mai închise: /, u, î, e şi 6. Toate acestea pot îndeplini şi funcţie silabică.

Studiind diftongii, între altele şi după natura fonetică a elementului asilabic, am adus contribuţii la precizarea terminologiei, fluctuante până atunci, stabilind că cele cinci vocale cu funcţie asilabică se clasifică în două categorii distincte, în ceea ce priveşte unele caracteristici acustico-articulatorice şi funcţionale, ca apertură, durata, prezenţa sau absenţa zgomotului de fricţiune: primele trei, [j], fu] şi [j], constituie categoria semiconsoanelor, care au apertură mai mică, durata mai mare şi care se rostesc cu zgomot de fricţiune, celelalte două, [e] şi [g], cu apertură mai mare, durata mai mică şi rostire fără zgomot de fricţiune, constituie categoria semivocalelor.

După ordinea elementelor alcătuitoare, am reţinut clasificarea deja făcută în diftongi ascendenţi şi diftongi descendenţi, arătând că în domeniul limbii române se realizează 16 diftongi ascendenţi şi 14 descendenţi.

După locul de articulare, am clasificai diftongii în două categorii: diftongi cu ambele elemente din aceeaşi serie de articulare, pe care i-am numit omogeni şi diftongi în care cele două elemente componente au locuri de articulare diferite, pe care i-am numit eterogeni sau micşti.

Diftongii omogeni, în număr de 11, se clasifică în pălălăii, velciri şi labiali, iar diftongii eterogeni se clasifică în palatovelari, palatolabiali, labiovelari şi palato-labiovelari.

După apertură, cei 30 de diftongi sunt împărţiţi în omogeni, cu ambele elemente în aceeaşi serie de apertură, în număr de 11, şi eterogeni, în care cele două elemente fac parte din serii diferite de apertură, în număr de 19.

Pe baza locului de articulare şi mai ales pe baza aperturii celor două elemente ale diftongului, am analizat toate cele 52 de secvenţe bivocalice posibile, arătând din ce cauză unele se realizează, în timp ce altele nu se pot realiza ca diftongi.

La clasificarea diftongilor am adăugat descrierea lor, în 1986, în cartea citată Contribuţii…, p. 36-l09. Am făcut astfel descrierea amănunţită a tuturor celor 30 de diftongi, prezentaţi după semiconsoana sau semivocala cu care se formează, indiferent

dacă sunt ascendenţi sau descendenţi: cei 13 diftongi cu semiconsoana [i], cei 12 diftongi cu semiconsoana [u], cei 3 cu semiconsoana [î], diftongul [ga], cu semivocala [g] şi diftongul [oa], cu semivocala [o].

în prezentarea diftongilor româneşti, am disociat totdeauna două planuri distincte, rostirea şi scrierea, întemeindu-mi întreaga lucrare pe concepţia saussuriană conform căreia „ce qui fixe la prononciation d’un moţ, ce n’est pas son orthographe, c’est son histoire” („ceea ce fixează pronunţarea unui cuvânt nu este ortografia, ci istoria sa”). Pe baza acestei concepţii, punctul de plecare a fost întotdeauna modalitatea reală a rostirii româneşti literare şi populare, şi nu scrierea, care reprezintă pronunţarea mai mult sau mai puţin fidelă, în ceea ce priveşte scrierea diftongilor şi a triftongilor, am

reluat propunerea lui Al. Graur de a nota elementul asilabic [j], aşa-zisul / (scurt), propunere pe care am extins-o asupra tuturor celorlalte sunete care îndeplinesc rolul de

 

ement asilabic în diftongi şi triftongi: [j], [y], [g] şi [q]. Am propus astfel fie soluţia îrmanâ de a nota toate elementele asilabice cu semnul semicercului plasat dedesubtul erei, soluţie adoptată şi în lingvistica românească, în sistemul de transcriere fonetică ilosit în atlasele lingvistice româneşti, fie aceeaşi soluţie de origine germană pentru mivocalele [g] şi [q], iar pentru semiconsoanele [j] şi [y], soluţia de origine franceză folosirii lui>’ pentru [j] şi a lui w pentru [u].

în felul acesta, rezultatul ar fi nu complicarea, cum s-ar putea crede la prima dere, ci simplificarea ortografiei româneşti, posibilitatea ei de a fi mai apropiată de ştire şi de a evita mai multe dintre inconsecvenţele semnalate. Propunerea aceasta a st formuiată în lucrarea Despre scrierea diftongilor limbii române, publicată în talele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe filologice, 1982, p. 2l-28, retipărită în l. Contribuţii…, p. 109-l18.

 

ETEROGENI

OMOGENI

 

 

 

i

g

o >

73

m Z C vi m

73 m >

-S

i

o

>         n

m        £

C/5                    2

m        c

73             >

N

C n 2

li

o -> n z

0 ±

o

n

n

o

o

x

Ascendenţi

Descendenţi

h r

E > 2 h

S C

 

 

 

N

>•

* |> “§•

2 *? f

| 5  g

–   ui S

rn i; p”

p

p

P

P

o >c

X

>c

c

c »c

Ascendenţi

Descendenţi

Asccntien(i

Descendenţi

Ascendenţi

2! P^

h r

3r

CAI >

rn S

2 >

C r

73 —

Ci

 

 

 

T3

Vi   “Vî       <Ş

Descendenţi

7! rr          ^.

> 5          £             H

F- C        3S             ^>

— r          •*             >J

 

 

 

  • M

t»> 5.  s.

IlA

*\ -5:   E”

” ” R~   —.

-t “5fi   ?5 8S    2     Bî

l’ l    P 03    fţ’     —

”    £5   1., Irî”^     3

“P Ş- ST

rj     p

^   3 S‘ ST

O:

P

Ascendenli

Descenilenn

Ascendenţi

IX-sceniiciUi

1151

W

PJ

*», «^

n

 

 

 

p

p<

>C

Ascendenţi

 

 

 

p >c

>c

Descendenţi

 

  • 18. Triftongii limbii române

Dacă diftongul este o secvenţă de două elemente vocalice diferite ca apertură şi renunţate în aceeaşi silabă, triftongul înseamnă trei elemente vocalice care se rostesc i aceeaşi silabă. Fiind vorba de una şi aceeaşi silabă, orice succesiune de două sau trei lemente vocalice conţine o singură vocală silabică, cealaltă sau celelalte fiind bligatoriu elemente asilabice. Am arătat mai sus că elementele asilabice, ca parte omponentă a diftongului sunt fie semiconsoanele [j], [J] sau [u], fie vocalele [g] sau j]. Cu excepţia lui OG şi [o], celelalte trei sunt componente şi ale triftongului, alături e vocala silabică.

Posibilităţile de combinare în cadrul triftongului sunt, desigur, mai multe decât în adrul diftongului, dar realizările lor concrete sunt mai puţine.

Aşa se face că triftongii sunt mai puţini decât diftongii.

Distingem    astfel    triftongi    cu    ambele   elemente    asilabice    constituite   din

aniconsoane şi triftongi cu semivocala [g] şi semiconsoana [j] sau [u]. Din prima itegorie fac parte triftongii:

[iii], din cuvinte şi forme ca (eu mă) sfiii [sti-jii], (eu) pustiii [pusti-iii], forme
î persoana I sg. a perfectului simplu de la verbele de conjugarea a IV-a cu rădăcina în
] (a se sfii, a pustii) şi din îmbinări ca i-i (drag) [iii], propriii-i (copii) [propri-iii] etc.;

[iei], din cuvinte şi forme ca iei [iei], pers. a Il-a sg., indicativ prezent, de la

  1. a lua, miei [mjei], pluralul subst. miel, ei [iei], pronumele personal de pers. a IlI-a ural;

[iaj], din cuvinte şi forme ca ştiai [şti-iai], suiai [su-iai]. de pers. a Il-a sg. a
iperfectului indicativului şi din îmbinări ca ea-i (vede) Qai];

[ieu], din pronumele personal de pers. I sg., scris eu;

fiou], din cuvântul maiou [maiou];

[iau], din cuvinte şi forme ca iau de pers. I sg., indicativ prezent de la verbul
lua, ştiau [şti-Jau], trăiau [tră-jau], forme de imperfect indicativ, pers. a Hl-a plural;

[uoj], din forma rostită cu apendice asilabic a cuvântului o/, pluralul de la
iie\

[uui], din forma rostită cu apendice asilabic a cuvintelor (iui [ţi-uuj], piui
i-uuj], pers. I sg., indicativ prezent de la verbele a ţiui [ţi-uu-ii], a piui [pi-yu-ji];

[uou], din forma rostită cu apendice asilabic a subst. ou:

  1. [uai], din substantive feminine ca leoaica [le-yâjkă], rusoaică [rusuâiică], “coaică [turkyâikă];

!!• (iuaL din cuvinte ca aripioară [aripiyâră], creioane [kre-iyâne], Ioana lâna]. Din categoria triftongilor cu semivocala [e] şi o semiconsoana fac parte triftongii:

!• lsaiL din cuvinte ca cereai [cergâi], vedeai [vedgâi], forme verbale de perfect, pers. a Il-a singular;

174

 

  1. [eau], din cuvinte ca cereau [cergău], vedeau [vedşây], forme verbale de imperfect, persoana a IlI-a plural.

Aşa cum arătam şi la diftongi, vocala o neputând îndeplini funcţie asilabică, nu

există triftongi cu vocala aceasta ca element asilabic. Nu există triftongi ca *[oai] sau [joa] din cuvinte ca leoaică sau creioane, în care există triftongii [uaj] şi [iya].

De asemenea nu există un triftong *feoa] în cuvinte ca leoarcă [Iţjârkă] şi pleoapă [ploapă], ci diftongul [§a], aşa cum am demonstrat în lucrările mele, demonstraţie pe care nu e cazul s-o reiau.

Ca structură, triftongii pot fi împărţiţi tot în două categorii: triftongi cu structura element asilabic plus element asilabic plus elementul silabic a, categorie constituită numai din triftongul [iya] şi triftongi cu structura element asilabic plus element silabic plus element asilabic, categorie din care fac parte toţi ceilalţi triftongi prezentaţi mai sus.

Ca şi hiatul şi diftongul, triftongul este un fenomen al limbii vorbite, nu al celei scrise. Criteriul de identificare a celor trei fenomene fonetice este aşadar sunetul şi nu litera. Acest principiu este uneori ignorat, aşa cum se întâmplă frecvent în recenta carte, intituiată Gramatica instrumentală. Orto. silabă, silabaţie, despărţire în silabe, triftong, hiat (Bucureşti, 1995) a lui Şt. M. llinca. Greşelile sunt atât de numeroase, încât nu pot fi în nici un caz prezentate şi chiar selecţia este dificilă. Astfel, la p. 159-l64, unde este alcătuit chiar un mic dicţionar de cuvinte conţinând triftongi, se exemplifică prin cuvinte şi forme ca: tăceai, vegheai, vegheau, ceai, cioară, ghioagă, ochioasă, picioare, şchioapă, ulicioară. Este ştiut că în astfel de cuvinte literele e şi / nu au corespondent în rostire, că aceasta sunt litere ajutătoare, care se scriu, conform principiului silabic, pentru a da valoare de africată prepalatală sau de oclusivă palatală literei sau literelor precedente.

Intr-un exemplu ca ceai nu se pronunţă un sunet ?, cuvântul fiind alcătuit din

sunetele [cai], cu diftongul [ai] şi nu cu triftong.

In cuvântul şchioapă nu se pronunţă nici un sunet /, nici un sunet //, acestea fiind numai litere ajutătoare, menite să reprezinte, împreună cu litera precedentă c, consoana oclusivă palatală [k], cuvântul transcriindu-se fonetic [şicuâpă], cu diftongul

[ya], nu cu presupusul triftong *[ioa], cum crede autorul.

în aceste condiţii, micul dicţionar al cuvintelor cu triftongi devine un „dicţionar al greşelilor”. Sunt acolo şi alte greşeli, dar nu merită să fie luate în discuţie chiar dacă, aşa cum spune autorul, „lucrarea este avizată de Comisia de limbă şi literatură română din Ministerul învăţământului”.

După ordinea elementelor alcătuitoare şi după apertură, dat fiind faptul că triftongii conţin trei elemente, unul singur dintre ei [iya] este ascendent, cu gradele de apertură l, 2, 7. Toţi ceilalţi, 12 la număr, sunt ascendent – descendenţi, cu creşterea aperturii în partea iniţială, ca la diftongii ascendenţi, cu descreşterea aperturii în partea finală, ca la diftongii descendenţi. De altfel, toţi aceşti 11 triftongi pot fi asimilaţi cu diftongii ascendenţi în ceea ce priveşte structura iniţială (primele două elemente) şi cu diftongii descendenţi în ceea ce priveşte structura lor finală (ultimele două elemente). Elemen­tul lor silabic, care ocupă locul al doilea, de la mijloc, face parte din ambele structuri. Cu privire la acesta, constatăm că el este reprezentat prin vocale [i], [e], [o] şi [a]. Nu

 

îndeplinesc funcţie de element silabic în triftongi vocalele [u], [îj, [6] şi [ă]. Elementul asilabic al triftongilor este reprezentat prin trei din cele cinci timbre vocalice care au funcţie asilabică în diftongi: [j], [u] şi [e,].

Lipsesc timbrele / şi o.

Motivaţia absenţei unor vocale atât dintre elementele asilabice, cât şi dintre cele silabice este dată de diferenţa de apertură şi de incompatibilităţi articulatorice, aşa cum am arătat în studiile despre diftongi.

  • 19. Sonus adiunctus

Am intitulat astfel acest studiu pentru a numi un fenomen fonetic, de care nu s-a ocupat nimeni până acum, care aparţine exclusiv limbii vorbite de orice nivel, literar sau popular, cultivat sau necultivat din limba comună sau din dialecte şi graiuri.

Fenomenul pe, care vreau să-l prezint ţine de ritmul vorbirii diverşilor indivizi, de tempoul diferit de la un vorbitor la altul, de viteza, mai mică sau mai mare, cu care se pronunţă cuvintele, de fluenţa vorbirii, de debitul verbal al fiecărui subiect vorbitor, în funcţie de factorii enumeraţi mai sus, exprimarea noastră orală este mai mult sau mai puţin eufonică sau cacofonică, în sensul cel mai larg al cuvântului. S-a vorbit până acum şi eu însumi am scris despre tempoul rostirii sunetelor şi silabelor în cadrul cuvântului, în vorbirea obişnuită, dar mai ales în poezie (vezi articolul intitulat Tempoul şi silabaţia în poezia eminesciană, apărut în Arhivele Olteniei, serie nouă, nr. 8, 1993, p. 14l-l51). însuşi DOOM-ul admite existenţa unor variante literare libere diferenţiate prin pronunţarea în tempo obişnuit sau în tempo lent, de tipul omografelor

deodată (pronunţat [do-da-tă] sau [de-uo-dâ-tă]), deoparte (pronunţat [do-pâr-te] sau [de-uo-pâr-te]), vreodată (pronunţat [vro-da-tă] sau [vre-uo-dâ-tă]) etc., în care pronunţarea în tempo lent se caracterizează printr-o silabă în plus faţă de rostirea în tempo obişnuit sau rapid.

In prezentul capitol nu e vorba însă de pronunţarea în tempo obişnuit sau în tempo lent a unui cuvânt sau a altuia, ci de rostirea propoziţiilor şi a frazelor, adică de tempoul sau ritmul vorbirii în general. Şi din acest punct de vedere sau mai ales din acest punct de vedere, există ritmuri diferite, după cum indivizii vorbitori sunt diferiţi: unii vorbesc repede, fiind guralivi sau logoreici sau locvace, având un mare debit verbal, alţii, dimpotrivă, vorbesc în tempo lent, cu frecvente pauze, mai scurte sau mai lungi, cu o exprimare orală caracterizată prin lentitudine, cu fluiditate verbală redusă, între aceste două limite există un tempo obişnuit, nici prea repede, nici prea lent, cu un ritm fluent, armonios, ceea ce am putea numi euritmie verbală. Subliniez că toate cele trei tipuri de ritmuri verbale sunt „normale” şi caracterizează subiecte vorbitoare „normale”, fără nici o însuşire patologică. Există, desigur, si extreme patologice, caracterizate prin vorbire defectuoasă, disarmonică, dar acestea nu fac obiectul observaţiilor mele.

Pe de altă parte, dacă cele trei tipuri diferite de vorbire caracterizează indivizi dife­riţi, acestea pot să apară succesiv, în funcţie de situaţie, şi la acelaşi individ, care poate să-şi încetinească sau să-şi accelereze ritmul vorbirii, după cum starea lui sufletească

 

este determinată de linişte, tristeţe, mâhnire sau, dimpotrivă, de mânie, furie ori indignare.

Diferenţele de ritm al vorbirii mai sunt determinate de diferitele caracteristici naţionale sau regionale ale vorbitorilor. Astfel, în cartea sa Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, 1975, lorgu Iordan, regretatul meu profesor de la Universitatea din Bucureşti, aprecia că „românii au un tempo mai de degrabă accelerat şi merg, deci, cu popoarele mediteraneene, care sunt, în majoritate, romanice, ca şi ei”, /p. 72), iar în plan regional considera că „noi, românii, ne deosebim după provincii: muntenii vorbesc, în general, mai repede decât moldovenii. Cât despre ardeleni, ei se separă în două grupe: cei din sud, care merg lingvistic cu muntenii, se alătură acestora şi sub raportul vitezei în vorbire, după cum ceilalţi, a căror limbă reprezintă variante ale dialectului moldovenesc, seamănă în această privinţă cu moldovenii”, (p. 71)

Sunt în cartea lui lorgu Iordan două capitole foarte importante din punctul de vedere care ne interesează aici: capitolul III, Apariţii şi lungiri de sunete şi capitolul V, Accelerarea şi încetinirea vorbirii.

Cum era şi firesc, având în vedere profilul cărţii, faptele de limbă prezentate sunt alese pe criteriul stilistic al afectivităţii şi, în acelaşi timp sunt culese din texte scrise, caracteristici care le fac inutilizabile pentru un fenomen al limbii vorbite. Autorul face însă o precizare importantă pentru sursa materialului prezentat: „Trebuie să previn pe cititori că aprecierile şi explicaţiile mele se întemeiază pe simpla observare, sper destul de atentă, a vorbirii mele proprii şi, mai ales, a altora. Limba scrisă m-a ajutat prea puţin în această întreprindere, grea şi delicată. Căci scriitorii noştri nu acordă atenţia cuvenită acestor detalii, care, în fond, reprezintă adevărata mişcare, adică viaţă, a dialogului şi chiar a povestirii propriu-zise, directe”, (p. 49)

Pentru motivele de mai sus, citez, după lorgu Iordan, câteva exemple de lungire a consoanelor: ppăcătosid!, mmizerabileî, nnebunilor!, ccanalie!, ddobitociil’., tticăloaso!, ssecătură!, llichea!, mmarş!, ddrepţi’., ppas alergător!, (la început de cuvânt) şi iddiotul!, imbbecilii!, vorrrba!, affară! (în interiorul cuvântului) (p. 50-51). Exemple de lungire a vocalelor: încetiişor!, biniiişor!, rnâăă duc!, s-auuu dus!, ce faceee?!, buună treaba!, gaaata!, aşaa?, ajutoor.’, săruţi1, (p. 54-57)

Părăsind domeniul afectivităţii şi al stilisticii, fiindcă nu formează obiectul propriu-zis al acestui studiu, revin la vorbirea obişnuită, neutră, obiectivă, care, fără participarea afectului, din cauze pe care le voi discuta mai departe, se caracterizează şi ea prin apariţii şi lungiri de sunete, dar mai ales prin adaosuri de sunete vocalice, menite, în general, să umple un gol creat în lanţul verbal, fără intenţie. Este vorba de pauze sau de întreruperi ale fluxului verbal, care apar în vorbirea în tempo lent şi pe care vorbitorul simte nevoia să le umple cu sunete vocalice adăugate. Sunetul adăugat „sonus adiunctus” este vocala velară ; sau, mai rar, tot o vocală velară, â.

Sub numele de sonus vicarius, Sextil Puşcariu (LR, II, Rostirea, p. 129) vorbeşte de două fenomene diferite:

  1. „Când un român nu-şi aminteşte un cuvânt sau trebuie să oprească fluxul
    vorbirii, el umple pauza cu un ă sau / prelungit. Acest sonus vicarius se aude mai ales
    la copiii de şcoală când nu-şi ştiu lecţia”.

2,          „Tot un ă sau un ; întrebuinţăm atunci când despărţim în mod intenţionat un
grup de consonante, care, rostite coarticulat, ar putea da prilej de neînţelegeri. Am

127

 

îrâtat în LR, I, §38. (continuă Puşcariu] că rostirea optsprezece în loc de optsprezece ;vită naşterea unui / din combinaţia / + .s, făcând ca elementele opt şi spre să fie destul ie net delimitate […J. Un astfel de ă sau / a putut fi întrebuinţat deci ca element despărţitor de consonante, nu numai spre a evita echivocul produs de coarticulaţie, ci ;i spre a înlesni rostirea unor grupuri consonantice greu de coarticulat…”. Subliniez ;ă, din aceleaşi motive, ardelenii adaugă pe u (optuxprezece), în loc de /, iar astăzi şi-a acut apariţia rostirea bucureşteană optisprezece, cu / ca „element despărţitor”. Ortoepic, nici una din cele trei vocale despărţitoare nu poate fi admisă, fiind ireferabilă căderea lui /: opsprezece.

Dar, în ceea ce mă priveşte, eu mă opresc la accepţiunea din citatul nr. l şi la intagma terminologică sonus adiunctus. fiindcă nu avem a face cu un sunet înlocuitor vicarius”, ci cu un sunet adăugat „adiunctus”.

Este vorba aşadar de pauzele apărute în exprimarea orală a vorbitorilor cărora ie

ste caracteristic ritmul lent al vorbirii, cu fluiditate verbală redusă, care. întârziind

ăsirea cuvântului următor, umplu golul creat cu un sunet adăugat în continuarea cu-

ântului   precedent, din cauza prejudecăţii proprii că vorbirea trebuie să fie un flux

ontiiuiu şi neîntrerupt. Exprimarea orală are naturalmente această calitate de flux

:>ntinuu la indivizii logoreici, dar nu e nici o nenorocire dacă alţii sunt mai lenţi din fire,

lai taciturni, aşa cum îmi povestea mie regretatul scriitor I.D. Sârbu că er? profesorul

iu Lucian Blaga. Se ştie că profunzimea ideilor nu constă în viteza cu care sunt

(primate. Aceasta nu înseamnă că e frumos şi acceptabil să îâim. adică să abuzăm de

dosirea acelui sonus adiunctus care este î. Dacă temperamental nu facem parte dintre

goreici şi nu avem un debit prea mare în vorbire, ceea ce duce inevitabil la apariţia

juzelor, atunci acestea sunt preferabile îăitului şi nu trebuie evitate cu orice preţ, adică

i preţul introducerii acestui sonus adiunctus. mai ales de timbru velar.

Şi aici am ajuns la problema tipurilor de sunete adăugate.

Există astfel sunete adăugate la începutul cuvântului următor, totdeauna de timbru ;lar în limba română şi independente de sunetul cu care începe cuvântul următor şi nete adăugate la sfârşitul cuvântului, în continuarea lui, dependente de sunetul final deci de timbre diferite. In ceea ce priveşte prima situaţie, indiferent de sunetul iniţial cuvântului următor, sunetul adăugat e întotdeauna de timbru velar, â sau ;, când em nevoie de un răstimp pentru găsirea cuvântului următor: ^înduplecată de [îîî] -găciunile împărătesei [îîî] – îngenuncheate, [îîî] – pleoapele icoanei reci se [îîî] -ieziră şi o lacrimă [îîî] curse din ochiul cel negru al mamei lui [îîî] – Dumnezeu”, lihai Eminescu, Proză literară, Timişoara, 1987, p. 15).

A doua situaţie, cu sonus adiunctus în continuarea cuvântului precedent, e mai inplicată, fiindcă sunetul adăugat, depinde de natura sunetului final la care se ata-iză. In acest caz. sonus adiunctus poate fi de timbre diferite, adică din aceeaşi serie articulare cu sunetul precedent, în prelungirea lui, după cum urmează:

  1. a) vocala silabică /, când urmează după africatele prepalatale c, g, după
    nativele prepalatale s, j, după oclusivele postpalatale k, g şi după vocala / (silabică şi
    lab[că):fac-iii,fug-iii, cocoş-iii, coj-iii, si-iii, apoi-iii,fraţi-iii, vezi-iii;

vocala silabică u, când urmează după w silabic sau asilabic: cu-uuu, stau-uuu;

vocala silabică e, când urmează după e silabic: de-eee, pe-eee;

128

 

vocala silabică î, când urmează după consoane de timbru velar şi după vocala
silabică î: Jacut-iîi, plop-îîî, coborî-îîi;

vocala J, când urmează după ă: afarâ-ăă, uşoară-ăă;

vocala a, când urmează după a: buza-aa, împărăteasa-aa.

Această a doua situaţie, cu sonus adiunctus în continuarea cuvântului precedent cuprinde şi cazurile în care vocala adăugată nu depinde de locul de articulare al sunetului final la care se ataşează, fiind mereu aceeaşi, f, chiar dacă urmează după vocale anterioare sau posterioare ori după consoane din seria palatală. Această vecinătate insuportabilă face parte din categoria incompatibilităţilor articulatorice, adică a articulaţiilor disarmonice, neeufonice de tipul: şi-îîî, deci-îîî, ochii-îîî, aproape-îîî, de-îîî, cu-ln, fără-îu, gata-îîî.

Din păcate acesta este tipul cel mai frecvent, care se aude chiar la radio şi la televiziune şi mai ales în vorbirea parlamentarilor.

Spre exemplificare, am ales un scurt text din povestea lui Mihai Eminescu, Făt-Frumos-din-Lacrimă, din volumul de Proză literară (ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Editura „Facla”, Timişoara, 1987, p. 15), citit într-un tempo obişnuit, caracterizat, pe cât posibil, prin euritmie şi eufonie: „Scuiată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei boite în zid. în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a maicei durerilor.

înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se u-meziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu, împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată”.

Dau în continuare trei variante de „citire” a acestui fragment, de fapt trei variante de rostire, fiindcă basmele se spuneau, se povesteau, nu se citeau, ca acum.

Varianta I, cu sonus adiunctus la începutul cuvântului următor:

„Scuiată din [îîî]- patul ei, ea se [îîî]- aruncă pe treptele de [îîî]- piatră a unei boite în zid. în care [îîî]- veghea, deasupra unei candele [îîî]- fumegânde, icoana îmbrăcată în [îîî]- argint a maicei durerilor, înduplecată de [îîî]- rugăciunile împărătesei [îîî]- îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se [îîî]- umeziră şi o lacrimă [îîî]- curse din ochiul cel negru al [îîî]- mamei lui Dumnezeu, împărăteasa se ridică în toată [îîî]- măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă [îîî]- lacrima cea rece şi o supse [îîî]- în adâncul sufletului său. Din [îîî] – momentul acela ea purcese [îîî]- îngreunată”.

Varianta a II-a. cu sonus adiunctus în continuarea cuvântului precedent şi depinzând de natura sunetului final la care se ataşează:

„Scuiată din patu’-[uuu] ei. ea se aruncă pe-[eee] treptele de piatră a unei boite în zid, în care veghea-[aaa], deasupra unei candele fumegânde-[eee], icoana îmbrăcată în argint a maicei-[iii] durerilor, înduplecată de rugăciunile împărătesei-[iii] îngenuncheate, pleoapele icoanei reci-[iii] se umeziră şi-[iii] o lacrimă curse din ochiu’-[uuu] cel negru al mamei lui Dumnezeu, împărăteasa se ridică-[ăăă] în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea-[aaa] rece şi o supse în adâncu”-[uuu] sufletului său. Din momentu’-[uuu] acela ea purcese-[eee] îngreunată”.

Varianta a III-a, cu sonus adiunctus în continuarea cuvântului precedent, fără să depindă de natura sunetului final la care se ataşează:

129

 

„Scuiată din patul ei-fîîî], ea se aruncă pe-[îîî] treptele de piatră a unei boite în zid-[îîî], în care veghea, deasupra unei candele-[îîîj fumegânde, icoana îmbrăcată-[îfi] în argint a maicei durerilor, înduplecată de-[îîî] rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci-[îîî] se umeziră şi-fîîî] o lacrimă curse din ochiu’-[îîî] cel negru al mamei lui-[îîî] Dumnezeu, împărăteasa se ridică-[îîî] în toată măreaţa sa statură, atinse cu-[îîî] buza ei seacă lacrima cea rece şi-fîîî] o supse în adâncu’-[îîî] sufletului său. Din momentu’-[îîî] acela ea purcese îngreunată”.

Ar putea exista şi există, desigur, şi o variantă combinată, în care cele trei tipuri soexistă la acelaşi vorbitor, spre exemplu cu sonus adiunctus de timbru velar (â şi, mai îles, /”) atât la începutul cuvântului următor, cât şi în continuarea cuvântului precedent, le tipul [îîî]-şi-fîîî], [îîî]-apoi-[îîîj sau [îîî]-şi-[iii], [îîî]-apoi-[iii] etc.

Dar toate acestea nu sunt altceva decât exemple de vorbire neîngrijită, care ar putea 1 evitată prin eliminarea sunetelor vocalice adăugate între cuvintele propriu-zise, pur ;i simplu prin momente de tăcere.

  • 20. Accentul în limba română A. Accentul în vorbirea obişnuită

Termenul accent are o accepţiune fonetică, însemnând intonaţia specială, mai itensă, mai apăsată, a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt în frază şi o xepţiune grafică, desemnând semnul grafic pus deasupra unei litere vocalice silabice •onunţate accentuat.

în ceea ce priveşte semnul grafic, acesta este fie o linioară, sub formă de accent ;cuţit, pusă deasupra literei vocalice silabice accentuate şi folosită în lingvistică (în crări având acest caracter, precum cele de fonetică, îndreptarele şi dicţionarele tografice, ortoepice etc.), în transcrierea fonetică românească (atlase lingvistice, <te dialectale etc.), în exemple ca [akcent], [aripă], fie o linioară pusă înaintea silabei centuate, folosită în transcrierea fonetică internaţională, într-un exemplu ca m’baj], fie, în sfârşit, un punct pus dedesubtul literei vocalice silabice accentuate, tem folosit în DOOM, în exemple [aripă], [aripă], [barem], [barem] etc.

Din punct de vedere fonetic, silabele accentuate în pronunţare poartă trei feluri de accente:

  1. accentul de intensitate (numit  şi dinamic  sau fonetic),  care  produce
    icularea mai energică a unei silabe în cadrul cuvântului;
  2. accentul de intonaţie (sau muzical sau tonic), care produce accentuarea unui
    /ânt în propoziţie sau frază. Referindu-se la acest tip de accent, Sextil Puşcariu
    ;ază un exemplu cules din revista Epoca: „De la un ministru cerem puţină minte,
    in tact şi puţină inteligenţă”’. Autorul arată că în textul de mai sus trebuie

    entuate cuvintele minte, tact şi inteligenţa, fiindcă, dacă am accentua adjectivele
    in, puţină, atunci sensul s-ar schimba radical, rezultând o frază plină de umor
    Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 10).
  3. accentul metric (numit şi ictus). care determină accentuarea silabelor în
    cţie de metrul utilizat de poeţi, adică gruparea silabelor în pes-uri (sau picioare
    rice) conţinând o silabă accentuată şi una sau mai multe silabe neaccentuate, care

130

 

formează o unitate ritmică, iar aceasta, prin repetare, creează cadenţa atât de caracteristică poeziei clasice.

în vorbirea obişnuită cel mai important este accentul de intensitate pentru că el apare în orice cuvânt care are două sau mai multe silabe.

Regulile accentului fonetic (de intensitate) ca şi ale celui grafic sunt următoarele:

Poartă accent orice cuvânt care are două sau mai multe silabe.
Cuvintele monosilabice sunt neaccentuate.

Dintre sunetele silabei numai vocalele pot fi accentuate, nu şi consoanele.

  1. Dacă silaba accentuată conţine un diftong sau un triftong, atunci accentul
    ide pe vocala silabică, nu pe cele asilabice.

După locul lui în cuvânt, accentul de intensitate este de trei feluri:

  1. accent fix (pe aceeaşi silabă în toate cuvintele):

pe ultima silabă, ca în franceză;

pe penultima silabă, ca în limba polonă;

pe prima silabă, ca în maghiară.

 

accent liber, adică pe oricare dintre silabele unui cuvânt ca, în limba română,
unde el poate să stea pe oricare dintre cele 6 silabe socotite de la sfârşit: cercetător,
cuminecătură, încalecă, doisprezece, veveriţelor, şâptesprezecelea. (Sextil Puşcariu,

Limba română, voi. II, Rostirea, p. 65).

accent mobil (sau şovăitor), în exemple ca apendice / apendice, splendid /
splendid, în care prima formă accentuală reprezintă accentuarea latinească, iar cealaltă,

cea franţuzească, sau în perechi cunoscute şi sub numele de dublete accentuate diferenţiate în două tipuri:

perechi în care diferenţa de accent este dată de diferenţa de sens (acele /
jcele, câmpii /câmpii, comedie / comedie, companie / companie, copii / copii, mobilă /
mobilă etc.):

perechi în care diferenţa de accent este independentă de sens, dubletele
ivând. aşadar, acelaşi sens şi fiind folosite în vorbirea obişnuită de către vorbitori
diferiţi, în funcţie de preferinţă sau de diferenţieri socioculturale şi regionale (acolo /
‘jcolo, antic / antic, aripă / aripă, bolnav / bolnav, duşman / duşman, mijloc / mijloc,
vstrov / ostrov, satiră / satiră, vultur / vultur etc.).

în poezie, cum vom vedea în paragraful următor, dubletele accentuate au o altă lotivare.

Accentul de intensitate stă de obicei pe una dintre cele trei silabe ale cuvântului. Din acest punct de vedere se vorbeşte de:

rostirea oxitonă (cu accentul pe ultima silabă): abajur, abator, abdomen,
absolut etc.

rostirea paroxitonă (cu accentul pe penultima silabă): abajururi, abatoare,
abdomene, absolute, alături etc.

rostirea proparoxitonă (cu  accentul  pe antepenultima  silabă):  abatere,
aidoma, alăturea, ameninţă, apropie, mângâie, murmură, tragere etc.

Cu privire la mobilitatea accentului, Puşcariu apreciază că aceasta ,.a avut ca urmare o şovăire mare în accentuarea cuvintelor din diferite regiuni şi chiar din graiul literar (bolnav / bolnav, duşman /duşman, vultur / vultur, aripă/aripă, arşiţă / arşiţă etc.), mai ales în neologisme, dintre care unele păstrează accentul latin (academie,

m

 

victimă), altele îl împrumută pe cel franţuzesc (academie, victimă), iar altele nu-l au pe nici unul (sincer, specimen)” (Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologie al limbii române, în Dacoromân ia, VII, 193l-l933, Bucureşti, 1934, p. 32).

lorgu Iordan arată că există şi dublete accentuale explicabile prin apartenenţa /orbitorilor la diferite regiuni dialectale: „în alte cazuri locul accentului diferă după jrovincii. Moldovenii spun bolnav (tot aşa gângav, mârşav etc.), Ştefan etc., muntenii nsă bolnav, Ştefan etc.” (Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, ediţia i II-a, Bucureşti, 1947, p. 50).

Există şi diferenţe de accentuare explicabile prin apartenenţa vorbitorilor la diferite :ategorii sociale, mai bine zis culturale, de fapt socioculturale. Astfel, accentuări de ipul avarie, penurie, butelie, suburbie etc., în unele dintre aceste cuvinte chiar majoritare, sunt neetimologice şi populare, în timp, ce accentuările avarie, penurie, utelie. suburbie, etimologice şi conforme cu norma ortoepică, sunt caracteristice amenilor cultivaţi, care îşi controlează exprimarea, nu numai pe cea scrisă, dar şi pe ea orală.

Din această apreciere nu decurge automat că accentuările din prima categorie ar fi eapărat greşite. Cu excepţia rostirii paroxitone butelie (în loc de butelie), celelalte ant acceptabile, nu numai fiindcă sunt foarte frecvente, chiar în rândul oamenilor altivaţi, ci şi pentru că oscilaţia apare şi în lucrările normative şi de specialitate, stfel, accentuarea suburbie, respinsă de Al. Graur în al său Dicţionar al greşelilor de mbă din 1982, a fost acceptată, în acelaşi an, în DOOM, ca prima formă a celor două

iriante literare libere, cea de a doua fiind suburbie. Tot astfel, în timp ce îndreptarul

  • tografic…, ediţia a III-a, Bucureşti, 1971, recomanda forma accentuală penurie,

OOM-ul indică pronunţarea paroxitonă penurie. Şi aşa mai departe… Dată fiind

eastă oscilaţie, ca şi existenţa dubletului în vorbirea cultivată actuală, precum şi

istenţa aceluiaşi dublet în limba ceva mai veche, de după 1932, despre care ne

formează Sextil Puşcariu în articolul Rostiri şi forme şovăitoare, republicat în

ilumul Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 407, unde se arată că

Marinescu şi P. Grimm pronunţau penurie, iar loan Alexandru Brătescu-Voineşti,

ihail  Sadoveanu  şi  I.A.   Rădulescu-Pogoneanu pronunţau penurie,  consider că

)OM-ul şi recenta ediţie a V-a (Bucureşti, 1995) a îndreptarului… ar fi trebuit să le

:epte pe amândouă, ca variante literare libere (penurie şi penurie), aşa cum au făcut

suburbie şi suburbie. O asemenea soluţie, care ar fi trebuit extinsă la multe alte

biete accentuale.  permite vorbitorului  să  opteze pentru  una dintre cele două

>nunţări, în funcţie de formaţia sa, în funcţie de analiza lingvistică pe care o face,

înd sentimentul că nu greşeşte nici într-un caz, nici în celălalt. Astfel, vorbitorul cu

maţie clasicistă va prefera să folosească accentuarea pe antepenultima silabă,

>urbie, după modelul latin al lui suburbium, între altele şi pentru că face analogia cu

<ie, provenit din urbe, prin diereză, care a devenit derivat cu prefixul sub-. Tot

fel, vorbitorul de formaţie modernă va prefera rostirea paroxitonă suburbie, pentru

aceasta se încadrează în tendinţa limbii române actuale de accentuare progresivă a

logismelor de acest tip, mai spre sfârşitul cuvântului, aşa cum se apreciază şi în

itolul despre accent din ÎOOP-5, p. 23-24.

132

 

Dubletele accentuale nediferenţiate semantic sunt mai multe în limba noastră şi dintre acestea norma ortoepică a admis o bună parte ca variante literare libere: aripă şi aripă, facsimil şi facsimil, intim şi intim, mijloc şi mijloc, satiră şi satiră, superfluu şi superfluu, tempoul şi tempoul, vermut şi vermut etc. au rămas însă atâtea altele care n-au fost încă acceptate de normă, dar care îşi aşteaptă rândul să fie admise, pentru că ele sunt frecvente în vorbirea cultivată, uneori chiar majoritare, cum e cazul rostirii paroxitone antic, care în nici un caz nu poate fi considerată ca „greşeală” de pronunţare, cum au crezut unii lingvişti şi printre aceştia chiar Al. Graur în Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, 1982, s.v. In această situaţie se află şi dublete ca avarie şi avarie, caracter şi caracter, ostrov şi ostrov, penurie şi penurie, preambul şi preambul, regizor şi regizor, revizor şi revizor, simbol şi simbol, splendid şi splendid, tranzistor şi tranzistor etc.

După ce am analizat mai sus accentul în cuvinte comune (substantive, adjective, verbe etc.), urmează acum câteva observaţii despre mobilitatea accentului în numele proprii.

M-am referit la această chestiune în capitolul Câteva observaţii asupra DOOMdin cartea Contribuţii…, p. 129-l47, în care am arătat că în anexele sale de la sfârşitul volumului (p. 669-687), DOOM-ul admite variante accentuale la nume de localităţi ca Budapesta / Budapesta, Copenhaga / Copenhaga, Leningrad / Leningrad, Lugoj / Lugoj, Mediaş / Mediaş, Monaco l Monaco, în timp ce la altele, tot cu două accentuări, indică numai una: Dobrogea, Govora. Teleorman. Comentând această soluţie, am citat lucrarea lui Al. Graur, Dicţionar al greşelilor de limbă, unde se neagă accentuările de mai sus, indicându-se accentul pe prima silabă în Dobrogea şi Govora şi pe ultima silabă în al treilea, Teleorman. în susţinerea accentuării propuse de Al Graur, am ales şi pronunţarea proparoxitonă a localnicilor şi a tuturor locuitorilor din zonă în toponimul Govora.

Dar, dacă e greu de ales una dintre cele două accentuări existente, DOOM-ul le-ar fi putut accepta pe amândouă, în variaţie liberă: Dobrogea / Dobrogea, Govora / Govora, Teleorman / Teleorman. Ultimul dintre acestea pune şi probleme de silabaţie: în patru sau în trei silabe? (Te-le-or-man sau Te-leor-mănl).

Pronunţarea oxitonă, locală şi populară, este trisilabică, în timp ce rostirea în patru silabe, cu accentul pe prima este influenţată de grafie, reprezentând oralizarea formei scrise.

Cu excepţia numelui localităţii Lugoj, DOOM-ul n-a admis varianta accentuală locală, care în toponimie are o importanţă majoră, nici în toponimele bănăţene Anina şi Moldova (Veche şi Nouă), pe care nici măcar nu le menţionează.

în schimb. Dicţionanil ortografic… admite dublete accentuale şi la unele prenume româneşti, precum Miron / Miron, Rozălia / Rozalia, Ştefan / Ştefan. Admiţând varianta paroxitonă moldovenească Ştefan, ar fi poate acceptabilă şi accentuarea Bogdan, în variaţie liberă cu Bogdan, în sfârşit, pe lângă pronunţarea paroxitonă Sofia, Teodosia, ar putea fi admise şi formele proparoxitone Sofia şi Teodosia.

Variante accentuale există şi în numele greco-latine, cărora DOOM-ul le consacră o anexă separată (p. 678-687). Aceste variante au la bază distincţia care s-a produs între forma originară (neadaptată) şi forma românească adaptată, în exemple ca: Amphilochus /Amfîloh, Anaxagoras / Anaxâgora, Aristophanes / Aristofân, Aristoteles / Aristotel, Heracles / Hercule, Hippocrates / Hipocrâte, Sophocles / Sqfocle. Themistocles / Temistocle etc.

La numele greceşti de mai sus se adaugă şi câteva latineşti care pun probleme de accentuare în pronunţarea românească, după cum forma este neadaptată sau adaptată. Astfel, un nume precum Claudius, în această formă latinească, se pronunţă cu diftongul latinesc au,

 

:are era accentuat evident, pe vocala silabică a (Clâu-di-us)- în forma românească adaptată, jiftongul au a suferit fenomenul dierezei, desfăcându-se în două silabe, a-u. cu schimbarea iccentului de pe u pe u (Cla-ii-diu). tot în trei silabe, dar cu sunetele distribuite altfel, cu liftongul [ju] în ultima silabă. Indicaţia de silabaţie Cla-u-di-u din DOOM (p. 681), ca şi din OOP-5 (p. 268). unde se precizează în paranteză cifra 4 pentru numărul silabelor, este în nod cert, eronată. Eroarea aceasta cred că aparţine clasiciştilor în general, pentru că o făcea i Al. Graur, care. în plus, pretindea şi pronunţarea diftongului latinesc [au) atât în limba omână, cât şi în italiană: „Deci se pot pronunţa diftongii şi mai ales nu e nevoie să deplasăm ccentul pe partea a doua a lor. Atunci de ce au/im tot mai des Cla-iiili-u în loc deClâu-di-u chiar numele italieneşti se rostesc aşa, greşit, de exemplu Clau-dia Cardinale)…?* „Capcanele” limbii române. Bucureşti, 1976. p. 33). Este limpede că viziunea aceasta, lasicistă, aplică limbii române şi, cum se vede, şi italianei regulile limbii latine.

Accentul se schimbă şi în numele reginei Cartaginei, în cele două variante ale sale. >k/o şi DiJona, dar faptul se petrecea şi în limba latină, unde substantivul, fiind de eclinarea a IlI-a imparisilabicâ (Dido,-onis), schimba accentul când creştea numărul ilabelor. Aceeaşi este situaţia şi în dubletul accentuai Juno / Junona.

Probleme de accentuare pun şi unele cuvinte comune latineşti folosite ca nume de

istituţii şi întreprinderi. Este o modă căreia nu-i putem reproşa nimic, cu condiţia ca

arbitorii să pronunţe latineşte aceste cuvinte şi nu româneşte. Aşa, de pildă, numele

Femina” al unui magazin cu articole pentru femei este pronunţat de unii vorbitori

mina, în loc de femina. Numele „Sanitas” al unui magazin cu articole pentru

stalaţii sanitare este rostit uneori sanitas sau sanitâs, în loc de sanitas. Numele

-lumanitas”, pe care-I poartă o librărie sau o editură, este uneori accentuat humanhas

m humanitâs, în loc de humânitas. Numele „Luxor”, pe care-l poartă un magazin cu

ticole „de lux” este pronunţat oxiton, hixor, în loc de luxor (cu accentul pe penultima

labă, ca în limba latină, fiind cuvânt latinesc). Nu mai pun la socoteală faptul că

rmenul luxor nici măcar nu e bine ales. fiindcă reprezintă forma de indicativ prezent

  1. l sg. a verbului deponent luxor, -ari, care însemnă „a trăi în desfrânare” (v. G.

jţu. Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983, s.v.). Mai potriviţi cu ideea de „lux”‘ ar

fost poate termenii Iwcus sau luxuria, dacă ţinem cu tot dinadinsul să botezăm

iga/inele cu nume latineşti.

Ajungem acum la termenul color inexistent în DEX. inserat însă în DN-3 şi în X)M, ca adjectiv invariabil cu pronunţarea oxitonă, color. Cu acest accent, intră în mpunerea, ca al doilea element, a unor cuvinte ca incolor, multicolor, tricolor, icolor, considerate ca fiind de origine franţuzească şi, drept urmare, rostite oxiton. imologia ar putea fi tot aşa de bine latinească, dar accentuarea pe ultima silabă o ?ice. Când însă sudura celor doi termeni nu s-a produs, în îmbinări ca film color, ografje color, televiziune color, televizor color, termenul color, tot invariabil, are isul „în culori” (cf. fr. lelevision en couleurs) şi trebuie analizat separat. El nu poate îltceva decât lat. color, chiar dacă ar fi avut ca model engl. color, cu origine tot nească (v. DN-3, s.v.). Cum rostirea, atât latinească, cât şi englezească, este tot •oxitonă. rezultă că şi în limba română, în îmbinările de mai sus, termenul color ar iui accentuat tot pe penultima silabă, color, iar nu pe ultima, color, cum pronunţă ica de obicei.

134

 

  1. Accentul în poezie

Am văzut mai sus importanţa accentului de intensitate în vorbirea obişnuită, în poezie, în poezia clasică mai ales, acesta are o importanţă şi mai mare, fiindcă unul dintre elementele prozodice fundamentale ale poeziei, ritmul, se bazează pe accentul de intensitate, adică pe accentul natural din limbă, cu sublinierea că. de data aceasta, la accentul natural din norma ortoepică sau din uz se adaugă şi accentul din schema metrică a versului, adică din norma ritmică. Cele două tipuri de norme, cea ortoepică şi cea ritmică, intră în contradicţie uneori şi aceasta se rezolvă, poetic, în favoarea celei ritmice, mai ales când ritmului i se asociază şi rima, într-un exemplu ca: .,Uşoare sunt vieţele multora. Ei prind din zbor plăcerea trecătoare, în orice timp au clipa lor cu soare Şi-n orice zi le-apare aurora.”

(L’şoare sunt vieţele multora…. op. cit. p. 472)

în sonetul eminescian mai sus citat, rostirea paroxitonă multora este cerută nu numai de rima cu aurora* dar şi de ritmul iambic al poeziei, în care silabele accentuate to (din multora) şi ro (din aurora) poartă numărul de ordine 10, ca penultimul element al endecasilabului.

în strofa următoare a aceluiaşi sonet, genitiv-dativele acelora, altora se rostesc
paroxiton (acelora, altora) nu neapărat datorită rimei, pentru că sunt amândouă cu
accentul schimbat, ci mai ales datorită ritmului iambic, cu silaba a X-a accentuată:
„Dar spune, tu, copilă visătoare,
De-am fost şi eu din rândul acelora,
De-mi eşti şi mie ce le eşti altora,
De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?”            (p. 472)

Este un exemplu grăitor care demonstrează primatul normei ritmice asupra celei ortoepice, mai ales într-o formă fixă de poezie, cum este sonetul.

Am dat multe exemple în lucrarea Accentul în poezia eminesciană, publicată în Analele Universităţii din Craiova. seria „Ştiinţe sociale şi economice”, XXII. Craiova, 1989. p. 17-29, în care am abordat versul eminescian din perspectiva lecturii orale, a exigenţelor prozodice care trebuie avute în vedere în actul rostirii, în recitare, intuind modul în care Eminescu însuşi şi-ar fi recitat propria poezie, aşa cum, de pildă, îşi citea versurile la „Junimea”, în acest studiu am analizat cuvinte care prezintă două posibilităţi de accentuare, precum academie şi academie, aripă şi aripă, bolnav şi bolnav, candid şi candid, caracter şi caracter, comedie şi comedie, epocă şi epocă, gingaş şi gingaş, preot şi preot, apoi cuvinte al căror accent apare schimbat pe altă silabă decât în vorbirea obişnuită, precum numele proprii Dariu şi Venere, în care s-a păstrat accentul originar latinesc, precum şi accentuarea pe prima silabă, cu diftongul grecesc şi latinesc eu din numele propriu Eufratul, în versurile din Scrisoarea III:

.,lar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari. Atlasul. Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână”.

 

Aici, datorită ritmului trohaic, numele fluviului asiatic Eufratul, cu accentul pe ilaba -fra-, atât în vorbirea românească obişnuită, cât şi în forma grecească sau jtinească, apare cu accentul schimbat pe silaba precedentă eu.

în acelaşi an, 1989, al centenarului morţii poetului nostru naţional, prof. timişorean î.I. Tohăneanu, ilustru eminescolog, a publicat, la Editura ,.Facla” din Timişoara, artea intituiată Eminesciene (Eminescu şi limba română), care, pe un spaţiu foarte irg (p. 227-303), cuprinde „catalogul dubletelor accentuale eminesciene”, după ropria sa expresie (p. 228), un „mic dicţionar de dublete” (p. 300), atât de „mic”, icât însumează 98 de cuvinte cu variante accentuale, adică aproape toate cuvintele de cest tip din întreaga operă poetică a marelui Eminescu.

Domnul prof. Tohăneanu vorbeşte de variante cu structură iambică (u /), trohai-3 ( _/_ u), dactilică ( _/__ u u) şi amfibrahică (u _/ u) ale cuvintelor care alcătuiesc ubletele accentuale eminesciene (p. 265).

Ar fi mai bine ca adjectivele de mai sus să fie folosite pentru diferitele scheme metrice. i atribute pentru ritm sau metru, iar pentru accentul din cuvinte să folosim fie sintagmele oştire oxitonă, rostire paroxitonă, rostire sau pronunţare proparoxitonă, fie accent pe ]tima, .. .pe penultima sau pe antepenultima silabă a cuvântului, pentru a evita even-lalele confuzii, fiindcă, spre exemplu, un cuvânt cu structură iambică (de fapt bisilabic şi dton) poate fi încadrat într-un ritm trohaic sau invers, după cum dovedeşte un exemplu i următorul, din postuma eminesciană Gemenii: „Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe Clădind pe Istm poduri – Dariu al lui Istaspe”,

  1. 532), în care cuvintele urmă şi poduri, cu poziţie importantă, înaintea cezurii, ca şi ivântul oaspe, de la sfârşitul primului vers, acela care formează rima cu Istaspe, au, aţe trei, structură trohaică ( / u), deşi ritmul poemului este iambic. Şi atunci este •eferabil să spunem, în acest caz, că cele patru cuvinte sunt paroxitone şi că această iracteristică le face apte aici pentru ritmul iambic, după cum, în alte îmbinări şi în ta topică, ele pot deveni apte şi pentru alte ritmuri, pentru cel trohaic, de exemplu, ca

versurile Scrisorii III:

„După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe”, . 114), în care aceleaşi cuvinte oaspe şi Istaspe, aflate în rimă, cu aceeaşi structură

roxitonă, sunt încadrate în alt ritm. Tot astfel, numele propriu Dariu, cu aceeaşi onunţare oxitonă (Dariu) originară, grecească şi latinească, este încadrat în cele >uă ritmuri bisilabice posibile, prima dată în cel iambic (Gemenii), a doua oară în cel )haic (Scrisoarea III).

In situaţiile de mai sus, aceeaşi accentuare pe penultima silabă (oaspe, Istaspe) sau

ultima (Dariu) este încadrată în ritmuri diferite.

Există şi situaţia inversă, când două forme accentuale ale aceluiaşi cuvânt sunt

losite în acelaşi ritm, în acelaşi poem (Scrisoarea III), pe aceeaşi pagină (115):

„Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri”.

„Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.

Acestea sunt strălucite exemple de „laborator poetic” eminescian, „mărturie nvingătoare despre întinderea şi profunzimea culturii, dar şi despre subtilitatea nţului lingvistic al lui Eminescu, despre intensitatea căutărilor şi strădaniilor sale de

 

a desăvârşi dreapta rostire, muiată pe idee şi pe simţire, a versului românesc”, cum spune, aşa de frumos şi de adevărat, ilustrul cercetător eminescolog G.I. Tohăneanu în încheierea studiului amintit, Dublete accentuate (p. 303).

După cele câteva exemplificări despre importanţa accentului de intensitate în poezia lui Eminescu, urmează câteva noţiuni teoretice despre ritm şi ritmică, despre metrică şi prozodie, despre versificaţie în general. Mai întâi definirea termenilor. Termenul ritm a fost definit ca „aşezare simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate” (DEX, s.v.), ca succesiune sau ca ,.repetare reguiată a unor silabe accentuate, neaccentuate…” (Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, 1976, s.v.). Sintagma „repetare reguiată” sau „succesiune reguiată” a silabelor accentuate şi accentuate a fost considerată, pe drept cuvânt, ca o interpretare mecanică, „pe baza jnor scheme «ideale», prestabilite o dată pentru totdeauna şi aplicate nediferenţiat. )miţându-se mobilitatea ritmurilor şi larga reţea de substituiri posibile, versurile sunt, ie cele mai multe ori, violentate şi constrânse să se încadreze în «metronomia» acestor :heme rigide.” (G.I. Tohănescu, Ritm dominant, substituiri ritmice, ritm „secund”, în voi. Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică si versificaţie. Bucureşti, 1976, p. 225). Aceeaşi idee o găsim şi la 1. Funeriu, Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică, Editura „Facla”, Timişoara, 1980: „Concepţia didactică a manualelor şcolare se caracterizează printr-un schematism exagerat, conform căruia poezia s-ar constitui dintr-o succesiune reguiată de silabe accentuate şi neaccentuate” (p. 16), ceea ce, „în plan estetic […] duce la monotonie şi banalitate, împuţinând considerabil inefabilul poeziei” (p. 18).

Concepţia mecanicistă, didactică asupra ritmului a fost corectată de prof. Tohăneanu, care îi opune „mobilitatea ritmurilor”, axată pe un „ritm dominant”, ce presupune şi admite „substituiri ritmice”, ceea ce nu exclude posibilitatea metrilor „puri”, fără substituiri, la sfârşit de vers şi de emistih, înainte de cezură, pentru iambi şi trohei, dar pe toată întinderea versului în ritmurile trisilabice.

Pe această bază teoretică, I. Funeriu conchide că „ritmul poeziei române este pre­dominant bisilabic, trohaic şi iambic. Realizarea concretă a troheului ( _/_ u) şi a iam­bului (u / ) este însă numai rareori perfectă, de-a lungul unui număr mai mare de versuri, întrucât picioarele metrice bisilabice admit aşa-numitele substituiri ritmice”. (Versificaţia românească, p. 23).

Drept urmare, cercetătorul timişorean I. Funeriu defineşte ritmurile din poezia românească, după cum urmează:

„Trohaic este ritmul care admite accentul de intensitate pe silabele de număr
impar (l, 3, 5, 7)” (p. 25).

,Jambic este ritmul care admite accentul de intensitate pe silabele de număr
par (2, 4, 6, 8)” (p. 25).

„Dactilic este ritmul care admite accentul de intensitate numai pe silabele l,
4,7, 10etc.”(p. 29).

,^4mfibrahic este ritmul care admite accentul de intensitate numai pe silabele
2, 5, 8, 11 etc.” (p. 29).

JfAnapestic este ritmul care admite accentul de intensitate numai pe silabele 3,
6,9, 12 etc.” (p. 29).

 

Pentru analiza ritmurilor de mai sus în versurile lungi, comportând o pauză de ibicei mediană între cele două emistihuri, numită cezură, trebuie să-l citez din nou pe omnul Funeriu: .,… unitatea ritmică fiind încheiată la cezură, ritmul trebuie re-onsiderat de aici încolo; tocmai de aceea am propus renumerotarea silabelor o dată cu ebutul emistihului 2″. (op. cit., p. 89).

Despărţind versurile în silabe şi numerotând silabele de la început la fiecare emistih idică, propriu-zis, şi la emistihul al II-lea), se observă că ele se grupează, câte două iu câte trei. în unităţi cu o silabă accentuată, numite picioare sau, cu termenul latin, es-uri. Există aşadar picioare bisilabice, care sunt troheul ( _/ u) şi iambul (u _/_ ), şi icioare trisilabice, care sunt dactilul ( _/_ u u), amfibrahul (u _/_ u) şi anapestul j u /), aşa cum au fost definite mai sus.

In exemplificările eminesciene care urmează avem în vedere, aşadar, concluzia că, ;ntru identificarea ritmurilor bisilabice, nu este suficient un singur picior metric, nici ecare picior în parte, ci întregul vers sau mai multe versuri, care dau nota dominantă, lică „ritmul dominant”, după expresia domnului prof. Tohăneanu. Ideea este ibliniată şi în cartea Versificaţia românească a cercetătorului I. Funeriu, la p. 26: .. unitatea minimală a ritmului devine acum versul în întregime sau, în cazul etrilor lungi, emistihul. In consecinţă, numerotarea silabelor se face de la începutul •rsurilor. iar, în situaţia versurilor cu cezură, aceasta se reia de la începutul listihului al doilea”.

Ritmul trohaic este destul de frecvent la Eminescu. Pentru exemplificare, am ales imele patru versuri din poezia De-aş avea, fiindcă în versul al patrulea există două estiuni discutabile în care trebuie aduse corecţiuni. Dar iată versurile: „De-aş avea şi eu o floare Mândră, dulce, răpitoare Ca şi florile de mai, Fiice dulce a unui plai”.

Textul de mai sus este transcris exact după ediţia critică îngrijită de Perpessicius, iere, voi. I, Bucureşti, 1939, p. 2, după ediţia bibliofilă îngrijită de Perpessicius, icureşti, 1958, p. 6, ca şi după voi. Poezii. Proză literarii, voi. I. ediţie de Petru eţia, „Cartea Românească”, Bucureşti, 1987, p. 7. Astfel transcris, versul în discuţie e emendabil şi necesită două corecţiuni. Mai întâi, dacă avem în vedere normele oepice actuale (vezi îndreptarul ortografic, ortoepic…, ediţia a V-a, Bucureşti. ?5. s.v.). forma de plural fiice, dat fiind accentul pus pe al doilea / (fiice), ar trebui munţată în trei silabe (fi-i-ce) şi atunci versul ar totaliza 9 (nouă) silabe:

Fi/-i/-ce / dul/-ce / a / u-/nui / plai/

u _/_   u       _/_     u    u   _/     u        u 12345678         9

Dar acesta se află în rimă cu versul precedent, care are 7 silabe:

Ca / şi / fl6/-ri/-le / de / mai

u    u    _/_    u    u   u       u 123456         7

Poezia are rimă împerecheată şi perechile, cu o singură excepţie, alternează în ceea Jriveşte măsura: primele două versuri de câte 8 silabe, următoarele două de câte 7, lătoarele două iarăşi de 8 silabe ş.a.m.d.

138

 

Nici un singur vers din cele 24 ale poeziei nu are 9 silabe, cu eventuala excepţie a versului al IV-lea. Dar nici acesta nu are 9 silabe, ci, conform regulii că două versuri aflate în rimă au acelaşi număr de silabe, are şi el tot 7 silabe, evident dacă aducem corecţiunile necesare, impuse atât de măsura versurilor legate prin rimă, cât şi de ritm. Ritmul este, cum s-a văzut, trohaic, deci cu accentul de intensitate pe silabele l, 3, 5. 7.

Or, în lecţiunea de mai sus, accentele cad haotic pe silabele 2, 4 şi 7.

Pentru ca acest vers să aibă, cum se cuvine, ritm trohaic şi măsura de 7 silabe,

juie să sufere următoarele două corecţiuni:

cuvântul fiice trebuie pronunţat bisilabic [fii-cej, cum se rosteşte în mod
>işnuit de aproape toată lumea (cf. Em. Vasiliu, Fonologia…, p. 104) şi

între cuvintele dulce şi a trebuie introdusă o cratimă, care să  indice
renunţarea împreună a celor două cuvinte, prin reducerea numărului silabelor cu una

[dul-caj.

Operând cele două corecţiuni, de pronunţare şi de scriere, versul devine „normal” atât în ceea ce priveşte măsura (de 7 silabe), cât şi în privinţa ritmului, care e trohaic.

trebuie scris:

„Fiice dulce-a unui plai” 51 rostit

„Fii-/ce / dul-/ca / u-/nui / plai”

j_   u    j_   \.j   J_   u»      u 12        3456

Ritmul iambic este de asemenea foarte frecvent, mai ales dacă punem la socoteală şi cele 31 de sonete eminesciene, cărora le este caracteristic acest ritm.

Ca exemplificare luăm tot un sonet, anume Veneţia, pentru a arăta că ritmul iambic obligă la rostirea oxitonă în cuvântul Okeanos, care păstrează accentuarea originară din limba elină, în versul:

„O/ke/a/nos / se plân/ge/ pe / ca/nâ/luri”

vj  U  U    _/_        U     _/_      U     U      ^J  j_      U

1234        56      78      9   10   11 De asemenea, ritmul iambic impune rostirea oxitonă a cuvântului preot din versul

,.Pre/6t / ră/mâs / din / a / ve/chf/mii zi/le”

u J_   <j.  J_      u    u   u   _/_   u _/_ u
1234       5      6789   10   11

Acelaşi ritm iambic atestă că forma verbală suntem, de pers. I plural, se poate pronunţa şi oxiton, şi paroxiton, după cum rezultă din două versuri consecutive din postuma O strada prea îngustă:

  1. „Sun/tem / a/tât / de / sin/guri”

U       J_        ^J  _/_        U        .£      U

12        34       567

  1. „Şi sun/tem / o / pă/re/che” (p. 421)

^ .L    ^    u   vj _t: u

12       3       4567

Sigur că. prin analogie, aceeaşi este situaţia şi cu forma de persoana a II-a pi. sunteţi. Norma ortoepică (DOOM, ÎOOP-5, s.v.) recomandă numai pronunţările

l 10

 

tone suntem, sunteţi, ceea ce este unilateral.  Este evident că trebuie acceptate bele forme accentuate, ca variante literare libere.

în ceea ce priveşte rostirea, subliniez că, aşa cum am demonstrat mai sus, Eminescu

>sea amândouă accentuările,  iar pe de aha parte rostea aceste cuvinte cu [î], nu cu [u].

mele propriu Hyperion’, din poemul eminescian Luceafărul, dincolo de semnificaţiile

zofică şi estetică, comportă şi o abordare lingvistică, atât în ceea ce priveşte etimologia,

abilă să ne dea, pe de o parte, semnificaţia exactă a termenului, prin tălmăcirea

nentelor din care e format, iar pe de altă parte, grafia corectă, cât şi în ceea ce priveşte

zodia, recte pronunţarea şi accentuarea cuvântului în contextele poetice în care apare.

Etimologic, au fost propuse explicaţii diferite, după cum cercetătorii au identificat în

tea a H-a a termenului compus Hyperion, fie participiul prezent vechi grecesc, în forma

tică a Şcolii Filozofice loniene, ecov (eowoo, eov) de la verbul siui „a fi”, fie aceeaşi

na substantivizată aiatv, aicbvos „timp, eternitate”, devenită, în limbajul filozofilor

stici, tot eov, fie, pe de altă parte, participiul kov (îovoo, iov), de la verbul eîui„a merge”.

Cele două verbe sunt, după cum se vede, paronimice, asemănătoare grafic şi fonetic, dar

sebite în ceea ce priveşte accentul şi, evident, semantic: eiui, cu accentul pe ultima silabă,

amnă „a fi”, în timp ce eîui, cu accentul pe penultima, are sensul „a merge”.

Sensul .,eternitate” apare la D. Murăraşu: ,Jn opunere cu fiinţele trecătoare, Hyperion

de esenţă eternă, aşa încât, oriunde ar apune, tot Hyperion rămâne” (D. Murăraşu,

d  G.I.   Tohăneanu,  Eminesciene  (Eminescu şi  limba română),   Editura Facla,

lişoara, 1989, p. 148). Aceeaşi idee o găsim la prof. G.I. Tohăneanu: „[…] Hyperion.

(vecinică minune», tot Hyperion rămâne, în contrast cu biata condiţie umană, supusă

nelniciei, si cu jocul, atât de capricios al întâmplărilor ” (Tohăneanu, op. cit., p. 148).

“ălinescu, fiiră să precizeze sensul elementului eon, optează pentru aceeaşi etimologie:

n atâtea şi atâtea dezlegări, merită să fie relevată […] şi aceea de natură lingvistică a

Hyperion = Hyper-eon” (G. Călinescu, Opera lui Minai Eminescu, voi. I, Editura Mi-

>a, Bucureşti, 1976, p. 650). în acelaşi capitol, din voi. I, intitulat Luceafărul (p. 660)),

Călinescu traduce numai prima parte a termenului compus, prepoziţia grecească hyper:

‘n chiar mitul său de altfel, Hyperion e «cel de sus», titanul zonei siderale, părinte al

relui, si, prin opoziţie cu pământul, divinitatea substanţei foto-eterice.”

)oamna acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, referindu-se la acelaşi element eon,

; să-i atribuie tot atributul veşniciei: „[…] el încearcă să abolească timpul şi

iul şi să străbată creaţia ca un eon, ca un stăpân şi participant la creaţie.”” (Zoe

litrescu-Buşulenga, Eminescu.  Viaţă. Creaţie. Cultură, Editura Eminescu, Bu-

;şti, 1989, p. 259).

Cercetătorul timişorean I. Funeriu optează pentru acelaşi etimon, eon, căruia îi atribuie ui de „omenesc”: „Tu rămâi deasupra omenescului (Hyper eon)”, (l. Funeriu, Macedonski. Hermeneutica editării, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 20). -el care se apropie cel mai mult de soluţia etimologică optimă este un alt cercetător jorean, Ştefan Badea, care, în cartea sa intituiată Semnificaţia numelor proprii lesciene. Editura Albatros, Bucureşti, 1990, p. 25, scrie: „(Hyperion) etimologic anină «cel ce se mişcă deasupra» sau «cel care este deasupra»”.

extul în legătură cu Hyperion a constituit tema conferinţei intitulate Hyperion: consideraţii ‘logice şi prozodice, pe care am susţinut-o la Academia Română, în data de 17 februarie 2000.

140

 

După cum se vede, dl Ştefan Badea ne oferă două soluţii etimologice: „cel ce se mişcă’ porneşte de la participiul iwv al verbului eiui „a merge”, iar „cel care este” traduce participiul de la forma paronimică a verbului eiui „a fi”.

în ceea ce mă priveşte, mă alătur primei soluţii a d-lui Şt. Badea. Numele propriu Hyperion este un termen compus cu prepoziţia imep „deasupra” şi participiul Icov „care merge”.

Este cuvânt compus pentru că s-a format pe terenul limbii greceşti vechi cu prepoziţia fa£p, devenită în româneşte prefixul hiper, cu care, pe terenul limbii române, se formează derivate.

Faţă de veridicitatea acestei soluţii etimologice, cealaltă, care porneşte de la eon „eternitate”, nu se susţine nici etimologic şi nici măcar logic, fiindcă liyper eon ar însemna „deasupra eternităţii”, „dincolo de eternitate”, ceea ce este un nonsens, ştiut fiind că deasupra eternităţii nu există nimic sau, alt fel zis, dincolo de eternitate există tot eternitatea, adică veşnicia. Aceste sintagme, greceşti şi româneşti, nu sunt posibile, tot aşa cum nu există grade de comparaţie ale adjectivului etern. Aşadar numele propriu Hyperion este un compus grecesc cu prep. VTtsp „deasupra” şi participiul icov „care merge”, adică Hyperion este „cel care merge deasupra”, aşa cum îl defineşte şi C. Alexandre în Dictionnaire grec-franyais (onzieme edition), Paris, Librairie de L. Hachelte et C” (fa.), s.v., p. 1477: „ ‘Ynepicav, ovos (‘o), Hyperion, ftls du Ciel et de la Tetre, pere du Soleil. ou qfois Poet. Le Soleil lui-meme”.

Pentru a trece la problemele de prozodie, pe care le ridică numele propriu Hyperion în poemul Luceafărul, trebuie să încep cu problema accentului în etimonul grecesc. Cele două elemente constitutive greceşti aveau amândouă o rostire oxitonă: ‘imep şi ‘tti)v. Unificate în numele propriu compus, acestea nu şi-au mai păstrat accentul individual, compusul urmând să poarte un singur accent, anume pe penultima silabă a lui, -pi-, acesta căpătând o rostire paroxitonă, ‘Yitspiwv, la nominativ şi una proparoxitonă, ‘Ynspiovos, la cazul genitiv.

Subliniez aici faptul că accentuarea veche grecească n-a fost preluată în limba română, nici în vorbirea obişnuită, nici în poezie, cu toate că DOOM-ul o acceptă, ba chiar socotind accentuarea Hyperion ca o caracteristică a formei adaptate, care ar fi Hyperion. Cum însă pronunţarea generală românească, atât în proză, cât şi în versuri, este proparoxitonă, Hyperion, tragem concluzia că aceasta a fost preluată în limba română prin intermediul latinei, unde într-adevăr accentul cade pe antepenultima silabă la nominativ (Hyperion) şi numai la cazul genitiv pronunţarea este paroxitonă (Hyperionis).

Accentuarea latinească pe antepenultima, adică pe silaba cu număr par (numărul 2 în cadrul cuvântului), termenul căpătând o structură iambică (u —), i-a permis lui Eminescu să-l încadreze în ritmul iambic al poemului Luceafărul, de unde rezultă că accentuarea românească Hyperion, pe antepenultima silabă, este şi etimologică, în raport cu latina, dar şi prozodică, pentru că este folosită în poemul Luceafărul.

în toate cele patru ocurenţe ale formei finite a Luceafărului, termenul Hyperion apare cu o structură iambică, accentul ocupând poziţiile 2 şi 4:

1)         „Hy/pe/ri/on, ce/ din/ ge/nuni”

1234      56      7      8

2)         „Iar/ tu/ Hy/pe/ri/on/ ră/mâi”

12      345678

 

3)         „Hy/pe/ri/on/ se-n/toar/se”

1234       5        67

4)         „Hy/pe/ri/on/ ve/dea/ de/ sus”

1234      56      7       8

Este interesant de observat că şi în multele variante, publicate de Perpessicius m >1. M. Eminescu, Opere, II, Bucureşti, 1943 (volum republicat la Bucureşti în 1994), rmenul Hyperion are aceeaşi structură iambică. Spicuiesc câteva exemple, citând de emenea numai versul în care apare numele propriu în discuţie.

1)         „Hy/pe/ri/on/, iz/vor/ de/ vremi”   (p. 414)

1234567         8

2)         „Hy/pe/ri/on/ca/re’n/ge/nuni”     (p. 414)

123456       78

3)         „Hy/pe/ri/on/ce/în/ge/nuni”       (p. 437)

l”    2   3   4      567      8

4)         „Căci/ tu/ Hy/pe/ri/on/ ră/mâi”     (p. 438)

l      234567      8

5)         „Dar/ tu/ Hy/pe/ri/on/ ră/mâi”      (p. 438)

l      2345678

6)         ,.Hy/pe/ri/on/ ve/dea/ din/ spat”    (p. 442)

f    2   3   4      5    6       7         8

7)         “Hy/pe/ri/on/ ca/re/ re/bel”       (p. 447)

l”   234     56     78

8)         „Hy/pe/ri/on/ce/prin/ge/nuni”    (p. 447)

12345       6      7       8

9)         „Hy/pe/ri/on/ ca/re/ râ/sai”       (p. 447)

l    234     56     78

0)         „I Iy/pe/ri/on/ ce/ în/tr’un/ fel”       (p. 447)

1234567         8

1)         „Când/tu/Hy/pe/ri/on/ră/mâi”    (p. 449)

l      2      345678

Rostirea de origine greacă, paroxitonă, Hyperion. deşi etimologică, nu este în ritul limbii române, nu este nici de structură iambică (ci trohaică) şi, ca urmare, n-a ut fi preluată, cu toate că ea apare, incorect, în lucrarea noastră normativă cea mai (ortantă. DOOM. ca variantă accentuată adaptată, alături de cealaltă, Hyperion, siderală greşit ca neadaptată (vezi lista cu „Nume greco-latine care se scriu (şi) form adaptării tradiţionale”, p. 683). Dubletul din DOOM .Jiyperion II Hyperion”, prima formă considerată adaptată şi a Il-a neadaptată, inacceptabil accentuai, nu • admisibil nici grafic, fiindcă varianta considerată adaptată se poate scrie cu / lânesc (iota), dar cea neadaptată trebuie scrisă cu y, corespondentul românesc al

142

 

grecescului ‘« yitâv. Aşadar, DOOM-uI ar fi trebuit să indice forma accentuală şi grafică adaptată, Hyperion. urmată de cea neadaptată. Hyperion, şi nu invers. Independent însă de indicaţiile din DOOM, cred că e bine să rămânem la varianta grafică Hyperion, cu y. ca în marile ediţii ale poeziei eminesciene, Maiorescu. Perpessicius, Petru Creţia, şi la pronunţarea latinească proparoxitonă Hyperion. care este şi prozodică, şi etimologică.

Mai există însă şi o a treia formă accentuală, mai aproape de spiritul limbii noastre, anume pronunţarea oxitonă Hyperion^ care nu e etimologică, nici grecească, nici latinească, dar e românească şi, pe deasupra, prozodică.

Eu consider că, în toate cele patru apariţii din forma finită a poemului, ca şi în cele 11 variante citate mai sus, ca şi în toate celelalte variante, pronunţarea corectă este cea oxitonă, convenabilă prozodic, purtând accentul pe silabe cu numere pare. deci cu structură iambică, după cum urmează:

,JIyperion. ce din genuni”;

„Iar tu Hyperion rămâi”;

„Hyperion se-ntoarse”;

„Hyperion vedea de sus”;

„Hyperion, izvor de vremi”;

„Hyperion care’n genuni”;

„Căci tu Hyperion rămâi”;

„Dar tu Hyperion rămâi”;

„Când tu Hyperion rămâi”;

,Jiyperion ce în genuni”;

„Hyperion vedea din spat”.

Reţin aici fraza mult discutată: „Iar tu Hyperion rămâi

Oriunde ai apune”,

în care „secvenţa Hyperion rămâi ni se înfăţişează, astfel, ca un grup gramatical şi logic solidar şi compact, fără nici o fisură”. (G.I. Tohăneanu, Eminesciene (Eminescu şi limba română). Timişoara, 1989, p. 149, în capitolul „Glose stilistice la Luceafărul”)

Observaţia mai sus citată a prof. timişorean G.I. Tohăneanu, ilustru eminescolog, este menită să susţină ideea justă a sa, dar şi a altor cercetători, că secvenţa Hyperion rămâi este indisolubilă, în sensul că cei doi termeni ai acestei secvenţe formează împreună un predicat nominal, cuvântul rămâi având aici funcţie de verb copulativ, fără valoare semantică independentă (cf /. Funeriu, Al Macedonski. Hermeneutica editării, Timişoara, 1995, p. 20), de unde rezultă că termenul Hyperion, fiind nume predicativ şi nu un substantiv în vocativ, nu trebuie separat prin virgulă de verbul copulativ rămâi, cu care formează o unitate sintactică, predicatul nominal. Observaţia prof. Tohăneanu serveşte foarte bine această idee a inoportunităţii virgulei între numele predicativ antepus şi verbul copulativ postpus, dar ea este, în acelaşi timp. un argument în favoarea ideii că numele propriu Hyperion trebuie pronunţat aici oxiton, adică accentuat pe ultima silabă -on, cu atât mai mult cu cât el precedă verbul copulativ rămâi:

„Iar tu Hyperion rămâi Oriunde ai apune”,

 

„Toate aceste «amănunte», subliniază prof. Tohăneanu, converg şi contribuie la reliefarea •ului fitndamental al poemului, acela că LuceaJarul-Luceafărrămâne.” (op. cit., p. 149).

în această situaţie, nu se justifică nici virgula dinaintea numelui propriu Hyperion, oarece cuvântul precedent tu este subiectul predicatului Hyperion rămâi.

Printre consecinţele necesarei suprimări a „unei virgule prisoselnice”, prof. )hăneanu menţionează, la punctul 2, „dezvoltarea unui viguros «accent al frazei» pe ‘aba -pe- din cuvântul Hyperion” (op. cit. p. 149).

Din cele de mai sus rezultă însă că suprimarea ambelor virgule, care încadrează mele propriu Hyperion, are într-adevăr drept consecinţă „dezvoltarea unui viguros cent al frazei”, cum spune prof. Tohăneanu, dar nu pe silaba -pe-, ci, dimpotrivă, pe aba -on a cuvântului Hyperion, această rostire oxitonă fiind motivată astfel şi ozodic, şi sintactic, prin acel „viguros accent al frazei”.

Există, aşadar, în numele propriu Hyperion, trei rostiri (accente) posibile:

pronunţarea paroxitonă Hyperion, de origine greacă, o accentuare exclusiv
etimologică, absentă în limba română, în proză sau în versuri.

pronunţarea   proparoxitonă   Hyperion,   de   origine   latină,    o   accentuare
etimologică şi prozodică.

pronunţarea   oxitonă   Hyperion,   o   accentuare   românească,   acceptabilă   şi
prozodic, existentă şi în rostirea obişnuită, mai ales în manieră populară.

Ritmul dactilic (J_ u u) apare mult mai rar în poezia eminesciană, ca şi celelalte pes-uri ;ilabice, care, cum s-a văzut, nu admit substituiri ritmice şi sunt, din această cauză, mai ;tenţioase. Fără pretenţia de exhaustiune, semnalez trei poezii cu ritm mixt, bi- şi trisilabic, :are apar şi dactili: Sară pe deal, Philosophia copilei şi Odă (în metru antic). Prima. Sară pe deal, cu versuri poliritmice de câte 12 silabe, cu cezură după silaba IV-a, conţine numai doi metri dactilici, ambii după cezură, armaţi, la sfârşitul sului, de un picior trohaic, în timp ce primul emistih este alcătuit dintr-un metru •iambic, analizabil în două picioare, primul trohaic, celălalt iambic, astfel că versul epe şi se încheie, simetric, cu câte un troheu:

„Ah/! în / cu/rând // sâ/tul / în / vâ/le-a/mu/ţeş/te,

l        234    12345678

Ah !/ în / cu/rând // pâ/su-mi / spre /ti/ne / gră/beş/te:

1234    12    345678

Lân/gă / sal/cam // stâ/-vom / noi / noâp/tea / în/treâ/gă,

1234       l        2         3         45678

6/re / în/tregi // spu/ne-ţi/-voi / cât / îmi / eşti / drâ/gâ”.
1234       l        2       3        4        56        78

Aceeaşi schemă metrică apare şi în varianta din postuma Eco, în care este inclusă 260-261), din care citez una dintre cele două strofe adăugate:

„Te-i / re/zi/mâ // diil/ce / co/pil, / de-al / meu / ii/măr”
1234         1234         5       678

Şi / fir / cu / fir // pă/ru-ţi / au/rit / am / să-l / nu/măr, 1234         12        345         6        78

A/p-am / să / beau // din / a / ta / gu/ră frum/se/ţe,
12     34   12345678

Dulci / să/ru/tari // din / ai / tăi / ochi / de blân/de/ţe”.
l        234      l       23         4       5678

144

 

Cea de-a doua poezie, Philosophia copilei, cu versuri poliritmice de 9 şi de 10 silabe, împărţite tot în emistihuri, cu cezură mediană, după silaba a V-a, conţine tot numai doi metri dactilici, la începutul fiecărui emistih, urmaţi de două pes-uri bisilabice trohaice, situate înainte de cezură şi în clausulă (numai în versul de 10 silabe), realizând o construcţie simetrică: fiecare emistih începe cu un dactil şi se termină cu un troheu: „Glâ/sul / plă/ce/rei // diil/ce / iu/bit

12       345         1234 Cheâ/mă / gân/di/rea // pe / a / mea / frun/te

12         345        12        3         45 Ce / zboâ/ră / tai/nic // ca / şi / o / lun/tre Al         2345         12345 în / o/ce/â/nu-i // ne/măr/gi/nit”. 12345         1234

A treia, Odă (în metru antic), este de asemenea o poezie cu versuri poliritmice, dactilic şi trohaic, de factură safică, alcătuită simetric, în primele trei versuri endeca silabice ale catrenului, din 2 trohei, un dactil şi iarăşi 2 trohei, fără cezură. Versul al IV-lea, de 5 silabe, este alcătuit dintr-un dactil şi un troheu:

„Nu / cre/deâm / să-n/văţ / a / mu/r i / vro/dâ/tă;

l         2        3         456789    10  11

Pii/ruri / ta/năr /, în/fa/şu/rât / în / mân/ta-mi;

12 34 56789 10 U
6/chii / mei / năl/ţâm / vi/să/tori / la steâ/ua
12     3 45 678 9 10 11

Sin/gu/ră/tă/ţii.”

l     2345

Ritmul amfibrahic este cel mai frecvent dintre picioarele trisilabice. Din multe exemple posibile aleg o strofă interesantă prozodic, care face parte din poezia Speranţa (p. 12):

„A/şâ / vir/tu/6/şii / mu/rînd / nu / des/per, 12        3456      7      8        9      10    11 Spe/rân/ţa-a / lor / frun/te-n/se/ni/nă, 123       4         56789 Spe/rân/ţa / cea / diil/ce / de / plâ/tă / în / cer, 1234         56      7       89    10     11 Şi fâ/ce / de / ui/tă / de-a / mor/ţii / du/reri, 123456        7         8      9     10   II Ple/oâ/pe/le-n / pâ/ce / le-n/chf/nă”. 1234        56       789

Ritmul anapestic este foarte rar în poezia românească în general, iar în antumele eminesciene este inexistent, după cum ne încredinţează I. Funeriu (op. cit., p.31). Drept urmare, preluăm de la autorul citat un exemplu dintr-o poezie de Ştefan Augustin Doinaş: .,Ni/că/ie/rea/, ni/mic/, nici/de/cum/, ni/cio/dâ/tă

1234       56         7      8      9      10   11   12 13
a/dă/pos/tul a/ces/ta din / bu/cle-a/men/dâ
12345678      9     10       11     12
e/mer/gen/ţa / lor / diil/ce-n/tr-un / timp / fiî/ră / dâ/tă”
12345        67        8           9      10  11    12 13

(apuci I. Funeriu, p. 31).

145

 

  • 21. Silabaţia A. Silabă, silabisire, si/abaţie

O definiţie general acceptabilă a silabei nu s-a dat încă, fie datorită diferenţelor

ntre limbile naturale, fie din cauza criteriilor avute în vedere, foneticienii vorbind pe

o parte, de silaba fiziologică sau acustica, pe de altă parte de cea psihica (vezi, în

est sens, Al. Rosetti, în voi. Al. Rosetti – Aurelian Lăzăroiu, Introducere în fonetica,

litura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1982, p. 86-89).

în ciuda acestui fapt, silaba este o realitate incontestabilă şi oamenii în general,

hiar şi analfabeţii au simţul pentru silabă. Un vers căruia îi lipseşte o silabă – un

icior” – sau are o silabă prea mult, supără chiar şi urechea unui profan în ale

rsificaţiei”. (Sextil Puşcariu, LR, U, Rostirea, p. 155). Chiar şi copiii din clasa I

mară pot să silabisească bine cuvintele, pot adică să descompună cuvintele în

îbe, mult mai bine decât în sunete, care. din cauza coarticulării, sunt mai greu de

tins. Descompunerea cuvintelor în silabele sau în sunetele componente înseamnă

itru Puşcariu dezarticulare, fiindcă, „dezarticulând, pronunţăm sunetele altfel decât

vorbirea obişnuită”, dezarticularea constând în silubisire şi buchisire: „După cum

em despărţi un cuvânt în sunetele care-l compun – să „buchisim” – tot astfel îl

em dezarticula şi în silabe – să „silabisim” (LR, I. Privire generală, p. 70).

livalentul mai nou al termenului silabisire este silabaţie (<fr. syltabation). definit

..despărţire a cuvintelor în silabe”‘ (DEX, DN 3), „ca fenomen oral”, cum îl

îgoriseşte dl Constantin Dominte, în articolul Note relative la silabaţie şi scriere, în

. Limbă şi literatură, nr. 4/1982, p. 455, sau ca „fenomen fonetic”, cum îl califică

mna Mioara Avram, în Ortografie pentru toţi, p.  139. Acest fenomen fonetic

iuie diferenţiat de „despărţirea de la capăt de rând a cuvintelor scrise (fenomen

Fie)”, dar. fiindcă „regulile despărţirii la capăt de rând coincid, în general (…], cu

iliie silabaţiei” (C. Dominte, ibidem), neologismul silabaţie a devenit termen de

:ialitate şi denumeşte, în mod curent, ambele fenomene. Şi, dacă silabisire şi

baţie sunt sinonime şi se opun. ca fenomen oral, fenomenului grafic al despărţirii

ilabe la capăt de rând, înseamnă că putem vorbi de două feluri de silabe: silaba

ilă”, alcătuită din sunete,  şi silaba „scrisă”, alcătuită din litere. Iată încă o

:ultate pusă în calea definirii unitare a silabei.

‘rimordial silaba este o chestiune de limbă vorbită, o noţiune de fonetică, de pro-are. Ea este alcătuită şi dintr-un singur sunet, dar mai ales din mai multe sunete lunţate împreună, printr-un singur efort expirator.

Etimologia îndepărtată a cuvântului este grecescul vechi syllahe. analizabil în

xul syl (< syn „împreună”, „cu”) şi verbul lambano „a lua”, în varianta radicală

aşadar „ceea   ce  se  ia   împreună”, adică  sunete  care se  rostesc împreună,

itr-un singur efort respirator” (DEX, s.v.), „într-o singură emisiune a vocii” (DN

v.). Menţiunile citate nu sunt suficient de lămuritoare şi, de aceea, foneticienii au

apel la criteriul sonorităţii sunetelor, deosebind culmi şi depresiuni de sonoritate:

imite sunete au o sonoritate mai mare decât altele. Aceste sunete superioare în

ce priveşte potenţialul lor sonor formea/ă culmile sonore, în jurul cărora se

146

 

grupează, ca în jurul unui sâmbure, sunetele mai puţin sonore. O asemenea culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori, formează o silabă” (Sextil Puşcariu, LR. II, Rostirea, p. 156). Acelaşi autor vorbeşte de culme sonoră şi de graniţă silabică, fiindcă între două culmi sonore există o depresiune a sonorităţii şi anume o graniţă între două silabe consecutive. Culmea sonoră sau vârful de sonoritate este întotdeauna o vocală silabică, singură sau precedată ori urmată de alte sunete, semivocalice, semiconsonantice sau consonantice, a căror sonoritate este. în această ordine, mai mică. formând depresiunea, în această depresiune există aşadar graniţa silabică, formată din sunetele cu cea mai mică sonoritate care sunt. în ordine, consoanele şi semiconsoanele. Din acest punct de vedere, spre deosebire de semivocale, semiconsoanele au funcţie consonantică, în sensul că, fiind de mică sonoritate, pot constitui graniţa dintre silabe, grupându-se cu sunetele din silaba

următoare: fyâie] (ca şi [yâlă]), [piuă] (ca şi [pivă]) etc.

Culmi sonore şi depresiuni ale sonorităţii există numai în limba vorbită, deci în cadrul silabei orale, nu însă şi în scris, unde silaba grafică se poate deosebi de cea

orală. Un cuvânt ca monarhie, prin silabisire, se desparte în silabe orale mo-nar-hi-je, adică pe baza regulilor fonetice, dar în scris, la capăt de rând, se desparte în silabele morfologice mon-ar-hi-e, pe baza elementelor formative: mon-, element grecesc de compunere, cu sensul de „singur”, „unic”, şi -arhie, de la arche-, cuvânt grecesc cu sensul de „conducere”.

Tot astfel, cuvântul panaceu se desparte, prin silabisire, în silabe orale (fonetice) pa-na-ceu dar, având în vedere elementele formative greceşti, anume pan-, cu sensul de „tot”, „întreg” şi âAw „medicament” el se desparte, la capăt de rând, în silabele morfologice pan-a-ceu. Exemplele de acest tip sunt numeroase şi le vom discuta la silabaţia morfologică.

Rămânând la silaba orală, primordială şi autentică, constituită pe criteriul sonorităţii, subliniez că termenul sonoritate nu trebuie confundat eufonia unor sunete, adică acea calitate care presupune vibraţia coardelor vocale.

Sonoritatea trebuie înţeleasă ca audibilitate, ca perceptibilitate a sunetelor: „Din punct de vedere fonetic, este mai sonor acel sunet care, în împrejurări egale, se aude mai departe şi mai distinct decât altele” (Sextil Puşcariu. LR, II, Rostirea, p. 78), aşa cum rezultă din experienţa unui lingvist german care „punând pe cineva să rostească în liniştea unei nopţi, într-o alee, la o distanţă din ce în ce mai mare, cuvintele manta şi nana, a tăcut următoarele constatări: mai întâi a deosebit, se-nţelege, foarte bine cele două cuvinte, apoi. la distanţă mai mare, nu mai putu distinge pe m de n, deşi sunetele acestea n-au dispărut încă cu totul din imaginea impresiunii auditive, iar la urmă nu se mai auzeau decât cei doi a. Prin urmare, a este mai sonor decât m şi n” (A. Procopovici, Principiul sonorităţii în economia limbii, în Dacoromania, IV, partea l, Cluj. 1927. p. 18 (apud Puşcariu, ihidem). Procopovici şi Puşcariu citează lingvistul german Ofto Jespersen, care, în cartea Lehrbuch der Phonetik, Leipzig – Berlin. 1904, a stabilit 8 grade de sonoritate ale sunetelor consonantice şi vocalice.

La vocale, criteriul sonorităţii se bazează pe apertura acestora, principiu care. în esenţă, se poate aplica şi la consoane, fiindcă şi acestea diferă din punctul de vedere al modului de articulare, în sensul că fricativele se articulea/ă printr-o deschidere strâmtă a tubului fonator. africatele încep cu o ocluziune. dar se termină, ca fricativele, printr-o deschizătură strâmtă, sonantele se articulea/ă prin scurgerea liberă şi continuă

147

 

i acruiui prinir-o ocluziune întreruptă m mod repetat, iar oclusivele se caracterizează irin închiderea completă a organelor aparatului fonator, urmată de deschiderea lor >ruscă. Sonoritatea (perceptibilitatea) consoanelor depinde de aceste caracteristici ale or, ca şi de prezenţa şi de absenţa vibraţiei coardelor vocale, în lucrările mele despre iiftongi am stabilit gradele de apertură ale vocalelor româneşti, după cum urmează: = /. 2 = u, 3 – /’, 4 — e şi d, 5 – o. 6 = u, 7 = u (Contribuţii…. p. 10).

Folosind aceste date. ca şi caracteristicile consoanelor după modul de articulare şi upă absenţa vibraţiei coardelor vocale, rezultă următoarea gradaţie a tuturor sunetelor jmâneşti. în ceea ce priveşte sonoritatea, bazată pe apertură, în sens ascendent, de la onsoanele cu cea mai mică sonoritate şi cu apertură zero până la vocalele cu cea mai lare apertură şi. drept urmare, cu cea mai mare percepiibilitate (audibilitate):

oclusivele surde/?, /, k, k;

africatcle surde;, c;

fricativele surde/ i. •/, h şi /(final asilabic şoptit):

oclusivele sonore b, d, g, g:

africatele sonore d, g’.

consoanele fricative sonore v, :,j şi semiconsoanele (fricativc) u, j, /;

sonantele nazale ///, //;

sonanta laterală /:

sonanta vibrantă r.

 

vocala silabică /:

vocala silabică u;

vocala silabică /:

semivocalele ţ-şi a,

vocalele silabice e şi o:

vocala o:

vocala «;

vocala a.

Pe baza tuturor datelor de mai sus, încerc o reformulare a definiţiei silabei, care, î pretenţia de a fi mai bună, este. poate, mai cuprinzătoare, deşi, în ultimă instanţă, i incompletă, dar perfectibilă prin caracteristicile pe care le voi adăuga. Aşadar, silaba este sunetul vocalic ori grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală bică, adică elementul \ocalic cu cea mai mare apertură, care constituie culmea iră, precedată şi/sau urmată de alte sunete cu aperturâ (sonoritate) mai mică. in :atc de sateliţi, care constituie depresiunea de sonoritate. Definiţia nu poate “inde toate situaţiile în care se poate găsi o silabă, atât în ceea ce priveşte tuirea, cât şi în privinţa ordinii elementelor alcătuitoare. Dau, de aceea, în inuare caracteristicile silabei, evident ale silabei orale:

Silaba poate fi constituiţii dintr-un singur sunet, în   care caz acesta este o
la silabică (o văd)

La poate fi formată, cel mai adesea, din mai multe sunete, o vocală silabică,
ire dintre cele 8 vocale româneşti, constituind culmea sonoră, şi una sau mai multe
nane, care. fiind de o sonoritate mai mică. constituie o depresiune a sonorităţii,
mplu: \\îd, cred}.

148

 

  1. Silaba poate fi constituită şi din mai multe elemente vocalice, din care unul
    singur este vocala silabică (oricare dintre cele 8), anume elementul vocalic cu apertura
    mai mare,  constituind vârful de sonoritate,  şi unu sau două elemente vocalice

silabice, semivocală şi/sau semiconsoană ([yâ\ şi [/ie] din oaie, [jya] din numele jropriu Ioana).

în acest caz, cele două elemente vocalice formează diftongi, iar cele trei alcătuiesc triftongi, de data aceasta constituiţi cu semiconsoane, care se află în poziţie iniţială de suvânt şi de silabă.

  1. Dacă diftongii şi triftongii cuprind în alcătuirea lor semivocalele [e.] sau [q],
    acestea nu se pot găsi  la  iniţială de cuvânt,  nu  se pot găsi  decât în poziţie

jstconsonantică (s§a/ră, Iqar/kă, ploa/pă, din formele ortografiate leoarcă, pleoapă),

;u excepţia poziţiei la iniţială de silabă în neologisme ca agre/şază, ere/gază.

  1. Orice silabă are o singură culme sonoră, adică o vocală silabică: nici mai
    uilte, dar nici mai puţine.

Nu există, aşadar, silabă fără o vocală silabică, adică silabă formată numai din snsoane, decât, cu rare excepţii, când culmea sonoră o constituie o consoană ricativă, adică o consoană continuă, în exemple ca cele pe care le citează Puşcariu în IR, 11, p. 156:

„Când nu avem a face cu cuvinte propriu-zise, ci cu interjecţii, precum exclamaţia tl (cu care poruncim cuiva să tacă) sau onomatopeea bz (prin care imităm zborul mei insecte) culmea sonoră o formează fricativele s şi z, de o sonoritate superioară oclusivelor vecine p, t şi b’\ Dar şi aici, în realitate, prelungirea fricativelor dezvoltă un sunet silabic î. fără de care nici măcar fricativele nu se pot pronunţa. Astfel, exclamaţia pst devine păs („n-a putut zice nici pas”), iar onomatopeea bzz devine bâz şi apoi verbul a bazai.

De asemenea, rolul de culme sonoră îl mai pot avea sonantele. în limba sârbă, numele etnic este scris srb, dar şi aici prelungirea sonantei r dezvoltă acelaşi sunet î ([srîb], în limba sârbă şi [sîrb] în română). Acestea trebuie privite însă ca excepţii, iar regula că nu există silabă fără o vocală silabică rămâne în întregime valabilă.

  1. în cadrul silabei formată din mai multe sunete, sonoritatea este de patru feluri
    importante:

ascendentă (/), în silabe care încep cu una sau mai multe consoane sau
semiconsoane şi se termină cu o vocală, ca în silabele cuvintelor vre/me (\ l |), ya-je
(ortogr. oaie) (/);

descendentă (\), în silabe care încep cu o vocală şi se termină cu o
consoană sau o semiconsoană: om (\), aj(\);

  1. c) ascendent-descendentă (A), în silabe care încep şi se termină cu o consoană sau o semiconsoană, iar vocala silabică este la mijloc, în exemple ca tot (A), iay (A).
  2. d) descendent-ascendentă (V), în silabe care încep cu un grup consonantic descendent urmat de o vocală, în exemple ca spe- (V) din spera, şti (V), zgo- (V) din zgomot

în afara celor patru feluri de’mai sus, mai există încă o situaţie în care sonoritatea este incomodată de poziţia finală a unor cuvinte monosilabice ca basm, ritm şi altele.

149

 

cuvintele de acelaşi tip, curba sonorităţii este ascendent-descendentă în ceea ce iveşte primele trei sunete, iar la sonanta m urcă din nou. ceea ce constituie o rostire ;oaie. Dificultatea este rezolvată, în ceea ce priveşte cuvântul basm. pe două căi: fie in afbni/area (asurzirea) lui /// (bas™ sau bas”), in acest caz diferenţa de sonoritate re s şi m reducându-se simţitor, fie prin menţinerea lui u final silabic. cuvântul fiind .inunţat, mai comod, bisilabic: bas/mu. Această ultimă cale o foloseşte şi Hminescu Mortitu est. în versurile:

„O/, moâr/tea-i / un / se/col // cu / sori / în ‘fio/rit

l         2        3         4      5      d        l        2345
Când / viâ/ţa-i / un / bâs’mu // pus/tiu / şi / u/rât.”
l         23456           12345

U din bafiimi este o vocala silabică. fiindcă numai aşa cele două versuri aflate în ia au acelaşi număr de silabe (6 + 5-l1). fiindcă numai aşa ritmul poate fi fibrahic. Soluţia prin afoni/area lui ni final este comparată de Puşcariu (LR, H, p. 163) cu

irzirea lui / final într-un cuvânt ca lupi (pi. nearticulat), pronunţat lup/, în care

erenţa de sonoritate între/; şi /este mică şi deci tolerabilă.

Aşa se petrec lucrurile în interiorul silabei, unde au loc multe dintre fenomenele de irticulare. dar cele mai multe dintre cuvinte sunt polisilabice şi la acestea se pune iblema delimitării silabice. a graniţei dintre silabe. Este lucru stabilit că aceasta se î în depresiunea de sonoritate, după anumite reguli., bazate pe fenomenul fonetic, isinatural. al silabisirii sau pe acela al convenţiilor ortografice sau. în sfârşit, pe inţele versificaţiei, ale pro/odiei. Din acest punct de vedere, silabaţia se poate siflca în patru categorii distincte: fonetică, gi\tfică. morfologică şi prozodică.

  1. Silabaţia fonetică

Silabaţia fonetică se bazează pe silabisire. adică pe pronunţarea în tempo lent, bă după silabă, ca fenomen natural, dar şi pe anumite reguli convenţionale, când e ba de despărţirea cuvintelor la capăt de rând, ca fenomen grafic. Regulile silabaţiei fonetice sunt următoarele:

O consoană afiată intre două vocale trece la silaba următoare: ca-siî, fti-tă.
•mă. o-ceu-ne-li.’, ii-re-chca. Ultimele două cuvinte probează că silabaţia fonetică

în vedere sunetele, nu literele: [o-câ-ne-le], [u-re-Ka]. Aici se încadrează şi litera .v,
ir dacă reprezintă grupurile consonantice ka (u-xâ, bo-xâ) şi #r (e-xu-men, e-xi-hi).
:ă în scris litera .v trece la silaba următoare, în rostire cele două sunete se despart:

săj. [eg-za-men]. Din punctul de vedere al sonorităţii, în silaba care începe cu
soană avem a  face cu  o sonoritate ascendentă,  perceptibilitatea  pornind din
resiune şi urcând spre culmea sonoră, vocalică.

Două consoane între două vocale se despart, de regulă: prima trece la silaba
linte, cealaltă la silaba următoare, ca în exemplele: hog-zîi. cu-len-dur. com-pa-ni-
ul-ce. four-fe-ce, mar-fă, trais-tă.

150

 

în această situaţie, silaba conţinând prima consoană are o sonoritate ascendent-descendentă. e\oluând spre depresiune, iar cea următoare, una ascendentă sau tot ascendent-descendentă, graniţa silabică aflându-se între cele două consoane care formează depresiunea.

La această a 1l-a regulă există o excepţie importantă, explicabilă tocmai pe baza principiului sonorităţii: când grupul de două consoane e alcătuit din una dintre oclusivele bilabiale p, h sau oclusivele dentale /. ii sau oclushele \elare c. g sau ricativele labiodentale/, v sau tricativa faringalâ /;. urmată de una dintre sonantele r sau /. atunci cele două consoane nu se mai despart, ci trec amândouă la silaba armatoare: a-pla-na. a-pro-ba. o-bli-ga. o-brti:, o-lra-vă. ti-tlu. co-tini. Co-dleu, a-rjru. a-clu-ma, u-gro-nom, a-glu-ti-nat, a-flu, A-fro-di-ta. e-vla-vi-e. co-\rig, pe-hli-\’itn. po-hrib etc.

în silaba conţinând grupurile consonantice în discuţie, sonoritatea este întotdeauna ascendentă, ştiut fiind că sonantele /, r au cea mai mare sonoritate dintre consoane (gradele 8 şi 9). apropiată de cea a vocalelor de mică apertură /, n. î, iar primele consoane ale grupurilor, au, în general, o sonoritate mică. ceea ce permite realizarea unei gradaţii a perceptibilităţii. Silaba anterioară este constituită întotdeauna dintr-o vocală sau se termină într-o vocală, adică un sunet de mare sonoritate.

Dacă prima consoană a grupului este în afara celor enumerate, iar cea de a doua este tot / sau r, atunci se aplică regula generală, cele doua consoane tăcând parte din silabe diferite. Aici se încadrează fricativele dentale .s. r. fricativele prepalatale ş, j. africatele şi, mai ales. sonantele (toate): co-ras-lâ, mij-loc, oni-!e-lâ, ar-le-chm, vâs-lă, Oş-lo-ba-nu, răz-leţ ctc.

Grupurile consonantice din aceste cuvinte au fie o sonoritate ascendentă, dar cu diferenţe mici de perceptibilitate. fie chiar o sonoritate descendentă şi o incompatibilitate articulatorică (rl din arlechin).

  1. Trei consoane, aflate între două vexa le, se despart: prima trece la silaba
    dinainte, celelalte două trec la silaba următoare, în exemple ca as-pru, cin-ste, fll-tru.
    lin-gvist, ob-şte etc.

Există şi aici o excepţie, când. din motive de incompatibilitate articulatorică. despărţirea în silabe se face după a doua consoană, deci cu primele două consoane în silaba dinainte şi cu a treia în silaba următoare. Este vorba de grupuri consonantice ca Ipt. mpl. mpţ. nes. neţ. ticl. m/v. ret, rtf. ştiu. din cuvinte ca: sciilp-lnr. sonip-tuo*. punc-luaţie, punc-ţie, sund-vici, arc-tic, jert-fă. cisl-mă etc.

Secvenţele consonantice de mai sus constituie aglomerări greu de rostit, fie într-o silabă, fie în cealaltă. Astfel, sunetul p nu poate forma silabă cu / următor în sculptor şi atunci trece Ia silaba dinainte, dar şi aici intră în secvenţa dificilă Ip. pentru evitarea căreia / schimbă locul cu u precedent, prin fenomenul numit metateză, ajungându-se astfel la forma mai comodă, dar neliterară, sclup-tor, care se aude chiar şi la unii critici de artă.

In celelalte cuvinte, consoana mediană c. d sau / a grupului este eliminată din rostire, ajungându-se la formele inadmisibile ortoepic (şi. evident, cu atât mai mult. ortografic) de tipul piin-tii-a-ţi-e. sun-vici, ar-tic, jer-fa. as-mă.

  1. Grupurile de patru sau cinci consoane se despart: prima trece, de obicei, la
    silaba dinainte, celelalte trec la silaba următoare, în exemple precum con-slruc-tor,
    mon-stru etc.

 

5.a. O semiconsoană, făcând parte dintr-un diftong sau triftong ascendent, fiind ică precedată şi urmată de câte o vocală silabică, trece, ca şi o consoană, la silaba mătoare: a-ce-ea fa-ce-ia], ba-ie. cre-jer, dum-nea-ei [dum-nea-iei], su-iam, vo-jos, !-ioa-ne [kre-iua-ne], gă-oa-ce [gă-ua-ce], no-uă, plo-yă, ro-uă, stea-iia etc.

5.b. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care semiconsoanele nu sunt >rezentate ortografic mi-e [mi-je], scri-e [scri-je], ştie [şti-je], vi-e [vi-ie], a-ciu-a [a–uaj, lu-a [lu-ua]. Aici, pe lângă silabaţia grafică (la capăt de rând), apare şi silabaţia

ilă. ortoepică ([a-cu-ua], [lu-ua]).

  1. Semiconsoană, făcând parte dintr-un diftong descendent,  precedat de o
    isoană şi fiind urmată de o consoană, face parte din silaba dinainte: doj~că, doj-nă,
    {-na, maj-că, moi-nă. pâi-ne, tt’-le-lej-că, ur-soaj-câ [ur-suaj-că], boj-deu-că. leu-

precum şi în antroponime de tipul Ceu-că, Ma-teu-că, Te-leu-că şi în toponime din sarabia, ca A-le-xeu-ca, An-to-ne u-ca, Te-le-şeu-ca, Cîo-la-cău-ca [co-la-kău-ka],

i-go-rău-ca, Tă-tă-rău-ca, Târ-nau-ca (acestea din urmă citate de mine în lucrarea (ografia românească in Basarabia, apărută în Arhivele Olteniei, serie nouă, liova, nr. 10, 1995. p. 79-85) (vezi Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi rfologie, Chişinău, 1991, p. 76l-772, anexa Nume de localităţi din R.S.S. Moldova). La cuvintele (comune şi proprii) în care semiconsoană u face parte dintr-un diftong cendent accentuat (an au, eu), există tendinţa dierezei diftongului, cu schimbarea entului pe al doilea element al diftongului, devenit silabic: boj-de-u-că, Ce-u-câ, -te-u-câ, Te-le-u-că (mai puţin în toponimele basarabene pe care localnicii nu le se, ci le pronunţă natural). Tendinţa aceasta este de sorginte populară şi nu a atât, cel puţin până în riomcntul de faţă, caracter de normă, rămânând xeptabilă literar. Silabele de Ia acest punct (6) au întotdeauna o sonoritate ^ndent-descendentă.

  1. Semivocalele e şi oi care nu pot forma diftongi şi triftongi decât cu vocala
    bică a, fiind întotdeauna precedate de o consoană propriu-zisă. formează silabă cu
    ista: b§a-tâ, dga-luri, dru-meag, leac, mai, nea, rea. veac. leoar-că [loâr-kă],

w-pă [ploa-pă]. Silaba conţinând diftongii ea şi ou are întotdeauna o sonoritate :ndentă sau acendent-descendentă.

  1. Două sunete vocalice silabice se separă în silabe diferite. Subliniez că aceasta
    exact situaţia de hiat şi că fenomenul în discuţie nu poate apărea, aşa cum s-a

it în capitolul dedicat hiatului, decât în neologisme: a-le-e, i-de-e, a-or-tă, i-de-al, -li-ta-te, du-et, si-lu-e-tă, po-et etc. în cuvintele din fondul vechi, chiar şi atunci l în forma scrisă apar doar două litere vocalice consecutive, nu avem a face cu un deci cu o vocală silabică plus altă vocală silabică, pentru că, aşa cum am arătat, jl este o problemă de limbă vorbită, un fenomen fonetic şi nu unul grafic, în ntele citate în DOOM, p. XXXHI-XXXIV, ca a-ici, a-u-zi. le-ul, fi-in-ţă, ca-fe-gi-lâ-râ-ul, o-ul etc., nu avem a face cu „succesiunea a două vocale propriu-zise'”. ci vocală silabică plus diftong ascendent, care se încadrează la regula 5b (după erotarea mea), adică la situaţia semiconsoanei nereprezentate ortografic, care trece ilaba următoare: [a-jic], [a-uu-zi], fle-uul], [fi-iin-ţă], [ka-fe-gi-uul], [pî-rî-uul],

152

 

[6-uul] etc. La fel în vie, rochia, via. fiinţă, ştiinţă, fiindcă, citate în ultima ediţie a îndreptarului ortografic…. Bucureşti, 1995. p. 14, la vocalele în hiat (§31, 32). avem a face cu semiconsoana jf, nereprezentată ortografic, care trece la silaba următoare: [vi-ia], [ro-ki-ia] etc. Acolo este citat şi cuvântul fiică la hiatul fi-i]. Aşa cum am mai spus, cei doi i se scriu din raţiuni etimologice şi morfologice (primul / făcând parte din rădăcină, iar al doilea din sufixul -/ca), dar nu se rostesc amândoi şi, mai ales, nu se pronunţă şi nu s-au pronunţat niciodată ca vocale silahice. din care a doua ar fi accentuată, după ÎOOP-5, ci. cum spune Puşcariu. „rostirea fiică e din ce în ce mai rară şifică îi ia locul”. (LR, 11, p. 161.)

Regulile de mai sus, bazate pe pronunţare, aşa cum scrie DOOM-ul la p. XXXIII, ..se aplică drept reguli unice în toate cuvintele simple şi în majoritatea derivatelor cu sufixe”.

  1. Silabaţia grafică

Distingând două tipuri de silabe, cea orală, alcătuită din sunete, şi cea grafică. alcătuită din litere, înseamnă că există aceleaşi două tipuri de silabaţie: silabaţia fonetică, bazată pe silabele orale, existentă atât în vorbirea obişnuită, cât şi în poezia rostită, recitată, şi silabaţia grafică, bazată pe reprezentarea scrisă a silabelor orale şi pe analiza elementelor constitutive ale unor cuvinte.

Primul tip. silabaţia fonetică, prezintă un caz special de aplicare, anume în poezie, unde. pe lângă regulile fonetice obişnuite, mai pot interveni şi reguli prozodice, care devin primordiale în raport cu primele. Acestea din urmă se aplică preponderent într-un număr relativ mic de c-‘vinte şi îmbinări, adică în interiorul unor cuvinte cu dublă silabaţie. precum o-cean şi o-ce-an. tea-tru şi te-a-tru. via-ţă şi vi-a-(ă etc. sau la întâlnirea a două cuvinte, dintre care primul se termină în vocala e. iar al doilea începe cu una dintre vocalele a. o sau u. cele două elemente vocalice putându-se rosti, în funcţie de elementul prozodic numit măsura versului, fie în două silabe diferite, fie într-una singură în exemple ca de aici şi de-aici, de ajuns şi de-ajuns. de aproape şi de-aproape. pe o şi pe-o, vre o şi vreo etc. Silabaţia aceasta, pe care am numit-o prozodică, va fi prezentată pe larg. într-un capitol special (§21, E).

La rândul ei, silabaţia grafică se clasifică în două categorii: pe de o parte, una grafică propriu-zisă, pe de altă parte, silabaţia numită morfologică. Despre aceasta din urmă va fi vorba în capitolul următor (§21, D).

Silabaţia grafică (propriu-zisă) se aplică în următoarele situaţii:

  1. la neologismele de origine latină al căror etimon se scria în latină cu literele qit, gu. cărora le corespund în limba română fv. gv. în exemple ca acvariu, acvatic, acvilă, adecvat, ecvestru, ling\’ist. lingvistică etc. în astfel de cuvinte, silabaţia românească porneşte de la forma latinească scrisă (aquarium, aqua, aquila, lingua etc.). în care grupurile literale qu, gu treceau împreună la silaba următoare (a-qua. a-qui-la, lin-guu etc.).

Tot astfel, cele două consoane româneşti ev trec la silaba următoare, spre deosebire de silabaţia fonetică, în care se separă: a-cva-riu. a-cva-tic, a-cvi-lă. e-cves-lru, faţă de

 

-vâ-rjiij. |ak-\a-tikj. [âk-vi-lă|, |ek-ves-tru|. în cazul grupului de litere^/, acesta d întotdeauna precedat de n. silabaţia grafică coincide cu cea fonetică: lin-gvist.

  1. !a cu\intele cu originea îndepărtată in greacă sau latină, intrate în limba lână, ca neologisme, prin intermediar francez, şi care conţineau litere consonantice ilc. adică, de fapt. litere repre/entând consoanele duble ks (x) şi ps. Este vorba de cuvinte cu x. care au etimoane îndepărtate greceşti, precum asfixia, ten etc.. latineşti ca aproximaţii.’, auxiliar, exemplu, exerciţiu etc. ori au etimologie rctă din france/â, precum axa. boxa etc. în astfel de exemple, silabaţia grafică, spre sebiie de cea fonetică, este cu litera x trecută la silaba următoare: o-xi-gen, e-xem-, e-xer-ci-lin. ho-xa. faţă de [ok-si-gen]. [eg-zem-plu], [bok-sâ]. în care pronunţarea une separarea velur două consoane ks sau g: în silabe diferite. La fel se comportă grupul consonantic grecesc ps. reprezentat printr-o singură literă xască (y), în sensul că în silabaţia grafică grupul trece în întregime la silaba lătoare: a-u-to-psi-e, hi-o-psi-e, ne-cro-psi-e etc. în silabaţia fonetică cele două Noane se despart în silabe diferite: [bi-op-si-je], [ne-krop-si-ie] etc. ?ele două tipuri de silabaţie grafică sunt asemănătoare până la un punct, în sensul amândouă respectă regulile grafice de mai sus, în legătură cu grupurile -.onantice ev (<• lat. <///). g\- (< lat. gn). ks. g: (x) şi /m. scrise împreună în silaba ătoare. în exemple ca hi-o-psi-e, o-xi-gen etc., dar în multe situaţii ele se ;ebesc, fie în sensul aplicării lor diferenţiate, în cuvinte ca autopsie, cu silabaţia Ică a-u-lc-psi-e. dar cu silabaţia morfologică a-til-o-psi-e sau ca necropsie, cu laţia grafică ne-kro-psi-e. dar cu silabaţia morfologică nekr-o-psi-e. fie în sensul că două tipuri nu se pot aplica la unul si acelaşi cuvânt. Aşa cum s-a văzut mai sus. nte ca acvariu ac\atic. acvila lingvist etc.. nu îndeplinesc condiţiile silabaţiei

fologice, la ele aplicându-se numai silabaţia fonetică ([ak-vâ-qu], [âk-vi-lă] etc.) şi

arafică (a-cvu-riu. a-cvi-tă. lin-gvist).

Ju pot beneficia de silabaţie morfologică decât cuvintele la care se poate face

iza elementelor constitutive, aşa cum se va vedea în capitolul următor, special

inaî chestiunii.

‘entru ca deosebirile dintre diferitele tipuri de silabaţie să apară mai pregnant, dau

mtinuare câteva exemple de cuvinte a căror silabaţie este multiplă (triplă):

adecvat fa-dek-văl] (sil. fon.), a-de-cvat (sil. graf.), ad-e-cvat (sil. morf):

anopsie [a-nop-si-ie] (sil. ton.). ci-HO-psi-e (sil. graf.), an-o-psi-e (sil. morf.);
3„ anorexie [a-no-rek-si-ie| (sil. fon.), a-no-re-xi-e (sil.graf.). an-o-re-.\i-e (sil. morf):

 

asfixie |as-fik-si-iel (sil. fon.), as-fi-xi-e (sil. graf.), a-sfi-xi-e (sil. morf):

coxu/gie fkok-sal-gi-iej (sil. ton. ). co-xal-gi-e (sil.graf.), cox-al-gi-e (sil. morf, );

exista [eg-/is-taj (sil. fon.), e-xis-ia (sil. graf.), ex-i-sta (sil. morf.).

 

  1. Silabatia morfologică

Dicţionarul ortografic, ortoepic si morfologic detlneşte acest tip de silabaţie ca fiind aceea care ..ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar scmianaiizabil” şi precizează că „regulile bazate pe analiza morfologică” se aplică !a următoarele categorii de cuvinte:

  1. in cuvintele compuse din  cuvinte întregi,  elemente de compunere sau
    fragmente de cuvinte, în exemple ca alt-im-de-va. ast-fel, Je-spre, ar-te-rt-o-scle-ro-
    :ă. ci-ne-imi-scop. port-a-vi-on etc. DOOM-ul face aici observaţia că atunci ..când se

    confundă intr-o singură literă ultimul sunet al primului termen şi primul sunet – identic
    cu precedentul – al termenului următor, în compusele formale dintr-un element greco-
    latin şi un cuvânt cu existentă independentă în limba noastră, despărţirea se face în
    favoarea acestuia din urmă: otn-or-ga-nic. top-o-no-nuix-ti-că: în compusele formate
    din două elemente greco – latine se acordă, în general, prioritate ultimului element: bi-
    op-si-e mi-o-pi-e”. (p. XXXV)

Cu privire la silabatia bi-op-ii-e. aş face, la rândul meu. observaţia că aceasta nu concordă cu indicaţia de silabaţie de la cuvântul respectiv din dicţionarul propriu-zis, unde scrie: „(sil. />/-; m f. psi-)””, (cf. Mioara Avram. Ortografic pentru lo(i. p. 143. unde se face aceeaşi despărţire bi-op-si-e). Este evident că silabatia morfologică corectă nu poate fi decât bi-o-psi c, fiindcă în greacă grupul consonantic ps este repre/entat printr-o singură literă în al doilea element grecesc, opsis ..vedere”, ca şi în necr-o-psi-e;

  1. în derivate cu prefixe:

an-al-fa-bel, an-or-ga-nic, dez-e-clii-li-bnt, ‘m-e-gal, sub-li-ni-a:

  1. în derivatele cu unele sufixe, anume în cele derivate de la teme terminate în
    grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană:

sa-vant-lâc, stâlp-nic. târg-ţor, vârst-nic:

  1. in grupurile ortografice în care cratima leagă două sau mai multe cuvinte, în
    măsura în care nu se poate ev iţa despărţirea la capăt de rând:

dinlr-un (faţă de din-tr-ini). fir-ar (faţă âsfi-r-ar\ intr-o (faţă de in-tr-o) etc.

l inele dintre cuvintele citate, precum altundeva, astfel, despre, lârgsor. chiar dezechilibru, suhhnia etc., sunt analizabile sau măcar semianaiizabile, dar altele. precum toponomastică şi. cum s-a vă/ut, autopsie, necropsie, biopsie (la care acelaşi DOOM oferă două soluţii de silabaţie morfologică), de-a dreptul neanalizabile pentru omul obişnuit, care nu poate aspira la acest tip de silabaţie, fiindcă nu ştie greceşte. Acestuia norma îi oferă posibilitatea silabaţiei fonetice, adică a aceleia pe care chiar lucrările normative o socotesc „tolerată”, în raport cu cealaltă, care a devenit „preferabilă”. Aşa cum scriam în capitolul Câteva observaţii despre DOOM din voi. Contribuţii…, p. 126, aceasta situaţie nu poate (1 calificată decât ca o „discriminare nedorită, deoarece creează celui care scrie posibilitatea fie să etaleze cunoştinţe pe care nu le are toată lumea, fie să ezite, nefiind în stare să recurgă decât la nişte reguli cu statut de «tolerate»”.

Cui se adresează aşadar silabatia morfologică? Ce ar trebui să ştie acela care ar dori să aplice regulile morfologice? Din păcate, silabatia morfologică nu este la îndemâna

 

i măcar a profesorilor (cu excepţia celor de latină şi greacă) şi, cu atât mai puţin, a vilor şi studenţilor. Şi, totuşi, la examenul de admitere Ia facultăţile de litere se cere! Silabaţia morfologică nu poate fi nici măcar învăţată în şcoala românească de orice id fără studiul intens al limbilor clasice (latina şi, mai ales, greaca veche). Numai cunoscând sau măcar studiind aceste limbi (şi altele!), omul are posibilitatea facă analiză etimologică şi morfologică, să recunoască elementele formative ale /intelor, pentru a le separa în scris la capăt de rând. Exemplele sunt extrem de ilte. Voi începe cu unul rusesc: cuvântul politruc „conducător politic în regimurile tip comunist sovietic” este analizabil în polii (din politiceski „politic”‘) şi ruc (din :ovoditeli „conducător”) şi atunci silabaţia morfologică este po-lit-riic. Dar pentru a trebuie să ştii ruseşte. Un exemplu de origine engleză: pulover. Silabaţia rfologică este pul-o-ver, pentru că este compus englezesc din pul/ „a pune” şi over ; deasupra”.

Tot astfel, folclor este analizabil mfolk „popor” şi lore ..ştiinţă”, de unde silabaţia rfologică/o/c-/w.

Exemplele latineşti şi, mai ales. greceşti sunt cu adevărat numeroase. Mă voi lim.ita la câteva exemple şi la indicarea silabaţiei morfologice, fără a mai ta şi analiza elementele formative: abs-iract, ad-a-giu, a-mne-zi-e, an-a-nme-ză, es-te-zi-e, ant-u-ină, artr-al-gi-e, a-stu-pa, bin-o-clu, chint-e-sen-ţă, de-spe-ra, di–ra, di-a-gnos-tic, di-ftong, e-cua-tor, e-Ii-co-pter, glic-e-mi-e, he-mat-u-ri-e. hidr-im, i-gno-ra, in-un-da, lip-e-mi-e, lomb-al-gi-e, man-o-pe-ră, miz-an-trop, mon-. nevr-ul-gi-e, o-lig-ar-hie, om-o-nim, pan-a-ceu, par-o-nim, ped-i-a-lru. pen-in-‘«, pen-nl-lim. pi-tec-an-trop, proz-o-di-e, psih-i-a-tru, sin-o-nim, sin-u-ci-de, m-am-bul, top-o-nim, tranz-ac-lie etc.

Lista este într-adevăr cam lungă, dar am vrut să scot în evidenţă faptul că, fără oştinţe de greacă şi latină, nu e posibil ca cineva să despartă in silabe aceste cuvinte pe a regulilor morfologice. La multe dintre acestea nici chiar DOOM-ul nu indică baţia. Afirmaţia doamnei Avram că „despărţirea morfologică este indicată în DOOM :âte ori ea diferă de cea fonetică” (p. 143) este numai parţial adevărată. Se pot da itroase exemple: abundentă, apoftegmă, monarhie, panaceu etc.. etc. Dificultatea .tor reguli este recunoscută şi de doamna Mioara Avram, care, în Ortografie pentru p. 142-l43, scrie: ..Deşi sunt justificate din punct de vedere etimologic şi funcţional, iiile morfologice de despărţire la capăt de rând sunt dificile şi nu sunt accesibile oricui: le o parte, pentru că cer o anumită capacitate de analiză lingvistică şi. pe de alta. pentru lepind de bagajul lexical al celui care scrie, mai ales în cazul formaţiilor savante. De a normele nu le impun drept reguli obligatorii, ci le recomandă doar drept reguli culte, erate- în situaţiile menţionate – faţă de cele fonetice.”

^u-mi fac iluzia să cred că se va renunţa vreodată la silabaţia morfologică, chiar i, aşa cum s-a văzut, pune probleme insurmontabile majorităţii covârşitoare a celor scriu româneşte, între altele şi pentru că, deşi îi recunoaşte dificultatea, redactorul onsabil al DOOM-ului, doamna Mioara Avram, încheie capitolul XXX tpărfirea cuvintelor la capăt de rând} şi cartea Domniei sale dedicată celor 30 de uitaţi (Ortografiepentru toţi, p. 144). cu următoarea frază imperativă: „[…J cine ‘ stăpân pe analiza morfologică să recurgă numai la despărţirea mai simplă, de tip tic”. Aşa cum am spus, stăpân nu poate fi decât un clasicist.

156

 

Am lăsat special la urmă două cuvinte a căror silabaţie depinde nu numai de elementele lor formative, ci şi de pronunţarea lor: obiect şi subiect (evident şi derivatele lor: obiectiv, obiectivitate, subiectiv, subiectivitate etc.). în aceste cazuri DOOM-ul prevede „sil. -biect” sau „sil. -biec” la derivate, iar IOOP-5 recomandă „pron. -biect” în cuvintele primare şi „pron. -biec” în derivate.

Silabaţia morfologică o găsim numai în DOOM, sub formă abreviată „mf. ofe-” (pentru familia cuvântului obiect) şi „mf. sub-” (pentru familia cuvântului subiect). Relativ la silabaţia morfologică, trebuie să spun că, pentru clasicişti, cuvintele primare respective sunt transparente şi analizabile în prefixele ob- şi sub- plus radicalul -iect. Latiniştii vor putea aşadar să „prefere” silabaţia morfologică. Restul, imensa majoritate, va trebui, volens-nolens, să se limiteze la „despărţirea, mai simplă, de tip fonetic”, adică la regulile „tolerate”. Dar să ne oprim acum la silabaţia fonetică, în baza căreia lucrările normative recomandă despărţirea în două silabe: o-hiect, su-biect. Este aceasta fonetică, adică reprezintă ea pronunţarea?

Nu, fiindcă pronunţarea literară românească a imensei majorităţi a vorbitorilor care folosesc aceste neologisme (şcoala, unde se vorbeşte despre subiect încă din ciclul primar, apoi intelectualitatea, în general) este în trei silabe, o-bi-ect, su-bi-ect, cu diereza diftongului [je] şi cu proteza apendicelui silabic Q] la începutul ultimei silabe:

[o-bi-iekt], [su-bi-iekt]. Asupra acestei pronunţări nu există nici un fel de îndoială şi, de aceea, eu o socotesc corectă şi deci acceptabilă, în ciuda indicaţiei ortoepice, care nu se bazează pe rostirea reală.

Subliniez şi faptul că pronunţarea cu diftongul [ie] a putut duce şi a dus deja la

fenomenul invers, al monoftongării, la suprimarea elementului asilabic [j], la rostiri semidocte, neglijente şi chiar dezagreabile, de tipul o-bect, su-bect, comparabile cu altele

de acest fel, precum co-n§ac, d§a-log, i-me-dşat, Marama, Mareta, socal, soâetate etc.

Din exemplele de mai sus mă opresc, în finalul discuţiei despre aceste tipuri de silabaţie, la cuvântul coniac, la care mă voi referi din punct de vedere ortoepic, anume în ceea ce priveşte silabaţia. Norma ortoepică prevede „sil. -n/ac”, adică rostirea în două silabe, ca în franţuzeşte, de unde am împrumutat cuvântul. Există şi o rostire de trei silabe (co-ni-ac), absolut normală şi majoritară, pe care doamna Avram, în Ortografie pentru toţi, p. 142, o consideră o „pronunţare greşită”, datorată „confuziilor dintre vocale şi semiconsoane”. Explicaţia este adevărată, dar pronunţarea trisilabică nu este „greşită” decât din punctul de vedere al normei, nu însă în raport cu rostirea cvasigeneralâ şi deci literară. Rezultă că norma nu este fonetică, fiindcă nu se bazează pe rostirea românească, ci vrea să fie etimologică, să se întemeieze adică pe pronunţarea franţuzească, bisilabică. Dar, cum se ştie, rostirea franţuzească este cu [n]

(n palatal), reprezentat în transcrierea fonetică franceză prin [n] ([lou,ak]), sunet necunoscut limbii române literare.

Aşadar, pronunţarea românească bisilabicâ nu este nici etimologică. Ea ar avea această calitate numai în gura unui vorbitor care, ştiind franţuzeşte, ar pronunţa cu n (palatal) ca în franceză. Forma bisilabică recomandată de normă este un hibrid, care a putut evolua, popular, spre conşac, şi literar, pe baza legii dierezei diftongului, spre rostirea trisilabică co-ni-ac [ko-ni-jâk].

 

  1. Silabaţia prozodică

Când. în 1989, în Revista noastră de la Focşani, publicam articolul „Tehnica enoară” in poezia lui Kmincscn (partea l în nr. 146-l48. p. 2906-2907 şi partea l-a în nr. 149-l51. p. 2937-2938), iar în 1990 şi 1991. în revista Ramuri de la îiova, îmi apărea articolul Cuvinte cu ihihla silahafie în poezia eminesciană rtea l în nr. 10. octombrie 1990 şi partea a U-a în nr. I. ianuarie 1991). se contura, itru poezie, un nou tip de silabaţie, tea prozodică. Studiile mai sus citate se refereau silabaţia prozodică în cadrul cusântului. \ urmat apoi studiul fenomenului înlre inte sau, mai precis, între elementele unor cuvinte compuse, în articolul intitulat iipoul şi silabaţia în poezia eminesciană, publicat în Arhivele Olteniei, serie nouă. 8, 1993. p. 14l-l51.

Termenul prozodic(ă) este un derivat adjectival de la subst. prozodie, un neologism etimologie apropiată în fr. prosoJie, la originea căruia stă gr. prosodia, la rândul derivat, cu prefixul/jms-, de la ode ,.cântec”.

Prozodia este definită ca ..parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub ortul structurii versurilor, al numărului accentelor sau lungimii silabelor versurilor” :X). Dicţionarul de termeni literari. Bucureşti, 1976 (coordonator Al. Săndulescu) ugă sensul de „ştiinţă a grupării cuvintelor în unităţi ritmice, în acest sens este sinonimă metrica” (s.v., p. 354), iar metrica o defineşte ca „ramură a poeticii care are ca obiect liul tehnicii formale a versurilor şi a dispunerii lor în strofe”, (p. 267). Tehnica formală cuprinde, pe lângă noţiunea de ritm. şi pe acelea de strofa, vers. stih, cezură, măsură, rimă etc., fiecare cu importanţa sa.

Dintre acestea, aici, la silabalia pro/odică, ne interesează mai mult măsura, adică lărul silabelor din care sunt alcătuite versurile, în raporturile ci cu alte elemente codice fundamentale, precum versul, emistihul, ritmul şi rima. Relaţia cea mai importantă dintre aceste elemente este exprimată de regula, cu icter de lege,  conform căreia două  sau  mai  multe versuri  legate prin rimă. ferent că fac parte din aceeaşi strofa sau din strofe diferite, au şi trebuie să aibă :aşi măsură, adică acelaşi număr de silabe. Regula poate fi extinsă şi la un vers ?g al cărui al doilea emistih este legat prin rimă cu un vers alcătuit numai din stihul secund, ca în versurile următoare, desprinse din poezia imond unei marmure (p. 19):

„Căci / te / iu/besc/, co/pf/Iă//, ca / ze/ul / ne/mu/ri/rea,
l        234         567       1234567
Ca / preVo’tul ‘ al/tâ/rul//, ca / spâi/ma/ un .’ a’zil;
!           34567        123456

Ca / scep/trul / mâ/na / blân/dă//, ca / vul/tu/rul / mă/ri/rea, l        2         3        45         67        l       234        567

Ca / vi/sul f pe-un / co/pii”.
123           4         5o

‘arsurile de mai sus confirmă încă o regulă a relaţiei dintre măsură şi alte elemente odice. regulă pe care o transcriu în formularea domnului I. Funeriu:

 

..Din unghiul strict al măsurii, emistihul l e mai unitar decât emistihul 2: cel dintâi are întotdeauna o măsură fixă (7.8. respectiv. 9 silabe), în timp ce al doilea cunoaşte o măsură variabilă(6-7, 7-8. 8-9 silabe)” (Versificaţiaromanească…. p. 86).

Cele două reguli de mai sus stau la baza silabaţiei prozodice, care, prin acestea, e un caz special de aplicare a silabaţiei fonetice, în poezie, de fapt în poezia clasică, scrisă pe baza elementelor prozodice, se aplică regulile silabaţiei fonetice, aşa cum le-am prezentat mai sus, la care se adaugă cele două reguli ale relaţiei dintre măsură si vers, emistih, ritm. rimă, cu sublinierea că este vorba aici de poezia recitată, declamată, adică de tbrma orală a versurilor, aceea în care sunt prezente fenomenele de coarticulare, atât intre sunetele din interiorul cuvântului, cât si între sunetele aparţinând la cu\inte diferite, la hotarul dintre ele. Trebuie să subliniez un lucru esenţial: primarul silabaţiei prozodice în raport cu norma ortoepică, adică respectarea cu precădere a celor două reguli ale relaţiei măsurii cu versul, emistihul, rima şi ritmul.

Pe baza acestor două reguli, am constatat că există în poezia eminesciană câteva cuvinte care se pretează la o silabaţic dublă: două cuvinte din fondul neologic (ocean şi teatru) şi două din fondul vechi (j)leonpă şi viaţa).

Fiecare dintre aceste patru cuvinte are. în norma ortoepică actuală, numai două silabe: o-cean. tca-tm, pleoa-pă, via-ţă. în poezia lui Eminescu acestea apar şi cu o silabă în plus: o-ce-im, le-u-ini, ple-oa-pă. vi-n-ţă. Silabaţia în două sau trei unităţi depinde de măsura emistihului sau a versului cu care este legat prin rima. pe baza regulilor menţionate.

încep exemplificările cu o strofa tot din poezia Amorul unei murmure (p. 19), fiindcă prezintă avantajul ca versul al patrulea să fie scurt, format dintr-un singur emistih, al doilea:

„Şi / te / iu/besc/, co/pi/lă//, cum / re/pe/dea / ju/ni/e

1234         567          l        2   3      4″     5   6 7

lu/beş/te-n / ochi / de / flâ/câri // al / zi/le/lor / no/roc.
123          4        567 123456

lu’besc / pre/cum ‘ iu/beş’te // pe-o / âl/bă , v i’je/lî/e
12         34        567       l        2   3     ‘4   5 6   7

Un / o ce an / de / foc”. 1234       5       6

Problema care interesează aici este pronunţarea îrisiiabicâ a cuvântului ocean. Silabaţia o-ce-an este cerută de măsura de 6 silabe a emistihului al doilea din versul al doilea cu care rimează versul ai IV-lea. constituit numai din emistihul al 1l-iea, care trebuie să aibă tot 6 silabe. Pronunţarea bisilabică o-ceuu, conformă cu norma ortoepică aciuală, ar reduce versul al IV-lea la numai 5 silabe, afectând astfel nu numai măsura, ci si ritmul, care. fiind iambic, admite accentul pe silabele cu număr par. iar silaba -cean ar purta numărul 3.

Cu aceeaşi rostire trisilabicâ apare cuvântul şi în altă strofă a poeziei Amorul unei marmure (p. 18), dar de data ceasta în primul emistih, care numără, în toate cele trei versuri, tot câte 7 silabe:

,.Un / leu / pus/ti/’ei / râ/’ge // tur/bâ/rea / lui / lu/gin/dă,
l        1       34567         l-23       4       567
Un / ace’ân l sc-m/bâ’tă // pc-al / vâaiu/ri/lor /joc
1234         567    l           2345         6

i «o

 

ţ»i / no/ni-şi / spun / în / tu/net // du/re/rea / lor / mu/gin/dâ,

12         3            4         567     123         4         567

Gân/dî/ri/le / de / foc”. 1234       5       6

Pronunţarea   trisilabică   o-ce-âu   este   caracteristică   şi   strofei   următoare   din j Luceafărul (p. 133). de data acesta încadrată în ritmul iambic al poemului şi în măsura de 8 silabe a versurilor l şi 3 ale strofei:

„Co/16-n / pa/lă/lc / de / măr/gcan 12        3456        78 Te-oi / dii/ce / vea/curi / mul/te, l       2345        67 Şi / toâ/tă / lu/mea-n / o/ce/dn 1234        5         678 De / tî/ne / o   s-as/cul/te”. 1234      5     67

in schimb, în poezia De câte ori. iubito… (p. 91). silabaţia fonetică este corespunzătoare normei ortoepice actuale, tot ca urmare a aceleiaşi reguli bazate pe măsura emistihurilor sau versurilor legate prin rimă. ca în strofa următoare:

„De / ca/te / ori / iu/bi/to//, de / noi / mi-a/diic / a/infn/te,

1234       567       l        2            34       567

O/cea/nul l cel / de / gheâ/ţă // mi-a/pâ/re / î/na/fn/te”.
123        45        67      1234567

Când, în sfârşit, în poezia Vene(iu (p. 156), cuvântul apare chiar în forma lui originară, grecească (okeanos). silabaţia o aflăm pe baza aceleiaşi reguli a măsurii egale din versurile legate prin rimă, iar accentul prin analiza ritmului:

.,O/ke/a/nos / se / plân/ge / pe / ca/’nâ/luri…

1234       56      7       8      9   10   11 El / nii/ma-n /veci /e-n /fioâ/rea / ti/nc/re/ţii,

123             4       5      6       7       8   9 10   H

Mi/re/sei / dulci / i-ar / da / su/flâ/rea / vie/ţii

123   4            5        6789       K)   11

Iz/beş/te-n / zi/duri / vechi/, su/nând / din / vâ/luri”.

12345          6         78         9      10   11

Măsura de 11 silabe, generală în toate cele 4 versuri, impune rostirea în 4 silabe (o-ke-a-nos), iar ritmul iambic indică accentul pe silaba a patra, -nos, ambele elemente prozodice fiind păstrate de poet ca în etimonul grecesc. Când a intrat în limba română, ca neologism, fie prin latina literară, fie prin fr. ocean, trisilabic. cuvântul avea trei silabe (o-ce-an) şi conţinea hiatul [c-aj. Prin sinereza hiatului, cele două vocale silabice s-au redus la una. a. precedenta fiind încorporată consoanei prepalatale [c]. devenind astfel literă ajutătoare, fără corespondent în rostire, cuvântul căpătând forma bisilabică o-căn, singura existentă astăzi, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când a trăit şi a scris Emine’scu. cele două forme coexistau şi au fost folosite amândouă, ca posibilităţi de realizare a măsurii necesare şi a ritmului ales.

La fel s-au petrecut lucrurile cu celălalt neologism, teatru.

160

 

Originea lui îndepărtată se găseşte tot în greaca veche (theatron, forma de nominativ, theâtru, forma de genitiv, amândouă trisilabice). în limba română, cuvântul a fost împrumutat fie din latina literară (theatnim), fie din franceză (theâtre). în ambele limbi, vocalele e şi a formează hiat. Drept urmare, cuvântul a intrat în limba română tot cu hiatul [e-a], deci în forma lui trisilabică (te-a-tru). Neobişnuit cu hiatul aşa cum s-a văzut mai sus, fiind însă obişnuit cu diftongul [ga], românul a redus, prin sinereză, hiatul la diftong, micşorând astfel numărul silabelor, cuvântul căpătând forma bisilabică de astăzi tea-trit, acceptată de norma ortoepică.

Fără să am pretenţia unui inventar exhaustiv, este interesant de observat că neologismul în discuţie apare mult mai rar decât precedentul, ocean, şi anume numai de trei ori în poezia antumă, de fiecare dată în forma veche, trisilabică, cerută de măsura şi de ritmul versurilor:

  1. „Pri/vi/tor / ca / la / te/â/tru

123       4      5678 Tu / în lu/me / să / te-n/chi/pui: 12345         678 Joâ/ce / u/nul / şi / pe / pâ/tru

1234         5678

T6/tuşi / tu / ghi/ci/-vei / chi/pu-i”.

123456       78

(Glossă, p. 152)

Toate versurile din Glossă au măsura constantă de 8 silabe şi ritm trohaic. A rosti cuvântul în discuţie numai în două silabe (tea-tru), cum fac mulţi actori, înseamnă a distruge armonia, eufonia versurilor, în ceea ce priveşte măsura, versul care cuprinde cuvântul teatru ar rămâne numai de 7 silabe, ca singurul vers din întreaga poezie. Ritmul ar fi şi el afectat, fiindcă accentul ar cădea pe silaba a Vl-a, în loc de a Vll-a, aşa cum admit troheii, în sfârşit, chiar şi rima ar avea de suferit, fiindcă, în cadrul rimei dintre teatru şi patru, consonanţa sunetelor finale în rostirea bisilabică tea-tru este mai mică decât în cea trisilabică te-a-tru.

  1. „A/cea / tâi/ni/că / sim/ţi/re, // câ/re / doâr/me-n / a / ta / hâr/fă

12345        678         12         3         45678 în cu/pie/te / de / te/â/tru // s-o / des/faci / ca / pe / o / mâr/fa”. 12345678         l        23        456       78

(Scrisoarea //, p. 108)

Aici versurile lungi sunt alcătuite din emistihuri de câte 8 silabe, iar ritmul este jhaic. Neologismul teatru este trisilabic şi ocupă poziţia importantă de Ia sfârşitul primului emistih. O lecţiune bisilabică ar afecta atât ritmul, cât şi măsura de 8 silabe din primul emistih al celor două versuri legate prin rimă.

  1. „O/, te/â/tru / de / pă/pu/şe //… zvon / de / vor/be / o/me/neşti,

12345       678          l        2        3456

Po/ves/tesc / ca / pa/pa/gâ/lii // mii / de / glu/me / şi / po/veşti”. 123        45678         123456

(Scrisoarea IV, p. 123)

 

ţ»i aici, în cadrul aceluiaşi ritm trohaic, cuvântul teatru permite realizarea măsurii de 8 silabe în primul emistih numai în silabaţia prozodică, prin pronunţarea lui ţn trei silabe, te-a-tru. Este evident că lecţiunea după norma ortoepică actuală ar distruge totul: şi măsura, şi ritmul, şi armonia.

Cuvântul din fondul vechi pleoapă, ajuns astăzi la o formă bisilahică, pleoa-pă [plgâ-pă], avea în trecut trei silabe, ple-oa-pă [ple-yâ-pă]. La originea celor două forme scrise stau formele populare bisilabice plopă, ploapă [plyâ-pă], pronunţate, datorită lui / precedent din grupul consonantic pi, cu o articulaţie suplimentară palatală de timbru e, [plo-pă], [plţja-pă] (literar pleopă, pleoapă). Suferind fenomenul jierezei, acestea au devenit trisilabice, ple-o-pă, ple-oa-pă [ple-yâ-pă], pentru ca apoi iceasta din urmă să redevină bisilabică, pleoa-pă fplga-pă]. (vezi capitolul Diftongii cu temivocala p’din voi. Contribuţii…, p. 90 – 95).

în timpul lui Eminescu circulau ambele forme, şi cea trisilabică, ple-oa-pă, şi cea >isilabică, pleoa-pă. El le-a folosit pe amândouă, cu predilecţie pe prima.

încep exemplificările cu forma bisilabică, pleoa-pă, singura existentă astăzi, idmisă şi de norma ortoepică:

„Fa/ţa / ei / e / slâ/bă / de-o / pa/loâ/re / cru/dă,

123456        7        8      9 10      II    12

6/chii / ei / sunt / tur/buri /, pleoă/pe/le l a/sii/dă”.

1234         56           7      8   9 10 II   12

(Viaţa, p. 492)

Aici silabaţia prozodică se suprapune celei fonetice, astfel că recitatorul nu întâm-ină nici o dificultate, nu riscă să pronunţe greşit cuvântul în discuţie, în exemplele care urmează acest risc există, fiindcă se aplică silabaţia prozodică:

  1. „Ră/sâ/re / lii/na,-mi / bâ/te / drept / în / fâ/ţă:

1234       5         67        8        9    10 II Un / rai / din / bâs/me / văd / prin/tre / ple/oâ/pe,

123       45        6        78      9   10   11 Pe / câmpi / un / văl / de / ar/gin/ti/e / ceâ/ţă

l               2         3       4       56789     10 11

Scli/piri / pe / cer/, vă/pâ/ie / pres/te / â/pe”.

12      3      4        567       89 IO II

(Fiind băiet, păduri cutreieram, p. 484)

Toate versurile au măsura de  11  silabe. Pentru ca şi versul al doilea, care :orporează cuvântul pleoape, să aibă tot 11 silabe, el trebuie pronunţat trisilabic.

  1. „O, / um/bră / du l/ce/, vi/no l mai / a/proâ/pe –

l        23         4567       89    10    II Să / simt / piu/tind / dea/su/pră-mi / ge/niul / mor/ţii

12        34         567         89         10   11 Cu / â/ripi / ne/gre/, u/me/de / ple/oă/pe”.

l      23      45      678      9   10 II

(Oricâtestele…. p. 473)

Avem aici aceeaşi situaţie ca mai sus, în precedenta exemplificare.

162

 

  1. „Sub / ple/oâ/pe/le / în/chi/se // glo/bii / 6/chi/lor / se / bat,

l         2345678             123456

Brâ/ţul / ei a/târ/nă / le/neş // pes/te / mâr/gi/nea / de / pat”. 12345678         12345        67

(Călin (File din poveste), p. 62)

Primul emistih al celor două versuri legate prin rimă poate avea tot câte 8 silabe şi ritm trohaic numai în silabaţia prozodică ple-oa-pe-le.

  1. „Cu / fâ/ţa / spre / pă/re/te // mă / lâ/să / prin / stră/îni,

123        4567         1234  56

Să-n/ghe/ţe / sub / ple/oâ/pe // a / 6/chi/lor / Iu/mini”, l       23       4         567       1234       56

(Despărţire, p. 101)

  1. „Ci / eu/ aş / vrea / ca / u/nul, // ve/nind / de / mi/ne-a/proâ/pe,

123         4        567  12       345        67

Să-mi / spii/ie / al / tău / nu/me // pe-n/chi/se/le-mi / ple/oâ/pe”.
l           234567     1234         567

(Despărţire, p. 102)

Aceste ultime două exemplificări sunt culese din aceeaşi poezie eminesciană Despărţire. Cuvântul pleoape este plasat prima oară la sfârşitul emistihului /, a doua oară la sfârşitul versului. De fiecare dată el trebuie rostit trisilabic, ple-oa-pe, pe de o parte datorită aceluiaşi ritm iambic, silaba accentuată -oa- ocupând acelaşi loc 6, chiar dacă se află în emistihuri diferite, pe de altă parte datorită măsurii de 7 silabe a emistihului care le încorporează. Se mai adaugă, în al doilea caz, şi rima cu aproape, m cadrul căreia consonanţa sunetelor finale este mai bogată în silabaţia ple-oa-pe decât în pronunţarea bisilabică pleoa-pe. Toate aceste elemente prozodice (măsură, ritm, rimă) contribuie să dea împreună farmecul eufonic unic al poeziei.

Exprimând o noţiune fundamentală, făcând parte din fondul principal lexical, fiind moştenit din latineşte (lat. *vivilia < vivus), deci foarte vechi, cuvântul viaţă are o frecvenţă foarte mare în poezia lui Eminescu. Este, cum se spune, un cuvânt „poetic”. Forma mai veche a acestui cuvânt era trisilabică, vi-a-ţă, şi ortografia mai veche vieaţă oglindea această pronunţare în trei silabe care era, de fapt, [vi-iâ-tă]. Cu timpul, prin

sinereză, cuvântul a ajuns la o formă mai scurtă, [vj[a-ţă], bisilabică. Eminescu nu putea să nu folosească aceste două forme, nu numai fiindcă aveau o existenţă reală în limbă, ci şi pentru că ofereau două posibilităţi de silabaţie, adică măsură variabilă, după necesităţile prozodice. Forma veche, trisilabică, se păstrează până astăzi în cântecele bisericeşti: „Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi vi-aţă dăruindu-le”.

Din poezia eminesciană voi cita mai întâi două situaţii în care, în versuri consecutive sau chiar în acelaşi vers, cuvântul viaţă are silabaţie diferită. Prima apare în Scrisoarea III (p. 111), în versurile de câte două emistihuri, cu măsura de 8 + 8 silabe, cu ritm trohaic:

„Scris / în / car/tea / vie/ţii l es/te// şi / de / veâ/curi / şi / de / ste/le

l        2       34        567812        345678 Eu / să / fiu / a / ta / stă/pâ/nă,// tu / spă/pân / vi/e/ţii l me/Ie”. l       2       345678        l      2      3456      78

 

._ f. nunul, impun pronunţarea bisilabică în in al doilea. Orice altă silabaţie ar fi de natură să compromită armonia creată de poet.

A doua situaţie, cu silabaţie diferită în cadrul aceluiaşi vers, apare în postuma O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, din care reproduc mai multe versuri, ca să se vadă legătura lor prin rimă, ceea ce impune acelaşi număr de silabe:

„Cu-a / tâVle / lumi/, cu / mii / de / mii / de / ste/Je,

123       4       5       6      78      9      10   11 O, / cer/, tu / âs/tăzi / ci/fre / mă / în/veţi;

I       2      345       67       8      9    10 Pu/te/re / oâr/bă / le-a/run/că / pe / e/le,

123      45        678      9   10 11 Lip/seş/te / viâ/ţa l a/ces/tei / vi/eţf\

123      45678      9   IO   (p. 500)

Cele două forme ale cuvântului în discuţie sunt amândouă bisilabice, dar ele sunt la cazuri diferite, nominativ şi genitiv, iar genitivul are tot două silabe, ca urmare a silabaţiei prozodice, căci în silabafia fonetică ar fi avut o singură silabă sau cu o silabă mai puţin, ca şi în alte cazuri asemănătoare, precum:

oastea, acestei oşti

cetatea, acestei cetăţi etc.

Aceeaşi situaţie, cu forme în silabaţie diferită încadrate în acelaşi ritm şi aceeaşi măsură, apare şi în postuma Rime alegorice (p. 385).

„Moâr/te / şi / viâ/ţăl, foâ7ie-n / dd/uă / fe/ţe:

1234567       89    10   11 Căci / moar/tea / e / iz/vo/rul / de / vi/e/ţe,

l           2     3     4567      8     91011

Iar / viâ/ţa l es/te / ra/ul / ce / se-n/fun/dă J      2345678        9    10    11 în / re/gi/u/nea / ne/pă/triin/sei / ce/ţe”.

12345      67     8     9      10 11 „

In sfârşit, doar câteva exemplificări în care formele cuvântului viaţă apar exclusiv în silabaţia prozodică:

  1. „O, / ce/re-mi/, Doâm/ne, / ori/ce / preţ

123         45678

Dar / dâ-mi / o / âl/tă / soâr/te,
l           2       345       67

Căci / tu / iz/vor / eşti de / vi/eţi \       234       5678 Şi / dă/tă/tor / de / moâr/te”. 1234      5         67

(Luceafărul, p. 140)

  1. „Şi / în / fâr/me/cul / vi’/e/fii-mi

l       2345      678
Nu / şti/am / că-i / tot / a/ce/ea
123           4      5678

164

 

 

De / te râ/zimi / de / o / um/bră

1234         5678 Sau / de / crezi / ce-a / zis / fe/me/ia”.

l        2         3         4         5678

(Pe aceeaşi ulicioară, p. 91)

  1. „Iar / te-ai / cu/fun/dât / în / ste/le l 2 34.5678 Şi / în / nori / şi-n / ce/ruri / nâl/te ? 123         45678 De / nu / m-ai / ui/tâ / în /câl/te, l       2        3        45678 Su/fle/tul / vi/e/ţii / me/le”. 123      456      78

(Floare albastră, p. 44)

După cum s-a văzut mereu, mai sus, la baza explicaţiilor mele asupra dublei silabaţii a unor cuvinte stau elementele prozodice cum sunt măsura, ritmul, uneori şi rima, ca factori de tehnică formală, o tehnică prozodică savantă pe care poetul o foloseşte impecabil, cu o siguranţă care nu dă greş. Unii cercetători consideră că aceasta este o „tehnică exterioară” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, p. 560), că utilitatea cercetării acesteia ar fi aproape nulă. în ceea ce mă priveşte, am respins această viziune estetizantă călinesciană în articolul „Tehnica exterioară” în poezia lui Eminescu (I), publicat în Revista noastră de la Focşani, nr. 146-l48, aprilie-iunie, 1989, p. 2906-2907, confirmând astfel o apreciere a lui Constantin Noica (Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, 1975, p. 152), şi anume că „ne-am odihnit în Călinescu f…] şi ne odihnim încă”, în sensul că judecăţile critice ale lui Călinescu au fost considerate ca fiind „aproape definitive” (Ibidem).

Mai departe, referindu-se la această odihnă intelectuală pe care a produs-o opera lui Călinescu, filozoful C. Noica se întreabă: „Dar câtă vreme ? Dacă pentru o generaţie -respectiv două, cum au fost, cu viziunea lor schimbată – Călinescu a putut fi un purtător de cuvânt şi un fericit liman critic, poate el autoriza odihna mai departe?” (p. 153).

Şi într-adevăr, o viziune necălinesciană (ca să nu spun anti-) găsim în aprecierea prof. Petru Creţia, desăvârşit eminescolog: „E poezia unui meşteşugar în veche luptă cu forma (“De mult mă lupt cătând în vers măsura”), dar a unui meşteşugar fericit de izbândă, îndrăgostit de o cadenţă care i se potriveşte în tot ce are de spus, fie de iubire, fie de ură, în plenitudinea lor, puternică sau blândă”. (M. Eminescu, Sonete, ediţie critică îngrijită de Petru Creţia, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991, p. 8-9). în aceeaşi carte, la p. 27, referindu-se la poezie, în general, şi la cea eminesciană, în special, Petru Creţia afirmă răspicat că poezia „are propria ei adâncime: nu aceea a ideilor puse în versuri, ci cea a verbului însuşi în care idei, senzaţii, pătimiri trăiesc transfigurate şi care îşi este singur lege şi mister”.

Alţi cercetători atribuie formelor deosebite prin silabaţie valenţe stilistice. Astfel, referindu-se la un vers din postuma Antropomorfism (p. 376 din volumul citat de mine, Eminescu, Poezii, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1958), dl prof. G.I. Tohăneanu, Eminesciene (Eminescu şi limba română), Editura „Facla”, Timişoara, 1989, p. 268, scrie: „Nu poate fi neglijat nici faptul că, în acelaşi vers, se

 

, cu runcţii sintactice diferite (prima oară: subiect: a doua oară: obiect direct) şi substantivul viaţa, de fiecare dată. cu altă formulă prozodică: la a doua apariţie, grupul vocalic -ia- fonnează diftong (via-ţa), la prima, însă, vocalele se despart în hiat (vi-a-fă\ sporind cu una numărul de silabe ale cuvântului”. La nota 23 de la p. 313, la care s-a făcut trimitere, prof. Tohăneanu spune: „Tratarea fonetică diferită a aceluiaşi cuvânt (vi-â-ţa. apoi: viâ-ţa), m cadrul aceluiaşi vers, are rol stilistic de prim ordin, opunând şi mai pregnant „vieţile” care se sting celor care abia se înfiripă”.

Redau mai jos versul în cauză în transcrierea şi cu analiza prozodică ale dlui prof. Tohăneanu:

„Vi/â/ţa / mul/to/ra / se / stin/ge // 123       4567       89

spre / a / hră/ni / viâ/ţa / mul/to/ra”. l       234      56       789 Acest vers este legat prin rimă cu precedentul:

,.Su/fe/rin/ţe/le / u/nu/ia // bu/cu/rii/ li / sunt / al/to/ra”. 12345678        1234      5         678

Legătura lor prin rimă cere ca aceste două versuri să aibă acelaşi număr de silabe, de unde rezultă că analiza prozodică este eronată pentru versul conţinând cuvântul viaţa, atât din punctul de vedere al măsurii, cât şi în ceea ce priveşte ritmul. Fiind rohaic, ritmul admite accentul de intensitate pe silabele cu număr fără soţ, l, 3. 5, 7. >r, în versul în discuţie, accentele cad în mod haotic, pe silabe cu numere pare şi mpare, cum nici nu s-ar fi putut alt fel.

Analiza prozodică este viciată din cauza omiterii cratimei între spre şi a. care (larchează rostirea lor împreună, în felul acesta numărul silabelor se reduce cu una.

Cealaltă silabă în plus se reduce prin silabaţia corectă via-ţa în primul emistih, ceea e restabileşte şi ritmul, după cum urmează:

„Viâ/ţa / mtil/to/ra / se / stin/ge// 12       3456       78

spre-a / hră/ni / viâ/ţa / mul/to/ra”.
l           2345        678

Aşadar, cuvântul viaţa are în ambele cazuri două silabe, ceea ce nu îndreptăţeşte

«recierea în legătură cu „un rol stilistic de prim ordin…”, în concluzie, valenţe

listice ar putea exista în anumite cazuri, dar, în mod curent, diferenţele de silabaţie

rvesc la realizarea măsurii şi ritmului versurilor şi acesta nu e puţin lucru din

>ment ce creează senzaţia de armonie şi eufonie. Cred că ne putem mulţumi cu acest

de reglare a ritmului şi măsurii, fără să punem, cum spune aşa de bine şi de

svărat prof. Petru Creţia, ..în textele acestui rar poet tâlcuri care nu sunt, profunzimi

sente,  abisuri   iluzorii,   metafizici,   simbologii.   orfisme,   mitologii”.  (Eminescu,

iete. p. 27)

Tot în cadrul cuvântului, silabaţia prozodică trebuie invocată şi ui unităţile lexicale care ţin diftongii latineşti şi greceşti au şi eu, păstraţi de poet şi în unele nume comune, dar, i ales în nume proprii (toponime) şi încadraţi în schema metrică a versurilor. Primele două exemplificări privesc diftongul latinesc au care este păstrat în chiar ă cuvinte latineşti literare preluate ca neologisme:

166

 

  1. „în/ză/dâr / Mâr/te / s-a/run/că //

123  45678

spre / a / spâr/ge / şi/ruri / dâ/ce l       2       3456        78 Şi / în / van / ful/ge/ră / J6/e // 12        3        45678

sii/pra / coi/fe/lor / au/dă/ce””. 12        345678

(Memento mori, p. 296).

Este aici pluralul românesc audace, de la adj. latinesc audax, -acis „îndrăzneţ, neţ”, a cărui pronunţare în trei silabe (au-da-ce), nu în patru, cu diereza diftongului, corespunde măsurii de 16 (8 + 8) silabe, ca şi ritmului trohaic al poemului.

  1. „A/tiinci / clâus/trul l îl fu/ge //

12       3        4567

şi-n / ţar/muri / sterpi / de / mâ/re
123       4        567

Se / trâ/ge / să / gă/seâs/că // l       234567

li/nis/tea-i / ce / s-a / dus,
12345         6
Dar / vai! / ş-a/co/lo-l / ur/mă //
l         2         34567
vi/să/ri/le-i / a/mâ/re
1234      567
Căci / Iu/mea / cu-a / ei / vi/suri //
123           4       567

gân/di’/rea / i-au / su/pus”. 123        4        56

(Povestea magului călător în stele. p. 340).

Neologismul claustru, provenit din lat. lit. claustrum, -i „închizătoare la uşă sau la irtă, zăvor, barieră” păstrează diftongul au, deci rostirea este bisilabică, claus-trul, ji se încadrează în măsura de 14 (7 + 7) silabe şi în ritmul iambic al poemului.

La cele două exemple de mai sus, mai adaug încă unul, mai frecvent şi mai cunoscut, de origine latină literară, cauză, în care s-a petrecut fenomenul dierezei diftongului, cuvântul căpătând trei silabe (ca-u-ză), în loc de două (cau-ză), câte avea în ui intrării lui în limba română, ca urmare a diftongului latinesc au. Eminescu a folosit forme, cu silabaţie diferită, dar aici reţinem forma bisilabică, cu păstrarea diftongului au, care apare, din motive prozodice (măsură şi ritm), în următoarele două contexte:

  1. „Nu / ve/deţi / c-a/ceâ / iu/bi/re // l 23 45678

ser/v-o / căit/za l din / na/tii/ră ?

12         345678 Că / e / leâ/găn / ii/nor / vie/ţe // 1234       56       78

ce / se/min/ţe / sunt / de / u/ră ?” 1234        5        678

(Scrisoarea II’. p. 123)

 

  1. „Din / câu/za l ta, / bă/Iâ/ia / mea / so/ţi/e”. l 234 567        8        91011

Aici nu mai e necesar să reproduc şi versul cu care acesta este legat prin rimă, fiindcă avem a face cu un vers din sonetul Sătul de lucru (p. 468), or este cunoscut faptul că sonetele se caracterizează prin versuri de câte 11 silabe (endecasilabi) şi prin ritm iambic. Pentru realizarea celor două condiţii prozodice (ritmul iambic şi măsura de 11 silabe), poetul foloseşte neologismul cauza în varianta sa bisilabică, păstrând

diftongul au, ca în latină.

în exemplul precedent, din Scrisoarea IV, ritmul este trohaic şi măsura de 16 silabe (8 + 8). Poetul încadrează varianta prozodică în diferite contexte, cu măsură şi ritm diferite, care se realizează numai cu condiţia pronunţării bisilabice.

Pentru numele proprii am ales un fragment din Scrisoarea III, în care apar toponime cu diftongul au, precum Caucazul, Taurul, şi cu diftongul eu, precum Eufrat şi Europa:

„Iar / în / pă/tru / părţi / a / Iu/mii // l       234        5       678

ve/de / şi/ruri / mun/ţii / mari, 1234         56         7 Â/tla/suI/, Cau/că/zul/, Tâu/rul II 123         456         78

şi / Bal/câ/nii / se/cu/lâri; i      234      567 Ve/de / Eu/fra/tul l şi / Ti/gris, // 12      345678

Ni/Iul/, Dii/nă/rea / bă/trâVnă -l2        345      678 Um/bra / âr/bo/re/lui / fâl/nic // 12      3456      78

pes/te / toâ/te / e / stă/pa/nă. 12        345678 Ăst/fel,/ A/si/a/, Eu/ro/pa, 12      345      678

A/fri/ca / cu-a / ei / pus/ti/uri”.  (p. 111)

123         4       5      678

Din analiza prozodică a celor cinci versuri de mai sus se poate vedea că acestea au măsură de 15 şi 16  silabe, întotdeauna cu 8 silabe în primul emistih, dar cu 8 şi 7 labe în emistihul al doilea, iar ritmul este trohaic. Pentru realizarea acestei scheme strice, toponimul Caucazul trebuie rostit în trei silabe (Cau-ca-zul) şi nu în patru, m se pronunţă astăzi (Ca-u-ca-zul), toponimul Taurul trebuie rostit în două silabe au-rul) şi nu în trei, cum se pronunţă astăzi (Ta-u-rul), cu diereza diftongului, şi tot î, numele propriu Europa trebuie pronunţat în trei silabe (Eu-ro-pd) şi nu în patru •u-ro-pa), ca astăzi, în ceea ce priveşte hidronimul Eufratul, acesta trebuie rostit în i silabe (Eu-fra-tuf), nu în patru (E-u-fra-tul), ca astăzi, iar pe de altă parte trebuie ;entuat pe prima silabă, conform normei ritmice a troheului, şi nu pe silaba -fra-, ca /orbirea românească obişnuită sau chiar ca în pronunţarea latinească ori grecească. In sfârşit, silabaţia prozodică se aplică nu numai în interiorul cuvântul, în cele două discutate mai sus, ci şi între cuvinte sau, mai bine zis, între elementele unor

168

 

cuvinte compuse, fenomen pe care l-am analizat în studiul Tempoul şi silabafia în poezia eminesciană, publicat în Arhivele Olteniei, s.n., nr. 8, 1993, p. 141 – 151.

Am arătat atunci şi reiau acum, pentru că revista Arhivele Olteniei nu este la îndemâna oricui, că tempoul, adică rostirea mai lentă sau mai rapidă a unor cuvinte, având ca urmare o silabaţie diferită (cu o silabă în plus sau în minus), poate fi studiat la întâlnirea a două cuvinte, dintre care primul se termină în vocală, iar al doilea începe tot cu o vocală, cuvinte din care uneori rezultă unul nou, compus, prin simplă alăturare sau prin contopire, cele două vocale alăturate putându-se rosti fie într-o singură silabă, alcătuind un diftong sau vocala silabică mixtă o, în tempo rapid, fie în două silabe, în tempo lent. Este vorba de cuvinte compuse cu prepoziţia de, precum adverbele deasupra, de-a pururi, (şi de-a pururea), deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, ori cu elementul vre-, cu care se formează adjectivele pronominale şi pronumele nehotărâte vreo, vreun, vreuna, vreunul sau adverbul vreodată, ori cu elementul adverbial câte, cu care se formează adverbul câteodată sau adverbul plus numeral câte o, câte un.

Se observă că vocala în care se termină primul cuvânt este, în toate cazurile, vocala anterioară e, care, prin gradul său mijlociu de apertură, are calitatea acustico-articulatorică de a fi în următoarele patru ipostaze:

  1. vocala silabică e,  în rostirea  în tempo  lent:  de/asupra,   de/a pururi,
    de/opotrivă, vre/o, vre/un, vre/una, vre/unul, vre/odată, câte/odată, câte /o, câte /un.
    Fac aici precizarea că folosesc, pentru a marca silabaţia, bara şi nu cratima, pentru a

    evita confuziile pe care cratima le-ar putea produce în dubla ei calitate de semn
    ortografic şi de semn despărţitor între silabe.

vocala asilabică e, numai în situaţia în care este urmată de a, cu care formează
diftongul şa, în rostirea în tempo obişnuit sau rapid: deo/supra, de-a /pururi.

vocala mixtă o, care a luat naştere prin contragerea lui e şi o silabici într-o
singură vocală silabică, în care s-au contopit caracteristici şi de la o vocală şi de la
cealaltă, de la e păstrându-se locul de articulare şi apertură, de la o preluându-se
labializarea, aşa cum am dezvoltat această idee în Contribuţii…, (p. 90 şi urm.).
Această valoare apare în rostirea în tempo rapid a unor cuvinte ca deo/camdată
[dokamdată], deo/dată [dodată], deo/parte [doparte], deo/potrivă [dopotrivă], vreo
[vro], vreo/dată [vrodată], câ/teo/dată [kîtodată], câ/te o [kîto].

eliziunea lui e în cuvinte ca vreo, vreodată, vreun, vreunul, vreuna, rostite în
tempo rapid, după grupul consonantic vr, când cele două vocale silabice e şi o nu s-au
mai contras în vocala silabică mixtă 6, ca în planul limbii literare (vorbite), ci prima
dintre ele, e, s-a elidat la întâlnirea cu o următor, rezultând formele populare vro,
vrodată, vrun, vrunul, vruna, pe care le-a folosit şi Eminescu.

în lucrările normative româneşti, pronunţarea diferită după ritmul vorbirii, cu o silabă în plus în tempo lent şi cu o silabă în minus în tempo rapid, a fost recunoscută în 1982, prin apariţia DOOM-ului, care a admis principul variantelor literare libere ale unui cuvânt sau ale unei forme gramaticale. Dicţionarele şi îndreptarele ortografice şi ortoepice anterioare, adoptând principiul unei singure forme admise, indicau la cuvintele în discuţie uneori numai formele caracteristice tempoului rapid de rostire, cu de şi o, te şi o, vre şi o într-o singură silabă (deo/dată, deo/parte, deo/potrivă, câ/teo/dată, vreo/dată), alteori numai formele caracteristice tempoului lent (vre/un,

 

_.,          „„m,/, ui uuoa raptului că în limba vorbită, populară şi cultă, silabaţia

era, aşa cum este şi astăzi, dublă, cum o dovedesc şi textele eminesciene, de altfel.

Tempoul şi silabaţia sunt la Eminescu un mijloc de realizare a măsurii versului, constând dintr-un număr determinat de silabe, egal pentru versurile legate prin rimă, ca şi un mijloc de reglare a ritmului poeziilor.

în acelaşi timp, subliniez că acest mijloc al tempoului diferit al rostirii cuvântului este extins de Eminescu şi la alte situaţii, care nu există în vorbirea obişnuită, că acesta devine la marele poet un procedeu frecvent de creştere sau de micşorare a numărului silabelor cuvântului şi de încadrare în ritmul poeziei, ca în cuvântul deasupra, cu silabaţia dea/su/pra, care devine de asupra, cu o silabă în plus, prin procedeul grafic al blancului.

Astfel, adverbul şi prepoziţia deasupra, cuvânt compus prin contopirea prepoziţiilor de şi asupra, este astăzi şi încă de multă vreme o singură unitate lexicală, care şi-a unificat şi scrierea, în acest proces de contopire, vocalele silabice e şi a, prin sinereză, au devenit diftongul §a. Din patru silabe la început (de/a/su/pra), cuvântul a îjuns să aibă numai trei (dea/su/pra).

în următoarele două exemple, însă, Eminescu a avut nevoie de forma veche, jriginarâ, cvadrisilabică şi, în această situaţie, el a folosit procedeul grafic al >lancului, separând cele două elemente componente şi obţinând două cuvinte separate, ie care ie încadrează, prima dată în ritmul trohaic, a doua oară în cel iambic:

  1. „U/nul / e / în / toţi/, tot / âs/fel/7

12      34      5       6       78

pre/cum / u/na / e / în / toa/te, l       2      345678 De / a/su/pra l tu/tu/ro/ra// 1234      5678

se / ri/di/că / ci/ne / poâVte”. 123456       78

(Scrisoarea I, p. 106)

  1. „Şi / de /a/su/pra l mea / ră/mâi

12345        6       78 Du/re/rea / mea / de-o / ciir/mă, 123         4         567 Că / eşti / iu/bi/rea / mea / de-n/tâi l        2345        6         78 Şi / vi/sul / meu / din / ur/mă”. 123        4       567

(Luceafărul, p. 142)

^orma cu blanc, de patru silabe, este necesară şi pentru realizarea măsurii de 16 5e (8+8) în Scrisoarea l şi de 7 şi 8 silabe în Lucea/arul.

^ocuţiunile adverbiale formate cu prepoziţia compusă de-a, în exemple ca de-a

rul, de-a latul, de-a pururi etc., sunt un alt mijloc la îndemâna poetului de a varia

arul de silabe dintr-un vers, din necesităţi prozodice. Prepoziţia compusă de-a se

unţă astăzi şi încă de multă vreme într-o singură silabă, cu diftongul $a, dar, la

ne, prin înseşi elementele componente, putem presupune o pronunţare bisilabică

Este tot o chestiune de ritm al vorbirii, forma într-o singură silabă corespunzând

‘ii în tempo rapid, cea bisilabică – pronunţării în tempo lent. Forma obişnuită, cu

170

 

jrepoziţia de-a într-o singură silabă, apare în locuţiunea adverbială de-a pururi de auă ori în poezia Cu mâne zilele-ţi adăogi (p. 157 şi 158). întâia oară la sfârşitul 5rimei strofe, a doua oară, cu uşoare modificări, la sfârşitul penultimei strofe: Varianta 1:

„Cu / mâ/ne / zî/le/le-ţi / a/dă/ogi, l       23456      789 Cu / ieri / vi/â/ţa Hal ol scazi l       2      34567       8

Şi / ai / cu / toa/te / âs/tea-n / fâ/ţă 1234567        89 De-a l pu/ruri l zi/ua / cea / de / azi”, l        2345        678

Varianta a Il-a:

„Cu / mâ/ne / zî/le/le-ţi / a/dâ/ogi, l       23456789 Cu / ieri / vi/â/ţa / ta / o / scazi,

l        234567       8 A/vând / cu / toâ/te / âs/tea-n / fâ/ţă 12        3        4567        89 De-a l pu/ru/re l zi/ua / de / azi”.

l        234567        8

Modificările privesc adverbul pururi, care apare sub această formă, bisilabică, în

arima strofa a poeziei, şi sub forma purure, trisilabică, în penultima. Pentru ca

arepoziţia compusă să rămână monosilabică în ambele variante, pentru ca adverbul să

libă când forma bisilabică pururi, când pe cea trisiiabică purure, pentru ca versul să

amână la măsura de 8 silabe în amândouă variantele lui, poetul suprimă cuvântul

tionosilabic cea, evident din varianta cu adverbul trisilabic purure.

Pentru a obţine această splendidă variaţie în expresie, prin folosirea celor două forme ale adverbului în discuţie, pururi şi purure, Eminescu nu recurge la separarea celor două elemente componente ale prepoziţiei compuse, la procedeul grafic al blancului, aşa cum a facut-o altă dată, fiindcă ar fî schimbat ritmul iambic al poeziei, într-unul trohaic. Astfel, pe lângă folosirea a două forme ale aceluiaşi cuvânt, poetul a răspuns şi exigenţelor prozodice, păstrând atât ritmul, cât şi măsura versului. Frumuseţea este acum deplină: la înălţimea ideii poetice se adaugă şi armonia limbii, susţinută de o tehnică desăvârşită. Nici unul dintre aceste elemente nu poate lipsi fără ca eufonia specifică să nu fie sacrificată.

Procedeul desfacerii diftongului sintactic §a în două vocale silabice diferite, e şi a, procedeu pe care l-am putea numi diereză sintactică, este folosit şi el de Eminescu în Scrisoarea /, acolo unde fenomenul se întâlneşte şi în alte cuvinte compuse ca de asupra, pe care l-am citat mai sus:

,.De-oi / mu/ri/ – îşi / zi/ce-n / si/ne -// l         2345678

al / meu / nii/rne / o / să-l / poâr/te l        2         3456        78 Se/co/lii / din / gii/ră-n / gii/ră// 1234       56       78

 

şi / l-or / dii/ce / mai / de/pâr/te,
l       2        34         5       678
De/a / pu/ruri, l pre/tu/tin/deni,//
1234     567       8

în / un/ghe/rul / ii/nor / cri/eri 123456        78 Şi-or / gă/si/, cu / al / meu / nii/me,// l        2345        6       78

a/dă/post / a / me/le / scri/eri”.     (p. 106)

12       3456      78

Aşa cum se poate observa, pentru ca primul emistih să aibă întotdeauna 8 silabe (iar jrsul întreg 16) şi pentru ca ritmul să rămână constant trohaic, locuţiunea adverbială de a <jruri trebuia să aibă 4 silabe, cu e şi a silabici, diereza fiind marcată grafic prin blanc.

Cuvântul deodată apare în poezia eminesciană în ambele tempouri, mai întâi în mpo rapid, apoi în tempo lent, cu blanc:

  1. „Deo/dâ/t-a/ud / foş/ni/rea / u/nei / ro/chii,

1234      567     89     10    11
Un / moâ/le / pas / a/biâ / a/tins / de / scân/duri…
l         2345678       9       10      11
Iar / mâini / sub/ţiri / şi / reci / mi-a / co/păr / 6/chii”.
l           2         3456    7        89     10    11

(Afară-i toamnă, p. 95)

  1. „Căci / nu / pot / de / o/dâ/tă//

l       234567

cu/prfn/de-a / ta / frum/se/ţe… 12        34       567 De-a/iid/… nu / pot / să / câ/ut// 12        3       4567

zâm/bi/rea / blân/dei / fe/ţe”. 123        4567

(Mureşanu, p. 450)

In sonet, cele 11 silabe ale versului şi ritmului iambic, specific, nu se pot liza decât prin rostirea, în aceeaşi silabă, a lui e şi o, din care a rezultat sunetul ito.

In a doua exemplificare de mai sus, din poemul Mureşanu, aceleaşi două mente prozodice, ritmul (tot iambic) şi măsura de 7 silabe în fiecare emistih, nu soţ realiza decât prin rostirea în silabe separate a lui e şi o, marcată prin blanc. Acelaşi procedeu grafic al blancului, al transcrierii în cuvinte separate este )sit de poet şi pentru adverbul deopotrivă, care apare scris în trei cuvinte (de o r/vă), pentru a marca tempoul lent, de fapt pentru a realiza măsura şi ritmul ziei:

„Ori/cât / fii / mlă/di/oâ/să//, ori/cum / fî/e-al / tău / port, 1234567        12        34.5        6

Şi / blân/dă / ca / un / în/ger // de-ai / fi / cân/tât / în / psâl/me
l        234567      12345       67

172

 

Sau / dâ/că l ol he/te/ră//ju/când/ bă/teâi / din / pâl/me l       2345671       2        34         5        67

Pri/veâm / de / o /po/tri/vă II c-un / re/ce / ochi / de / mort”, l         2        34567         l         234         5         6

(Când te-am văzut, Verena…, p. 404)

Numai   rostirea   în 5 silabe (de /o /po/tri/vă) poate să menţină ritmul iambic

12      345

poeziei şi măsura constantă a emistihului I de 7 silabe.

în schimb, în Scrisoarea /, dezvoltând ideea egalităţii în faţa sorţii, atât la începutul emului (p. 103), cât şi la sfârşitul lui, în ultimul vers (p. 108), pentru a menţine ritmul trohaic şi măsura de 16 (8 + 8) şi măsura de 15 (8 + 7) silabe, Eminescu foloseşte de trei ori adverbul în discuţie cu aceeaşi pronunţare în patru silabe, cu e şi o sntraşi în sunetul mixt o, la începutul a două versuri, şi la începutul emistihului al Mlea:

  1. „De/şi / trep/te / o/se/bi/te //

12       345678

le-au / ie/şit / din / ur/na / sor/ţii

l        23        45678 Deo/po/tri/vă-i l stă/pâ/ne/şte// 12       345678

râ/za / ta / şi / ge/niul / mor/ţii;
123456      78

La / a/ce/laşi / şir / de / pâ/timi// 1234        5678

deo/po/tri/vă l fi/înd / robi, 123456        7 Fi/e / slabi/, fi/e / pu/ter/nici,// 12        3       45678

fi/e / ge/nii / ori / ne/ghiobi.” 1234        56         7

  1. „Şi / pe / toţi / ce-n / âs/tă / lii/rne //

12        3             45678

sunt / su/piişi / pu/te/rii / sor/ţii l        23         456        78 Deo/po/tril\a-\ l stă/pâ/neşt/te// 1234        5678

fâ/za / ta / şi / ge/niul / mor/ţii”.
1234       56     78

Adjectivele nehotărâte vreun şi vreo sunt şi ele pronunţate diferit, într-o silabă în tempo rapid (vrun, în forma populară, folosită de Eminescu, sau cu un sunet mixt, intermediar între o şi ii, şi nu cu diftongul ju [vrîun], cum recomandă eronat DOOM-ul şi ÎOOP-5, şi vro, forma feminină), precum şi în două silabe (vre un şi vre o), prin scrierea cu blanc.

în următoarea exemplificare, luată din Scrisoarea III, avem ambele pronunţări în două versuri consecutive, pentru forma masculină:

177

 

„Ves/te/jiţi / fa/ră / de / vre/me, // 123       456       78

dar / cu / ere/ieri / de / co/pil, l       2      34       567 Drept / şti/in/ţ-a/vând / în / mî/nte // l        2345        678

vre/un / vals / de / BaI/-Ma/biI,
12         34567
Iar / în / schimb / cu-a/ve/rea / toâ/tă //
12     3          45678

vrun l pa/puc / de / cur/te/zâ/nă…

l        2345678 O,/ te-ad/mir/, pro/ge/ni/tu/ră// l        23         45678

de / o/ri/gi/ne / ro/mâ/nă !”       (p. 119)

12345       678

Forma feminină vreo apare mai întâi monosilabic [vro], apoi bisilabic vre o. cu blanc:

  1. „Să / sfin/ţeşti / cu / mii / de / lâ/crimi//

l        23        4       5678 un / in/stinct / a/tât / de / van, 123       4567 Ce / le-a/bâ/te / şi / la / pâ/sări// l        2345678

de / vreo l do/uă / ori / pe / an ?” I        2         34567

(Scrisoarea II”. p. 122)

  1. „ Vre/o/ zga/ti/e / de / fâ/tă

l      2      3456      78
Că/rei / gu/ra / nu-i / mai / ta/ce,
1234       5        678
Ca / sti/gle/ţii-n/toar/ce / câ/pul
l      23      4      5678
Când / în/co/lo/, când / în/coa/ce”.
l       234        5       678

(t’re o :gălie de fată. p. 606)

Analiza prozodică de mai sus evidenţiază aceleaşi două elemente, măsura şi ritmul, care impun când o formă, când pe cealaltă.

în sfârşit, adverbul vreodată, în componenţa căruia intră adjectivul nehotărât vreo, este folosit şi el când în tempo rapid, trisilabic (yreo/da/tă), mai puţin în această formă, literară, şi mai des în forma populară, cu eliziune, (vro/da/tâ), când în tempo lent, cu patru silabe, în forma literară, transcrisă de poet cu blanc, în două cuvinte separate (vre/o/cia/tă):

  1. „Ca / un / co/pîl / ce / nici / al / spâi/mei / nu/me

l       2       34       5       6       7        8      9      10   11 N-a / cu/nos/ciit / vreo/dâ/tă l în/cre/din/ţâ/tu-i l       234         5      6   7      8   9    K)   11   12

174

 

Că / bol/ta / cea / a!/bâs/tră / e / pa/Iâ/tu-i:
l       23       4       56      789  10   11
Cu-a/sâlt / s-o / ia / el / vrea/-ca / pe-o / ce/tâ/te”.
12         345         6           89 10 II

Strofa este extrasă din volumul, deja citat, M. Eminescu, Sonete, ediţie critică îngrijită de Petru Creţia, p. 35. Semnalez aici o greşeală de transcriere în versul ai doilea, care în loc să aibă 11 silabe, ca toate versurile din sonetele eminesciene, are 12 silabe, ceea ce afectează şi măsura şi ritmul. Eroarea este vizibilă nu numai la analiza prozodică, ci şi în raport cu facsimilul alăturat, unde se observă eliziunea lui î din /»-credinţatu-i, în locul căruia apare apostroful. Aşadar, elidând pe ; şi înlocuindu-l cu cratima, aşa cum scriem astăzi, obţinem versul endecasilabic „n-a / cn/nos/cut /

l        234 vreo/da/tă-n / cre/din/ţa/tu-i”, evident, cu ritm iambic constant, în care cuvântul

567        8     9    10   11 vreodată se rosteşte în trei silabe, aşa cum cer măsura şi ritmul.

  1. „Eu / nu / ţi-aş / do/ri / vro/dâ/tă// 12 3 45678

să/ a/jungi / să / ne / cu/noşti, 123         4567 Nici / ca / Du/nă7rea / să-/ne/ce l        2345678

spu/me/gând / a / tâ/le / oşti”. 12        34567

(Scrisoarea IU, p. 114)

Următoarele două exemplificări, în lecţiunea cvadrisilabică. includ cuvântul vreodată, prima oară în forma grafică cu blanc, deci uşor identificabilă, a doua oară în forma grafică univerbală, identificab’ilă prin analiza prozodică prealabilă:

  1. „De / ce / taci/, când / fer/me/câ/tă

123        4        5678

1/ni/ma-mi / spre / tî/ne-n/torn ?
12         3            4567

Mai / su/nâ/-vei, diil/ce / corn,

l        23456       7 Pen/tru / mi/ne / vre / o/dâ/tă ?”

12       34       5678

(Peste vârfuri, p. 159)

  1. „Mă / iu/beşti/! Su/râzi / şi/reâ/tă

123         45678

Şi / îţi / pleci / 6/chii / în / jos !
12     34567

O, lu/mi/nă / prea / cu/râ/tă. 1234         5       678 De-ai / cu/noâş/te / vre/o/dâ/tâ l        2       34       5678 . Su/fle/tul / meu / du/re/ros”. 123        4        567

(Basmul ce i l-aş spune ei. p. 216)

 

Capitolul V Formarea cuvintelor şi ortografia

  • 22. Scrierea şi pronunţarea derivatelor cu prefixe şi sufixe A. Scrierea şi pronunţarea derivatelor cu prefixe

De regulă, derivatele cu prefixe se scriu fatr-un singur cuvânt, prefixul făcând corp comun cu termenul următor, numit cuvânt de bază: antebelic, anticonstituţional, arhicunoscut, circumspecţie, coautor, compatriot, contemporan, debarca, desface, dezarticula etc.

Alteori, în scopuri ironice sau din dorinţa de a scoate în evidenţă prefixul, acesta se scrie separat prin cratimă de cuvântul de bază: ex-director, ex-ministru, super-star, super-vedetă.

Separate prin cratimă se mai pot scrie prefixele şi în următoarele situaţii:

la derivatele cu prefixele ne- şi re-, când cuvântul următor are o temă care începe
cu î- al prefixului în-, pentru a marca elidarea lui î silabic fa rostirea în tempo rapid:
ne-mpăcat, ne-nfricat, re-nnoit, faţă de neîmpăcat, neînfricat, reînnoit (în tempo lent);

la derivatele cu prefixe superlative: ultra-progresist (dar şi ultraprogresist);

 

la derivatele supraprefixate, cu repetarea aceluiaşi prefix: extra-extrafin,
răs-râscitit, stră-străvechi;

la derivatele în care se repetă aceeaşi literă la sfârşitul prefixului şi la
începutul temei cuvântului de bază: răs-străbun:

la derivatele omonime care prezintă diferenţe de sens: pre-text „ceea ce precedă
un text”, faţă as pretext „motiv”, re-crea „a crea din nou”, faţă de recrea „a se odihni”;

  1. Ia derivatele a căror bază e un nume propriu: anti-Caragiale, pro-Eminescu;
    1. la derivatele cu prefixe antonime: (îngrijirea) pre- şi post-operatorie, hiper- şi

hipo-tensiune. In acest caz, când termenul antonim lipseşte, derivatele respective se scriu

într-un cuvânt postoperatorie, hipotensiune, nonvaloare, nonconformist, nonsens, nonstop.

Pentru regula generală a scrierii întru-un singur cuvânt a prefixului şi a cuvântului de

>ază,  subliniez faptul că la joncţiunea celor două elemente are loc fenomenul de

icomodare consonantică atât în scris, cât şi, mai ales, în pronunţare. Este mai întâi cazul

>refixelor des- şi ras- care se pronunţă şi se scriu fa această formă (cu -s-), când cuvântul

le bază cu care se formează derivatul începe cu o consoană surdă: despărţi, desface,

kstinde, desţeleni, descinge, deschide, descuia, deshăma; răsplăti, răsfoi, răstimp, răsciti,

ăscoace. Când cuvântul de bază începe cu o consoană sonoră sau cu o vocală, -s din

refixele des- şi râs- suferă fenomenul acomodării fa ceea ce priveşte sonoritatea şi se

  • ansformă automat fa corespondenta sa sonoră z, prefixele luând formele dez- şi raz-:

ezbina, dezvăţa, dezdoi, dezgheţa, dezgoli, dezmembra, deznaţionaliza, dezlâna, dezrobi,

szaproba, dezorienta; răzbate, răzbuna, răzjudeca, răzgândi etc.

Când cuvântul de bază începe cu consoanele fricative dentale şi prepalatale, s, z, ş,

identice sau apropiate ca loc şi ca mod de articulare cu s final al prefixelor în

iscuţie,   atunci  acesta  suferă  fenomenul  disimilării  totale,  dispărând,  prefixele

ducându-se la formele de- şi ră-: desăra, dezice, deşira, dejuga, răsuci, răsufla.

176

 

răsuna etc. Forma de- a prefixului apare şi în derivatele morfologice ca: debloca, decolora, deconspira, degrada, demonta, deregla, detrona etc.

în rostire, fenomenele fonetice menţionate au caracter automat şi obligatoriu. Prefixele în discuţie s-au pronunţat cu -z întotdeauna, chiar şi atunci când ortografiile mai vechi, pe baza principiului etimologic, nu recunoşteau decât formele cu -s (des-, râs-), indiferent de natura surdă sau sonoră a sunetului următor. Este şi acum cazul unor derivate ca deszăpezi, deszăvorî, răszice, la care se consideră că acomodarea în sonoritate ar fi produs secvenţa zz. inacceptabilă. Dar scrierea cu -sz- îi face pe cei care oralizează formele scrise să pronunţe dezarticulat: s-z. Pronunţarea normală, coarticuiată este cu acomodarea în sonoritate ([dez-ză-pe-zi], [răz-zi-ce]) sau, eventual, cu disimilarea totală a lui z din prefix: [de-ză-pe-zi]’, [de-ză-vo-rî], ca în dezice, formă acceptată şi în scris.

Trebuie precizat aici că ortoepia, bazată şi pe eufonie, nu admite toate formele de acomodare în derivatele cu prefixe, de tipul [deş-Ki-de], [dej-ge-ţâ]. Acestea sunt cu atât mai puţin acceptabile în scris: deschide, dejgheţa.

Scrierea cu s sau z a prefixelor des-, râs-, în condiţiile arătate mai sus, reprezintă aplicarea principiului fonetic în ortografia românească actuală, în timp ce forma unică des-, râs- din ortografiile mai vechi, de până în 1953, se baza pe principul etimologic.

Pe lângă inadecvarea la pronunţarea generală românească, populară şi cultă, formele unice des- şi râs- mai aveau şi dezavantajul de a influenţa negativ limba română vorbită către o pronunţare dezarticuiată, evident pentru cei care au în vedere exclusiv forma scrisă a cuvintelor, chiar şi atunci când vorbesc, pentru cei care nu se pot desprinde de imaginea grafică a cuvântului, pentru cei care nu se pot sustrage „tiraniei” literei.

Pe de altă parte, scrierea aceasta era mai simplă, tocmai pentru că se baza pe formele unice, cel care scrie nefiind obligat să aleagă între scrierea cu s sau z, în funcţie de caracterul surd sau sonor al sunetului următor, cu atât mai mult cu cât nu toată lumea ştie să deosebească o consoană surdă de corespondenta ei sonoră.

Ceea ce rămâne de făcut este ca cel ce scrie să-şi „asculte” propria pronunţare, care, fiind coarticuiată (şi nu dezarticuiată), nu-l înşală niciodată.

în schimb, prefixele neologice cu s final (dis-, trans-) se scriu, de regulă, cu această formă, chiar şi atunci când cuvântul de bază începe cu o consoană sonoră sau cu o vocală: disgravidie, disjuncţie, dislexie, dismenoree, dismnezie, disartrie, disosmie, disurie, transborda, transdanubian, translator, transvaza, transversal, transatlantic, transoceanic. Există şi aici câteva excepţii, în care prefixele în discuţie iau forma cu -z final: dizgraţie, dizarmonie, dizenterie, tranzacţie, tranzistor.

în legătură cu prefixul trans-, mai trebuie menţionată situaţia când cuvântul de bază cu care se formează derivatul începe cu sunetul 5. Astfel de derivate se rostesc şi se scriu cu dublu ss: transsaharian, transsiberian.

Prefixul în- apare întotdeauna în această formă, cu excepţia situaţiei când cuvântul de bază începe cu consoanele bilabiale, p sau b, situaţie în care, prin acomodare la consoana următoare în ceea ce priveşte locul de articulare, consoana n din prefix devine bilabiala m: împotrivi, împuţina, îmbrăţişa, îmbunătăţi etc.

Când n din prefix este urmat de un alt n cu care începe cuvântul de bază, derivatele de acest fel se pronunţă şi se scriu cu doi n: înnegri, înnoda, înnoi, ‘înnora. De la această regulă fac excepţie cuvinte ca înalt, înainte, înapoi, formate cu în + alt, în +

177

 

„,.-., y. ~utiiiiv. wa inuouyi, îneca, înota, în care cuvântul primitiv nu este simţit ca începând cu n.

Asemănător lui în-, se comportă şi prefixul neologic in-, care devine //»- înainte de p şi />, prin acomodarea locului de articulare (imparţial, impecabil, imbecil, imberb), dar care devine /’-, prin disimilare totală, înainte de consoanele sonante (imoral, inombrabil (< fr. innombrable), inocuu „nevătâTuâtor”‘ (cf. lat. innocuns), ilicit, ilizibil, ireconciliabil, ireverenţios).

Prefixul con-, cu variantele lui, corn- şi co-, formează derivate neologice, indiferent dacă termenul următor aparţine fondului vechi sau celui neologic, în această situaţie, mai ales când şi cuvântul de bază este neologism, forma prefixului depinde de structura etimonului, fără să se supună unor reguli stricte în legătură cu contextul fonetic. Astfel. con- poate fi urmat de orice consoană, surdă sau sonoră, cu excepţia bilabialelor/>, b, când devine corn-, prin acomodarea locului de articulare: concetăţean, condoleanţe, conflagraţie, conjuncţie, conlocuitor, consangvin, conştient, contemporan, convieţui, faţă de compatriot, complăcea, compune, combate. Varianta con- nu poate fi urmată de vocale, situaţie în care prefixul ia forma co-: coarticulare, coautor, coechipier, coexista, cointeresa, coopera, coordona. Varianta co- apare şi înainte de consoanele sonante: :omesean, conaţional, colateral, corupţie, înaintea lui / din cuvântul de bază următor Ktate apărea şi varianta con- în derivate, precum conlocui, conlucra. Tot astfel, varianta •o- poate apărea şi înaintea altor consoane decât sonantele, în funcţie de structura timonului: coheligerant, codebitor, codirector, cotangentă.

  1. Scrierea şi pronunţarea derivatelor cu sufixe

Ca şi prefixele, sufixele lexicale se scriu, de regulă, într-un singur cuvânt cu idâcina sau tema la care se adaugă, fie că se ataşează la rădăcini şi teme de cuvinte amune sau de nume proprii: acoperământ, augmentativ, bâlbâială, circumstanţial, jşar, decalaj, dezagreabil, executor, fotbalist, grijuliu, iepuraş, lâcătuşerie, buzoian, nşinăuun, clujean, londonez, ne\vyorkez, sqfiot, Coşeriu, Ionel, lonescu, loniţă, ^uresean, Saduveanu etc.

De la această regulă generală există două excepţii, constând în separarea sufixului prin atimă, în cazul derivatelor de la cuvinte compuse din abrevieri literale de tipul C.F.R-isl, G.B.-ist şi al derivatelor de la nume proprii străine a căror scriere şi pronunţare sunt Ferite, de tipul shakespeare-ian, voltaire-ian. în această ultimă situaţie, derivatul se poate rie şi într-un singur cuvânt fără cratimă: shakespearian, voltairian.

O caracteristică a sufixelor o constituie faptul că, prin poziţia lor enclitică, unele itre ele sunt flexibile, prin sistemul alternanţelor fonetice, mai ales sub influenţa sinenţei de plural -/’: greşeală-greşeli, croială-croieli, vâlcean-vâlceni, jranţuzesc-

mţuzeşti, simţământ-simţăminte, sofiot-sofioţi, ţărancă-ţărănci, uşuratic-uşuratici.

Alte sufixe rămân cu aceeaşi formă în cursul flexiunii, schimbându-se numai

iinenţa şi articolele, fără alternanţe fonetice în forma sufixului: birjar-birjari,

‘erie-frizerii, frumuseţe-frumuseţi, rosior-rosiori, surioară-surioare.

In afară de aceste constatări generale, câteva dintre sufixe necesită observaţii

ividuale:

178

 

  1. Sufixul -aj de astăzi a ajuns variantă fonetică pentru forma mai veche -agiu
    [â-gu]: cartilaj-cartilagiu, mesaj-mesagiu, pasaj-pasagiu, peisaj-peisagiu, personaj-
    personagiu. Formele vechi în -agiu, de origine italiană, sunt astăzi abandonate de

    generaţiile medie şi tânără, dar alternanţa j l g se păstrează în interiorul familiei de
    cuvinte în  derivate:   cartilaj-cartilaginos,   mesaj-mesager, pasaj-pasager,  peisaj-
    peisagist. Derivatele cu fonetismul g provin, evident, de la formele învechite cu

    fonetismul g: cartilagiu, mesagiu, pasagiu, peisagiu. Tot astfel s-au petrecut lucrurile
    în familiile de cuvinte corija-corigent-corigenlă. dirija-diriginte-dirigenţie etc., în
    care, sub influenţa fr. corriger, diriger, numai verbele au abandonat formele cu g. de
    origine latină literară, a corige, a dirige, în timp ce derivatele substantivale corigent,
    corigentă, diriginte, dirigenfie, formate de la cuvinte cu fonetismul g (corige, dirige),
    încă sunt considerate ca literare.  Pe de altă parte, este adevărat că, în şcoala

    românească, atât elevii, cât şi profesorii spun astăzi corijent, corijentă, ca şi când
    derivatele s-ar fi format recent, de la corija, dar nimeni nu spune dîrijinte, dirijenţie.

Segmentul final -aj, simţit ca sufix în neologismul de origine franceză sufraj .,drept de vot”, are varianta fonetică -agiu, de origine latină literară, în forma sufragiu, preferabilă în raport cu prima, ambele având accentul pe vocala a. în această ultimă formă, neologismul sufragiu este omograf cu mai vechiul sufragiu „persoană care servea ia masă”, cuvânt de origine turcă, având accentul pe ultima silabă, pe vocala /.

Identitatea grafică a celor două cuvinte, ca şi necunoaşterea structurii şi etimologiei lor, la care se adaugă şi particularitatea scrierii româneşti de a nu marca grafic accentul, creează premisele confuziei celor doi termeni.

La sfârşitul secolului al XlX-lea, când ambele cuvinte erau în circulaţie, confuzia exista realmente în vorbirea oamenilor cu o instrucţie sumară şi este folosită de Caragiale ca mijloc al comicului de limbaj. Astfel, în scena a IV-a din actul l al comediei O noapte furtunoasă, ipistatul'(= epistatul) „cel mai mic grad de ofiţer de poliţie” (DEX, s.v.) Ipingescu, citind „greoi şi fără interpunctuaţie” din „prefaţiunea unui nou op” al lui „R. Vent…”, publicată în ziarul Vocea patriotului naţionale, subliniază .,cu tărie”: […] „situaţiunea României nu se va putea chiarifica, ceva mai mult. nu vom putea intra pe calea veritabilelui progres, până ce nu vom avea un

sufragiu [su-fra-giu]…” universale… „(amândoi rămân foarte încurcaţi)

Jupan Dumitrache – Adicătele, cum vine vorba asta?

Ipingescu (după adâncă reflecţie) – A! înţeleg: bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran… ştii: masă, sufragiu [su-fra-giu]…”.

Că accentuarea este pe / din ultima silabă -gin o dovedeşte asocierea cu masă, Ipingescu gândindu-se la cel ce serveşte la masă, numit cu termenul turcesc sufraght. Ceea ce creează situaţia comică este alăturarea adjectivului universale de cuvântul sufragiu, în loc de sufragiu: băiatul care serveşte la masă nu are cum să fie universale: numai votul poate avea această calitate.

  1. Sufixul -ar apare cu această formă după cele mai multe consoane, inclusiv
    după fricativele prepalatale y, j, dar numai în numele comune: alvifar, birjar, cenuşar,
    ciubotar, coşar, olar, porcar, primar, puscar, surtucar, şcolar, şelar, zidar etc.

Când însă urmează după alte categorii de consoane din seria palatalâ, precum africatele prepalatale â. g şi oclusivele palatale k, g, vocala a a sufixului se

17Q

 

acomodează din punctul de vedere al  locului de articulare, devenind e: bănicer^ cotecer, crucer, grăitncer, lăvicer, pivnicer, temnicer, trâmbicer, vărnicer, abager, \ bucher, genuncher, jungher etc.

Forma cu e a sufixului apare şi când acesta este precedat de vocala silabică i, tot prin acomodare regresivă: albier, corăbier, dimier, drojdier, moşier, sicrier, vier „îngrijitor de vie”, în aceste ultime exemple, pronunţarea celor două vocale i-e nu este cu hiat, ci cu vocala silabică / plus diftongul ier. al-bi-jer, vi-jeretc.

Dacă în substantivele comune exemplificate mai sus, sufixul are, în funcţie de contextul fonetic, formele -ar sau -er, în schimb în numele proprii de familie, care pot proveni şi din variante mai vechi sau regionale, sufixul are şi forme ca -ariu [â-riu], -eriu [e-rju], iar a şi e din aceste sufixe nu urmează regulile limbii literare de astăzi, ci pe acelea mai vechi sau dialectale: Cenuşariu,. Cenuşeriu, Chisariu, Chiseriu, Cimponeriu, Coşariu, Coşeriu, Curecheriu, Fleşariu, Ffeşeriu, Funariu, Funeriu, Mitoşariu, Mitoşeriu, Ocneriu, Paleriu, Perjăriu, Perjeriu, Sâcneriu, Timariu, Timeriu, Vidariu, Videriu, Zecheriu, Zegheriu.

Pronunţarea românească a derivatelor antroponimice cu sufixul -ariu, -eriu a fost întotdeauna cu accentul pe a şi e din sufix şi cu diftongului/în ultima silabă: [â-riu], [e-riu].

De câtva timp îşi face loc o rostire neromânească, adică nebazată pe istoria limbii române. Se ştie că în limba latină suf. -arius era accentuat pe a, şi această accentuare s-a păstrat şi în limba română, dar există tendinţa mutării accentului pe vocala /’, care devine silabică. Se creează astfel perechi discordante de tipul Ciubotaru [cu-bo-tâ-ru], dar Ciubotariu [cu-bo-ta-n’-uu], Olaru [o-lâ-ru], dar Olariu [o-la-ri-yu], Purcaru [pur-kâ-ru], dar Purcariu [pur-ka-ri-uu], Rotaru [ro-tâ-ru], dar Rotariu [ro-ta-ri-yu], Vieru [vi-je-ru], dar Vieriu [vi-je-ri-uu].

Cum se vede, rostirea nouă se caracterizează prin mutarea accentului de pe a pe i

şi, prin aceasta, prin transformarea lui / (asilabic) în / (silabic), deci prin mărirea numărului silabelor cu una: [o-lâ-rju] (cu trei silabe), faţă de [o-la-ri-yu] (cu patru silabe), în cursul anului 1994, în două articole de revistă (citate în DOOMS, §3, p. 28 şi în prezenta Mică enciclopedie a românei corecte, §5) am explicat fenomenul în discuţie prin analogia cu antroponimele de origine greacă, de tipul Dimitriu [di-mi-trî-yu], Grigoriu [gri-go-ri-yu], Vasiliu [va-si-li-yu], ca şi prin analogia cu antroponimele de origine turcă, de tipul Paşaliu [pa-şa-li-yu], Boiangiu [bo-ian-gi-yu], Surugiu [su-ru-gi-yu], ambele, şi cele greceşti, şi cele turceşti, având accentul natural pe / din penultima silabă. Aşadar, după modelul [di-mi-trf-yu], [pa-şa-lf-uu] etc., vorbitorii de un anumit nivel cultural au început să pronunţe şi vechile derivate româneşti, mai multe şi mai vechi, în aceeaşi manieră: [o-la-ri-yu], [pur-ka-ri-uu], [ro-ta-ri-yu], [vi-je-ri-yu]. Cele două categorii de antroponime sunt şi trebuie să rămână două clase de cuvinte distincte, prin accentuare şi silabaţie, aşa cum diferite le sunt istoria, etimologia şi pronunţarea tradiţională şi generală românească.

Este foarte adevărat că pronunţarea unică, după modelele greceşti şi turceşti este mai comodă, dar aceasta este, în acelaşi timp, o rostire neglijentă, care trădează ignoranţa şi incultura. Pronunţarea aceasta „nouă” este cu atât mai dezagreabilă, cu cât

180

 

ea s-a extins la toate numele de familie terminate grafic în -iu (în roşiile [iu], nu [i-uu]): ftadiu, pron. [ba-di-yu], Bleojiu, pron. [blo-ji-uu], Boieriu, pron. [bo-ie-ri-uu], Coşeriu, pron. rko-şe-ri-yu], Dediu, pron. [de-di-yu], Fărcaşiu, pron. [far-ka-şi-yu], Funeriu, pron. [fu-ne-ri-uu], gm//m, pron. [gu-ţi-yu], Moţiu, pron. [mo-ţi-yu], Pleaşiu, pron. cu dublă greşeală [ple-a-şi-yu], Raţiu, pron. [ra-ţî-yu], Ţurcaşiu, pron. [ţur-ca-şi-yu], Vlăduţiu, pron. [vlă-du-ţi-nu] etc. Evident că ortoepia acestor nume de familie este cu accentul pe rădăcină sau pe ternă, iar / din ultima silabă fie că nu se pronunţă, când este precedat de ş, j ([blo-ju], fpleâ-şu], [ţur-ka-şu]), fie că are caracter semiconsonantic, formând diftong cu u silabic următor ([bâ-dju], [bo-ie-riu], [gu-ţju], [vlâ-du-ţiu]).

în ambele situaţii, cele două tipuri de forme se deosebesc şi prin numărul de silabe, formele corecte având cu o silabă mai puţin. Rostirea „nouă”, cu o silabă în plus, este inacceptabilă, în articolul Ortoepia antroponimelor în -iu, scriam că „acceptând o asemenea pronunţare, nu ne-ar mai rămâne decât să admitem şi rostiri semidocte de tipul consiliu [kon-si-liy], domiciliu [do-mi-ci-liu], ./o/o//m [fo-to-liy], martiriu [mar-ti-riy] etc. în care se dezvoltă acelaşi fenomen al deplasării accentului spre sfârşitul cuvântului şi anume pe / devenit silabic…” (LR, 5-6/1994, p. 249).

Tot acolo spuneam că „există în opera lui I.L. Caragiale un exemplu celebru de pronunţare diferită a cuvântului domiciliu, în funcţie de gradul de cultură al personajelor. Deşi în gura aceluiaşi personaj, Ghiţă Pristanda, un actor cult, cu simţul

limbii rosteşte corect [do-mi-ci-liu], când reproduce cuvintele lui Caţavencu, dar accentuează greşit [do-mi-ci-liu], când vorbeşte el însuşi. Este vorba de scena a IlI-a din actul al II-lea din celebra comedie O scrisoare pierdută, în care poliţaiul, singur, zice pentru sine: «O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-au umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu! – zic: „Curat violare de domiciliu! Da umfiaţi-l!” Şi l-au umflat.»”.

  1. Sufixul -eon [gan] (monosilabic), cu alternanţa ea/e de singular/plural (-eanl-eni, -eanăl-ene), formează numele de locuitori de la rădăcini şi teme geografice româneşti, de tipul craiovean, timişorean etc. Sufixul este precedat de consoană, de orice consoană, chiar şi de fricativele prepalatale ş, j (ieşean, oşean, blăjean, clujean),

situaţie în care sufixul se pronunţă -an ([je-şân], [o-şân], [blă-jân], [klu-jân]) şi de africatele prepalatale c, g (tulcean, vâlcean, dobrogean), în acest caz pronunţarea fiind tot cu -an, litera e având rol de literă ajutătoare, cu funcţia de a da valoare de africatâ literelor precedente c, g: [tul-cân], [vîl-cân], [do-bro-gân].

După rădăcini şi teme româneşti în -/, sufixul în discuţie ia forma -an în scris şi forma -jan în rostire: cozian [ko-zi-jân] (<*coziean), jian [ji-iân] (<*jiean\ pleşoian

[ple-şo-jân] (<*pleşoiean), sibian [si-bi-jân] (<*sibiean). Dacă însă rădăcina sau tema toponimului se termină în oclusivele velare, c sau g, pentru a se evita transformarea oclusivelor în africatele c, g, sufixul ia forma -an: breţcan, haţegan. Acelaşi lucru se întâmplă când consoana finală a temei este simţită ca „dură” sau cu timbru velar: arădan, bârsan, săpânţan.

îşi

 

O situaţie specială prezintă sufixul -ean când este precedat de u [y] final al rădăcinii sau temei, fiindcă această semiconsoană fricativă bilabială exercită influenţă asimilatorie asupra lui <? palatal următor, deplasându-l în seria velară şi apoi, prin disimilare totala faţă de a următor, făcându-l să dispară, sufixul reducându-se la -an, precedat de semiconsoană fricativă bilabială fy], cu care se grupează silabic: băcăuan [bă-kă-yân] (<*băcâuean), bârgăuan, chişinăuan. hârlăuan, tăzlăuan etc. Relativ la ortografia acestor derivate, subliniez că scrierea cu -oa- (băcăoan, tăzlăoan etc.) este incorectă pentru substantivele comune în discuţie, ea fiind posibilă numai la substantivele proprii corespunzătoare, pe baza grafiei din actele oficiale ale purtătorilor numelor Băcăoanu l Băcăuanii. Tăzlăoan l Tăzlăuan etc.

Reprezentarea diftongului [ya] prin digraful oa este explicabilă prin obişnuinţa oamenilor de a ortografia de cele mai multe ori diftongul în discuţie cu oa, ca în mioară, oameni, subsuoară, toamnă etc.

Aceasta probează teza mea că nu există şi nu poate exista un diftong [ga], cu q ca element asilabic, alături de singurul diftong posibil şi existent în realitatea vorbirii româneşti [ya], cu [y] ca element asilabic. că diftongul acesta este şi poate fi reprezentat grafic atât prin digraful oa (ca în cuvintele exemplificate mai sus), cât şi prin digraful na, ca în cuvintele şi formele vechi, inşeua, ploua, steaua, ziua sau neologice, ca acuarelă, cuarţ, cuaternar, ecuator, trotuar şi de alte câteva.

Unicitatea pronunţării diftongului creează sinonimii grafice inacceptabile, ca cele citate de doamna Mioara Avram în Ortografie pentru toţi. Bucureşti, 1990, p. 65: culuar pentru culoar, fermuar pentru fermoar, patinuar pentru patinoar, cafeaoa pentru cafeaua, pion pentru piua, zioa pentru ziua, băcăoan pentru băcăuan, acoarelă pentru acuarelă, trotoar pentru trotuar.

Confuziile de mai sus pot proveni şi din inconsecvenţa cu care acelaşi diftong

franţuzesc [wa] (= rom. (yaj) este reprezentat prin digraful oa în culoar, fer moar, pati­noar, dar prin digraful ua în trotuar.

  1. Sufixul neologic -ian [i-iân] (bisilabic), cu alternanţa ia/ie de singular/plural, for­mează nume de locuitori de la rădăcini şi teme geografice străine, mai ales nume de ţări cu segmentul final -ia (australian, brazilian, italian, norvegian), dar şi terminate în consoană (caucazian, parizian), precum şi derivate adjectivale care exprimă apartenenţa personală, adică adjective formate de la nume proprii de persoană, având sensul „care este specific, care aparţine cuiva” (arghezian, caragialian, eminescian, sadovenian etc.).

Vechiul sufix românesc -ean şi sufixul neologic -ian, în ciuda faptului că primul este monosilabic, iar al doilea este bisilabic, au ajuns să fie confundate, în sensul asimilării lui -ian la -ean, multe derivate de la rădăcini şi teme geografice străine fiind formate, ca şi cele româneşti, cu sufixul -ean: belgrădean, kievean, egiptean, liovean. ucrainean, dar şi argentinean, palestinean, venezuelean. Unele dintre acestea au şi o formă paralelă, preferabilă, cu sufixul neologic -ian (argentinian, palestinian), iar în cazul lui venezuelean, DOOM-ul indică variantele: venezuela» l venezuelian.

Aceeaşi confuzie a avut loc între cele două sufixe şi atunci când acesta din urmă formează derivate care exprimă apartenenţa personală, având sensul „care aparţine cuiva”, vechiul sufix monosilabic -ean fiind folosit în locul celui neologic -ian, bisilabic. Exemplele ce urmează sunt culese din articolul doamnei Luiza Seche,

182

 

Despre formaţiile de tipul „eminescian”, „arghezian” în critica românească con­temporană, publicat în LR, XI. 1962, nr. 5, p. 556-567: caragialean, coşbucean, fieraclitean. mallarmean (în 3 silabe), shakespearean (în 3 silabe) etc. Aceste derivate de factură populară, culese din presa literară a timpului, sunt formate cu vechiul sufix monosilabic -ean în locul celui neologic, bisilabic, -ian, de origine franceză (< fr. -ien\ cu care se formează substantive care denumesc ocupaţii (comedian, matematician, muzician) şi adjective care arată numele autorului, echivalente cu substantive în cazul genitiv, aşa-numitul „genitiv al autorului” (arghezian, caragialian, eminescian, napoleonian, voltairiari).

Confuzia între cele două sufixe a continuat şi după articolul din 1962 al doamnei Luiza Seche, iar în 1979, în cartea lui Valentin Silvestru, Elemente de caragialeogie (Bucureşti, 1979, Editura Eminescu), în derivatele caragialean, caragialeană. alături de o altă „creaţie” a autorului (silvestreanâ’?), compusul caragialeologie (pronunţat

[ka-ra-ga-le-o-lo-gi-ie] sau, cu o silabă mai puţin, [ka-ra-ga-l6-lo-gi-ie]?). Am intervenit atunci, imediat după apariţia cărţii lui Valentin Silvestru, cu articolul Compuse şi derivate de la numele Caragiale, publicat în revista Limba româna, 1981, nr. 3, p. 21l-214, în care am respins ambele „creaţii” silvestriene.

Cu toate acestea, şi în 1998, la a XX-a ediţie a „Zilelor Caragiale”, de la Craiova în programul manifestărilor zilei de 30 ianuarie, una dintre manifestări se intitula „120 de ani de exegeză caragialean㔑, iar sesiunea de comunicări, din 31 ianuarie 1998, era intituiată „Sesiune de caragialeologie”.

Am arătat în articolul meu şi reiau acum ideea că „se poate forma şi un derivat caragialean””, cu vechiul sufix -ean, dar acest derivat nu înseamnă „care aparţine operei lui Caragiale”, ci poate însemna „locuitor care aparţine unei localităţi numite Caragiale” sau „persoană originară din localitatea care poartă numele lui Caragiale.” (p. 213)

Dar derivatele caragialean, caragialeană (cu diftongul [ga] în ultima şi penultima silabă) pot părea şi sunt create în manieră populară şi atunci, ca să se evite această caracteristică, în cartea „Zilele I. L Caragiale”- două decenii de exegeză literară si scenică -> Editura „Aius”, Craiova, 1998 (de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu), apar derivatele caragialeean, caragialeeană, caragialeeni, caragialeene (p. 5, 6, 14, 33, 47, 48, 50 etc.), cel puţin tot atât de greşite, chiar dacă au o aparenţă neologică, fiind scrise cu doi e.

în realitate aceste formaţii sunt derivate cu acelaşi vechi sufix monosilabic -ean, ataşat însă, greşit, la întregul nume Caragiale şi nu la tema Caragial-. ca în cazul derivatelor caragialean etc.

Greşeala este aici dublă: pe de o parte, suf. -ean este adăugat după desinenţă şi nu Jupă temă (ca şi când de la întregul nume Eminescu am forma un derivat imposibil *eminescuean\ pe de altă parte, sufixul neologic bisilabic -ian este înlocuit cu vechiul suf. monosilabic -ean. Corecte nu sunt decât derivatele cu -ian: blagian, caragialian, coşbucian, eminescian, shakespearian, voltairian etc.

 

  1. Afixe şi aflxoide

M-am ocupat mai sus de prefixele şi sufixele (adică de afixele) care ridică probleme de ortografie şi de ortoepie. Cu afixele seamănă aşa-numitele afixoide, adică acele elemente lexicale cu aspect de afixe, cu care se formează cuvinte noi, dar nu prin derivare, ci prin compunere. Afixoidele, numite şi pseudoafixe, sunt aşadar elemente de compunere şi nu de derivare, ele asemănându-se formal cu afixele, dar deosebindu-se de ele în fond. Cum elementele de compunere sunt aşezate fie Ia începutul, fie la sfârşitul cuvintelor, ele se aseamănă şi cu prefixele, şi cu sufixele, de care, în acelaşi timp, se şi deosebesc. Cele aşezate pe primul loc, elementele prime de compunere, se aseamănă cu prefixele şi, de aceea, se numesc şi prefixoide sau pseudoprefixe, cele aşezate la sfârşitul cuvântului compus, elementele secunde de compunere, se aseamănă formal cu sufixele şi, de aceea, se numesc şi sufixoide sau pseudosufixe. Asemănările şi deosebirile dintre ele pot produce confuzii între afixe şi afixoide şi, de aceea, delimitarea lor devine dificilă, cu atât mai mult cu cât uneori acelaşi element lexical este, într-o situaţie, prepoziţie şi formează un cuvânt compus, în timp ce în altă situaţie este prefix şi formează un derivat. Exemple de acest fel se dau în tratatul Formarea cuvintelor în limba română, II, Prefixele, (coordonatori Al. Graur şi Mioara Avram), Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 10: „Delimitarea formaţiilor prefixate de compusele propriu-zise este, de obicei, uşor de făcut. Formaţii ca acasă, cuminte, devreme, înspre, întreape, întruiele, prejos, spregrai, subsol, Suprapietrei, sunt compuse cu prepoziţiile a, cu, de, în, între, întru, p(r)e, spre, sub şi supra, în timp ce abate, cuveni, deţine, încinge, întreţine, întraurel, petrece sau preface, sprevăzător, subînchiria, suprapune sunt derivate cu prefixele a-\, cu-, de-3, în-l, între-, întru-, p(r)e-, spre-, sub- şi supra-. în exemplele date delimitarea s-a făcut pornind exclusiv de la partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul de bază la care se ataşează formantul susceptibil de două interpretări: a) prepoziţie în cazul combinării cu un substantiv, adverb sau altă prepoziţie şi b) prefix în cazul combinării cu un verb sau un adjectiv”.

Alteori  lucrurile sunt mai  complicate:  „Astfel,  între formaţiile cu sub(-)  +

substantiv sunt considerate compuse cu prepoziţia sub cele care exprimă un sens

concret (inferioritatea spaţială) specific prepoziţiei respective: Subcetate, subgrindă,

subsol, substrat şi derivate cu prefixul sub- cele care exprimă un sens abstract

^inferioritatea ierarhică), neîntâlnit în construcţiile prepoziţionale: subadministrator,

wbarbust”. (ibidem). Din acelaşi volum II (Prefixele) al tratatului academic amintit,

nai reţin un citat lămuritor în chestiunea delimitării dintre prefixe şi prefixoide:

.Deosebirea dintre prefixe şi elementele de compunere tematică (elemente fără

xistenţă independentă în limba română) care ocupă primul Ioc în formaţii se face pe

aza unui criteriu semantic-noţional asociat cu criteriul etimologic al provenienţei din

uvinte autosemantice sau din instrumente gramaticale: elementele de compunere au

msuri lexicale ca şi substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele şi verbele din

ire provin, pe când prefixele exprimă de obicei relaţii, ca şi prepoziţiile din cart

“ovin cele mai multe dintre ele”, (p. 13)

In sfârşit, pentru că acest tratat, apărut în 1978 nu este la îndemâna oricui, în scopul »ei identificări mai sigure a prefixelor, atât a celor vechi, cât şi a celor neologice, curg la următorul citat de la p. 7: „Numărul prefixelor simple, incluse în volumul de

184

 

faţă în urma identificării în câte cel puţin o formaţie analizabilă din punct de vedere formal şi semantic, este de 86. în ordine alfabetică, prefixele de acest fel – numite în variantele lor de la bază – sunt următoarele:

a-\, a-3, ab-, an-5, ana-, ante-, anti-, antre-, apo-, arhi-, cată-, circum-, cis-, co-2t con-2, contra-, cu-, de-2, de-3, des-, dia-, dis-, do-, ecto-, en-, endo-, ento-, epi-,ex-\, exo-, extra-, hiper-, hipo-, in-\, in-2, infra-, inter-, intra-, intro-, iz-, în-\, între-, întru-, juxta-, me-, meta-, nă-\, ne-2, non-, o-\, ob-, par-\, para-, pen-, per-, peri-, po-, pod-, poi-, post-, pre-, prea-, pro-\, pro-2, râ-l, ras-, re-2, retro-, s-, se-, sin-, spre-, stră-, sub-, super-, supra-, sur-, ta-, tra-, trans-, tră-, tre-2, ultra-, vă-, văz-, za-“.

Problema deosebirii dintre prefixe şi prefîxoide (elementele prime de compunere) a fost abordată şi în voi. I (Compunerea) al tratatului Formarea cuvintelor în limba română (autoare Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan), Bucureşti, 1970, în care, la p. 21, se arată că între cele două categorii „există o deosebire esenţială: elementele de compunere au sens lexical deplin, exprimă noţiuni (provenind din substantive, adjective, pronume, numerale, verbe), iar prefixele nu au un sens lexical deplin, nu exprimă noţiuni (provenind de cele mai multe ori din prepoziţii)”. Chestiunea inexistenţei sensului lexical al prefixelor cred că trebuie nuanţată şi reconsiderată. Multe dintre prefixe, mai ales cele neologice, nu numai că nu sunt lipsite de sens, dar chiar au sensuri multiple, unele de bază, altele secundare. Aşa, de exemplu:

Prefixul o-3, cu varianta an-\, are sensul „fără, lipsit de, ne-“: agramat,
asimetric, analfabet, anorganic etc.

Prefixul ana-, cu varianta an-2, are sensul „contrar, invers”: anacronic,
anagramă, anamneză.

Prefixul ante- „înainte”: antebelic, antebraţ, antemeridian, antenupţial.

Prefixul anti-, cu varianta ant-, „împotrivă”: antiacid, antialcoolic, antarctic,
antepileptic.

Prefixul arhi- „peste măsură de, mai mult decât”: arhiaglomerat, arhiepiscop,
arhiereu.

  1. Prefixul circum-   „în jurul,   împrejurul”:   circumferinţă,   circumspecţie,
    circumstanţă.
  2. Prefixul cis- „dincolo de”: cisalpin, ciscarpatin, Cisiordania;

Con-2 / corn- / co-3 „împreună cu”: conlucra, convorbi, combate, compătimi,
coarticula, coopera.

Des- l dez- l de-\ l de-2 „desfacerea, negaţia”: despărţi, dezbina, dezgheţa,
decăli. depersonaliza, depopula;

 

Dia- l di-\  l „prin, de-a lungul, de la  …  la, între, contra”: diacronic,
diatermie, diartroză, dialog.

Dis-, l diz-l di-2 „direcţia divergentă, abaterea, separarea” şi în sens negativ-
privativ: disloca, distrage, distona, disculpa, displăcea, dizgraţie.

En-l em-l an-4 „în, înăuntru”, „la urmă”: enoftalmie, enosteom, encefal(ic),
enciclic, endemic, entropie, enurezis, embolie, emfază, emfizem, enclitic.

Endo- l end- l endon şi ento- l ent- „în interiorul,   înăuntrul, spre interior”:
L’iidoderm, endoflebită, endonazal, endoscop(ie), entopic.

  1. Epi- l ep- l ipi- „pe, deasupra”: episcop, epidermă, epiglotă, eparhie,
    epidemie, epigramă, epilog, epistal l ipisiat, epitrop l ipitrop.

 

Ex- l e- „din. fost, în afară”: extrage, expatria, expropria, emigra, enerva, ex-
inistrii, cxhuma.

Extra- .,afară de. foarte”: extraconjugal, extralingvistic, extrafm, extraplat,
traordinar.

  1. Hiper- „excesiv    de,     prea    mult,     pe    deasupra”:    hipertensiune.
    vercorectitudine, hiperbolă, hiperglicemie, hipersensibilitate.

Hipo- / hip- / ipo- „sub. inferior, în deficit”: hipotensiune, hipoaciditate,
valgie. hipodonţie, hipoglicemie, ipoteză.

In-2 l im-2 / i-3 / ig- l in-2 l îm-2 „valoare negativă, opoziţia, contrariul”:
iiscret, inabil, inamic, ilicit, imoral, impoliteţe, impar isilabic, ignobil.

Infra- „sub, dedesubt, mai jos”: infrastructură, infraroşu, infrasonor. infrasunet.

 

Intra- „în interiorul, înăuntrul, intre”: intracelufar, intravenos, intravilan.
racarpatic, intraocular.

Juxta- „foarte aproape de …. unul lângă altul, în imediata apreciere”:
•lapunere. juxtalinear.

  1. Meta- l  met-   „care  survine  după,   ca   urmare a   …”  (posterioritatea,
    ;cesiunea): metastază, metalimbaj, metalingvistică, metafizică.

Non- „nu”: nonconformism, nonsens, nonvaloare, nonstop.

Ob- 1 o-2 „(în) contra”: oblitera, obţine, opune, obiect, opresiune.

Par-\ „prin” ( străbaterea Y. parcurge, parveni.

  1. Para- l par-2 (proximitatea, asemănarea, protecţia contra…): paravenos,
    •oxiton, parafrază, paramilitar, paradiabet, parafulger, paratrăsnet, parasol.

Pen- „aproape (de)”: peninsulă, penultim, penumbră.

Per-   „pe”   (străbaterea,   instrumentul,   intensificarea):   perfora,  perorai,
lingual, permuta, perfect, persifla, persista, perspectivă.

Peri- ..în jurul, împrejurul, deasupra, în afara” : periapica/, perforai, perifrază,
imelru.

31 . Post- „după”: postpune, postfaţă, postpalatal, postuniversitar, postbelic.

Pre- „înainte (de)”: prenatal, prelucra, presimţi, prezice, prefaţă, prenume,
universitar.

Pro-2 „pentru; înainte, dinainte”: pronaos, pronume, proparaxiton, proclitic,
tonic, produce.

Retro- .,în urmă, înapoi”: retrograda, retrovizor, retrospecţie. retrospectiv.

Sin- / si- 1 sini- „împreună cu”: sincronic, sintaxa, simpatie, sinteză, simfonie,

  1. Super- „deasupra”: superconfort, superdelicat. super magazin, supersonic.
    ‘rviza, superficial.
  2. Supra- „deasupra,   peste”:   supraalimenta,   supradialectal.   suprafaţă,
    •anatural. supraveghea.
  3. St/r- „deasupra, peste”: surclasa, surexcita, surplus, surprinde, surveni,
    ola.
  4. Trans- l   tranz-   l   tra-   „prin,   străbatere”:   tranzacţie,   transcarpatic,
    sfagărâsean, Transilvania.
  5. Ultra- l ultr- „foarte” (superioritatea calitativă absolută ~ gradul superlativ):
    iviolet. ultracentral, ultrademagog. ultrascurt, ultrasunet.

 

Am prezentat mai sus semantica multor prefixe, aproape jumătate din ele, şi pentru informarea generală, dar şi, mai ales, pentru a sublinia importanţa, ba chiar primordialitatea acestui factor pentru definirea prefixelor şi mai puţin pentru dife­renţierea faţă de prefixoide. Factorul semantic este comun prefixelor şi elementelor prime de compunere şi mai puţin diferenţiator.

Despre „semantica prefixelor şi a derivatelor cu prefixe” a scris cercetătoarea bucureşteană Laura Vasiliu, în voi. al 1l-lea din tratatul Formarea cuvintelor în limba română, Bucureşti, 1978, p. 262-276. Realizând o sinteză a valorilor semantice ale prefixelor, doamna Laura Vasiliu enumera 29 de valori semantice principale, grupând toate prefixele care exprimă aceeaşi valoare şi exemplificând cu derivate prefîxale.

Aşa. de exemplu, Ia punctul 12. sensul care exprimă „străbaterea” este exemplificat prin derivatele: dia/cronic, par/curge, per/fora, pre/vedea „a vedea prin”, stră/bate, irans/continental, formate cu prefixele sinonime dia-, par-, per-, pre-, strâ-, trans-.

Grupând prefixele care exprimă acelaşi sens, se ajunge la prefixe şi derivate prefîxale sinonime: a-/ne/normal, cmte-/prepus. circum-/perilunar, con-/interlocutor, in-/nejust, mela-/parapsihologie, super-/suprastrat. De asemenea, grupând prefixele care exprimă sensuri opuse, se creează prefixe şi derivate prefîxale antonime: ante-/postdata. pre-/postpalatah pro-/po.stlonic, pro-/epihg, supra-/subalimenta, hiper-/hipotensiime. pro-/enclitic. retro-/prospectiv, cis-/transdanubian. sim-/antipatie, con-/ infirma.

Neputându-se face exclusiv pe baza criteriului semantic-noţional. deosebirea dintre prefixe şi elementele prime de compunere trebuie să apeleze şi la criteriul etimologic, al provenienţei, fie din cuvinte cu sensuri lexicale autonome (substantive, adjective, pronume, numerale, verbe), de la care se formează elemente de compunere, fie din instrumente gramaticale (prepoziţii), care exprimă relaţii, situaţie în care avem de-a face cu prefixe.

La criteriile de mai sus, Dictionnaire encydopedique de la langue franţaise Le Maxidico, Edition de la Connaissance, 1998, p. 1189, adaugă următoarele caracteristici:

„Leş preffixes et Ies suffixes (ou affixes) … sont depourvus d’existence
autonome et constituent un inventaire clos” ;

Leş elements de composition sont „des elements issus de lexemes (elements â
valeur lexicale ayant une signification)… Ces elements de composition constituent un
inventaire ouvert.”;

  1. Leş elements de composition sont aussi „depourvus d’existence autonome”.
    Pe această bază. un formant ca hipo- este succepibil de două interpertări:

prefix, în cuvinte ca hipoaciditate, hipoacuzie, hipoglicemie, hipotensiune,
hipocoristic,   ipoteză  etc.,   fiindcă  provine din  prepoziţia  grecească  hypo  „sub,

dedesubt” (vezi Formarea cuvintelor în limba română, II, Prefixele, Bucureşti, 1978,
p. 118-l22; cf. şi Dictionnaire encydopedique de la langue francaise. Le Maxidico,
Edition de la Connaissance, 1998, p. 1189-l191):

element prim de compunere, în cuvinte ca hipodrom, hipofag. hipolog(ie).
hipomobil, hipopotam etc., fiindcă provine din substantivul grecesc hippos „cal” (vezi

Formarea cuvintelor în limba română. I, Compunerea, Bucureşti, 1970, p. 26, 251; cf.
şi Le Maxidico, p. 1189-l990).

Cuvintele de la punctul l sunt aşadar derivate, cele de la punctul 2 sunt compuse.

 

Cei doi formanţi hipo-, deosebiţi şi prin sens, şi prin origine, sunt în româneşte >mografi şi omofoni, ceea ce a determinat confundarea lor într-unul singur, ca element >rim de compunere, atât în DEX1, cât şi în DN3.

în limba franceză confuzia nu e posibilă, datorită ortografiei sale etimologice: prefixul ste scris hypo- (cu y şi cu un singur p), în timp ce elementul de compunere este scris <ippo- (cu / şi doi/?), conform etimoanelor greceşti (vezi Le Maxidico, p. 1390, 1391).

în franţuzeşte formanţii nu sunt aşadar omografi, ci numai omofoni.

Tot astfel, formantul dis-, cu etimologie dublă, greacă şi latină, se poate găsi în rmătoarele două situaţii:

element prim de compunere, provenind din prefixul grecesc Sva- „dificil”,
mormăi”, cu care se formează compuse precum dischinezie, disconfort, disfonie,
isfuncţie, disgrafie, disgravidie, dislexie, dismnezie, disovulaţie, dispnee, dizenterie
c. (v. Formarea cuvintelor, II, p. 96);

prefix, provenind din prefixul latinesc dis-, exprimând „direcţia divergentă,
>aterea, separarea” sau cu sens negativ-privativ, cu care se formează derivate ca
scontinuu, discredita, disident, disolubil, disonant, displăcea, disproporţie, disgrafie
2. (v. Formarea cuvintelor, II, p. 96-98).

în limba română există o oarecare dificultate în ceea ce priveşte distincţia dintre cei ii formanţi omografi şi omofoni: „Faţă de elementul de compunere dis- „dificil, ormal” (pentru care vezi Formarea cuvintelor, I, p. 247), prefixul omonim se limitează prin origine (elementul de compunere provine din greacă, de unde a truns şi în latină), parţial şi prin sens. Din punct de vedere semantic există unele ropieri în situaţiile în care formaţiile cu prefix au sensul de „insuficienţă calitativă, î& ce e considerat subnormal” (compară derivatul disonant „care sună neplăcut” cu npusele din terminologia medicală de tipul disfuncţie „tulburare a funcţiei unui janism”, disovulaţie „ovulaţie defectuasă” etc.) şi chiar privativ cu anumite teme impară derivatul disproporţie cu compusul disimetrie)” (Formarea cuvintelor în ‘ba română, II, Prefixele, Bucureşti, 1978, p. 96).

Dificultatea şi, deci, confuzia celor doi formanţi în limba română este favorizată de onimia lor, nu numai în ceea ce priveşte pronunţarea (omofonia), ci şi din punct de Iere (orto)grafic.

în limba franceză, prin caracterul etimologic al ortografiei, confuzia este evitabilă: fixul se scrie dis- (cu /) şi este explicat de Le Maxidico (p. 1190) prin lat. dis- qui irque la separation, l’eloignement et aussi le fait de repandre (disjoindre, iersion, disseminer)”; elementul de compunere se scrie cu y (dys-), care este licat prin – gr. dvs- (echivalentul fr. al lui dus-), qui „indique Palteration, Ia iculte, le trouble (dysfonctionnement, dyslexie).”

3ei doi formanţi sunt, aşadar, în franceză, omofoni, dar eterografi prin etimolo-lul ortografiei franceze.

n alte cazuri, formanţii diferă: a) di- „doi” (provenit din numeralul grecesc spunzător) este element de compunere şi formează compuse ca diftong, distih etc.; ia- „prin”, „între” (provenit din prepoziţia grecească corespunzătoare) este prefix rmează derivate ca dializă, dialog etc.

188

 

  • 23. Scrierea cuvintelor compuse (comune şi proprii) şi a unor grupuri sintactice stabile

Specialiştii în ortografie au subliniat adesea, pe drept cuvânt, dificultăţile pe care le ridică scrierea cuvintelor compuse. Astfel, în tratatul de Formare a cuvintelor în limba română, voi. I, Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, în „Cuvântul înainte” al doamnei Mioara Avram se spune că „cea mai complexă problemă de ortografie legată de formarea cuvintelor este aceea a

srierii cuvintelor compuse, în care se aplică în primul rând principiul morfologic al aglindirii gradului de sudură a termenilor componenţi (compară bunăvoinţă cu rea-voinţă), într-o oarecare măsură principiul tradiţional (de exemplu douăzeci faţă de iouă sute), şi, de asemenea, principiul sintactic (diferenţierea unor compuse ca numai,

iată faţă de îmbinările de cuvinte nu mai, o dată etc.)” (p. XV). Aceeaşi celebră cetătoare reia ideea în 1990, în cartea Domniei sale, Ortografie pentru toţi, în

ipitolul XXV: „Un cuvânt sau mai multe”, arătând că, dintre cele „30 de dificultăţi” (aşa cum este formulat subtitlul cărţii doamnei Mioara Avram), „scrierea cuvintelor compuse este unul dintre cele mai dificile capitole ale ortografiei româneşti: în primul rând, pentru că aici pronunţarea nu poate constitui un reper şi, în al doilea rând, pentru că statutul de cuvânt unic (compus) şi delimitarea unui asemenea cuvânt faţă de grupuri – stabile sau nu – sunt interpretabile, iar factorii care trebuie luaţi în seamă sunt numeroşi şi diferiţi de la un caz la altul; cei mai importanţi sunt gradul de sudură semantică şi morfologică dintre termenii constitutivi, tipul de compunere, existenţa sau inexistenţa independentă (în limba actuală) a unui termen constitutiv şi tradiţia grafică, legată în bună parte şi de un criteriu estetic”, (p. 95).

Tot astfel, dl George Beldescu {Ortografia actuală a limbii române, Bucureşti, 1984, p. 182) conchide: „Cu toate îmbunătăţirile aduse ei de DOOM, scrierea cuvintelor compuse continuă să rămână unul dintre punctele critice ale ortografiei actuale. Stăpânirea deplină a unor norme codificate nu scuteşte, uneori nici pe lingvist, de nevoia consultării soluţiei directe a unui caz concret”.

Abordând problematica scrierii cuvintelor compuse, să definim mai întâi termenii, în introducerea la tratatul mai sus citat, p. 7, se precizează: „în limba română, în funcţie de felul termenilor componenţi, cuvintele compuse se grupează în trei categorii mari:

compuse formate din cuvinte întregi existente şi independent în limba noastră
(floarea-soarelui, bunăvoinţă, sus-numit, doisprezece, binecuvânta, deseară etc.);

compuse formate din elemente de compunere inexistente şi independent în limba
română (auto-, cvasi-, deca-, -fob, foto-, -vor etc.), combinate fie între ele (balneolog,
bicefal,    decapod   etc.),   fie   cu   cuvinte   existente   şi   independent   (colontitlu,
termocentrală, centigrad, electrocauteriza etc.);

compuse formate numai din abrevieri ale unor cuvinte (C.F.R., Aprozar) sau din abrevieri
combinate fie cu cuvinte întregi (Romartd), fie cu elemente de compunere (Centrocoop).

în compunerea românească locul central îl ocupă primul dintre aceste trei tipuri de cuvinte compuse. Aici se întâlnesc exemple aparţinând tuturor părţilor de vorbire.

Compusele din cea de-a doua grupă sunt reprezentate prin substantive, adjective, pronume, verbe şi adverbe, iar cele din ultima, numai prin substantive”.

 

Dificultăţile scrierii cuvintelor compuse provin, pe lângă factorii enumeraţi (gradul

2 sudură semantică şi morfologică, tipul de compunere, existenţa sau inexistenţa

idependentă a termenilor constitutivi, tradiţia grafică), şi din aplicarea, de la caz la

iz, a mai multor principii ortografice, fără să se poată stabili reguli generale în acest

jns, ceea ce duce la aprecierea descurajatoare a doamnei Avram că „lipsa unor reguli

;nerale care să se bazeze pe un singur principiu face ca practic scrierea corectă a

ivintelor compuse să se înveţe pentru fiecare cuvânt în parte” (Ortografie pentru toţi,

95). Principiul fonetic este inoperant. Creşte, în schimb, importanţa celorlalte

incipii, în special a principiilor gramaticale, care se bazează pe analiza elementelor

n care sunt alcătuite cuvintele, pe flexiune, ca şi pe sensul termenilor constitutivi şi

legăturile sintactice dintre termeni. Contează aici şi principiul etimologic, mai ales

scrierea compuselor neologice, ba chiar şi principiul estetic, constând în evitarea

or cuvinte prea lungi sau a unor compuse cu prea multe cratime.

în încheierea consideraţiilor generale de mai sus, pentru a sublinia complexitatea

ografierii cuvintelor compuse, voi da câteva exemple dintr-o analiză critică a

jblematicii făcută de domnul George Beldescu în capitolul intitulat „Dificultăţi şi

‘onsecvenţe în scrierea cuvintelor compuse” din cartea Domniei sale Ortografia

‘uală a limbii române, Bucureşti. 1984, p. 172-l75:

  1. Cuvintele compuse au sau trebuie să aibă unitate (în ordine) semantică, sintactică

morfologică „Criteriul [unităţii semantice] este totuşi subiectiv şi, prin aceasta,

n’voc, deoarece sentimentul fuziunii semantice depline ori parţiale a componentelor

i sentimentul păstrării individualităţii lor semantice variază de la om la om, în

iere după gradul de instrucţie. Dar, şi aşa, modul de scriere ţine seamă numai în

te de aceste unităţi” (p.   173), invocându-se alte criterii. Şi domnul Beldescu

tinuă: „Iată numai câteva exemple: a) substantive comune care au numai unitate

tantică se scriu la fel cu cele care au şi unitate sintactică ori şi unitate morfologică:

?-turn, proces-verbal, sânge-rece (cf. datorită sângelui-rece, cu sângele tău rece),

int-viu (argintului-viu) şi nord-est (nord-estului)’, b) la acelaşi nivel de sudură

naticală, scrierea substantivelor diferă: bunăvoinţei, nord-estului şi mai mult ca

rectului; c) adjective cu acelaşi fel de termeni şi cu acelaşi grad de sudură se scriu

rit: rozalbe şi alb-roze, clarvăzători şi sus-numiţi; d) adjective cu grade diferite de

ară gramaticală se scriu la fel: alb-verzuie şi albei-verzui, moral-politice şi morale-

tice; e) pronume cu sau fără unitate morfologică se scriu la fel, cu termenii sudaţi:

îrui, oricui şi aceluiaşi, celorlalţi, înşine; f) pronume cu unitate morfologică se

i deosebit: oricui, vreunui şi nici unui etc” (ibidem).

. Scrierea diferă şi la compusele împrumutate din aceeaşi limbă:

) din franceză: bleumarin, blocnotes, bonom, ciclocros, golaveraj, mizanscenă,

bagaj, vizavi, dar cafe-bar, comis-voiajor;

) din italiană: capodoperă, pianoforte, dar bele-arte, mezzo-soprană; ) din engleză: cnocaut, fotbal, dar volei-bal.

igur că între diferitele compuse exemplificate mai sus, după domnul Beldescu, ă grade diferite de sudură, dar, oricum, multe dintre ele creează complicaţii montabile pentru cei mai mulţi şi o unificare a scrierii, acolo unde e posibilă, în iple ca fotbal, voleibal, este de dorit şi de aşteptat, prin reducerea cazurilor de ire a cratimei, aşa cum s-a întâmplat în 1982, o dată cu apariţia DOOM-ului.

190

 

Atunci s-a renunţat la cratimă în pronumele de politeţe compuse, în formulele de politeţe de tipul Alteţa sa, Domnia sa, Excelenţa sa. Măria sa, Sfinţia voastră, precum şi în numele compuse de localităţi de următoarele tipuri:

substantiv + adjectiv, în exemple ca Baia Mare, Malul Mare, Ocnele Mari,
Râmnicul Sărat, Satul Mare, Târgul Frumos, Târgul Secuiesc etc.:

substantive în nominativ + substantiv în genitiv, în exemple ca : Ocna Sibiului,
Poiana Ţapului, Sighetul Marmaţiei, Şimleul Silvaniei, Vatra Dornei etc. :

substantiv + atribut prepoziţional în exemple ca: Baia de Aramă, Baia de Fier,
Curtea de Argeş, Porţile de Fier, Roşiorii de Vede, Vălenii de Munte etc.

Există trei moduri de scriere a cuvintelor compuse şi a unor grupuri sintactice stabile:

  1. Scrierea într-un singur cuvânt, cu termeni contopiţi sau sudaţi;
  2. Scrierea în cuvinte separate sau scrierea cu blanc;
  3. Scrierea cu cratimă.
  4. Scrierea într-un singur cuvânt, cu termenii contopiţi sau sudaţi

Se scriu într-un singur cuvânt următoarele categorii de cuvinte compuse:

Substantivele comune compuse din cuvinte întregi, existente şi independent în
limba română, prezentând un grad avansat de unitate semantică şi comportându-se în
flexiune ca  un  singur cuvânt,  cu modificarea formei  numai   la  ultimul termen:
binefacere (g.-d. art. binefacerii), blocnotes (art. blocnotesul), bunăvoie, bunăvoinţa
(g.-d. art. bunăvoinţei), dreptunghi, primăvară (g.-d. art. primăverii), vatvârtej (art.

va/vârtejul, pi. valvârtejuri);

Substantivele comune compuse numai din elemente de compunere combinate
sau cu elemente de compunere unite ori nu printr-o vocală de legătură, care aparţine
temei  sau  este adăugată.  Vocalele de legătură sunt mai ales greceşti fiindcă şi
elementele de compunere cele mai numeroase au această origine: o (cefalo-, geo-,
hidro-, micro-, neo-, paleo-, termo-), a (la numeralele deca-, hexa-, penta-, tetra-), e
(tele-) şi / (poli-): bibliofil, democraţie, geografie, microfon, otorinolaringologie,
decalog,   telefon,   poligrafie   etc.   Elementelor   de   compunere   latineşti   le   sunt

caracteristice vocalele de  legătură / (cvadri-,   omni-, pluri-) şi u (acu-,  genu-):
cvadricolor, cvadrisilabic, omnipotent, omnivor, plurivalent, plurivoc, acupunctura,
genuflexiune etc. în compusele create pe teren românesc, vocalele de legătură sunt o şi

i: anotimp, citatomanie, pomicultură, stuftcol;

Compuse din substantive + prepoziţii + substantive: untdelemn;

 

Compuse din una sau mai multe prepoziţii + substantiv sau verb la supin:
demâncare, deochi, fărădelege, deîmpărţit, deînmulţit, descâzut;

Compuse din pronume + substantiv, adverb + adjectiv, prepoziţie + tot + substantiv:
sinucigaş, preaplin, atotştiutor,

Substantivele proprii compuse (antroponime şi toponime), prezentând un grad
avansat de unitate semantică şi comportându-se în flexiune ca un singur cuvânt:
Anamaria (dacă prenumele este astfel scris în actele de identitate), cu genitiv-dativul
Anamariei, Gabiana, cu genitiv-dativul Gabianei, Adăscăliţei, Asandei, Barbâneagră,

 

oazaverae, Burtâverde, Delavrancea, Moşandrei, Sângeorgiu, Sânmihai, Sâmpetru. Tot într-un cuvânt se scriu şi unele substantive proprii, toponime sau antroponime, formate cu elemente de compunere de alte origini:

slavă: star- „vechi” (Starchiojdu), dobro- „bun” (Dobroneagu);

maghiară: -falu „sat”, mai ales în combinaţie cu nume proprii de persoane
(Balintfalău, Chisjalău, Craifalău, Farcaşfalău, Lucafalău, Sasfalu);

turcă: -ghiol „baltă, lac” (Siutghiol, Techirghiol), -chioi „sat” (Cerchezchioi\
-oglu „fiu” (Bacaloglu, Ceauşoglu, Davidoglu), cară- „negru” (Carabogdan, Caracas
„cu   sprâncenele   negre”,   Caracostea,   Caraenache,   Caragheorghe,   Caraghiaur,
Caramitru, Caravasile);

greacă: pap(p)a- „preot” (Papacostea, Papadima, Papahagi, Papastate), konto-/
kondo- „mic, scurt” (Contogheorghe, Condomihali), mavro- „negru” (Mavroiani),
-(o)pol „băiat” (Nicolopol, Vlahopol);

 

Adjective compuse formate din adverb + adjectiv (binecuvântat, clarvăzător),
adverb + substantiv (binefăcător,  binevoitor,  răufăcător), prepoziţie + substantiv

(cuminte), adverb + pronume + verb (cumsecade);

Adjective compuse în structura cărora intră elemente de compunere combinate
între ele sau cu cuvinte care există şi independent: autocefal,  bicefal,  omnivor,
panteist,    autohton,    bicolor,    decapod,    egocentric,    electromecanic,    neolitic,
vasodilatator. în această categorie intră şi termenii etnici: dacoromân, istroromân,
macedoromân, meglenoromân’,

  1. Adjectivele compuse   parasintetice   (formate   simultan   prin   compunere   şi
    derivare):  mărinimos (< adj.  mare + subst.  inimă +  suf.   -os): antonpannesc,
    camilpetrescian, julvernian;

Pronumele  şi  adjectivele pronominale  compuse,  formate  cu  elemente de
compunere alt-, fie-, oare-, ori-, -va, vre- (altceva, altcineva, oarecare, oricine, orice,
cineva, ceva, vreo, vreun);

Pronumele personale compuse cu substantivul domnia, în varianta veche şi
populară dumnea-: dumneata, dumnealui, dumneaei, dumnealor;

Pronume personale formate cu substantivul îns(ul): dânsul, dânsa, dânşii,
dânsele;

 

Pronumele reflexive sieşi, sineşi;

Pronumele de întărire: însumi, însămi, înşine etc.;

Pronumele demonstrative: acelaşi, celălalt, cestălalt etc.;

Numeralele   compuse   cu un   anumit   grad   de   fuziune: unsprezece, douăzeci,
amândoi, tustrei, tuspatru, câteşitrei, câteşipatru, dintâi, întâiaşi (în expresia întâiaşi dată);

Verbele compuse cu adverbul bine: binecuvânta, binevoi;

 

Verbele compuse cu elemente de compunere: autoapăra,  autoconducere,
autoflagela, maltrata, satisface, teleghida;

Verbele, formate numai din elemente de compunere: echivala,  electrocuta,
legifera, prolifera, vocifera;

 

Verbele   compuse   şi   derivate   în   acelaşi   timp   (parasintetice):   dedulci,
îngenunchea, înlătura, înmâna, întruchipa, mulţumi, prescurta;

Formele  verbale  negative  de  gerunziu   şi  participiu   compuse  cu  mai:
nemaivăzând, nemaiauzind, nemaivăzut, nemaiauzit;

192

 

  1. Adverbele compuse cu un grad înalt de fuziune, formate din:
  2. a) +  adv.:  deasupra,   desigur,   dinadins  (dar  într-adins),  îndeaproape,
    îndelung, (mai) prejos;

adj. + subst.: astăzi, bunăoară, deseori, rareori;

prep. + subst.: acasă, aseară, degrabă, departe;

adj. pronominal + adv.: alaltăieri;

adv. + adv.: nicicând, nicicum, niciunde;

prep. + pron.; laolaltă;

  1. g) + conj.: aşadar,
  2. h) + -şi: câtuşi, iarăşi, orişicând, orişicât;

Adverbe compuse cu elementele de compunere fie-, oare-, ori-, va-: fiecum,
oarecum, oricând, oricum, cândva, cumva;

Prepoziţiile compuse din două prepoziţii cu grad avansat de fuziune: despre,
dinspre, dintre, dintru, printre, printru;

Conjuncţiile compuse, cu un   grad avansat de sudură: aşadar, deşi, deoarece,
fiindcă, întrucât, precum, vasăzică;

Unele interjecţii formate din termeni simţiţi ca o unitate: heirup, iacătă, tralala.

  1. Scrierea în cuvinte separate (scrierea cu blanc)

Pentru a putea vorbi de „cuvinte separate” trebuie să avem în vedere existenţa mai multor cuvinte care, cel puţin în cazul locuţiunilor şi expresiilor, fără să fie cuvinte compuse, sunt totuşi îmbinări de cuvinte cu o anumită unitate frazeologică, sunt grupuri sintactice cu un înţeles nou al întregului, sunt adică sintagme stabile, constante, cristalizate în locuţiuni şi expresii neidiomatice şi idiomatice. Este evident că, neavând caracterul unor cuvinte compuse, grupurile sintactice stabile nu pot fi scrise într-un cuvânt, ci în cuvinte separate, despărţite printr-un spaţiu alb, adică prin ceea ce se numeşte blanc. Exemplele sunt numeroase şi sunt studiate de disciplina lingvistică, numită frazeologie (cf. Theodor Hristea, Introducere în studiul fraze­ologiei, în Sinteze de limba română, ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1984, p. 134-l60). Ca structură, grupurile sintactice stabile sunt mai ales substantive însoţite de unu sau mai multe determinante exprimate prin adjective sau substantive cu prepoziţie {apă oxigenată, ardei iute, bătaie de joc, copil din flori, lună de miere, staţiune balneară, ţap ispăşitor), fie locuţiuni adjectivale şi adverbiale (din topor „grosolan”, în doi peri „echivoc, evaziv”, slab de înger „fricos”, tras de păr „forţat, neconvingător”, tobă de carte „foarte învăţat”), fie expresii şi locuţiuni verbale (a spăla putina, a-şi lua inima în dinţi, a se face luntre şi punte, a băga de seamă, a-şi aduce aminte).

Există şi cuvinte compuse care se scriu cu termenii separaţi prin blanc. Acestea sunt atât nume proprii (de persoane şi, mai ales, denumiri geografice), cât şi nume comune.

Continuând cu acestea din urmă, enumerăm:

Formele de politeţe compuse dintr-un substantiv urmat de un adjectiv posesiv, de
tipul Alteţa sa, Domnia sa, Măria sa, Sanctitatea sa, Sfinţia voastră etc;

Formele pronumelui relativ cel ce, cei ce, cele ce etc;

 

Formele pronumelui şi adjectivului pronominal negativ nici un, nici o. nici una,
nici uneia, nici unii, nici unora etc.;

Numeralele cardinale (şi ordinale corespunzătoare) de tipul treizeci şi unu,
treizeci şi una, al treizeci şi unulea, a treizeci şi una, cinci sute, două mii, două sut^.
douăzeci şi două de mii etc.;

Numeralele adverbiale o dată, de cinci ori, a doua oară;

Numerale distributive: câte unu, câte trei, câte patru (dar: câteşitrei, căteşipatru,
într-un singur cuvânt);

Locuţiunile adverbiale şi grupurile sintactice cu valoare adverbială: cu încetul, de
aceea, de asemenea, de obicei, în fine, în sfârşit. Tot separate se scriu şi unele locuţiuni ai

căror termeni componenţi nu există şi independent: o ţâră, pe alocuri, pe de rost.

Când însă aceste locuţiuni sunt pronunţate în tempo rapid sau când apar în poezie, în vederea realizării măsurii egale a versurilor aflate în rimă, atunci ele pot fi scrise şi cu cratimă: de-aceea. de-asemenea, pe-alocuri;

  1. Prepoziţiile compuse şi locuţiunile prepoziţionale ai căror termeni sunt simţiţi ca
    nesudaţi: de la, de pe la, pe la, o dată cu;
  2. Conjuncţiile compuse şi locuţiunile conjuncţionale ai căror termeni sunt ana­
    lizabili: ca să, ci şi, măcar că, o dată ce, ori de câte ori, pentru că (dar, într-un singur
    cuvânt, fiindcă).

Scrierea în cuvinte separate este motivată şi sintactic sau logic la grupurile sintactice omofone, prin raportarea unora la altele cu sensuri diferite. Este vorba de grupuri sintactice omofone, dar eterografe (care se pronunţă la fel, dar se scriu diferit). Aşa cum am arătat şi în §8 (la principiul sintactic), acestor omofone eterografe le-a fost dedicată cartea Aspecte ortografice controversate de Dorin şi Rodica Uţă Uritescu (Bucureşti, 1986), în care sunt prezentate 45 de exemple de omofone a căror scriere este diferită (eterograft): fie într-un singur cuvânt, având un anumit sens, fie în cuvinte separate, având, alt sens, de tipul odată „cândva, odinioar㔑 şi o dată „o singură dată”, în 1994, în Dicţionar de ortograme, cercetătorii băimăreni Victor lancu şi Săluc Horvat au abordat şi ei problema omofonelor eterografice. dar cu scrierea într-un cuvânt sau cu cratimă, de tipul:

ai l a-i [ai]: ai (mei) / a-i (merge);

al l a-l [al]: al (tău) / a-l (stoarce);

aţi l a-ţi [aţ{]: aţi (venit) / a-ţi (juca rolul); ca l c-a [ka]: ca (mine) / c-a (trecut);

ceai l ce-ai [cai]: ceai (de muşeţel) / ce-ai (adus?); dea l de-a [dga]; (să) dea l de-a (latul); ea l e-a [ia]: ea (croşetează) / e-a (noastă); mii l mi-i [mii]: (douăsprezece) mii l mi-i (dor);

sieşi l sie-şi [si-ieşj]: sieşi (nu-şi iartă nimic) / sie-şi (rezervă partea leului);

Dintre cuvintele compuse care se scriu cu termenii separaţi prin blanc fac parte şi numele proprii, antroponime şi mai ales toponime:

  1. Numele proprii de personalităţi istorice şi de personaje literare al căror al doilea termen este un adjectiv precedat sau nu de articolul cel; Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, Stan Păţitul.

 

Numele proprii de persoane urmate de un nume propriu geografic şi legate prin
prepoziţie: Pop de Săseşti, Radu de la Afumaţi.

Denumirile geografice şi teritorial-administrative alcătuite din subst. + subst. cu
formă-tip de nominativ-acuzativ: Barajul Argeş, Lacul Tei, Pădurea Andronache (străzi).

Toponimele compuse din subst. + subst. în genitiv: Balta Brăilei, Calea Unirii.
Calea Victoriei, Câmpia Turzii, Delta Dunării, Izvorul Mureşului, Peştera Muierii,
Piaţa Gării, Râmnicul Vâlcii.

Toponime compuse din subst. + adj.: Apele Vii, Băile Herculane, Dolheştii Mari,
Marea Mediterană, Râmnicul Sărat, Târgul Frumos, Valea Mare.

Toponime compuse din subst. + prep. + subst. sau adverb: Arieşul de Pădure,
Bacăul de Mijloc, Bârseştii de Jos, Husasăul de Criş, Lacul cu Anini, Muiereasca de Sus,
Săliştea de Jos, Taraclia de Salcie, Uileacul de Beiuş, Vălenii de Munte, Zaul de Câmpie.

Toponime alcătuite din prep. + subst.: Intre Gârle, Intre Putne, La Om (vârf).

Toponime alcătuite din subst. + numeral: Bulevardul 1848, Trei Brazi, Zece Mese.

Toponime alcătuite din mai mulţi termeni: Cracul de Doi Lupi, Oceanul îngheţat de Nord.

  1. Scrierea cu cratimă a cuvintelor compuse

Se scriu cu cratimă următoarele categorii de substantive comune:

Compuse din două substantive cu formă de nominativ-acuzativ, cuvinte întregi
existente şi independent în limbă, al căror prim termen se modifică în flexiune:
cal-putere (g.-d. calului-putere, pi. cai-putere), câine-lup (art. câinele-lup, g.-d.
câinelui-lup), contabil-şef(art. contabilul-şef, g.-d. contabilului-şef).

Compuse din numele punctelor cardinale: sud-vest (art. sud-vestuf), nord-est (art.
nord-estul).

Când în compunere întră trei termeni, atunci cratima se foloseşte numai între ultimii doi, iar între primul şi al doilea se foloseşte linia de pauză: nord-nord-vest; când în compunere intră patru termeni, atunci se întrebuinţează două cratime (între primii doi şi ultimii doi), iar la mijloc, între cele două perechi de termeni, se întrebuinţează linia de pauză: sud-est-nord-vest.

Compuse dintr-un substantiv precedat sau urmat de un adjectiv: buna-credinţă
(g.-d. bunei-credinţe}, rea-voinţă (g.-d. relei-voinţe\ argint-viu (g.-d. argintului-viu),
proces-verbal (g.-d. procesului-verbal}.

Compuse dintr-un substantiv feminin de declinarea I terminat în -ă + articol
posesiv,  exprimând grade de rudenie: maică-mea,  mamă-ta,  noră-ta,  nevastă-ta,
soacră-mea.

La acestea, cu excepţia îmbinării nevastă-mea/-ta/-sa, se modifică în flexiune numai adjectivul posesiv: maică-mii, mamă-tii, noră-sii, soacră-mii. în cazul îmbinării cu substantivul nevastă, se declină atât adjectivul posesiv, cât şi substantivul: nevestii-mii, nevestii-tii. nevestii-sii;

  1. Compuse dintr-un substantiv precedat de un numeral: dublu-decalitru (art.
    dublul-decalitru, pi.  dubli-decalitru,  pi.   art.  dublii-decalitri.  g.-d.   pi.  dublilor-
    decalitri), prim-ministru (art. primul-ministru sau prim-ministrul, pi. prim-miniştri,
    art. primii-miniştri sau prim-miniştrii). Este interesant de observat că, după grupul

 

consonantic -ştr-, datorită sonantei r din acest grup, în pronunţare nu există decât un singur /’ silabic la plural atât la forma nearticuiată, cât şi la cea articuiată ([mi-niş-tri]), chiar dacă ortografic pluralul nearticulat se scrie cu un singur / (prim-miniştri), în timp ce pluralul articulat se ortografiază cu doi / (prim-miniştrii).

A doua observaţie este de natură frazeologică: nu se poate spune prim (ui)-ministru al guvernului, fiindcă numai guvernul are un prim-ministru, genitivul al guvernului devenind superfluu. Pleonasmul poate fi evitat printr-o formulare ca: prim(ul)-ministru al României, al Marii Britanii etc..

  1. Compuse din subst. + subst. în genitiv: floarea-soarelui (g.-d. Jlorii-soarelui).
  2. Compuse din   două   substantive   legate   prin   prepoziţie:   brânză-n-sticlă,
    cal-de-mare, poale-n-brâu.
  3. Compuse din două   adjective  nesudate:  galben-verzui,   instructiv-educativ,
    literar-muzical, roşu-portocaliu.
  4. Compuse din două adjective unite prin vocală de legătură: chimico-farmaceutică
    (industrie), fizico-chimice (ştiinţe).

\ 0. Compuse din două sau mai multe adjective indicând originea etnică, unite prin vocală de legătură: anglo-americ’an, austro-ungar (şi numele proprii Austro-Ungaria), <ranco-italo-spaniol, greco-turc, romăno-bulgar.

Se scriu totuşi într-un cuvânt adjectivele: dacoromân, istroromân, macedoromân, neglenoromân.

I1.        Compusele din numele unui punct cardinal şi un adjectiv care exprimă originea
rtnică: nord-american, sud-african, sud-dunărean, vest-german.

  1. Compuse din verbe predicative + substantive şi/sau pronume, formând scurte
    iropoziţii sau  chiar fraze  : gură-cască, papă-lapte, pierde-vară,  zgârie-brânză,
    gârie-nori, du-te-vino, nu-ştiu-ce, nu-ştiu-cum, lasâ-mă-să-te-las.

Un exemplu clasic de folosire a expresiilor nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum este poezia lui ^minescu, De-or trece anii… Pentru a marca unitatea expresiei şi sensul de „mister”, îminescu nu foloseşte cratima, ci pune expresiile între ghilimele:

«De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va place,

Pentru că-n toat-a ei făptură

E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”».

  1. Compuse dintr-un adv. + subst.: înainte-mergător, mai-marele (pi. mai-marii);

Compuse dintr-un adverb şi un adjectiv: aşa-numit, aşa-zis, nou-născut, nou-
yscută, nou-născuţi, nou-născute, propriu-zis, sus-numit etc.

Adverbele compuse din adjectivul demonstrativ astă şi un substantiv: astă-
<rnă, astă-noapte, astă-seară, astă-vară. Unele dintre acestea şi altele de acelaşi tip

‘ pronunţă în tempo rapid, cu adjectivul demonstrativ astă într-o formă conjunctă ast-
‘st-noapte, ast-vară etc.) sau, într-una şi mai scurtă, as-laz-, după cum cuvântul

‘mător începe sau cu o consoană surdă sau cu una sonoră (az-noapte, as-primăvară,
-seară (> aseară), as-toamnă, az-vară). Fiind cel mai frecvent dintre toate, adverbul

‘mpus az-noapte a fost greşit analizat, confundându-se az- (< as- < ăst-) cu adverbul
”.’ „Primul termen al variantelor azi-noapte şi azi-primăvară se confundă cu adverbul
v” (Formarea cuvintelor în limba română, voi. I, Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi
nuţa Hasan, Bucureşti, 1970, p. 220).

 

in revista craioveană de cultură Ramuri, nr. 3 (189), martie 1980, p. 10. 15, am pu­blicat articolul, O scriere hipercorectă (azi-noapte), arătând că ,.printr-o falsă analiză, prin analogia nejustificată cu locuţiunea adverbială azi-dimineaţă ca şi prin etimologie populară […], presupusa formă dialectală az-noapte a fost „corectată” în azi-noapte, ajungându-se, în fond, la un caz tipic de hipercorectitudine, săvârşindu-se adică o greşeală izvorâtă din teama de a nu greşi” (p. 15). Eu am pledat atunci „pentru scrierea într-un singur cuvânt, aznoapte, sau, cel puţin, pentru scrierea în două cuvinte, unite prin cratimă, az-noapte” (ibidem). Ulterior, în 1982, DOOM-ul a adoptat, pe baza principiului morfologic, ortografierea as-noapte, indiscutabilă. Cât priveşte rostirea,

aceasta este, tot indiscutabil, [az-nuâp-te], fiindcă numai aceasta a putut duce la scrierea hipercorectă azi-noapte.

Adverbele şi locuţiunile adverbiale compuse cu prepoziţiile întru, dintru plus
un adverb: într-adins, dintr-adins (dar dinadins), ca şi locuţiunea dis-de-dimineaţă.

Locuţiunile adverbiale formate prin unirea a două cuvinte diferite: calea-valea,
câine-câineşte, hodoronc-tronc, talmeş-balmeş, treacă-meargă, vrând-nevrând.

Adverbele compuse din doi termeni care nu există şi independent în limbă:
harcea-parcea, nitam-nisam.

Compuse cu prepoziţia după: după-amiază, după-masă (o după-masă), după prânz.

Prepoziţia compusă de-a din locuţiunile de tipul: de-a binelea, de-a curmezişul,
de-a dreptul, de-a gata, de-a pururi, de-a uliul şi porumbeii.

Interjecţiile compuse: tic-tac, tura-vura.

  1. Compuse onomatopeice: scârţa-scârţa, tranca-fleanca/treanca-fleanca, tura-vura.
    Cu cratimă se scriu şi următoarele categorii de substantive proprii compuse, lipsite

de unitate morfologică.

Două sau trei toponime alcătuite din substantive cu formă-tip de nominativ-
acuzativ: Brezniţa-Motru, Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu-Severin, Slobozia-Chişcăreni,
Someş-Odorhei, Văleni-Dâmboviţa.

Un toponim urmat de un substantiv comun: Bălteni-Deal, Bârnova-Sanatoriu,
Bod-Fabrică, Dumitreşti-Faţă, Focşani-Gară.

Un substantiv comun (termen generic din domeniul teritorial administrativ şi
geografic), care nu se mai atribuie realităţii respective, urmat de un toponim: Baia-
Dobrogea, Baia-Sprie, Cotu-Mihalea, Ocna-Mureş, Piatra-Olt, Podu-Olt, Râmnicu-
Vâlcea, Târgu-Jiu, Tumu-Măgurele.

Numele de familie şi prenumele compuse: Micu-Clain, Rădulescu-Motru, Ana-
Gabriela, Ana-Maria, Eugenia-Liana.

Numele de personaje istorice şi literare: Ali-Paşa. Hagi-Tudose, Mircea-Vodă,
Por-lmpărat (dar împăratul Roşu, împăratul Verde).

Nume de personaje din basme şi povestiri: Tic-Pitic, Zâna-Zânelor, Harap-Alb,
Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră.

  1. Numele de sărbători: Moş-Ajun (art. Moş-Ajunul).

 

Capitolul VI Cratima, semn ortografic

Liniuţa de unire şi de despărţire, numită ştiinţific cratimă, este, în scrierea imânească, un semn ortografic, principal şi complex, şi un semn secundar de unctuaţie. în legătură cu denumirile mai vechi, liniată de unire şi liniufă de ?spărţire trebuie să subliniez că acestea nu sunt antonimice şi disjunctive, ne se opun

nu se exclud. Ele denumesc acelaşi semn ortografic cu funcţie dublă, de unire din jnctul de vedere al pronunţării a două sau mai multe cuvinte împreună, ca şi când ar irma un singur cuvânt, şi de despărţire (orto)grafîcă, fiindcă au valori morfologice ferite. Cuvintele fonetice mam, teai etc. nu înseamnă nimic în limba română pentru i, de fapt, ele sunt alcătuite din câte două cuvinte cu individualitate morfologică i(ă) şi am, te şi ai), dar ele nu se mai rostesc separat, ca două cuvinte diferite, ci ipreună, ca şi când ar fi un singur cuvânt. Această dublă realitate este exprimată gra-; prin cratimă, care indică rostirea împreună a celor două cuvinte, adică le uneşte fo-:tic, şi, în acelaşi timp, faptul că acestea sunt părţi de vorbire diferite, adică le des-irte morfologic, în cele ce urmează mă ocup de cratimă exclusiv ca semn ortografic.

Rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte constituie cauza pentru care acestea se riu cu cratimă: formele ai-am (dus), te-ai (dus) se ortogratlază cu cratimă din cauză că se onunţă împreună, în acelaşi timp. însă, rostirea împreună [mam], [teail constituie şi opul folosirii cratimei: scriem m-am (dus), te-ai (dus), ca să rostim împreună cele două vinte. Această ultimă ipostază a lucrurilor se poate proba mai bine prin alte exemple de ibinări la care rostirea poate fi şi în cuvinte separate, dar, din necesităţi de ritm şi măsură,

poezie, cuvintele respective trebuie pronunţate cu legătură, împreună, cu o silabă mai ţin. Dintre foarte multele exemple din poezia eminesciană mă opresc Ia două versuri aţe în rimă. cu ritm trohaic şi cu măsura de 16 silabe (8 + 8) din volumul Eminescu, <ezii, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1958, p. 491:

„Prin / cioc/ni/re / de / pa/hâ/re//
I           2345678

şi / prin / dân/ţuri / des/frâ/nâ/te I        2        34        5678 Vre / un / cio/clu / de / pe / li/liţi// l       2        34       5678

va-n/căr/câ/-o-a/tunci / în / spâ/te.” 1234        5       678

In ultimul emistih, primele patru cuvinte (va-ncărca-o-atunci) trebuie rostite cu legătura ută de cele trei cratime, astfel că silaba nr. 4, scrisă o-a, se pronunţă ca diftongul [ya] şi nai astfel acest emistih poate avea, ca şi celelalte, opt silabe şi ritmul trohaic. Dar toate aceste cerinţe se realizează prin folosirea cratimei, care are acest rol de a ermina lectura fidelă a celor două versuri. Al doilea exemplu priveşte tot funcţia, ea de a determina rostirea împreună a două cuvinte, pentru a îndeplini cerinţele >zodice ale poeziei. Este vorba de ultima strofă a poeziei intitulate Vre o zgâtie de î (p. 607 din ediţia citată):

 

 

„Şi zâm/besc /a/tât /de/diil/ce/

l         2345678 Ca / şi / când / ar / fi / de-a / pii/ruri !

12        345678 Toâ/te / grâ/ti/i/le / de-ăs/tăzi

123456        7       8 Or / să / fi/e-a/tunci / cu/su/ruri”.

12345         678

Pentru lectura corectă a acestei strofe, eu am introdus două cratime, care lipsesc din ediţia Perpessicius: în versul al treilea, între cuvintele de şi astăzi, şi în ultimul vers, între cuvintele^/e şi atunci. Fără aceste cratime, cele două versuri ar avea câte 9 silabe în loc de 8, câte au toate versurile strofei şi ale întregii poezii. Pe de altă parte, lipsa celor două cratime ar afecta şi ritmul trohaic al poeziei. Am adăugat aşadar cele două cratime în scopul lecturii corecte a ultimelor două versuri ale poeziei, în care silaba a VlJ-a din penultimul vers trebuie pronunţată cu diftongul [ga], iar silaba a IV-a din

ultimul vers trebuie rostită cu diftongul [ia], prin sinereză.

Aşadar, cratima este semnul ortografic care uneşte cuvintele rostite împreună şi desparte aceste cuvinte ca entităţi morfologice.

In ceea ce priveşte rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte, aceasta se realizează pe următoarele patru căi:

  1. Prin sinereză, adică prin pronunţarea a două vocale silabice într-o singură silabă, cu diftong sau triftong, fenomenul fiind posibil prin transformarea uneia dintre cele două vocale silabice în corespondenţa ei asilabică. Evident că aceasta este întotdeauna vocala cu apertura mai mică, până la gradul 4 de apertură, afară de î şi o. Aceasta înseamnă că pot deveni asilabice numai vocalele închise / şi u (grafic şi o, atunci când reprezintă în scris sunetul asilabic [y]) şi vocala medie ca apertură e, cu gradul 4. Nu pot deveni asilabice vocalele medii o şi ă, precum şi vocala deschisă a. în mod obişnuit, diftongii care pot rezulta sunt diftongi cu semiconsoana [i], provenită uneori dintr-un / asilabic şoptit (vezi-un fve-zjun], e-un [jun], e-atât \Ja-tit\, vezi-o [ve-zjo], toţi-odată [to-ţjo-dâ-tă], toţi-aceia [to-fta-ce-ia]) şi diftongi cu semiconsoana [u] (pentru care urmează două exemple eminesciene):
  2. a) „Ca povestea cea sărmană
    Care nimeni n-o-a-nţeles
    Trec prin vremea tristă, vană.

    Cum prin secoli un eres”.

(Cântecul lăutarului, p. 235)

Cuvintele subliniate mi o a înţeles cuprind trei cratime, pentru a fi pronunţate împreună, în 3 silabe ([nuan-ţe-les]), pentru ca întregul vers să aibă 7 silabe, câte are şi ultimul vers, cu care rimează. Prima şi ultima cratimă marchează eliziunea vocalelor u din nu şi i din înţeles, dar cratima din mijloc are scopul de a determina rostirea cu sinereză a celor două cuvinte o şi a, cu diftongul [ya];

  1. b) „Cât ziulica trupu-odihnă n-are” (din sonetul Sătul de lucru, cit., p. 468), în
    care cuvintele subliniate se pronunţă [tru-puo-dih-nă].

 

De asemenea, există diftongi şi cu semivocala [e,] (de-atunci [dea-titnc], de-a tururi [dga-pii-ruri]). Diftongii din exemplele de mai sus sunt toţi ascendenţi, pentru ;ă vocalele care devin asilabice se află la sfârşitul cuvântului precedent, iar vocalele ;are rămân silabice, la începutul cuvântului următor. Există şi situaţia inversă, cu liftongi descendenţi formaţi cu semiconsoana [i], provenită din:

a/ pronumele neaccentuat în acuzativ: mi-i (da£) [mii],, /’-‘ (iau) [ţij], vi-i (arăt) [vii];

b/ forma scurtă / a verbului a fi: viaţa-i (frumoasă) [vjâ-ţaj];

c/ adjectivul pronominal neaccentuat   în dativ, aşa-numitul dativ posesiv: ochii-i

,ochii lui, ei” [6-Kii], viaţa-i „viaţa lui, ei” [vjâ-{ai].

După cum se vede, eu am încadrat exemplele de mai sus cu diftongi descendenţi în ategoria rostire împreună prin sinereză, spre deosebire de doamna Mioara Avram, are consideră că acest / este o alipire cu includere silabică (Ortografie pentru toţi, i. 106) (cf. DOOM, p. XXXVI).

Prin sinereză se formează şi triftongi. care sunt ascendent-descendenţi: mi-au (dat)

njau], mi-ai (dat) [miaj], te-au (lovit) [te.au], te-ai (dus) [tgai].

  1. Prin contragerea lui e de Ia sfârşitul cuvântului precedent cu o de la începutul
    uvântului următor  într-un  singur  sunet  silabic,   vocala  mixtă  o,  anterioară  cu
    ibializare. Fenomenul, care este un caz special de sinereză, a fost studiat de mine,
    entru situaţiile din interiorul cuvintelor, în articolul Vocala mixtă românească o în
    mcţie silabică şi asilabicâ, apărut în volumul Hommage â lorgu Iordan ă l’occasion
    e son quatre-vingt-dixieme anniversaire, Bucarest, 1978, p. 83-91 şi apoi în cartea

    Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Editura „Scrisul Românesc””,
    raiova 1986, p. 90 şi următoarele, sub titlul Diftongii cu semivocala a Am arătat, în

    senţă, că din vocalele silabice e şi o, prin pronunţarea lor împreună, într-o singură
    labă, nu poate rezulta aşa-numitul diftong *eo, un asemenea diftongoid neputându-se
    :aliza din cauza unei prea mici diferenţe de apertură între elementele sale. Rezultă, în
    :himb,  o vocală mixtă, în care s-au contopit caracteristici de la fiecare dintre
    ementele componente, de la e păstrându-se locul de articulare şi apertură, de la o,
    bializarea.

Fenomenul nu se petrece numai în interiorul cuvântului, în antroponime ca leoj(i)u [blo-ju], Bleotu [blo-tu], Fleondor [flon-dor], Fleoştor [floş-tor], Pleocă >lo-kă] sau în nume comune, precum aoleo [a-uo-lo], cteombă [klom-bă], fleoşc loşc], leorcăi [lor-kă-ji], pleopă [plo-pă], pleoşti [ploş-ti], ci şi între două cuvinte, ntre care primul se termină în e, iar al doilea începe cu o, rostite cu legătură şi scrise i cratimă: (fata pe) care-o (vezi) [kâ-ro], câte-o (floare) [kî-to], crede-o [kre-do], ‘-oi (adormi) [doi], mâine-o (caut) [mîj-no], pe-o (gură de rai) [po], spune-o [spii->], uite-o [uj-to]. La acestea adaug exemple din poezia eminesciană: de-oricare-a (ei se) [dorj-kâ-rga] (op. cit., p. 347, (în) lume-o (a creat) [lii-mo] (op. cit., p. 366). -orizon [po-ri-zon] (op. cit., p. 559).

  1. Prin elidarea sau suprimarea uneia dintre cele două vocale silabice care se află
    :re două cuvinte rostite împreună (vocala finală a primului cuvânt şi vocala iniţială a
    vântului următor).

 

Cea mai frecventă dintre eliziuni este elidarea vocalei finale (din cuvântul precedent), cu atât mai mult cu cât aceasta are, de regulă, caracter obligatoriu, într-un exemplu, precum m-am (dus). Nimeni nu spune mă am dus.

în poziţia finală se elidează majoritatea vocalelor, mai ales cele cu apertură mai mare, a şi ă, care la întâlnirea cu vocale deschise din cuvântul următor, sunt suprimate fonetic, iar în scris locul lor este ocupat de cratimă: m-am dus (< mă am dus), v-a(i dus (< vă aţi dus), arunc-o (< aruncă o), las-o (< lasă o).

în această situaţie, se elidează însă şi vocala medie e, ba chiar şi vocalele închise u şi /: s-a dus (< se a dus), s-or duce (< se or duce), într-un (< întru un), dintr-o (< dintru o), ş-o văd (< şi o văd), în acest ultim exemplu, eliziunea lui / din conjuncţia şi este facultativă, iar cratima se poate folosi, pentru a marca rostirea împreună, chiar şi cu / neelidat: şi-o văd. Elidarea vocalei finale asigură integritatea celui de-al doilea cuvânt, în timp ce primul rămâne inteligibil chiar şi fără sunetul final: într-un, las-o. Aşa se explică elidarea sunetului final al primului cuvânt şi nu a sunetului iniţial al celui de-al doilea.

în poezie, eliziunea este mijlocul clasic de realizare a măsurii versurilor legate prin rimă, aşa cum demonstrează exemplul eminescian din poemul Memento mori (p. 296), în care elidarea sunetului final al primului termen alternează cu nonelidarea:

„Neînvinşi ş-unii şi alţii -ş-unii ş-alţi nemuritori

Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.”

Elidarea vocalei iniţiale a cuvântului următor are loc într-un singur caz, atunci când acesta începe cu vocala î urmată de o consoană nazală şi este, de regulă, facultativă: se-nţelege şi se înţelege, mâ-ntorc şi mă întorc, rostirea-mpreună şi rostirea împreună. Cele două rânduri de forme se deosebesc prin numărul de silabe, în sensul că, prin eliziunea lui ; silabic, cuvântul următor rămâne cu o silabă mai puţin: se-mpreună faţă de se împreună. Variantele cu eliziune şi cu cratimă caracterizează stilul colocvial şi, evident, poezia, din raţiuni prozodice. Aici, regulile de mai sus, în legătură cu elidarea sunetului final al primului termen sau a sunetului iniţial al cuvântului următor, sunt înţelese diferit de poet sau de editor.

Rămânând, ca de obicei, la Eminescu, observăm deosebiri de la o ediţie la alta. Astfel, în ediţia-princeps a lui Maiorescu (Bucureşti, 1884) în poemul Luceafărul apare grafia d’intăi (zioa cea d’intăi, p. 294, forma cea d’intăi, p. 297, iubirea mea d’intăi, p. 299), în timp ce în ediţiile Perpessicius (Bucureşti, 1939, 1958) şi Petru Creţia (Bucureşti, Humanitas, 1994), aceasta a fost corectată în de ‘ntâi (cu apostrof) şi de-ntâi (cu cratimă).

Cele două grafii sunt, cum se vede, diferite nu numai după anii de apariţie ai ediţiei, cu norme ortografice diferite, cu apostrof sau cratimă, ci şi după modul de interpretare a ortogramei, cu semnul ortografic (apostrof sau cratimă) marcând eliziunea uneia sau a celeilalte dintre cele două vocale, fie a vocalei e din cuvântul de, fie a vocalei iniţiale î din cuvântul următor. Sunt aici interpretări diferite ale editorilor sau una dintre ele reproduce grafia lui Eminescu din manuscris? Fără manuscris sau fără măcar un facsimil al acestuia, nu avem de unde şti cum stau lucrurile.

 

. ..„ ,.„ , ai nane aecat să comentez cele două ortograme, sa ie interpretez filologic şi numai astfel să trag o concluzie.

Indiferent de ortogramă (d’întâi sau d-intâi sau de-ntâi sau, în sfârşit, dintâi, cum se scrie astăzi), avem de-a face cu un adjectiv invariabil, compus din prepoziţia de şi numeralul ordinal întâi. Pe baza acestei analize, pornind de la de + întâi, rostirea împreună a celor două cuvinte se realizează prin elidarea vocalei /”, de la începutul celui de al doilea termen, înlocuite până în 1953 prin apostrof, astăzi prin cratimă, rezultând astfel forma şi ortogramă de-ntâi. care apare în ediţiile mai recente, chiar dacă astăzi şi de multă vreme forma obişnuită, admisă şi de limba literară, este cu /’, dintâi, aceeaşi cu forma ortografiată de Maiorescu, în 1884, în două cuvinte scrise cu apostrof, d’intăi. Se pune întrebarea de ce într-un caz avem forma scrisă şi rostită cu e, iar în al doilea cu /? Altfel spus, cum a luat naştere forma cu /, atâta timp cât vocala / nu există în nici unul dintre cei doi termeni componenţi ?

La această întrebare nu se poate răspunde decât pornind de la forma di a prepoziţiei în graiurile dacoromâne în care se pronunţă astfel.

Compunerea s-a realizat, aşadar, în aceste graiuri, din elementele di + întâi pronun­ţate împreună, iar rostirea împreună nu se poate realiza decât prin eliziunea lui î: di-ntâi. Sudura avansată a celor două cuvinte componente a creat impresia unui singur cuvânt, ceea ce a dus şi la scrierea într-un singur cuvânt: dintâi.

Dar această interpretare nu susţine grafia d’intâi (în forma moldovenească d’intăi), fiindcă /, făcând parte din prepoziţie, nu are cum să apară în numeralul întâi, care nu avea cum să devină intâi, decât, eventual, printr-o acomodare la /’ precedent: di întâi > di intâi > dintâi. In această eventualitate, ar trebui să admitem eliziunea lui / din prepoziţie (d’intâi), ceea ce n-ar fi imposibil, dar evoluţia ar fi prea întortocheată şi neverosimilă, în timp ce explicaţia prin eliziunea lui /” iniţial din întâi (di-ntâi) este mult mai simplă şi mai verosimilă. Rezultă că grafia d’intâi din ediţia Maiorescu este neinspirată, cu atât mai mult cu cât tocmai graiurilor moldoveneşti le este caracteristică pronunţarea di pentru de (pi pentru pe etc.).

Aşa s-a întâmplat şi cu alte cuvinte compuse cu prepoziţia de devenită di: dinainte (< de + înainte), dinapoi (< de + înapoi), dinăuntru (< de + înăuntru), dinafară (< de f în + afară), dintre (< de + între), dincolo (< de + încolo), dincoace (< de + ncoace), dinspre (< de + înspre) etc.

Şi în aceste cazuri vocala elidată este / de la începutul cuvântului următor înainte, ţăpoi etc. (di + înainte > di-nainte > dinainte; di + înapoi > di-napoi > dinapoi: di

înspre > di-nspre > dinspre etc.).

Explicaţia prin acomodarea lui / la / precedent (di + înspre > di + înspre) şi apoi “in elidarea lui / din prepoziţia di (di-inspre > d’inspre) este inacceptabilă, la fel ca şi •afia maioresciană d’intăi.

Cât despre pronunţarea lui de ca di în anumite graiuri dacoromâne, acestea se >rbesc, aşa cum rezultă din atlasele lingvistice româneşti, „în Moldova, răsăritul

unteniei, Dobrogea, vestul Transilvaniei (Bihor – Munţii Apuseni), sud-estul Bana-

ui şi vestul Olteniei” (Ion Gheţie, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul

XVI-lea, Bucureşti, 1974, p. 96).

Tot astfel, în ediţiile Maiorescu, Perpessicius, ba chiar şi Creţia, în strofa cu

nărui 30 din Luceafărul, versul al doilea apare ortografiat cu o singură cratimă

202

 

(Coroana-i arde pare\ care marchează rostirea împreună prin sinereză. Versul a fost însă corectat de acelaşi Petru Creţia în ediţia din 1989, în noul tiraj după ediţia Maiorescu, în capitolul „Corecţiuni şi emendări”, p. XXX-XXXl, sub forma Coroan-a-i arde pare, care, prin folosirea a două cratime, capătă înţeles (diferit). Cea de-a doua cratimă am explicat-o mai sus. Prima marchează eliziunea lui a de la sfârşitul cuvântului coroana, datorită lui a următor.

Eliziunea vocalei finale din cuvântul precedent se observă şi în alte exemple: p-ici (p. 124), l-apatriei (p. 10), num-o dată (p. 513), pân-aice (p. 584), răzbun-un (p. 10) d-iubire (p. 260).

Totuşi, în câteva cazuri, apare elidată vocala iniţială a cuvântului următor, fie în manuscrisul poetului, fie ca interpretare a editorului: de-namice (săbii) (p. 575), (te iubesc) Jar’ de-mputări (p. 400), sisteme-ntegre (p. 323), (o să) ni-nspire (p. 342), popoare-ndiane (p. 238). Dar în exemplele de mai sus cuvintele cu elidarea vocalei iniţiale sunt neologisme care încep cu /’, nu cu î: inamice, imputări, integre, inspire, indicme. Pronunţarea lor fără / iniţial nu e nici suficient de clară, nici eufonică. Este motivul pentru care propun ortografierea cu menţinerea lui; iniţial şi cu eliziunea lui e final din cuvântul precedent: d-inamice (săbii), d-imputâri, sistem-integre, (o să) n-inspire. popoar-indiane. Invoc în sprijinul părerii mele grafia similară de-nvidie din sonetul Democraţia din cartea M. Eminescu. Sonete, ediţie critică îngrijită de Petru Creţia, cu 32 de reproduceri după manuscrise. Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991, p. 85. Grafia editorului de-nvidie cred că trebuie ortografiată d-invidie, cu eliziunea vocalei finale e din primul cuvânt, cu atât mai mult cu cât aşa apare şi în facsimilul alăturat, de la p. 84, cu deosebirea că, pe baza regulilor ortografice ale timpului, poetul a folosit apostroful: d’invidie.

O particularitate eminesciană a folosirii cratimei cu funcţia de a marca eliziunea este scrierea cratimei cu păstrarea ambelor vocale, cititorului sau recitatorului revenindu-i sarcina de a suprima el vocala finală a cuvântului precedent: i-aruncă-o roză (p. 121). încă-o dată (p. 389), fruntea-acum (p. 389), marea-amară (p. 394), să vadă-adevăru-i (p. 467), o vorbă-ai vrea (p. 430). Am menţionat aici această particularitate, care e în afar» normelor ortografice, pentru ca recitatorul poeziei eminesciene să ştie să nu pronunţe ambele vocale şi, spre a respecta măsura versurilor, s-o elideze pe prima dintre ele.

  1. Prin alipirea unor cuvinte neaccentuate la începutul sau la sfârşitul altora, cu sau fără includere silabică. Deosebim două tipuri de alipire:
  2. a) alipirea unui cuvânt proclitic, cu corp fonetic redus la începutul altui
    cuvânt cu iniţială vocalică, ca un adaos consonantic, totdeauna cu includerea lui
    silabică:
  3. b) alipirea unor cuvinte enclitice cu corp fonetic redus la sfârşitul altui cuvânt, cu
    sau fără includerea lor silabică.

Primul tip constă în alipirea consoanei /, pronume personal în acuzativ, la începutul unui verb, mai ales auxiliar, care începe cu vocală (l-am auzit, l-oi asculta, l-aşteaptă) şi în alipirea consoanei s „sunt” la începutul unui adverb care începe cu vocala a (s-acasă, s-atât, s-aşa). Fiind consoane, este evident că atât /, cât şi 5 se rostesc în silaba cu care începe cuvântul următor ([lam], [loi], [laş], [sa]).

Al doilea tip este alipirea la sfârşitul unui cuvânt cu sau fără includerea silabică.

2OT

 

Cu includerea silabică se alipesc:

formele  pronominale  neaccentuate de dativ  alipite  la verbe:  dă-mi,   adu-ţi
minte), dându-şi (seama);

formele pronominale neaccentuate de dativ, alipite la substantive, adjective sau
repeziţii, formând aşa-numitul dativ posesiv: viaţa-mi, şoapta-ţi, (farmecul) vieţii-mi,
supră-şi, împotrivă-mi;

forma scurtă s a indicativului prezent de Ia verbul a fi, alipită la cuvinte

;rminate în vocală: afară-s (mulţi), altele-s (relele), ăsta-s (eu), oamenii-s [uâ-me-is] (buni şi răi), toţi-s (obosiţi) [to-ţis], veri-s (ori fraţi) [ve-ris].

în ultimele două exemple, şi în altele de acest fel, / final asilabic şoptit din formele )ţj [toţj] Ş> ver> [veriL nemaifiind final, devine silabic şi formează silabă cu s următor i cu consoana precedentă.

Fără includerea silabică, se rostesc împreună:

  1. a) formele auxiliarelor a avea şi a vrea ataşate la participiul şi la infinitivul
    erbelor, creând aşa-numitele   forme  verbale   inverse: aflat-am,   văzut-ai, crezut-a,
    ‘iut-afi, vedea-voi, sta-vom.

între aceste forme inverse de participiu şi de infinitiv se pot intercala şi pronume: rezutu-l-a, crezutu-l-am, mânca-l-ar (tata), plânsu-mi-s-a, vedea-l-aş (mare). Astfel e forme inverse cu intercalare de pronume se folosesc cu predilecţie în poezie şi, spre templificare, citez două versuri eminesciene din poezia Sară pe deal:

„Lângă salcâm

sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi

spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”;

  1. b) forme pronominale neaccentuate de dativ şi acuzativ ataşate la verbe: dă-ne,
    are-mi-se, spu-ne-le, uită-te;
  2. c) forme pronominale neaccentuate ataşate la interjecţii verbale: iată-te, na-ţi-l;
  3. d) adjective pronominale posesive ataşate la substantive nearticulate, pentru a
    )rma îmbinări exprimând grade de rudenie: frate-meu, tată-său, bunicâ-mea (g.-d.
    unică-mii), soră-sa (g.-d. soră-sii).

în afară de funcţia principală despre care a fost vorba mai sus, cratima îndeplineşte alte roluri, după cum urmează:

  1. Rolul de marcă grafică a unor cuvinte compuse, exprimând statutul de cuvinte
    ampuse şi gradul lor de sudură.

Despre această funcţie am vorbit pe larg în §23. C (Scrierea cu cratimă a wintelor compuse);

Rolul de marcă grafică a unor derivate cu prefixe şi a unor derivate cu sufixe
‘. §22. A şi B);

Rolul de marcă grafică a unor sigle şi cuvinte neadaptate, articulate sau nu,
lăsată înaintea articolului hotărât masculin sau neutru -/ şi înaintea desinenţei de
Iural -uri, în exemple ca CFR-ul, KGB-ul, wc-ul, wc-uri, pick-up-ul, pick-up-uri,
‘tow-ul, week-end-ul, cow-boy-ul. Unele dintre acestea se scriu cu cratimă în limba de

rigine (engleză), la care se adaugă a doua cratimă, în limba română, înaintea
rticolului sau desinenţei de plural. Pe de altă parte, ca şi în fondul vechi, articolul

204

 

hotărât / apare precedat de vocala w, care, în pronunţare, atunci când nu se rosteşte /, îndeplineşte funcţia de articol. Această vocală w este considerată de doamna Mioara Avram ca „vocală de legătură”, atât în Ortografie pentru toţi, p. 58, cât şi în Gramatica pentru toţi, ediţia l, Bucureşti, 1986, p. 67, ediţia a H-a, Bucureşti, 1997, p. 91. Dar acelaşi u în formele articulate ale cuvintelor din fondul vechi, precum omul, pomul etc., este, cum se ştie, fostă desinenţă de singular, în neologismele de tipul pick-up-ul, week-end-ul, u dinaintea articolului / nu are cum să fie fostă desinenţă de singular, aceasta fiind desinenţă zero, dar, cred eu, această vocală poate fi asimiiată fostei desinenţe din cuvintele moştenite din latină, tot aşa cum acesteia i-a fost asimilat m din cuvintele care nu proveneau din latină, împrumuturi mai vechi sau mai noi.

Aşadar, u din ultima silabă a unui anglicism ca week-end-ul nu are cum să fie vocală de legătură, cu atât mai mult cu cât sintagma vocală de legătură se foloseşte, de regulă, pentru vocalele (printre care şi m), care se află la sfârşitul primului termen, ca vocală adăugată sau ca aparţinând temei cuvintelor compuse alcătuite cu sau din elemente de compunere, de tipul acupunctura, genuflexiune, cu vocala de legătură w, de origine latină.

Rolul de marcă grafică a unor abrevieri de cuvinte compuse care se scriu cu
cratimă şi când nu sunt abreviate: gen.-mr. (< general-maior), N-E (< nord-est).

Rolul de a separa, în lucrări de lingvistică, segmente izolate dintr-un cuvânt
(sunete, litere, prefixe şi sufixe, elemente de compunere, rădăcini, teme, articole,
desinenţe): rădăcina om-, fosta desinenţă -w-, articolul -/.

Rolul de a separa silabele unui cuvânt, mai ales la capăt de rând, după reguli
bine stabilite şi după tipuri de silabaţie.

 

Capitolul VII Scrierea cu iniţială mare sau mică

  1. Scrierea cu iniţială majusculă
  2. Scrierea cu iniţială minusculă

Grupez Ia un loc scrierea cu literă mare sau mică la iniţială, pe de o parte, din cauza :aracterului elementar al regulilor, pe de altă parte, fiindcă aceste reguli sunt incluse în iproape toate cărţile care se referă la ortografie, în toate dicţionarele şi îndreptarele jrtografice. Drept urmare, nu voi înşira regulile scrierii cu iniţială majusculă şi tiinusculă, ci voi face trimitere la cartea fundamentală a doamnei Mioara Avram, Ortografie pentru toţi, capitolul XXXVIII, intitulat Majuscula sau minusculă, •>. 116-l25, unde, pe lângă regulile privitoare la cele două situaţii, autoarea se referă şi a folosirea scrierii cu majuscule sau cu minuscule împotriva normelor lingvistice ortografice), în mod intenţionat, „din dorinţa de originalitate, deci ca procedeu ţinând le arta grafică” (p. 124).

în ceea ce priveşte poziţia care trebuie adoptată faţă de aceste abateri, mă asociez ntru totul aprecierii doamnei Avram că „aceste grafii nonconformiste […] reprezintă in fel de joacă de-a scrisul. Ele sunt nerecomandabile nu atât în sine, cât prin efectul, lesigur involuntar, pe care-l au asupra celor care nu le înţeleg substratul artistic şi le iidecă exclusiv sub aspect ortografic, fie condamnându-le ca abateri, fie – mai grav -doptându-le ca modele în scrisul curent. In ce priveşte însuşi efectul artistic, le este nulat de banalizarea acestor procedee, devenite maniere […]. Respectarea normelor rtografice ar trebui să constituie o normă şi pentru graficieni!” (p. 125).

  1. Scrierea termenilor generici

Noţiunea de termen generic sau nume generic, referitore la termenii care însoţesc urnele proprii geografice şi teritorial-administrative, indicând o categorie întreagă de biecte de acelaşi fel, pune probleme de scriere, tocmai prin caracterul său de eneralitate. prin poziţia faţă de un toponim oarecare sau prin forma toponimului.

In acest domeniu, DOOM-ul a adus, în 1982, un sistem de reguli ortografice recise, dar, în acelaşi timp, complicate, după cum se va vedea din prezentarea şi )mentariile care urmează.

Este vorba de termenii pe care-i prezint pe sfere semantice:

stradă, cale. bulevard, şosea, splai, alee, intrare, pasaj, pas, drum, chei’,
-piaţă, cartier, sat, comuna, judeţ, oraş, municipiu, sector, cod, cătun, mahala;

bloc, scară, etaj, număr, apartament;
-grădiniţă, şcoală, liceu, colegiu, universitate, institut:

restaurant, hotel, han;

întreprindere, fabrică, uzină, societate, trust, holding;

câmp. câmpie, poiană, vale;

206

 

deal, munte, vârf, pisc, podiş;

râu, pârâu, deltă, fluviu, baltă, lac, mare, ocean, insulă, peninsulă;

grădină, parc;

baie, băi;

(ară, regat, republică etc.

Chiar dacă are în vedere numai o parte dintre aceşti termeni generici, DOOM-ul a introdus o serie de distincţii şi condiţii: dacă termenul generic respectiv face sau nu

ace parte din denumire, dacă ocupă locul al doilea al denumirii, dacă, ocupând locul întâi, cel de-al doilea termen al denumirii este un substantiv în cazul genitiv sau cu formă de nominativ-acuzativ, dacă cel de-al doilea termen este substantiv sau adjectiv ari numeral etc.

Aceste distincţii şi condiţii se regăsesc în regulile de la p. XXX din DOOM, după cum urmează: „Termenii generici alee. baltă, bulevard, chei, câmpie, deal. insulă,

virare, judeţ, lac, mare, munte, ocean, pas, pasaj, peninsulă, piaţă, vârf etc. fac parte lin denumire şi deci se scriu cu literă mare” când:

  1. a) sunt urmaţi de un substantiv în genitiv: Aleea Pajurii, Balta Brăilei, Cheile
    Ucazului, Delta Dunării, Munţii Măcinului, Podişul Transilvaniei, Râul Doamnei;

sunt urmaţi de un adjectiv: Băile Herculane,  Câmpia Română,   Grădina
Botanică,  Imperiul Roman, Marea Mediterană,  Marea Neagră, Munţii Apuseni,
Oceanul Pacific, Peninsula Balcanică, Strada Mare;

sunt urmaţi de o prepoziţie şi de un substantiv sau un adverb: Apa de Leac
(izvor), Balta fără Fund, Câmpia de Vest, Podul cu Florile (podiş), Vârful cu Dor
(vârf de munte);

sunt urmaţi de un numeral cardinal: Bulevardul 1848, Strada 1907;

sunt plasaţi pe locul al doilea, după un substantiv în nominativ-acuzativ: Bicaz-
Chei, Cândeşti-Deal, Cândeşti-Vale, Govora-Băi, Govora-Sat;

sunt incluşi în denumirea oficială a unui stat şi sunt urmaţi de un substantiv în
nominativ-acuzativ: Republica Argentina,  Republica Moldova,  Sultanatul Oman,
Şeicatul Bahrain;

nu se mai atribuie astăzi realităţii denumite sau au un sens care nu corespunde
acestei realităţi: Baia-Sprie. Dealul Floreni (localitate). Pârâul Cărbuna (pădure),
Râmnicu- Vâlcea, Râmnicul Sărat, Satul Mare, Târgul Frumos, Târgu-Jiu.

în toate celelalte situaţii, se scriu cu literă mică la iniţială „termenii generici care fac parte din numele geografice şi teritorial-administrative, fiind atribuiţi unei realităţi corespunzătoare sensului lor, fiind urmaţi de un substantiv (simplu, însoţit ori nu de determinanţi, sau compus) în formă de nominativ-acuzativ şi nefiind incluşi în denumirea oficială a unui stat: aleea Nucşoara, balta Călăraşi, băile Govora, bulevardul Nicolae Bălcescu, calea Floreasca, comuna Tudor Vladimirescu, fluviul Dunărea, insula Sfânta Elena, intrarea Popa Nan, judeţul Bistriţa-Năsăud, lacul Gâlcescu, munţii Carpaţi […J,parcul Herăstrău, pasulBran, peninsula Florida, piaţa l Mai, republica Kampuchia Democrată, râul Olt, strada Cuţitul de Argint, strada Pictor Luchian, şoseaua Mihai Bravul, vârful Ciucaş etc.” (DOOM, p. XXXIII)

Aici mai trebuia adăugată şi condiţia în legătură cu plasarea pe locul I a termenului generic, fiindcă, după aceste criterii, se scrie cu literă mică numai termenul plasat pe

207

 

locul l. in timp ce, dacă e plasat pe locul al Il-lea, termenul generic se scrie cu literă mare: băile Govora, dar Govora-Băi.

Pe de altă parte, pe baza aceloraşi reguli, cu ce fel de iniţială ar trebui să fie scrişi ;ermenii generici din categoria bloc, scară, etaj, număr, apartament, cu atât mai mult ;u cât după aceştia urmează, de cele mai multe ori, numerale?

Regula de la p. XXX, punctul 10. d. cere ca în această situaţie termenul generic să ;e scrie cu literă mare, deci Blocul 10, Scara l, Etajul I (/l), Apartamentul 3. Dar dacă >locul este denumit cu o literă? Vom scrie blocul E, dar Blocul 101 Ar fi nu numai :omplicat, dar şi absurd, tot aşa cum, aceleaşi însuşiri le au şi alte ortograme care ezultă din regulile acestea ale scrierii termenilor generici.

Astfel, în situaţia în care termenul generic este urmat de un substantiv, DOOM-ul tabileşte regula că acesta se scrie cu iniţială majusculă dacă toponimul care urmează :ste în cazul genitiv, fiindcă termenul generic face parte din denumire, în exemple ca lalta Brăilei, Calea Unirii, Calea Victoriei, Câmpia Turzii, Cheile Bicazului, Munţii rfăcinului, Piaţa Gării, Piaţa Unirii, Râul Doamnei, Strada Bărăţiei, Şoseaua ancului, Ţara Haţegului, Valea Jiului etc., iar, dacă este urmat de un substantiv cu brmă de nominativ-acuzativ, acesta se scrie cu literă mică la iniţială, fiindcă, în acest az, termenul generic este considerat că nu face parte din numele geografice şi ;ritorial-administrative, în exemple ca balta Călăraşi, băile Govora, calea Bucureşti, alea Floreasca, comuna Livezi, judeţul Vâlcea, munţii Carpaţi, parcul Herăstrău, iată Tei, strada Pogoanele, şoseaua Pipera etc.

Aşadar, pe baza regulii de mai sus, ar urma să scriem balta Călăraşi, cu b, dar ‘aha Brăilei, cu B; calea Bucureşti, cu c, dar Calea Unirii, cu C, iar în cazul în care alea Bucureşti devine numele binecunoscutului cartier craiovean, atunci termenul eneric cale se scrie cu literă mare, deci cartierul Calea Bucureşti; munţii Carpaţi, cu f, dar Munţii Măcinului, cu M; piaţa Tei, cu p, dar Piaţa Unirii, cu P; râul Olt, cu r, ar Râul Doamnei, cu R’, strada Plugari, cu s, dar Strada Plugarilor, cu S, şoseaua ipera, cu ş, dar Şoseaua Giurgiului, cu Ş ş.a.m.d., numai pentru că în primul caz urnele generic este urmat de un substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, în timp ce i al doilea caz, acesta este urmat de un substantiv în cazul genitiv.

Am abordat această chestiune în cartea Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii miâne, Craiova, 1986, p. 123-l25, în capitolul al Il-lea, Ortografie, Câteva observaţii iupra DOOM, în §4, în legătură cu scrierea termenilor generici, în care conchideam că :ele două situaţii sunt într-adevăr distincte, dar a face această distincţie în scris însemnă a miplica atât de mult lucrurile, a îngreuna ortografia în aşa fel încât aceasta nu mai poate stăpânită decât de o mică parte dintre vorbitori” (p. 125).

Tot astfel, în situaţia în care termenul generic este urmat de un adjectiv, DOOM-ul abileşte regula că acesta se scrie cu literă mare. Pe baza acestei reguli, ar urma să riem Grădina Botanică, cu G. dar grădina Cişmigiu, cu g; Munţii Apuseni, cu M, ir munţii Carpaţi, cu m, Pădurea Verde, cu P, dar pădurea Andronache, cu p, dar rada Pădurea Andronache, cu P; Peninsula Balcanică, cu P, dar peninsula Florida, i p; Strada Mare, cu S, dar strada Dacia, cu s, numai pentru că în primul caz “menul generic este urmat de un adjectiv, în timp ce în al doilea caz termenul generic te urmat de un substantiv cu formă de nominativ-acuzativ.

208

 

Concluzia am formulat-o tot în 1986, op. cit., p. 125: „Este, desigur, evident că astfel de reguli, introducând tot felul de distincţii, nu fac altceva decât să complice inutil lucrurile, când ar fi fost foarte simplu ca în scrierea termenilor generici să se adopte o regulă unitară, de pildă folosirea iniţialei majuscule, indiferent de cazul sau de categoria gramaticală a toponimului care urmează, indiferent dacă termenul generic ocupă locul întâi sau locul al doilea al denumirii”. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor complicaţii, până la o nouă modificare ortografică oficială, subliniez obligaţia noastră a tuturora de a respecta actualele reguli, aşa cum sunt, lucru pe care l-am făcut şi eu în prezenta Mică enciclopedie a românei corecte, §35 (Toponime).

Termenii generici din unele categorii semantice precum, şcoală, liceu, universitate, institut, grădiniţă sau restaurant, hotel, han sau întreprindere, fabrică, uzină, societate, holding, trust nu pun problema scrierii cu literă mare sau mică la iniţială, pentru că aceştia se află întotdeauna pe locul I, fac parte din denumirea instituţiei sau întreprinderii şi se scriu, împreună cu toate celelalte cuvinte din denumire (cu excepţia cuvintelor de legătură neaflate pe primul loc), cu majusculă: Şcoala Generală Nr. l din Craiova, Colegiul Naţional „Carol /” din Craiova, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Institutul Politehnic din Timişoara, întreprinderea de Utilaj Greu din Iaşi, Hanul lui Manuc, Hotelul „Dunărea”, Restaurantul „Minerva” etc. La această categorie semantică, se manifestă tendinţa nearticulării termenilor generici neologici hotel şi restaurant (poate şi holding), în forma lor scrisă de pe firmă, nu însă şi în vorbirea obişnuită: Hotel „Intercontinental”, Restaurant „Jiul” etc.

După modelul acestora, tendinţa s-a extins şi la alţi termeni generici, din fondul neologic şi chiar din fondul vechi, de genul neutru (la forma de masculin a singularului), precum cartier, sector, cod, bloc, etaj. judeţ, oraş, care nu se mai articulează nici în scris, dar nici oral. Greşeala porneşte de la rubricile de pe plicurile de corespondenţă şi de pe cărţile poştale imprimate, de unde a trecut şi în exprimarea orală a unor persoane prea mult influenţate de forma scrisă a cuvintelor, a acelor indivizi care nu vorbesc, ci „citesc”, chiar şi atunci când nu au în faţă un text scris. Auzim mereu la radio (tocmai la radio !), la emisiuni în care se transmite muzică la cererea ascultătorilor, că, de pildă, cutare cutărescu din sat x, judeţ x, oraş x, în loc de satul x, judeţul x, oraşul x cere melodia … sau că adresa cetăţeanului x este: oraş x, cod x, sector x (pentru Bucureşti), bulevard x, bloc x, etaj x, apartament x, în loc de oraşul, codul, sectorul, bulevardul, blocul, etajul, apartamentul x, pentru că după fiecare dintre aceşti termeni generici urmează o determinare atributivă care impune articularea obligatorie a substantivului determinat. Dovada o constituie faptul că termenii generici de genul feminin sunt întotdeauna articulaţi când urmează o determinare: strada x, calea x, şoseaua x, aleea x, intrarea x, comuna x, piaţa x, scara x. Nimeni nu spune că locuieşte pe stradă x, pe alee x, în comună x, la scară x.

Aşadar, termenii generici feminini nu suportă nearticularea, or nu putem avea o regulă pentru genul feminin şi alta pentru neutru şi masculin. Limba creează simetrii şi analogii chiar acolo unde acestea nu există, dar în general nu dezechilibrează aceste elemente deja existente.

în încheierea expunerii mele despre termenii generici, o observaţie de ordin semantic, în categoria semantică a termenilor generici care denumesc drumuri citadine (alee, bulevard, cale, drum, intrare, pasaj, stradă, splai, şosea etc.) există tendinţa

209

 

creării unui termen generic al acestor termeni generici. Acesta este termenul stradă, care tinde să-i înlocuiască pe toţi ceilalţi, chiar dacă între ei există diferenţieri semantice. Aşa de puternică este această tendinţă, mai ales la generaţia tânără, încât bulevarde, căi, şosele etc. devin toate, pur şi simplu, străzi: Calea Unirii devine Strada Unirii etc. Până aici totul e posibil, dar se ajunge şi la imposibil (din punct de /edere semantic, evident): termenul generic stradă se adaugă înaintea oricărui altui ;ermen generic (strada Calea Unirii, strada calea Bucureşti, strada bulevardul Vicolae Bălcescu, strada Şoseaua Giurgiului etc.).

Este aici un fel de pleonasm, fiindcă se folosesc doi termeni generici sinonimi, :hiar dacă între ei există şi diferenţieri semantice. Greşeala provine şi din lecunoaşterea sensului termenilor, dar şi din menţinerea termenului generic iniţial şi >ficial cale, bulevard, şosea, la care se adaugă termenul hipergeneric stradă.

Pentru a menţine rubricile formularisticii oficiale cu bloc, scară, etaj, apartament, e ajunge la situaţia paradoxală de a menţiona inutil şi scara, chiar şi atunci când un iloc cu mai multe corpuri este numit, de exemplu. Blocul 10-A, 10-B etc., unde A,B te. denumesc, de fapt. scările A,B etc., nemaifiind nevoie de menţionarea Scării \. Astfel Blocul 10-E, Scara l este o denumire absurdă, însemnând Blocul 10, Scara E, dică Scara 5, după care urmează Scara l. Astfel, Scara l, în condiţiile în care nu xistă mai multe scări la Blocul 10-E etc.. este un adaos absurd şi inutil. Oricât am icercat să obţin eliminarea menţionării Scării l din buletinul meu de identitate, a fost nposibil, fiindcă birocraţia este mai puternică decât logica. Greşeala se produsese la Ldministraţia Financiară şi s-a repetat, la Poliţie, la înscrierea noii adrese în buletinul icu de identitate, pe care sunt nevoit să-l port aşa, cu acest adaos absurd.

 

Capitolul VIU

Comentarii asupra unor puncte de vedere exprimate în DOOMS şi în viitorul LOOM

  • 24. Scrierea îmbinărilor alcătuite din substantiv + adjectiv posesiv

(de tipul nevastâ-mea)

Prezentarea şi motivarea noutăţilor pe care le aduce DOOMS-ul în diferite domenii care ii sunt consubstanţiale (ortografia, ortoepia şi morfologia) încep cu ortografia, nu numai pentru că dicţionarul este în primul rând ortografic, ci şi fiindcă, este domeniul cel mai normat care nu lasă loc decât la puţine interpretări diferite, opinii separate ori eventuale corecturi.

Dintre acestea, cu adevărat puţine, mă opresc aici la una singură. Este vorba de scrierea îmbinărilor alcătuite dintr-un substantiv, masculin, dar, mai ales. feminin, la singular, şi un adjectiv posesiv postpus, cu care constituie o structură unitară, exprimând împreună grade de rudenie, de tipul tatâ-meu sau laică-meu, frate-meu, maică-mea, mamă-sa, fiică-mea, bunică-ta, soră-sa, nevastâ-mea etc.

în legătură cu unitatea structurii acestor îmbinări, se impun câteva observaţii:

Substantivul, masculin sau feminin, are formă nearticuiată: tată, taică, frate,
maica, mamă, fiică, soră, nevastă:

Această  primă  caracteristică  face posibilă  îmbinarea  cu  adjectivul posesiv
următor într-o structură unică, ceea ce impune folosirea cratimei. Când substantivul
are forme articulate, cele două elemente rămân izolate, unitatea de structură nu se mai
realizează, iar cratima nu se mai foloseşte, în exemple ca: tatăl meu, fratele meu,
mama mea. fiica ta, sora ta, nevasta sa etc.

Substantivele maică şi taică sunt folosite, în această formă populară nearticuiată,
mai ales în îmbinările cu adjectivul posesiv postpus (maică-mea, taică-meii). formele
articulate maica, taica fiind polisemantice şi creând ambiguităţi în ceea ce priveşte
adjectivul posesiv următor: maica mea, taica meu.

Situaţia de mai sus este caracteristică formelor de nominativ-acuzativ.

La genitiv-dativ, îmbinările masculine folosesc articolul proclitic lui (lui taică-său, lui frate-meu), spre deosebire de formele neîmbinate, nelegate cu substantivul masculin articulat enclitic: tatălui meu, fratelui tău.

îmbinările feminine, caracterizate şi ele prin unitatea grupului, care impune folosirea cratimei, se deosebesc însă esenţial de cele masculine, mai întâi prin faptul că adjectivul posesiv se declină, luând fie formele culte -mei, -tei, -şei (maică-mei, bunică-mei, soacră-sei etc.), fie, mai ales, formele populare -mii, -ţii, -sii, scrise cu doi / (maică-mii, bunică-mii, soră-tii, soră-sii etc.), cu sublinierea că, atât formele culte (-mei, -tei, -şei), cât şi, mai ales, cele populare (-mii, -ţii, -sii) sunt forme conjuncte, adică „legate” (fonetic, prin pronunţare, şi grafic, prin cratimă) de cuvântul precedent, neavând şi neputând avea o existenţă independentă, în al doilea rând prin forma substantivului precedent. Din punctul de vedere al formei substantivului care intră în îmbinare, constatăm că acesta are, aproape întotdeauna (cu excepţia substantivului nevastă), o formă nearticuiată de nominativ, valoarea de genitiv-dativ dând-o. în

 

exclusivitate, forma pentru aceste cazuri a adjectivului posesiv conjunct maicâ-mii. bunicâ-tii, soră-sii, soacră-mii etc.

Excepţia, cum spuneam, o formează substantivul nevastă, care, spre deosebire de toate celelalte, se declină şi el, împreună cu adjectivul posesiv conjunct: nevestetii-mii, nevesletii-tii, nevestesii-sii.

Aici se ridică problema de ortografie pe care mi-am propus s-o comentez. Este vorba de scrierea cu un singur / sau cu doi / a substantivului cu formă de genitiv-dativ nevestii.

Toate lucrările normative de până acum (fie oficiale, ca DOOM, DOEOM şi Gramatica Academiei, voi. I, p. 159, fie de autor, ca Gramatica pentru toţi, p. 134 şi Ortografie pentru toţi, p. 39 şi 41, ultimele două ale doamnei Mioara Avram, ca şi Dicţionar ortografic al limbii române, de Flora Şuteu şi Elisabeta Şoşa) au ortografiat substantivul din forma de genitiv-dativ a îmbinării feminine nevestii-mii (-ţii, -sii) cu un singur /.

încă din 1988, în lucrarea Corespondenţa dintre litere şi sunete, apărută în Analele Universităţii din Craiova, p. 7-24, precum şi în DOOMS şi în viitorul LOOM, eu am propus ortografierea cu doi / a substantivului în genitiv-dativ nevestii din îmbinările nevestii-mii, nevestii-tii, nevestii-sii.

Am făcut şi susţin această propunere pentru că, în pronunţare, substantivul nevestii are formă populară articuiată [ne-ves-tij, corespunzătoare formei literare nevestei, tot aşa cum adjectivul posesiv conjunct -mii. -ţii, -sii are forme populare articulate, cores­punzătoare formelor literare -mei, -tei, -şei, tot aşa cum, spre exemplu, se petrec lucrurile în toponime compuse de tipul Baia Sprie, Balta Brăilei, Gura Teghii, Peştera Muierii etc., al căror genitiv-dativ se scrie articulat la ambii termeni, deci cu doi i: Băii-Sprii, Bălţii Brăilei, Gurii Teghii, Peşterii Muierii, cu menţiunea că, în cazul Bălţii Brăilei, pronunţarea populară este Brăilii, care s-ar ortografia tot cu doi /.

Unul dintre aceste toponime compuse, Baia-Sprie, se scrie cu cratimă (vezi DOOM, p. XXVII din Introducere), de unde rezultă că folosirea cratimei nu înseamnă neapărat suprimarea articolului hotărât în cuvântul precedent.

Acesta este tocmai exemplul ce nu confirmă motivarea doamnei Mioara Avram, care, în cartea Ortografie pentru toţi. Bucureşti, 1990, p. 41, susţine articularea în scris o singură dată pentru întreaga îmbinare: „O situaţie aparte este aceea a îmbinărilor de tipul nevesti-sii. în care articularea este marcată, pentru întregul grup nominal, la adjectivul posesiv conjunct”.

Eu consider, dimpotrivă, că, din moment ce există în rostire la ambii termeni, articularea trebuie făcută şi în scris la amândouă cuvintele, că, deci, forma populară de genitiv-dativ nevestii trebuie ortografiată cu doi /.

  • 25. Sintagma neologică mass-media

Frazeologism internaţional, de origine latină, dar de provenienţă engleză, sintagma mass-media este o scurtare din engl. mass media of communication ,.mijloace de comunicare în masă”, „mijloace de informare în masă”1. Unul dintre dicţionarele limbii engleze, în varianta ei americană, citat de Andrei Bantaş în articolul Mass media

‘ Theodor Hristea. Introducere în studiul frazeologiei, în voi. Sinteze de limba română. edi(ia a ll-a revăzută şi din nou îmbunătăţită (coordonator Th. Hristea). Editura Albatros. Bucureşti. 1984. p. 157.

212

 

(sic!), publicat în revista „Limba română” nr. 3/1992, p. 13l-l33. defineşte această sintagmă după cum urmează: „mass medium, n. pi. mass media: un mijloc de comunicare (cum ar fi ziarele, radioul, filmele, televiziunea) menit să difuzeze în masă şi să stabilească etaloanele, idealurile şi ţelurile maselor, folosit de obicei la plural”2. După ce reproduce definiţia de mai sus, Andrei Bantaş subliniază în continuare menţiunea dicţionarului citat, anume că termenul medium, pi. media este „folosit la plural, dar uneori cu verbul la singular” (p. 132). Apoi, după o versiune pentru marele public a aceluiaşi dicţionar. (Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary, 1986), se dă ca primă atestare anul 1923 şi se reproduce următorul citat: „Singularul media şi pluralul său mediaş par să fi apărut în domeniul reclamelor publicitare cu peste 50 de ani în urmă; s-ar părea că în acest domeniu ele sunt folosite astfel fără a fi socotite negramaticale, în toate celelalte domenii, media e folosit ca plural al lui medium. Marea popularitate a cuvântului, cu referire la mijloacele de comunicare în masă, duce la formarea unui substantiv colectiv construit cu singularul, dar această utilizare nu este la fel de încetăţenită ca în cazul lui data şi este criticabilă mai ales în scris” (p. 132). Acestea sunt informaţiile pe care ni le dau recentele dicţionare englezeşti citate şi asupra cărora vom reveni, pentru comentarii.

Urmează să vedem în continuare cât şi ce ne spun dicţionarele româneşti ca şi alte lucrări de lingvistică de la noi, iar, pe de altă parte, să urmărim ce se întâmplă cu această sintagmă în uzul lingvistic românesc chiar din mijloacele noastre de informare, adică mass-media româneşti. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975, s.v., nu spune decât atât: ,Jrfass-media, subst.. Comunicaţii de masă, v. comunicaţie, cuv. engl.” în 1978, Dicţionarul de neologisme, ediţia a Ill-a, al lui Florin Marcu şi Constant Mâneca, indicând genul neutru şi ortografiind cu cratimă substantivul compus, îi lărgeşte definiţia: „Totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masă a informaţiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicaţii, disc, magnetofon etc., pronunţat şi mess-media < engl., fh, it. mass media comunications)”. în 1982, Dicţionarul de cuvinte recente, al fostei mele profesoare Florica Dimitrescu, defineşte substantivul ca anglicism desemnând „totalitatea mijloacelor de comunicare în masă a informaţiilor”, oferind citate din presă, făcând trimiteri la diferite lucrări lexicografice, la diverşi autori şi indicând etimologia din engl. mass (comunication) media. Tot în 1982, în lucrarea Dicţionar al greşelilor de limbă, Editura Academiei, Al. Graur inserează termenul pentru a corecta pronunţarea: „mass-media, expresie engleză, trebuie pronunţată englezeşte, midia, nu media”‘. Anul 1982 este şi anul apariţiei Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), cea mai importantă lucrare normativă în materie, în care articolul este redactat sumar: „mass-media, s.n. pi. (sil. di-a)”. Poate că acum aproape trei decenii nu se puteau oferi indicaţii mai multe, de pildă despre flexiune, cu toate că dicţionarul este şi morfologic, dar oricum indicaţiile DOOM-ului rămân prea lapidare. Astfel, cu câţiva ani înainte (1978), Dicţionarul de neologisme, ediţia a Hl-a, admisese şi pronunţarea facultativă mes midia. Această împrejurare ar fi fost de natură să-i determine pe autorii DOOM-ului să adopte o soluţie în legătură cu pronunţarea: mas sau mes, media sau midia ori poate ambele forme, ca variante literare libere. Dar DOOM-ul omite acest lucru, fără nici o consecinţă, desigur, pentru că uzul liber a decis definitiv în această privinţă. Toată lumea sau aproape toată lumea spune mas şi nu mes, media şi nu midia, iar eu consider că este corect aşa, nu numai pentru că aceste rostiri au intrat în uzul cvasigeneral, ci şi

Webster ‘s Third New Internaţional Dictionary. Marriam-Webster, 1986.

11 -3

 

^^   ,,^v,iai englezesc, aceste cuvinte sunt. Ia origine, latineşti:

massu. -ae şi medium, -ii, pi. media, în schimb, în acelaşi domeniu al ortoepici, ni se oferă indicaţia în legătură cu silabaţia -di-a din cuvântul media, de natură să preîntâmpine pronunţarea monosilabică -dja, cu diftong, a celor două silabe. Cred că un asemenea risc nu exista şi nu există, astfel că indicaţia de silabaţie este superfluă, fiindcă în limba română se manifestă tendinţa de dierezâ şi nu aceea, inversă, de sinereză a două vocale silabice consecutive, constatare făcută de multă vreme în ling­vistica românească, în acest sens, citez observaţia regretatului profesor G. Ivănescu, în legătură cu diftongul latinesc aţr. „Când un român, neobişnuit cu pronunţia limbii stră­ine din care s-a împrumutat cuvântul cu diftongul a y, pronunţă acest cuvânt, el des­face, involuntar şi inconştient, diftongul în două silabe, realizând astfel o adaptare a cuvântului la propria lui pronunţie”3, într-o lucrare anterioară4 arătam că, dimpotrivă, secvenţa -dia- se pronunţa bisilabic chiar şi atunci când, limba de origine, cum ar fi franceza, conţine diftongul ja (corespunzător diftongului românesc ja\ în cuvinte ca dialectal, immediat etc. Ba dimpotrivă, între cele două vocale silabice / şi a, sub influenţa lui / precedent, se intercalează, cu rol de proteză, elementul asilabic. semiconsonantic / pronunţarea devenind i-ja, ceea ce este şi cazul latinescului media.

Pe de altă parte, dacă ne oprim la indicaţia s.n. pi., constatăm că aceasta este

absolut  insuficientă.   Ea  ne transmite că  avem  a  face cu  forma de plural  a

substantivului neutru compus în discuţie, adică două sau mai multe mass-media, nişte

mass-media, aceste mass-media etc. Cel care consultă DOOM-ul este îndreptăţit să se

întrebe care sunt celelalte forme ale sintagmei respective, de pildă cea articuiată cu

articol hotărât, cea de singular, cele pentru cazurile oblice, pentru că nu se face

precizarea dacă sintagma are sau nu flexiune, dacă este sau nu variabilă din punct de

/edere formal. Date fiind insuficienţa şi lapidaritatea indicaţiilor, pe baza celor

«istente,    cititorul   „creează”    singularul   un/o   mass-media   sau   acest/această

vass-media, ceea ce poate fi încadrat în categoria contradicţiilor în adaos, pluralul

ledia „mijloace” intrând în contradicţie cu singularul un/o al articolului nehotărât sau

l adjectivului demonstrativ acest/această, forme care ar fî fost corecte, dacă sintagma

r fi fost construită cu forma de singular medium (mass-medium), care, aşa cum s-a

îzut mai sus. există în limba engleză. Atunci s-ar fî putut foarte bine spune un

ass-medium, acest mass-medium, dar pluralul ar fi trebuit să folosească forma

tinească de plural media, adică nişte mass-media, aceste mass-media.

în această situaţie, sintagma ar fi rămas neadaptată la limba română şi ar fi fost

eu accesibilă, dacă nu chiar inaccesibilă marii mase a vorbitorilor, cărora, de fapt, li

adresează mijloacele de comunicare şi de transmitere a informaţiilor. Cum însă

itagma este cunoscută la noi numai cu pluralul latinesc media, în scopul folosirii

“ecte în vorbire şi în scris, adică numai la plural şi fără flexiune, aşa cum cer

ijviştii, printre care, în afară de Andrei Bantaş, trebuie s-o citez şi pe fosta mea

  • fesoară de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, doamna Matilda Caragiu-

Din fonetica evolutivă a limbii române (Cu câteva discuţii de fonetică generală) I. Soarta <ngului latinesc au. în BIFR, fi. 1935. p. 130.

Vezi Ion Calotă. Probleme de ortoepie în viitorul Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al U române, în ..Limba română”. 1978. nr. 2. p. 199.

214

 

IVlarioţeanu, (cu articolul intitulat Mass-media, publicat în România literară, nr. 11/1990, p. 7), articolul din DOOM dedicat acestei expresii ar fi trebuit redactat în aşa fel, încât să cuprindă aceste elemente, adică: substantiv neutru, plurale tantum, fără flexiune, neadaptat (încă), devenit, în uz, feminin şi flexibil: o mass-medie, mass-mediei, mass-mediile, mass-rnediilor. Ideea că este un neologism neadaptat a apărut târziu şi anume în cartea doamnei profesoare Mioara Avram, Ortografia pentru toţi. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990. p. 90, iar dezideratul formei unice a apărut în acelaşi an, 1990, în articolul citat al doamnei Matilda Caragiu-Marioţeanu: „Este de dorit ca mass-mecHa să fie folosit ca un termen fără flexiune, cuvintele însoţitoare fiind acelea care trebuie să poarte indicii morfologici întotdeauna la plural: unor/ tuturor/ acestor mass-media. mass-media naţionale/locale/vizuale etc.”. în afară de această idee a folosirii formei unice de nominativ plural, cei doi comentatori citaţi mai sus o susţin şi pe aceea a folosirii paralele a unei perifraze sinonime, idee pe care doamna profesoară Matilda Caragiu-Marioţeanu o formulează astfel: „Fără echivocuri, perifrază mijloace(le) de informare în masa, care este şi definiţia termenului mass-media, ne poate scoate din impas atunci când există ezitări”. Exemplele de aplicare a acestei reguli se găsesc în articolul citat al lui Andrei Bantaş, p. 133: „opinia mass-mediei din această ţară” (corect: opinia mijloacelor de informare); „se preconizează înfiinţarea unei massmedii mai obiective” (corect: unor mijloace de informare sau mass-media mai obiective); „dintr-un mass-media mai recent spicuim” (corect: din mass-media mai recente); „televiziunea şi alte mass-medir (corect: alte mass-media/mijloace de informare).

Continuând această idee a sinonimei, ar putea fi atras aici în discuţie şi un alt cuvânt compus, la modă astăzi, adjectivul invariabil audiovideo, ca atribut pe lângă substantivul mijloc, pi. mijloace, flexiunea purtând-o doar substantivul determinat: mijlocul / mijlocului / mijloacele / mijloacelor audiovideo. Din ortografierea într-un singur cuvânt a acestui adjectiv în DOOM, tragem concluzia că cele două verbe componente latineşti, audio şi video, existente şi independent, tot ca adjective invariabile (în îmbinări ca mijloc/ mijloace audio, mijloc/ mijloace video) sunt considerate ca fiind contopite şi prezentând un grad avansat de unitate semantică. Observăm însă că cele două verbe latineşti nu îndeplinesc nici una din cele două condiţii: nu sunt contopite, ci pur şi simplu juxtapuse, nu prezintă unitate, ci dimpotrivă individualitate semantică (audio „aud”, video „văd”), adică mijloace de informare pe care le auzim (radioul), mijloace de informare pe care le citim (presa) şi mijloace de informare la care şi auzim, şi vedem (televiziunea). Rezultă că ortografierea ar fi putut oglindi independenţa semantică prin folosirea cratimei: audio-video.

Ortografierea într-un singur cuvânt nu este însă atât de surprinzătoare ca indicaţia ortoepică, anume silabiţia a-u, în hiat. a cuvântului audio. Dar acesta nu este un cuvânt românesc de origine latină, ci, pur şi simplu, cuvânt latinesc, cu formă latinească, anume forma de indicativ prezent, persoana I singular, şi este în afara oricărei discuţii că acesta nu poate fi rostit decât ca în limba latină, cu trei silabe (au-di-o), cu diftongul au în prima silabă, şi nu în patru silabe, cu diereza diftongului. Ce e drept, în trecerea de la limba latină la limba română, diftongul latinesc au din acest cuvânt şi din altele, precum aur, caut, laud, scaun, taur ele., a suferit fenomenul dierezei, desfacându-se în două silabe a-uu, dar aceasta s-a întâmplat în limba română, nu în latină, iar audio e cuvânt latinesc şi trebuie pronunţat latineşte, tot aşa cum, dacă ne place să împrumutăm cuvinte latineşti şi le folosim în forma lor originară, neadaptată la limba

 

română, rigoarea ştiinţifică ne obligă să le rostim ca în limba latină, nu numai în privinţa silabaţiei, dar şi în ceea ce priveşte accentul, ca în exemplele: color {film color, televizor color, nu color, chiar dacă această greşeală e pe cale să se generalizeze), femina (nu femma\ humănitas (nu humanitâs sau humanitas), luxor (nu luxor), maternitas (nu maternitas sau maternitas), sanitas (nu sanitas sau sanitas). Şi cuvântul audio pune pro­bleme de accent. Indicând silabiţia a-u, cu diereza diftongului latinesc au, care era accen­tuat, evident, pe vocala silabică a, DOOM-ul recomandă accentul pe vocala silabicâ u,

deci a-u-di-o, ceea ce iarăşi nu e corect constituind a doua greşeală, nu numai în raport cu originalul latin, ci şi prin raportare la alte cuvinte româneşti având aceeaşi origine latină şi aceeaşi situaţie fonetică, deci prin analogie cu aulă, aură, cărora Ii se indică accentul pe a iniţial, chiar dacă silabiţia este a-u, întocmai ca şi în grecescul auto, cu silabaţia a-u-to, pe care Al. Graur o corectează în âu-to în al său Dicţionar al greşelilor de limbă, s.v. In afara aspectelor discutate mai sus, pe care le prezintă substantivul compus în discuţie, în totalitatea sa ori. mai ales, prin componentul media, apar chiar şi probleme de gramatică, de acord gramatical în gen şi număr. Moda recurgerii la latinisme este pentru unii irezistibilă, în ciuda insuficientei cunoaşteri a limbii latine. Astfel, vrând să marcheze multitudinea mijloacelor de informare, unii amatori de latinisme alătură substantivului neutru plural media adjectivul masculin plural mulţi, îmbinarea mulţi media, greşită prin dezacordul în gen, apărând la radio şi la televiziune, ca şi în exprimarea unor parlamentari. Alţi amatori de latinisme iu organizat un simpozion pe care I-au intitulat Quo vadis, mass-media?, formulare cu dezacord în număr, care, transpusă în româneşte, ar suna încotro mergi, mijloace de informare în masai

Toată discuţia de mai sus s» situează în planul limbii ideale, în planul normelor decurgând din etimologie şi din evoluţia firească a limbii, precum şi în planul convenţiilor ortografice şi ortoepice.

Urmează să vedem în continuare ce se întâmplă în planul uzului real, cum este înţe­leasă şi folosită sintagma mass-media chiar în mijloacele de informare audiovizuale româneşti. Aici este domeniul tuturor posibilităţilor. Pe lângă exemplele reproduse mai sus după cei doi lingvişti citaţi (Matilda Caragiu-Marioţeanu şi Andrei Bantaş), se pot adăuga şi altele, cele mai multe în dezacord cu normele, dar oglindind o anumită tendinţă de căutare a formelor acceptabile, de stabilire a unei paradigme complete, căci forma unică, invariabilă, de nominativ plural neutru este simţită ca incomodă, unele pur şi simplu greşite, cum e cel pleonastic mijloacele mass-media, care se întâlneşte cu o frecvenţă îngrijorătoare mai ales în înseşi mijloacele audio. Din moment ce media înseamnă „mijloace”, este evident că noţiunea respectivă este exprimată, inutil, de două ori. O asemenea greşeală izvorăşte din incultură şi trebuie corectată şi eliminată. Şi celelalte exemple care urmează au, în fond, aceeaşi cauză, anume necunoaşterea limbii latine şi, ca urmare, nerecunoaşterea pluralului neutru media, dar aceste greşeli sunt mai puţin grave şi uneori scuzabile pentru vorbitorul obişnuit, mai ales că acesta încearcă adaptarea expresiei neologice respective la fonetica şi morfologia limbii române. Exemple ca „o mass-media diversă şi bogată”, „reprezentanţi ai mass-mediei”, „vocabularul mass-mediilor româneşti” sau cu expresia redusă la un singur cuvânt, substantivul media, de tipul „media scrisă”, „mediile de informare scrise”, „vocabularul mediilor româneşti”, care pun probleme

 

de acord în gen şi număr a atributului cu substantivul determinat şi de formare a cazului genitiv, sunt o dovadă asupra faptului că termenul media, nefiind recunoscut ca neutru plural latinesc, este asimilat femininului singular articulat din limba română, cu care este confundat.

Dacă forma media este considerată feminin singular articulat, prin analogie cu substantive ca drojdia, comedia, primejdia etc., atunci forma nearticuiată este medie, ca la drojdie, primejdie etc., astfel că paradigma e gata făcută: medie, medii, media, ntediei. mediile, mediilor.

Această confuzie nu este chiar aşa de surprinzătoare cum ar părea, din moment ce, aşa cum rezultă din articolul de dicţionar englezesc reprodus mai sus după Andrei Bantaş. faptul s-a petrecut şi în limba engleză, singularului media refacându-i-se un plural media, forme „folosite astfel fără a fi socotite negramaticale”.

Din acelaşi articol de dicţionar, aflăm că şi alte plurale neutre latineşti, precum data, candelabra, phenomena, au fost confundate cu singularul feminin al substantivelor de declinarea l, că acestea „au început să fie folosite, mai întâi incult, dar apoi cu oarecare răspândire, ca singulare”. La exemplele de mai sus se pot adăuga şi altele atât cuvinte noi, deci neologisme împrumutate din latina literară, cât şi cuvinte vechi, substantive feminine cu formă de singular, moştenite din plurale neutre latineşti. Din prima categorie, a substantivelor neologice feminine împrumutate din pluralele neutre latineşti, fac parte cuvinte ca operă şi vocabula. Dacă neologismul românesc operă avea drept model atât femininul singular opera, cât şi neutrul plural opera al substantivului imparisilabic opus, -eris, în schimb, substantivul feminin vocabulă nu poate fi raportat decât la pluralul neutru vocabula al singularului vocabulum. Din a doua categorie pot fi exemplificate substantive feminine ca varză, care provine din pluralul latin popular vir(i)dia „cele verzi, verdeţuri”, şi foaie care este continuatorul pluralului latinesc folia al substantivului neutru singular folium. Dar, pentru ca foaie să provină Mn folia, trebuie ca acest plural să fi devenit în latina dunăreană formă de singular, folia, -ae.

Fenomenul confuziei dintre genuri era mult mai intens în latina dunăreană, aşa cum se constată în tratatul Istoria limbii române, voi. II (coordonator Ion Coteanu), Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 47, şi îşi are începuturile încă din latina arhaică. Aici ne interesează confuzia dintre substantivele neutre şi cele feminine, dintre pluralul primelor şi singularul celorlalte. Tratatul amintit (ibidem) consemnează „apariţia a numeroase dublete feminine ale neutrelor, al căror plural avea, în general, sens colectiv: folia,-ae, pe lângă folium,-ii, ligna,-ae, pe lângă lignum,-i. persica,-ae, pe lângă persicum,-i, gaudia,-ae. pe lângă gaudium,-ii etc.” Prin urmare, confuzia despre care vorbim este şi foarte veche, şi destul de răspândită: din latină în engleză, în română. Este motivul pentru care eu nu condamn ca greşite şi nici măcar ca inculte formele mass-media (de singular), mass-mediei, mass-mediile, mass-mediilor, despre care, pe baza tuturor celor de mai sus, cred că îşi croiesc drum spre generalizare şi, în ciuda indicaţiilor actuale ale normei, spre admiterea lor, într-un viitor oarecare, chiar în norma literară, măcar ca variante libere, ca variante flexionare ale actualei forme inflexibile mass-media, ortografiate, eventual, fără cratimă, într-un singur cuvânt: massmedia. massmediei etc.

Dacă procesul de adaptare început se va încheia, aşa cum s-ar părea, atunci substantivul feminin medie (media, mediei, medii, mediile, mediilor) ca element

 

component al substantivului compus mass-media, va căpăta, pe lângă sensul actual de „valoare mijlocie a mai multor mărimi” (v. DN\ DEX1, s.v.), şi pe acela de „mijloc”, adică „ceea ce serveşte ca unealtă pentru realizarea unui scop” şi, prin extensiune, „cale, metodă, procedeu” (v. DEX. sensul al doilea al cuvântului mijloc). Când însă substantivul devenit feminin nu face parte din sintagma mass-media (cu formele ei flexionare pe care le-a căpătat), atunci el rămâne neutru, cu forme specifice pentru singular: mediu, mediul, mediului, dar cu acelaşi sens de „mijloc, unealtă pentru realizarea unui scop, cale, metodă, procedeu”. Cu acest sens este folosit într-un context în care el este sinonimul lui mijloc: ..mediul de informare cel mai eficace, televiziunea”, în acest fel şi substantivul neutru mediu î1?! îmbogăţeşte conţinutul semantic faţă de sensurile indicate în dicţionarele noastre explicative (v. DEX, DN1, s.v.) cu sensul etimologic pe care îl au şi derivatele cu care se înrudeşte şi formal, intermediu şi remediu.

  • 26. Forme populare şi culte ale substantivului propriu Paşti

Substantivul propriu în discuţie avea, în mod curent, forme nearticulate şi articulate numai la numărul plural: Paşti, Pastile, Paştilor. Era deci un „plurale tantum”.

în ceea ce priveşte genul, dacă avem în vedere, pe de o parte, formele articolului hotărât le. pentru nominativ-acuzativ. şi lor, pentru genitiv-dativ, iar, pe de altă parte, acordul în gen cu adjectivul sfanţ, sfântă, sfinţi, sfinte, care i se alătură în mod normal în sintagmele sfintele Paşti, sfintelor Paşti, sau cu adjectivul demonstrativ, care. de asemenea, i se poate alătura (aceste Paşti, acestor Paşti), dat fiind faptul că adjectivele, atât cel propriu-zis, cât şi cel demonstrativ, au forme pentru genul feminin, substantivul are şi el forme caracteristice genului feminin, evident pentru numărul plural.

în ultimul timp a fost reactualizată forma Paşte, care, deşi nu e prea veche, a existat

şi în trecut. Forma Paşte a fost simţită de unii vorbitori tot ca un plural (aceste Paşte.

aceslor Paşte, Pastelor), iar de alţii ca fiind un singular (un Paşte, acest Paşte, sfântul

Paşte, Pastele viitor). Cu menţiunea că toate exemplele sunt culese din mijloacele de

informare   audiovideo   (radio,   televiziune,   presă),   cu   predilecţie  din   publicaţia

Panoramic Radio-TVdin preajma Paştilor, în care amestecul formelor este derutant, în

care dezordinea este perfectă, atât în ceea ce priveşte genul, cât şi în privinţa

numărului gramatical, adaug că, recent, într-o carte de profil, Dicţionar biblic, Editura

„Cartea Creştină” a Societăţii Misionare Române. Oradea, 1995 (Redactor principal

I.D. Douglas; Traducători: Liviu Pup, John Tipei; Editor: Doris Laurenţiu). forma mai

wuâ. Pastele, este folosită în exclusivitate atât la singular, cât şi la plural pentru

:azurile nominativ şi acuzativ. Urmează câteva extrase de sintagme cu termenul Paşte

lin   articolul   respectiv   din   Dicţionar   biblic:   „Pastele…sărbătorit”   (p.   972);

.Pastele…sărbătorite” (p. 973); „Pastele evreiesc” (p. 974); „primului Paşte” (p. 972;

’73); „un Paşte” (p. 974); „vechiul lor Paşte” (p. 972); „istoria Paşteluf (p. 974):

sărbătoarea Pastelor” (p. 973): „Praznicul Pastelor” (p. 973; 974). Din aceste

xemple rezultă următoarea paradigmă a formei Paşte, declinată cu articol hotărât:

Sg. N.-A.: Pastele        PI. N.-A.: Pastele

Sg. G.-D.: Pastelul       PI. G.-D.: Pastelor

218

 

Pe baza acordului cu adjective ca sărbătorit, evreiesc etc., rezultă că sg. Paşte este considerat ca fiind de genul masculin, iar pluralul Paşte ca fiind feminin (în acord cu forma feminină a adjectivului sărbătorite}, adică, de fapt. un substantiv neutru: un paşte, două Paşte. Deşi foarte puţine, asemenea substantive mai există în limba română (pântece, spate), numai că. în cazul pe care-l discutăm, avem a face cu două forme. Paşte şi Paşti, care au devenit concurente. Concurenţa are loc în condiţiile unei confuzii totale. Şi-au făcut apariţia şi forme ca Paştiul. Puştiului, care sunt şi ele posibile, din moment ce lucrările normative româneşti cele mai importante (DEX, DLR- DOOM) consideră termenul Paşti ca fiind ,.s. pr. m. sg.” (DOOM). (vezi şi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti. 1986. p. 39). Aceasta înseamnă că declinarea ar urma să fie, la singular, cu articol nehotărât sau fără articol un Paşti, acest Paşti, sfântul Paşti (la nominativ-acuzativ) şi unui Paşti, acestui Paşti, sfântului Paşti (Ia genitiv-dativ), iar cu articol hotărât, Paştiul (la nominativ-acuzativ) şi Paştelui (la genitiv-dativ). Atât DOOM-ul, cât şi doamna Avram (op. cit., ibidem) admit însă „în normă varianta Paşte, n., cu pi. Paşti”. Aşadar, forma Paşti este o dată formă de singular, altă dată pluralul lui Paşte, ceea ce, evident, constituie o inadvertenţă. Paşti nu este şi nu poate fi o formă de singular, ci, aşa cum arată şi desinenţa -/. exclusiv de plural, neputându-se îmbina decât în sintagme ca sfmetele Paşti, Pastile trecute, sărbătoarea Paştilor.

Toate cele trei lucrări normative amintite recunosc şi o variantă Paşte, care, pentru DEX este substantiv neutru, fără precizarea numărului, pentru DLR (serie nouă, tomul VIII, partea I, litera P, Bucureşti, 1972, s.v.) este substantiv masculin, având aceeaşi formă Paşte şi la singular, şi la plural, iar pentru DOOM este substantiv neutru singular, ca variantă liberă cu pluralul Paşti.

Aşa stând lucrurile cu genul şi numărul fiecăruia dintre cele două forme. Paşte şi Paşti, chiar în dicţionarele noastre cele mai pretenţioase şi mai recente, îmi propun să stabilesc paradigma substantivului propriu în discuţie. Cele ce urmează sunt o încercare în acest sens.

Aşa cum rezultă din ALR II, voi. I, harta 203 (Joia mare) şi harta 204 (Vinerea patimilor), forma cu desinenţa -e (dar de singular şi nu de plural) apare sporadic în Muntenia, în fonetismul de genitiv Paştelui, în timp ce formele cu desinenţa de plural

-/’ sunt răspândite în toată ţara, în fonetisme ca Paşti, Paşt sau Paştilor, Paştilor, Paşcilor etc. Numărul singular al formei Paştelui se recunoaşte, pe lângă destinenţa -e- şi după articolul hotărât -lui, iar cel de plural al formei Paştilor, pe lângă desinenţa de pjural -/’-, şi după articolul de genitiv plural -lor.

în ceea ce priveşte vechimea formei Paşte, dacă avem în vedere textele scrise, aceasta nu poate fi decât posterioară secolului al XVI-lea, fiindcă în acest secol nu este atestată, după cum afirmă Ovid Densusianu, vorbind despre substantive care fac pluralul când în -e, când în -/: „în legătură cu forma Paşti, trebuie să amintim că este singura formă întrebuinţată în secolul al XVI-lea (Pastile); Paşte nu este atestat nicăieri” (Istoria limbii române, voi. II, Secolul al XVI-lea. Ediţie îgrijită de J. Byck, Editura Ştiinţifică. Bucureşti, 1961, p. 99).

Recurgând şi la citatele din DLR. serie nouă. constatăm că într-adevăr forma Paştefle) apare în toate textele religioase şi literare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pentru că o găsim atestată la 1688, în Biblia de la Bucureşti.

 

m legătura cu numărul gramatical şi cu genul formei Paşte, reţinem, dintre citatele

din DLR, numai două, care sunt semnificative: 1. „Crăciunul sătul şi Pastele fudul”

(Zanne); 2. gâştele nu vine cu măciuci” (Udrescu). Din ambele citate rezultă că

forma Poştele este simţită în popor ca fiind la numărul singular, după cum arată

acordul cu forma de singular a adjectivului fudul şi acordul predicatului nu vine

(exprimat prin verb la persoana a IlI-a singular) cu subiectul la singular, Pastele. Din

primul citat, pe baza formei masculine a adjectivului fudul, rezultă că şi termenul

Paşte are formă de genul masculin la singular, dar, cum la plural forma Paştifle) nu se

poate îmbina în mod normal decât în sintagme ca sfintele Paşti, Pastile viitoare etc.,

deci cu formă feminină, urmează că, având la singular formă masculină, iar la plural,

formă feminină, substantivul propriu în discuţie este, de fapt, de genul neutru: un

Paşte, acest Paşte, sfântul Paşte, sărbătoarea Paştelui (la singular) şi aceste Paşti,

sfintele Paşti, Pastile viitoare, sărbătorile Paştilor (la plural). La aceeaşi concluzie

ijungem şi pe cale etimologică, urmărind evoluţia în plan fonetic şi morfologic a

termenului   originar.   Asupra   etimonului   nu   există   îndoieli.   Toate   lucrările  de

jpecialitate (tratate, istorii ale limbii române, dicţionare explicative şi etimologice)

  • ecunosc ca etimon substantivul feminin latinesc de declinarea I pascha, -ae, provenit

n latină prin intermediul creştinismului, alături de alte cuvinte de origine greacă,

irecum  angelus  (<gr.   anghelos),   baptizare  (<gr.   baptizo),   blasphemare  (<gr.

‘lasphemeo), despre care Ovid Densusianu spune că „nu pot fi puse în aceeaşi

alegorie cu împrumuturile mai recente făcute din bizantină /…/; ele poartă o pecete

u totul străină şi n-ar putea să dateze decât din epoca latină”. (Istoria limbii române,

  1. I. Originile, Ediţie îngrijită de J. Byck, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961,

. 135). Mai departe, la p. 173 din acelaşi volum, Densusianu scrie: „înainte de a veni

i contact cu slavii, românii cunoscuseră creştinismul în forma latină. Din punct de ve-

;re religios, după cum atestă istoria şi studiul limbii, ei depindeau de Roma. Majori-

tea cuvintelor româneşti vechi referitoare la creştinism, şi în special cele care expri-

au noţiunile elementare ale religiei creştine, sunt de origine latină. Astfel: dr. bise-

yă, botezare, creştin, cuminecare, Dumnezeu, înger, sânta scriptură = lat. basilica,

tptizare,  christianus,  communicare,  dominedeus,  angelus,  sancta scriptura; de

emenea câşlegi, păresimi, Paşti = lat. caseum ligare, quadragesima, paschae”.

.Etimonul latin pascha, în forma aceasta de nominativ singular feminin, este mai

ai la originea substantivului comun românesc, tot feminin, pască (pi. paşti), cu

isul de „cozonac tradiţional făcut din aluat dospit, umplut cu brânză de vaci, stafide,

ântână etc., care se mănâncă de obicei la Paşti de către creştinii ortodocşi; anafura

care preotul o împarte credincioşilor în ziua de Paşti” (DEX, s.v.). Forma de plural

ţti este mai uşor explicabilă pe teren românesc, cu desinenţa -/, care a transformat

ipul se de la singular în st la plural şi a creat, ca şi desinenţa -e, alternanţa

isonantică se – şt (broască – broaşte l broşti, muscă – muşte l muşti), decât prin

ralul latinesc paschae, fiindcă acesta ar fi dat românescul paşte, apărut, cum ştim

J, destul de târziu, prin secolul al XVII-lea, şi anume ca formă de singular. Pluralul

ti, probabil printr-o mai deasă întrebuinţare decât singularul pască, a dezvoltat un

s nou, devenind astfel, cu transformarea lui ă în a, substantivul propriu Paşti şi

urnind   sărbătoarea  religioasă  a  creştinilor,   în  amintirea  învierii   lui  Cristos.

buind pluralului Paşti acest nou sens, vorbitorii au simţit nevoia să creeze şi un

220

 

nou singular, pentru că sărbătoarea este una singură, chiar dacă durează trei zile. Crearea noului singular s-a putut petrece şi sub influenţa lui Crăciun, aşa cum apreciază şi August Scriban în Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939, s.v., care, pornind de la forma de plural Paşte, invocă şi analogia cu „braţele, spatele meu în loc de mele”. Aşa a apărut noua formă de singular Paşte, sub influenţa pluralului Paşti. Noul singular Paşte a adus cu sine şi schimbarea genului: pască, paşti l Paşti erau forme feminine, în timp ce forma de singular Paşte a devenit de genul masculin (un Paşte, acest Paşte, sfântul Paşte, Pastele viitor, sărbătoarea Pastelul), astfel că substantivul propriu, dacă avem în vedere atât forma de singular, cât şi pe cea de plural, a devenit un substantiv neutru.

Ideea explicaţiei prin crearea unui nou singular Paşte am preluat-o de la Jacques Byck şi Al. Graur, De l’influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, lucrare esenţială, publicată în Bulletin linguistique, I, 1933, p. 14-57, unde, la capitolul V, Plurale excepţionale, punctul 4, Plurale tantum, p. 36, autorii pornesc de la forma latinească de plural paschae, prin care explică forma românească de plural Paşte, de la care s-a reftcut un nou singular Paşte. După cum se observă, cred că putem prelua de la cei doi celebri cercetători ideea refacerii unui nou singular Paşte, dar nu de la pluralul Paşte, cum admite şi Scriban, ci de la pluralul Paşti, pe care l-am explicat ca provenind de la pluralul substantivului comun paşti, format pe teren românesc de la singularul pască.

Pe baza celor de mai sus, paradigma este acum clară. Sincronic, substantivul propriu în discuţie este de genul neutru, deci cu forme specifice masculinului la singular (un Paşte, acest Paşte, sfântul Paşte, Pastele viitor, sărbătoarea Pastelul) şi femininului la plural (aceste Paşti, sfintele Paşti, Pastile viitoare, sărbătorile Paştilor). Toate celelalte forme care nu se încadrează în această paradigmă, precum Paştiul, Paştiului, Paştii, sfântul Paşti, sfântului Paşti, sfinţii Paşti, sfinţilor Paşti, sfintele Paşte, sfintelor Paşte, Pastelor etc. sunt, din punctul de vedere al limbii literare, forme aberante şi trebuie evitate.

  • 27. Desinenţe şi sufixe verbale latineşti şi româneşti

Studiind forma cuvintelor, adică aspectul pe care îl au sau îl iau cuvintele, constând într-o anumită succesiune şi organizare a sunetelor, într-o anumită structură a elementelor formative, pentru a îndeplini o funcţie sintactică, precum şi modificările formei cuvintelor, pentru a îndeplini diverse funcţii sintactice, morfologia stabileşte că există două categorii mari de cuvinte: l. care îşi schimbă forma (flexibile) şi 2. care nu-şi schimbă forma (neflexibile).

Cuvintele flexibile îşi schimbă forma prin modificarea structurii lor interne, a elementelor constitutive, fie pe calea alternanţelor vocalice şi consonantice din radical, ceea ce Alf Lombard numeşte flexiune interioară, fie pe calea schimbărilor de la sfârşitul cuvintelor, de după radical, pe care Lombard le numeşte flexiune exterioară (Alf Lombard şi Constantin Gâdei, Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, Lund – Bucureşti, 1981, p. I, 41), fie pe ambele căi. Flexiunea în general şi flexiunea exterioară în particular se realizează prin aflxe, adică prin acele elemente care se ataşează la radical sau la temă pentru a crea cuvinte noi sau forme ale aceluiaşi

 

uvânt. în această ultimă accepţiune, afîxele prin care se creează forme noi se numesc lorfeme, adică elemente cu valoare gramaticală. Acestea sunt: l. sufixele gramaticale, dică morfemele prin care se creează forme ale aceluiaşi cuvânt, în speţă forme erbale de mod şi de timp, 2. desinenţele, adică morfemele prin care se creează forme are exprimă numărul şi cazul vocativ singular Ia substantive, genul, numărul şi cazul ocativ singular la adjective (inclusiv cele provenite din participii), persoana şi umărul la verbe şi 3. articolele hotărâte enclitice, adică morfemele prin care se •eează forme ce exprimă cazul, în declinarea cu articol hotărât.

Am recapitulat noţiunile de mai sus, pentru că avem nevoie de ele ca să înţelegem iterpretarea nouă pe care am dat-o, adică noutatea analizei morfematice pe care o Juc DOOMS-ul şi viitorul LOOM.

Este vorba de delimitarea desinenţelor verbale de sufixele morfologice (modale şi mporale) la indicativul prezent al tuturor verbelor, de orice conjugare, dar mai ales : conjugările I şi a IV-a, care, cum se ştie, sunt cele mai bogate. In speţă este vorba ; secvenţele -ez, -ezi, -ează, la care eu am adăugat variantele -ăz, -azi, -azâ, atunci

nd sunt precedate de semiconsoana [y] în care se termină radicalul din forme verbale

aciuăz, aciuăzi, aciuază, înşeuăz, înşeuâzi, înşeuază, de la conj. I, şi -esc, -eşti,

fte. cu variantele -ăsc, -ăşti, -aste, de la conj. a IV-a, care au fost considerate

sinenţe, atât în Gramatica Academiei (Ediţia a Il-a, tiraj nou, Bucureşti, 1966,

253), cât şi de Al. Graur în cartea Gramatica azi (Bucureşti, 1973, p. 140) şi de

ioara  Avram în Gramatica pentru toţi (Bucureşti,   1986,  p.   171).  Adăugând

;venţele -ăz, -azi, -azâ, care sunt precedate de semiconsoana [y] de la sfârşitul

iicalului unor forme vechi ca aciuăz [a-cu-yăz], aciuăzi [a-cu-yăzj], aciuază [a-cu-

-ză],  înşeuăz,  înşeuâzi,   înşeuază,   se restabileşte paralelismul sistemului verbal

nânesc: aşa cum, la conj. a IV-a, e din -esc, -eşti, -este se velarizează devenind ă în

  • c, ăşti, -aste, datorită consoanei precedente r, de la sfârşitul rădăcinii unor forme
  • bale ca hotărăsc, hotărăşti, hotărăşte, tot aşa e din -ez, -ezi se velarizează devenind

n -ăz, -azi, iar diftongul [ga] din -ează se velarizează devenind a în -ază, datorită

niconsoanei precedente [y] de la sfârşitul radicalului formelor verbale vechi de tipul

euăz,   înşeuâzi,  înşeuază,  deşeuăz,  deşeuăzi,  deşeuază.   în cartea citată a lui

Graur, un paragraf întreg (l 18, p. 140-l41) poartă titlul -Ez, -esc, în care autorul

ie: „Unii numesc aceste forme sufixe, dar ele nu joacă rol de sufix, căci servesc la

;renţierea  persoanelor”.  Afirmaţia nu  se susţine,  fiindcă ceea ce diferenţiază

soanele nu sunt secvenţele întregi -ez, -ezi, -ează sau -esc, -eşti, -este (cu variantele

“, ăşti, -aste, la conjugarea a IV-a), într-adevăr diferite, ci numai sfârşitul acestor

yenţe, adică desinenţa zero, la persoanele I şi a IlI-a, şi desinenţa -/ (/ asilabic

tit, în rostire) la pers. a Il-a. Eroarea se explică prin faptul că prima parte a

/enţei nu este unitară, nu este identică, fiindcă sufixul temporal al prezentului

:ră alternanţe fonetice: alternanţa vocalică -e-, de la persoanele I şi a Il-a, cu -ea-,

a persoana a IlI-a la verbele de conj. I, şi alternanţa consonantică -se, de la pers. l,

şt-, de la persoanele a Il-a şi a IH-a, la verbele de conjugarea a IV-a.

Mţi cercetători consideră secvenţele -ez şi -esc ca sufixe morfologice, aşa cum fac

nitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, 1976, p. 39 şi

– Alf Lombard în dicţionarul citat, p. I, 38-l, 39 sau III, 231, şi Victor lancu şi

222

 

Săluc Horvat în Dicţionar de ortograme, Bucureşti, 1994, p. 9. Aceeaşi analiză o face prof. Grigore Brâncuş în lucrarea Părţile de vorbire flexibile, publicată în voi. Sinteze de limba română (coordonator Theodor Hristea), ediţia a III-a, Bucureşti, 1984, p. 238, considerând ca desinenţe de indicativ prezent pe -u din umblu, aflu (la pers. I sg.), pe / silabic din umbli, afli şi pe / nesilabic din cânţi, dormi (la pers. a Il-a sg.), pe -ă din cântă, lucrează şi pe -e din vede, crede, doarme, iubeşte (la pers. a Ul-a sg), pe -m din cântăm, vedem, dormim (la pers. a l pi.), pe -ţi din cântaţi, vedeţi, dormiţi (la pers. a H-a pi.) şi desinenţa zero în forme ca văd, cred, dorm, iubesc (de pers. a III-a pi.).

Analiza morfematică pe care am tacut-o în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic şcolar (cu sigla DOOMS) şi în viitorul LOOM se deosebeşte de toate cele de mai sus, apropiindu-se de analiza domnilor Dumitru Irimia, op. cit., p. 40-43, Victor lancu şi Săluc Horvat, op. cit., p. 125 şi Grigore Brâncuş, op. cit., p. 238, cu deosebirea că morfemele -ă din formele verbale de pers. a III-a sg. şi pi., precum cântă, lucrează (de la conj. I) şi -e din forme de pers. a III-a sg. ca vede, crede, doarme, iubeşte (de la conjugările a Il-a, a III-a şi a IV-a), considerate desinenţe, nu sunt, după părerea mea, desinenţe, ci tot sufixe, unele forme verbale, precum cântă, vede, crede, doarme fiind monosufixate, celelalte, precum lucrează, iubeşte fiind polisufixate, adică bisufixate.

Există şi situaţia când unul şi acelaşi verb prezintă ambele tipuri de forme: polisufixate (bănuieşte, târguieşte etc.) şi monosufixate (bănuie, târguie), diferenţiate nu numai prin numărul de sufixe, ci şi prin numărul de silabe, acest ultim element fiind foarte important în poezie, pentru realizarea unei anumite măsuri a versurilor aflate în rimă.

La Eminescu se poate vorbi despre o adevărată predilecţie pentru formele monosufixate sau fără sufixe, care, pe lângă că oferă posibilitatea realizării măsurii dorite, par şi mai expresive prin insolitul lor:

  1. „Venere, marmură caldă,

ochi de piatră ce scânteie” în rimă cu:

„Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie”.

(l ‘enere şi madonă)

  1. „ Prin ferestrele arcate.

după geamuri, tremur numa Lungi perdele încreţite,

care scânteie ca bruma”.

(Scrisoarea l\”)

  1. „Blestemul mizantropic

cu vânătă lui gheară Ca să vă scriu pe frunte,

ca vita ce se-nfiarff’.

(Junii corupţi)

  1. „Pe pieptul moartei luce

de pietre scumpe salbă”.

(Strigoii)

VJ1

 

^. „ni zaaar guvernă regii

lumea cu înţelepciune, Se-nmulţesc semnele rele,

se-mpuţin faptele bune”.

(Egipelul)

  1. „Da! ai ştiut că-n ceruri,

răul, nedreptul trona, Că secole nătânge

I-adoră, l-încoronă”.

(Andrei Mureşanu)

Şi pentru ca tabloul să fie cât de cât cuprinzător, mai dau câteva exemple de forme verbale monosufixate sau chiar fără sufix din marea poezie eminesciană: se hârjoanâ, sâ-mpil, mă-nvenină, freme, înmlădii(u), întoană, repaosâ, luce, socoate, netează, înceată, învie etc.

Am arătat că secvenţele finale -ez, -ezi, -ează, de la verbele de conj. l, şi -esc, -eşti, -este (cu variantele -ăsc, -ăşti, -aste), de la verbele de conj. a IV-a, la indicativul orezent, persoanele I, a Il-a şi a IlI-a, nu sunt desinenţe, aşa cum au fost considerate de jramatica Academiei, de Al. Graur şi de dna Mioara Avram. Din aceste segmente, lumai -/’ final din secvenţele de persoana a Il-a sg. -ezi, -eşti, -ăşti îndeplineşte rolul de lesinenţă, acest -/ fiind în rostire un / asilabic şoptit, afară de situaţia când este irecedat de un grup consonantic din care cea de a Il-a consoană este r sau /, în xemple ca lucri, afli, sufli, consacri, în care -/ final este silabic.

Dar să vedem, în continuare, care sunt desinenţele în întreaga paradigmă a idicativului prezent. Aceste sunt, pe persoane şi numere:

  1. Persoana I nu are, în general, desinenţă sau, cum se spune, desinenţa este
    2ro, cu câteva excepţii:

verbele de conjugarea I cu rădăcina în r sau / precedate de altă consoană,
ire au desinenţa u silabic, în exemple ca lucru (forma ardelenească pentru lucrez),
msacru, aflu, suflu, umblu etc.;

verbele de conjugarea I de tipul dau, stau, continuu şi verbele de alte
mjugări (a Il-a, a IlI-a şi a IV-a) de tipul beau, vreau, scriu, ştiu, care au desinenţa u
silabic, semiconsonantic);

  1. c) verbele de conj. a IV-a, cu rădăcina în vocală de tipul birui, sforăi, care au
    sinenţa /(asilabic semiconsonantic).
  2. La persoana a Il-a sg. desinenţa este /, care în pronunţare are valoare de /
    labic şoptit, la verbele de toate conjugările, în exemple ca lucrezi, vezi, crezi, auzi,
    ‘jori, cu excepţiile despre care a fost vorba mai sus, de tipul lucri, consacri, afli,
    li, umbli,  umfli etc. în care desinenţa / se pronunţă silabic, datorită grupului

    isonantic precedent, terminat în una dintre sonantele lichide / sau r.

Aici mai există încă o excepţie, când desinenţa -/ are valoare de [i] (asilabic sonor), î, împreună cu / silabic de la sfârşitul rădăcinii unor verbe formează diftongul Jgen paiaţa! descendent [ij], în forme ca scrii, ştii, ţii, vii etc.

  1. La pers. a IH-a sg. desinenţa este zero, adică, la această persoană, verbele
    âneşti nu au desinenţă, nici la prezent, nici Ja alte timpuri, cum ar fi imperfectul,

224

 

perfectul simplu sau mai mult ca perfectul, în forme ca (el) cântă, cânta, cântă, cântase; (el) lucrează, lucra, lucră, lucrase; (el) vede, vedea, văzu, văzuse; (el) crede, credea, crezu, crezuse; (el) aude, auzea, auzi, auzise; (el) citeşte, citea, citi, citise; (el) coboară, cobora, coborî, coborâse; (el) hotărăşte, hotăra, hotărî, hotărâse etc. Vocala finală -ă din forme precum cântă, lucrează, coboară şi vocala finală -e din forme ca vede, crede, aude, citeşte, hotărăşte, nu sunt desinenţe, ci sufixe morfologice caracteristice fie verbelor de conj. I (în cazul lui -ă), fie verbelor de conjugările a Il-a, a 11l-a şi a IV-a (în cazul lui -e}. Ele nu diferenţiază persoanele şi numerele, pentru că se regăsesc atât la singular, cât şi la plural, atât la pers. a IH-a, cât şi la persoanele I şi a Il-a plural: el, ei cânt-ă, noi cânt-ă-m, voi cânt-a-ţi, el ved-e, noi ved-e-m, voi ved-e-ţi, el cred-e, noi cred-e-m, voi cred-e-ţi. La conj. a IV-a, e din aud-e, cit-eşt-e, hotăr-ăşt-e este analogic, sufixul caracteristic fiind -/ sau -;,- auz-i-m, auz-i-ţi, cit-i-m, dt-i-ţi, hotăr-â-m, hotăr-â-ţi. Că pers. a Hl-a sg. nu are, în general, desinenţe o dovedesc tot aşa de bine şi celelalte timpuri. Astfel, la imperfect, formele lucr-a-m, lucr-a-i, lucr-a, ved-ea-m, ved-ea-m, ved-ea-i, ved-ea se deosebesc numai prin desinenţele -m, -i şi zero, înaintea cărora se află sufixul morfologic -a sau -ea, acelaşi la toate persoanele, la sg. şi la pi. Tot astfel, la perf. simplu, formele lucr-a-i, lucr-a-şi, lucr-ă-, văz-u-i, văz-u-şi, văz-u-, auz-i-i, auz-i-şi, auz-i-, cobor-â-i, cobor-â-şi, cobor-î- se deosebesc numai prin desinenţele -i, -şi, zero, înaintea cărora există sufixele morfologice -a- la conj. I, -u- la conjugările a ll-a şi a Hl-a, -/- şi -â-(i) la conj. a IV-a. Aici se află explicaţia scrierii cu doi / la pers. I şi cu un singur / la pers. a Hl-a sg. a verbelor de conj. a IV-a în -i, -ire: (eu) auz-i-i, Jug-i-i, iub-i-i, faţă de (el) auz-i, Jug-i, iub-i.

Ultimul -/ de la pers. I este desinenţă, în timp ce la pers. a IH-a se scrie un singur -/, adică sufixul conjugării a IV-a, fiindcă desinenţă nu există.

Dacă în planul ortografic lucrurile se prezintă astfel cum le-am înfăţişat mai sus, diferenţa între cele două persoane fiind explicabilă morfematic, prin prezenţa sau absenţa desinenţei, în plan ortoepic există de asemenea deosebiri, în sensul că formele de persoana I ale perfectului simplu, de tipul auzii, fugii, iubii, se pronunţă cu diftongul descendent [ii] în ultima silabă: eu [a-uu-zi’i], [fu-gii], [ju-bii], în timp ce formele de pers. a IH-a se rostesc cu un singur /, care este silabic: (el) [a-uu-zî],

[fu-gi], [iu-bfj. Lucrurile se petrec astfel la verbele de conjugarea a IV-a cu radicalul în consoană, care sunt cele mai multe.

Când însă radicalul se termină în vocală la verbe ca birui, croi, sforăi, trăi, vămi, atunci scriem tot doi / la pers. I sg. a perfectului simplu, dar în pronunţare avem triftongul

[iii]: [bi-ru-iii], [cro-iii], [tră-ii’i] etc., iar dacă radicalul se termină tot în -/, la verbele ca pustii, sfii etc., numărul literelor / sporeşte cu una: (eu) pustiii, (eu mă) sfiii, iar în pronunţare se aud patru sunete /, două silabice şi două asilabice, repartizate astfel: triftongul [iii] în ultima silabă şi un i plenison în silaba precedentă ([pus-ti-iii], [sfi-iii]).

Morfematic, cele trei litere i de la perfectul simplu, pers. I, se analizează după cum urmează: ultima este desinenţă, penultima, sufix morfologic, iar antepenultima face parte din radical.

La aceste verbe de conj. a IV-a, cu radicalul în -/, sistemul ortografic românesc, prin ambiguitatea literei /’, creează o serie de etnografii, adică forme scrise în acelaşi fel reprezentând pronunţări diferite.

 

Astfel, ortogramelor birui, sforăi, vămi, cu un /, le corespund în rostire următoarele:

forma de indicativ prezent pers. I sg.: (eu) [bî-ruj], [sfo-răjfl, [vă-ruj],
pronunţări bisilabice şi paroxitone:

forma de infinitiv: [bi-ru-ji], [sfo-ră-jî], [vă-ru-jîj, pronunţări trisilabice ş-‘
ixitone;

forma de perfect simplu, persoana a IlI-a sg.: [bi-ru-ji], [sfo-ră-jf], [vă-ru-ji],
>ronunţări trisilabice şi oxitone.

Tot astfel, ortogramei pustii (cu doi /’), îi corespund trei forme fonetice diferite:

forma de plural nearticulat a adjectivului pustiu: [pus-tij], cu pronunţare
•isilabică şi oxitonâ;

forma verbală de infinitiv: [pus-ti-ji], cu pronunţare trisilabică şi oxitonâ;

forma verbală de indicativ, perfectul simplu, pers. a IlI-a sg.: [pus-ti-jfj, cu
ronunţare trisilabică şi oxitonă.

  1. Desinenţa persoanei I pi. este în toate situaţiile consoana -m, în scriere şi în
    ronunţare: cântăm, lucrăm, vedem, credem, vorbim, hotărâm.

înaintea acestei  desinenţe,  adică  între desinenţă  şi radical,  apare sufixul aracteristic pe conjugări:

-ă (variantă a lui -a-) la conj. I; -e (accentuat) la conj. a Il-a; -e (neaccentuat) la conj. a IlI-a; -/ şi -â, la conj. a IV-a.

La verbele de conj. I cu radicalul în -/, de tipul ahrevia, alia, apropia, ardeia, tdia etc. vocala caracteristică ă devine e, sub influenţa elementului palatal precedent, •in acomodarea vocalică progresivă: abreviem, aliem, apropiem, ardeiem, audiem.

Desinenţa persoanei a Il-a plural este întotdeauna -fi, cu i final ca vocală
ilabică şoptită, secvenţă care formează silabă cu vocala silabică precedentă, ca sufix
racteristic diferitelor conjugări: a (la verbele de conj. I), e (la conjugările a Il-a şi
IlI-a), / şi â (la conjugarea a IV-a). Sufixul a al conjugării I este semnul distinctiv cel
îi sigur tocmai la această persoană a Il-a plural, pentru că nu suferă influenţa
netelor învecinate, aşa cum am văzut că se întâmplă la pers. I pi. la verbele cu
Jicalul în -/’, de tipul apropia, audia.

La pers. a IlI-a plural, ca şi la singular, verbele româneşti nu au desinenţă la
:i o conjugare. Afirmaţia că -ă din (ei) adună, -ează din (ei) lucrează, -esc din (ei)
iese, -ă din (ei) coboară şi -âsc din (ei) hotărăsc ar fi desinenţe este eronată. Toate
;stea sunt sufixe morfologice, iar într-un caz ca -ează (din lucrează) avem de-a face
două sufixe, -eaz-, şi -ă, forma verbală respectivă fiind polisufixată, spre deosebire
varianta ardelenească (ei) lucră, care este monosufixată.

Aşadar, desinenţele personale ale indicativului prezent sunt următoarele:

  1. zero sau, rar, -u (lucr-u, afl-u, umhl-u);
  2. -/’ (asilabic şoptit) şi, rar, silabic (în forme ca lucr-i, afl-i, umbl-i);
  3. zero-
  4. -m-
  5. -ţi (cu / asilabic şoptit);
  6. zero.

 

La acelaşi rezultat ajungem şi pe cale etimologică. Cu excepţia persoanei a Il-a singular, la care -/ este analogic la verbele de conjugările I şi a 1l-a şi provenit din sufixul i al unor forme latineşti ca incipis, credis. audis, dormis, de conjugările a IH-a şi a IV, toate celelalte desinenţe se explică prin desinenţele latineşti corespunzătoare, astfel:

Desinenţa -o lat., de pers. I sg., s-a închis, devenind -u, mai întâi silabic, apoi
asilabic şoptit, prin afonizare şi, în sfârşit, a dispărut din limba literară, rămânând sub
formă afonizată. numai în unele graiuri din Transilvania: canto > kîntu > kîntu, kînt.
Desinenţa -u s-a menţinut silabică atunci când a fost precedată de un grup consonantic

din care cea de a doua era r sau /: lat. ambuJo > îmblu > umblu.

Desinenţa latinească s, de pers. a Il-a sg., fiind la sfârşitul cuvântului, a căzut:
cantas > kînlă, dar aceasta era omofonă cu cea de la pers. a Ill-a, rezultată din cântat.
Pentru evitarea omofonici, s-a recurs la analogie, aşa cum s-a văzut mai sus.

Desinenţa latinească -/ de pers. a Ill-a sg. a căzut, ajungându-se astfel la
desinenţa românească zero.

  1. Desinenţa lat. -mus, de la pers. l plural, s-a redus la -m, prin căderea
    consoanei finale -s şi apoi prin afonizarea şi dispariţia lui u.
  2. Desinenţa lat. -tis, de la pers. a Il-a plural, a pierdut consoana finală s, apoi a
    suferit afonizarea lui /’ rămas final, fenomen care s-a oprit la faza de [i] asilabic şoptit,
    cu excepţia situaţiei când era precedat de grupul consonantic lichid.
  3. Desinenţa lat. -nt, de pers. a Ill-a plural a căzut, ajungându-se astfel la
    desinenţa românească zero.

Aşadar şi pe cale etimologică, desinenţele româneşti de prezent au devenit:

  1. zero sau u silabic;
  2. -/ (în rostire i asilabic şoptit, cu excepţia pomenită);
  3. zero;
  4. -m;
  5. -(i (cu / final asilabic şoptit):
  6. zero.
  • 28. Statutul morfologic al termenilor de tipul mamaie, tataie etc.

O chestiune care prezintă interes nu numai din punct de vedere morfologic, ci şi fonetic şi, eventual, derivativ, este aceea în legătură cu statutul morfologic de cuvinte flexibile sau neflexibile al termenilor mamaie, tataie, babale etc.. în care eu am adoptat o soluţie nouă în DOOMS (Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic şcolar al limbii române), Editura „Sibila”, Craiova, 1996.

S-a considerat până acum că aceşti termeni ar fi derivaţi de la cuvintele corespunzătoare (mamă, iată, baba etc.), cu sufixul -aie. Aşa, de exemplu, DEX-ul (ediţia I, Bucureşti, 1975, s.v.) explică termenul tataie ca „(Reg.) Apelativ familiar cu care copiii numesc pe tatăl lor: tată”, iar ca sens dependent şi subordonat celui principal, indică sensul „bunic”, în ceea ce priveşte originea, articolul din DEX precizează: „tată +’suf. -aie”. La termenul babale, pe care DEX-ul nici măcar nu-l înregistrează, DA, tomul I, partea I, A-B, Bucureşti, 1913, s.v., p. 401, găsim explicaţia

 

rmătoare pentru cuvântul de bază babă: „La origine, cuvântul acesta aparţine, ca şi iama, graiului copilăresc şi s-a născut prin reduplicarea silabei ba. El a fost priceput de lavi, de la care-l avem noi, ca o chemare a bunicii, pe când aiurea el însemnează tată istfel Ia italieni babbo, h sarzi babu şi la turci babă, unde mai are şi sensul de bunic, moş < de la care a trecut apoi la albanezi, bulgari, sârbi şi la aromâni; cfr. şi la noi în aba-Novac, babaie şi babacă). Este deci posibil ca sensul l, 4 (mamă) să nu se fi szvoltat ulterior din „bunică, bătrână”, ci să fie, la români, o formaţiune nouă a graiului jpilăresc, tocmai precum babu are, în unele părţi ale Transilvaniei, sensul de «nene»”.

La dicţionarele citate mai sus se adaugă cea mai importantă lucrare normativă,

OOM-ul, Bucureşti, 1982, în care la apelativele familiare în discuţie se indică şi

irmele  articulate  mamaia,   tataia,   babaia,  precum  şi  formele  de genitiv-dativ

amaiei, tataiei, babalei, cu sublinierea că, în cazul lui tataia, se indică şi genitiv-

itivul dublu articulat lui tataia, cu articolul proclitic masculin lui şi cu articolul

iclitic feminin -a. Pe lângă lucrările normative de mai sus, merită să fie citată aci şi

irtea lui Vasile Scurtu: Termenii de înrudire în limba română, Editura Academiei,

ucureşti, 1966, în care, la p. 22, se arată că „derivatele lui tată sunt aproape toate

pocoristice, lucru explicabil prin mediul familiar în care au luat naştere şi care le

iprimă o pronunţată nuanţă afectivă şi alintâtoare: tataie, s.m. < tată cu sufixul

ipilăresc -aie…”. Pentru aserţiunea că termenul tataie este un derivat cu sufixul -aie

la cuvântul tată, Vasile Scurtu face trimitere la lorgu Iordan în recenzia cărţii Iui

ax L. Wagner, Historische Lautlehre des-Sardischen, Halle, 1941, publicată în Bul.

L, IX, 185. în această recenzie, lorgu Iordan observă că „mamaie, nanaie, tataie etc.

jnt] răspândite în vorbirea populară şi în cea familiară a păturilor sociale orăşeneşti

ii modeste ( prin Moldova)”. Mai departe, lorgu Iordan scrie: „Cred că al nostru -aie

buie considerat tot ca un sufix «copilăresc», căci nu poate fi identic cu -aie,

nininul lui -aiu (v. Pascu, Sufixele româneşti, p. 199, urm.), de care este atât de

parte sub raport semantic. Faptul că acest -aie apare numai la cuvinte ca mamaie,

aie etc., apoi la papale < papă «mâncare», a căror origine «copilărească» este

identă, vorbeşte în sensul părerii mele”.

Aceasta este ceea ce ne oferă literatura de specialitate: aserţiunea că termenii în cutie ar fi derivaţi cu sufixul -aie şi teza că ei ar avea statut de cuvinte flexibile, ibuindu-li-se forme articulate de nominativ-acuzativ şi de genitiv-dativ singular, în DOOMS eu am adoptat cu totul altă soluţie, pe baza unei explicaţii primordial ictice. Soluţia adoptată acolo va fi motivată în cele ce urmează. Astfel, începând cu maie, fiindcă acesta este primul termen în care s-a petrecut fenomenul, precum şi delul pentru toate celelalte, explicaţia firească este de natură fonetică. Acesta este termen de adresare din limbajul copiilor mici, folosit deci iniţial numai la cazul :ativ, evident singular, cu care copiii se adresează bunicăi, adică mamei-mari, ebuinţând vocativul mamă-mare. Totul pleacă de la particularitatea copiilor mici a nu putea rosti, uneori chiar până la vârsta şcolară, sonanta dentală vibrantă r din ântul mare, cu care se formează termenii compuşi mamă-mare, tată-mare etc. til Puşcariu, LR, II, Rostirea, p. 33, scria că „r dental e unul din cele mai grele ete. De aceea copiilor le trebuie de obicei mai mult timp ca să-şi însuşească rostirea 2ctă a acestui sunet. Forme ca Mitu, Sandu, în loc de (Du)mitru, (Alec)sandru, sunt lăşiţe ale graiului copilăresc din epoca când nu puteau pronunţa încă pe r. Şi străinii

 

care nu sunt obişnuiţi în limba lor cu r dental îl învaţă cu multă greutate”.Dacă în poziţie postconsonantică, precedat adică de oclusivele dentale t, d, sonanta dentală r suferă fenomenul disimilării totale, dispărând din rostirea copiilor mici, în alte poziţii, cum ar fi aceea din adjectivul mare, cu r intervocalic urmat de vocala anterioară prepalatală e, consoana dentală r se transformă în semiconsoana prepalatală / mare > maje. Aceeaşi transformare se petrece şi în alte poziţii, spre exemplu în grupul consonantic m, dintr-un cuvânt precum carne, în care una dintre cele două consoane dentale, n, suferă fenomenul disimilării totale, dispărând, iar cealaltă, r, rămânând intervocalică şi fiind urmată de vocala anterioară e, se transformă în /’ asilabic semiconsonantic: carne > *care > caje. Am auzit această formă caje în rostirea nepoţelei male Ana-Gabriela (Gabiana), înainte de a fi împlinit doi ani şi jumătate. Tot astfel este cunoscută de toată lumea transformarea lui r în / în poezioara pentru copii,

„Căţeluş cu pălu’ cleţ

Fulă lata din coteţ.

El sey’w/ă că nufulă

Şi l-amplins cu la(a-n gul”.

în cuvintele creţ şi prins, urmat de vocalele anterioare e şi /, r s-ar fi putut trans­forma şi în vocala /’, rezultând în primul caz Keţ şi în al doilea pins. în toate celelalte, r se transformă în /, fiindcă este urmat de vocalele velare a din cuvântul raţa şi ă, din cuvintele fură, jură, gură, sau de vocala posterioară labială u, din cuvântul păru’.

Revenind la mamaie, tataie etc., conform explicaţiei propuse, adjectivul mare din termenul de adresare compus mamă-mare se pronunţă maje în limbajul copiilor mici. Aşadar, mamă-mare devine mamă-maje, cu silaba mă (mă) repetată de trei ori, ceea ce devine incomod sau superfluu. De aici decurge necesitatea suprimării uneia dintre cele trei silabe, prin disimilare totală, fenomen cunoscut sub numele de haplologie. De la mamă-maje se ajunge aşadar la ma-ma/e, cu silaba mă repetată, din care cauză se poate produce încă o suprimare, anume a primei silabe mă, termenul de adresare com­pus reducându-se la maje. Această ultimă haplologie se produce mai rar, fenomenul

suprimării oprindu-se la prima, din care a rezultat mamaje, simţit ca un singur cuvânt şi, evident, tot ca formă de vocativ singular. Cu timpul, prin extensiune, aceeaşi formă a ajuns să fie folosită şi la nominativ-acuzativ (mamaie doarme, plec la mamaie) apoi şi la genitiv-dativ (casa lui mamaie). Acestea sunt singurele întrebuinţări fireşti ale termenului, din rândul cărora sunt excluse formele articulate de singular, de tipul mamaia, mamaiei, şi, cu atât mai mult, eventualele forme de plural, nearticulate, ca *mamăi, *mămăi, sau articulate, precum *mamăile, *mămăile, *mamăilor etc.

Aproximativ la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul celorlalţi termeni de adresare tataie, babale etc., cu diferenţa că aici, pe lângă haplologie, a intervenit şi fenomenul reduplicării, adică dublarea silabei ta sau ba, din substantivele tată, babă, după ce s-a petrecut şi aici fenomenul haplologiei. Astfel, tată-mare a devenit mai întâi tată-maie, apoi tată-taie, prin reduplicarea silabei ta (ta), care a înlocuit silaba mă, apoi tataie, prin suprimarea silabei ta din tată şi, în sfârşit, printr-o nouă haplologie, taie; la fel în cazul lui babă-mare. Cu privire la compusul babă-mare, mai puţin obişnuit astăzi, se poate spune că această sintagmă este tot atât de posibilă ca şi babă-bătrână, despre

 

  • e DA. tomul l, partea I, A-B. Bucureşti, 1913, p. 339, scrie: „Deoarece vârsta

intată. nota caracteristică a unei femei ajunse babă, e o noţiune relativă, poate fi

  • ba şi de „babe bătrâne”, fără ca această comhinaţiune să fie pleonastică”. Aşadar

menul de adresare babă-mare a fost pronunţat de copii mai întâi babă-maie. apoi,

n reduplicarea silabei ba, care a înlocuit silaba mă, a devenit babâ-baie şi, în sfârşit,

n suprimarea silabei bă, a ajuns să fie pronunţat babale, într-un singur cuvânt.

ident că atât tataie, cât şi babaie, întocmai ca şi mamaie, provenind din termenii de

  • esare tată-mare şi babă-mare şi păstrând în continuare această calitate, s-au folosit

început şi se folosesc şi astăzi tot la cazul vocativ singular, iar, prin extensiune, se

  • ebuinţează astăzi şi la cazurile de nominativ-acuzativ (tataie doarme, plec la

^aie), ba chiar şi la genitiv-dativ (casa lui tataie, casa lui babaie). Este exclusă

asirea lor articuiată, atât la nominativ-acuzativ (tataia, babaia), cât şi la genitiv-

iv (tataiei, babaiei). dar mai ales la plural, fiind de neimaginat plurale nearticulate

*tatăi,  *babăi etc. Cum s-ar articula pluralul *tatăi (sau */â/cî/)? *Tătăile sau

/ă/7? Evident că în nici un fel. Nici unul dintre termenii de adresare în discuţie nu se

iculează în vorbirea obişnuită şi nu se poate articula, fiindcă fiecare dintre ei are

orporat adjectivul mare (sub forma maie, din limbajul copiilor mici), care nu se

culează   nici   în   sintagmele   mama-mare,   tata-mare  etc.   Aici   este  articulat

istantivul, neputând fi articulat şi adjectivul, fiind de neconceput forme dublu

culate ca mama-marea, baba-marea şi, mai ales, tata-marele, acesta din urmă,

sculin. neputând fi pronunţat de copiii mici decât tata-maiele sau, cu haplologie,

matele, iar cu haplologie şi reduplicare,  *tataiele. Genitiv-dative ca mamaiei,

liei, babaiei, recomandate eronat de DOOM, ar trebui să provină, în limbajul

iiilor mici. din *mamarei, *tatarei, *babarei, adică din sintagme ca *mama-marei,

ta-marei. *baba-marei. forme de neconceput. Rezultă în mod indubitabil că nu pot

;ta forme ca mamaia, mamaiei, tataia, tataiei (nici lui tataia), babaia, babaiei, care

r în DOOM ca forme literare. Şi dacă explicaţia este de natură fonetică, rezultă că

; exclusă şi aserţiunea că apelativele respective ar fi derivate cu sufixul -aie. Un

ix -aie, cu varianta articuiată -aia, există în onomastica românească atât în

  • oponime, cât şi. mai ales, în toponime (Bălaie, Negraie, Stănaie. Wădaie, Mălaia,

maia. Plăvaia, Sinaia, Strehaia, Vlădaia etc.), sufix studiat de domnul Emilian

‘eţea în Contribuţii la studiul toponimiei româneşti, Editura Universitaria, Craiova,

‘4, p. 24-34. După cum se poate uşor constata, între sufixul -aiel-aia, din numele

prii mai sus citate, şi secvenţa finală -aie din mamaie, tataie, babaie etc. sau, mai

., din formele maie, taie, nu există nici o legătură. Zicem, de aceea, mamaie

tieşte la Mamaia, nu mamaia  locuieşte la Mamaia sau tataie doarme, nu tataia

rme. Prin scurtimea lor, formele contrase maie, taie, nu mai pot în nici un fel să fie

licate prin derivarea cu sufixul -aie, căci, în această situaţie, rădăcina s-ar reduce la

i la /, ceea ce este, evident, de neconceput.

‘n concluzie, termenii de adresare în discuţie sunt substantive invariabile provenite limbajul copiilor mici, folosite numai la singular (singularia tantum), ca apelative iliare faţă de bunici: mamaie şi babaie. faţă de bunică, tataie, faţă de bunic. Astăzi lai de multă vreme, legătura dintre mamaie şi mamă-mare, tataie şi tată-mare etc. îste evidentă nici chiar pentru lingvişti şi nu mai este simţită nici de vorbitorii care şese apelativele familiare în discuţie. Aceştia sunt, după aprecierea corectă, citată

 

mai sus, a marelui învăţat lingvist lorgu Iordan, marele meu profesor de la Universitatea din Bucureşti, „păturile sociale orăşeneşti mai modeste”, nu numai din Moldova, ci şi din Oltenia şi probabil de aiurea, într-adevăr, aşa cum cunosc eu situaţia din Oltenia, termenii mamaie, tataie, babale nu sunt sau nu erau folosiţi la ţară, unde, spre exemplu, pe valea Olteţului mijlociu, în Vâlcea, termenii de adresare faţă de bunici erau mamâ-bătrânâ, tată-bătrâne sau babă şi moşule, în gura copiilor mici, apelativele compuse sufereau şi ele fenomenul haplologiei, pierzând silaba bă-din bătrână, bătrâne, ca şi disimilarea totală a lui r. devenind mamătână, tatătâne.

în ceea ce priveşte apelativele actuale mamaie, tataie, acestea, pierzând legătura cu compusele mamâ-mare. tată-mare, se întrebuinţează astăzi în acelaşi mediu orăşenesc modest, ca termeni de adresare familiară şi afectivă faţă de orice persoană în vârstă, cu condiţia ca între conlocutori să existe o oarecare diferenţă de vârstă, eventual, ca între nepoţi şi bunici.

Formele inatnie, tataie, babale etc. sunt un exemplu de contribuţie a limbajului copiilor mici la limba comună. Limbajul copiilor este, prin natura sa. exclusiv oral, ceea ce-i conferă cel mai mare interes ştiinţific, pentru că reprezintă adevărata limbă vorbită spontan, fără nici o raportare la limba scrisă, în timp ce. aşa cum arată Aurelien Sauvageot. Analyse du franţais parii, Paris, Hachette, 1972. p. 11, ..pentru toate celelalte subiecte vorbitoare, limba «vorbită» nu este decât un compromis variabil între limba cu adevărat vorbită şi limba scrisă «oralizată»”.

  • 29. Propunere de sistematizare a paradigmei unor verbe cu aspect fonetic învechit

Printre noutăţile pe care le aduc DOOMS-ul şi viitorul LOOM în domeniul morfologiei trebuie menţionată şi sistematizarea paradigmei unor verbe cu aspect fonetic învechit, dintre care unele au cam ieşit din uz, mai ales în rândul tineretului. Este vorba de verbe ca aciua „a-şi găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăşi, a se oploşi…” (DEX1), desena ,.a scoate şaua de pe spinarea unui animal de călărie'” (DEX), înşeua „a pune şaua pe un animal de călărie” (DEX), piua „a da o ţesătura de lână la piuă, a împâsli o ţesătură, trecând-o prin piuă”. După, cum se vede, unele dintre aceste verbe (înşeua, deşeua. piua} sunt derivate de la vechi substantive româneşti de origine latină care au avut, iar unele mai au şi astăzi, diftongul final uă, cu u etimologic provenit din -//- intervocalic

latin şi desinenţa românească -â: pi(iă(< lat. pilla), şa (< v. rom. şgauă< lat. sella).

M-am ocupat de această chestiune, cu peste două decenii în urmă, în articolul Cuvinte româneşti cu flexiune dificilă, publicat în LR, 1977, nr. l, p. 37-42, studiind evoluţiile acestui diftong, atât în finalul, cât şi în interiorul cuvintelor, constatând că, datorită elementului asilabic semiconsonantic etimologic (/, care are caracter inductor, se creează incompatibilităţi articulatorice ce se opun normalizării morfologice, determinând o flexiune dificilă.

în ceea ce priveşte verbele derivate, cu excepţia primului, aciua, celelalte verbe, arhaizându-se. şi-au descompletat paradigma folosindu-se mai ales la anumite timpuri,

 

oduri sau persoane. Se vorbeşte de cal înşeuat, desenat, de ostaş înzăuat. Aşa, spre exemplu, EX-ul nici măcar nu mai înregistrează verbul a înzăua, ci numai adjectivul înzăuat.

Dar aceste verbe au fost folosite cândva, nu demult, atunci când caii erau înşeuaţi deşeuaţi de călăreţi, când ţesăturile de casă erau duse \apiua şi piuate sau împiuate.

Atunci probabil că ele aveau o paradigmă completă, dar, oricum, aceasta trebuie constituită şi cunoscută, pentru că ea prezintă interes pentru ştiinţa limbii. Este otivul pentru care, în DOOMS, eu am reconstituit şi am sistematizat paradigma :estei categorii de verbe, pornind de la sistemul limbii şi nu de la ceea ce ne dau cţionarele existente, explicative, morfologice sau ortografice şi ortoepice.

Pe baza formelor inserate în dicţionare (DEX, DOOM şi Dictionnaire orphologique de la langue roumaine de Alf Lombard şi Constantin Gâdei), rezultă

paradigma acestor verbe din fondul vechi a fost constituită ulterior după modelul «logismelor franţuzeşti de tipul accentua, atenua, dilua, diminua, efectua, eşua etc., cadrate, şi unele şi celelalte, în categoria verbelor cu infinitivul în -ua, aşa cum este ezentată situaţia de Alf Lombard şi Constantin Gâdei, Dictionnaire morphologique • la langue roumaine, Editura Academiei, Lund-Bucureşti, 1981, p. V, II, 87.

Cusurul de fond al acestei aparente similitudini îl constituie lipsa diferenţierii între cele iuă fonduri lexicale, amestecul elementelor lexicale vechi cu cele neologice din cauza rulantei grafii în -ua. în neologisme, grafia -ua reprezintă astăzi haitul u-a, adică două abe (ac-cen-tu-a, di-lu-a, e-fec-tu-a etc.), în timp ce, în cuvintele fondului vechi, ea

arezintă diftongul [yă\, cu elementul asilabic ca sunet etimologic, care se grupează, silabic, otdeauna cu vocala plenisonă următoare. Situaţia este aşadar, total diferită în ceea ce iveşte silabaţia, fiindcă forme neologice ca accentuez, diluez etc., de persoana I, singular, strează vocalele m şi e în silabe diferite, cu pronunţarea lor în hiat, în timp ce formele vechi şeuez, înşeuez, piuez, ortografiate după modelul neologismelor, nu pot fi rostite cu tongul [ye] deoarece un asemenea diftong nu există în limba română, din cauza compatibilităţii articulatorice a celor două elemente, primul labial semiconsonantic, urmat cel paiaţa! silabic. Secvenţa silabică ye nu există şi nu poate exista ca diftong în limba

nană. Ea se transformă automat în uă, aşa cum a arătat şi Al. Graur: „… ii n’y a pas ixemple de ue, car, sous Pinfluence de u, e a ete change en <5″. (Notes sur Ies diphtongues roumain, în Bulletin linguistique, III, 1935, p. 22). Aceeaşi constatare a facut-o şi loan truţ: „De la verbul înşeua, formele înşeuez, înşeuezi, înşeuează (să înşeueze), recomandate<